“Scoala-te, copila, n-ai sarutat mana tatalui tau az!” – rasuna o voce aspra.
Se ridica prin fortari nenecesare si-si lipi cu smerenie buzele de coltul mesei apoi pica acolo in inconstienta. O trezi un glas dulce, legat dureros de o amintire ferice:
“Hai, copil drag, nu mai dormita, te-asteapta viata!”
Si bratele lui ii invaluiau trupul subtire. Tresari ridicandu-se rapid de data aceasta fiind manata de porniri fericite. Zambea cautandu-l cu ochii, incerca sa ii mai desluseasca pentru o clipa glasul…dar nimic. Se lasa sa cada in genunchi pe podeaua odaii, zgariindu-si picioarele si chiar daca firicele subtiri de sange I se scurgeau pe pulpe, cine le mai lua in seama rostul? Poate ca are sa I se scurga viata prin crapaturile pielii si-ar scapa mai repede de chin.
“Hei, tu de colo, ce faci cu florile mele?”
O aroma proaspata ii patrunse in nari si zambi chicotind, incercand s-o rupa la fuga, dar uitase ca scaunele nu se pleaca sub pasi precum firele de iarba si se prabusi molatec dupa ce intalni unul in cale. Zacu asa cu fruntea zdrobita o perioada relativa de timp cand ridica speriata capul: trebuia sa ajunga cat mai repede la bacanie sa ii cumpere piersici tatei. Isi arunca in graba haina pe ea, se repezi spre usa, dar cand s-o deschida isi aminte dezolata si, capatandu-si pentru o clipa luciditate:
“Iarna…iarna nu sunt piersici…si nici tata nu mai e de mult…”
Se lipi cu spatele de usa si se lasa sa alunece pana se ghemui de tot. Glasul incepu sa ii sune mai intai molatec, apoi cu tresariri, doar pentru a interveni in final cu interferente stinse:
“Melc, merc cotobelc/ Scoate coarne bouresti…
Sa…sa…
Mama! Mama, vino repede, n-auzi, mama?! De ce nu vii?.. – lacrimile I se scurgeau pe obrz – hai, mama, uite ce melc frumos. Asa, vino mai aproape sa-I cantam impreuna:
Melc, melc…cotobelc…”
Din timp in timp o ineca tusea si sangele ii alune in firisoare subtiri pe buze. Isi stranse genunchii mai tare si spuse inchizand linistita ochii:
“Mi-era dor de tine, mama…”