Doamna și piatra

Plecând în obisnuita mea plimbare, pe Calea Victoriei, am fost surprins de forța pe care unii o pot manifesta în modul cel mai negativ cu putință. O forță nu fizică, cel puțin nu direct fizică, ci mai degrabă una morală. Uimirea de aici a pornit. Ideea de a încânta prin prostie mi s-a părut cea mai ignobilă, poate în mintea lor erau adevărați, dar expunerea i-a dat de gol. În fiecare om este (și asta am învățat-o de ceva timp) o veleitate, mai mult sau mai puțin ostentativă. A acestora era pregnant ostentativă. Omul își trădează gândurile nu numai prin ceea ce vorbește, ci și prin gesticulație. Unii nici nu-și dau seama de ceea ce le dictează subconștientul, alții nici nu manifestă o cât de mică reținere. Omul își trădează totul!
Observator atent al concordanței dintre vorbă-gest-gând, nu mă pot alătura celor ce-i cunosc pe oameni foarte bine, dar pot să-mi dau seama foarte bine ce este în mintea omului respectiv. Acesta este nu numai un avantaj, ci cel mai mare avantaj de ordin comunicațional. Sfidarea oricăror norme de moralitate, a-cunoașterea unor minime norme de etică (nu din nedorință, ci din prostie revolută!), dar și grotescul fariseism de care dau dovadă unii, îmi argumentează într-o mare măsură suportul și scopul acestei interperetări. Deși unii nici nu pot maifesta ceva inteligent prin insăși natura care i-a creat, și aici ei nu sunt cei mai vinovați, ar trebui să învețe sau măcar să încerce să învețe. De la haoticul stil, până la urmă exhaustiv de barbar, în care te poți exprima ca fiind adept al unui realism postomodernist de cea mai mare tristețe și până la urmă la limbajul cartieresc, mai ceva ca cel din mahalalele secolului XIX, poți să o iei razna. Se poate ajunge până acolo încât să renunți de tot la realitate, asta este evident că nu poate impune o renuntare la viață, dar se poate spune că renunțarea la realitate este un pas spre cealaltă lume.
Deși era spre seară, aglomerația era aproape insuportabilă. Pavajul străzii mă face să mă relaxez extraordinar de mult, nu însă ca la Marcel Proust. Uneori această oază de reflexie și liniștire, ce este tocmai plimbarea pe Calea Victoriei, este atât de bine venită că seara, când ajung în casa mea, improvizată în copacul cel mai înalt din Parcul Central, sunt cel mai bucuros.
Mulți mă privesc, sau cel puțin îndreaptă capul spre mine, cred că din curiozitate. Dar aceasta devine uneori o nesimțire mai usturătoare, nu pentru mine - ci pentru conștiința lor -, și mai ipocrită decât poți vedea vreodată. Nu am pantofi, nici ciorapi, ce să mai vorbesc despre o familie. De când mă știu, poare chiar mai înainte decât credeam eu că am început să mă cunosc, am stat în acel copac. Și nu pot spune că nu a fost bine. Totuși, în unele zile, tristețea mea se manifestă apăsător și mă ucide parcă mai mult ca orice. Poate dacă ar exista ceva mai mult bun simț în lumea asta aș putea fi și eu mai fericit - cel puțin pe plan spiritual. Căci dacă omul nu este fericit în sinea lui, totul se rupe în mii și mii de bucățele.
Am fost întrerupt de o doamnă mai în vârstă, extrem de simpatică.
- De ce stai aici, vrei să-ți dau ceva de mâncare, ai nevoie de ceva? Ce s-a întâmplat cu tine? Îmi poți povesti?
Aceste întrebări ce veneau ca un fulger în inima mea m-au făcut totuși încrezător. În ce, nu pot spune nici eu. Fața ei puțin albă, ochii căprui și oarecum prea sclipitori și jucăuși în orbitele lor, mâna ei blândă ce s-a întins spre mine m-a făcut atât de versatil încât nu am putut să scot nici cea mai mică vorbă. Pentru câteva minute bune am rămas blocat. Parcă nu vroiau să-mi iasă din gură cuvintele, parcă nu mai aveam glas și parcă nu mai aveam nici puterea de a rosti. Totul era atât de ciudat! Eu, care vorbeam de nu-mi tăcea gura, eram, acum, pironit între „credință și ătgadă”. Pendulam atât de jenant, cum aveam să aflu mai apoi, între starea inițială a plânsului și cea finală a râsului. Pânș la urmă, după multe insistențe, am reușit să articulez câteva vorbe pline de elucubrații sfidătoare chiar și pentru puterea mea de a gândi (chiar dacă aceasta nu o manifestam decât în lungile monologuri personale pe Calea Victoriei). Mâna-i întinsă manifesta o mai mare dorință de a ajuta, nu era o mână îngerească, dar era o intensă mărinimie în această mână. Nici nu vreau să mai vorbesc despre asta. Când am vrut să mai scot câteva vorbe, minunea dispăruse. Am picat pe gânduri. Poate că doar mi s-a părut sau poate că am visat. Însă ochii căprui parcă au rămas ca o idee impregnată prea mult. De fapt, acei ochi au rămas, pentru mine, o idee. Una ciudată prin însăși manifestarea ei ciudată. O ciudățenie a ciudățeniei.
Pe o parte și alta a străzii lumea se certa, evident pentru nimicuri. Unii se luptau cu ei înșiși să demonstreze o verosimilitate puternic exagerată, alții (poate) doreau să fie doar în centrul atenției (în josnicele lor cercuri), alții (poate) comunicau ceva interesant. De pe fețele lor nu puteai citi decât o ipocrizie soră cu moartea, o nesimțire demnă de cea mai abjectă clasificare demonică (nu umană!). Mai erau unii ceva mai răsăriți, dar nu-mi inspirau prea multe lucruri interesante care ar fi putut să se afle în mintea lor suavă, dar care lipsește cu desăvârșire. Mai merg vreo câțiva metri și mă împiedic de un om. Mă jignește, evident, după care o recunosc pe doamna ce-mi întinsese mâna în susul străzii. Urlu și eu, mai mult animalic. De fapt, cadă stau să mă gândesc mai bine, majoritatea sunetelor scoase de un om sunt cele ale unui animal, cel mai nenorocit dintre toate tocmai prin superioritatea lui față de celelalte. Se simte poate un leu peste alții. Dar degeaba. Îl va aprecia cercul lui de lei și leoaice și, în rest, nimic. Divinitatea îl va pedepsi însă la fel de crud cum m-a pedepsit și pe mine, cu toate că eu cred în Ea și în puterea uneori magică pe care o poate manifesta. Această plimbare nu știu de ce, dar a fost un chin pentru mine. Deși trbuia să ajung „acasă” elaxat, am ajuns mai mult decât iritat, dar parcă mai încrezător în forțele mele. Realitatea uneori este firesc să te doboare, dar pe mine, acum, m-a doborât definitiv. Dau să urc în copac când aceiași întrebare îmi este pusă: Ce s-a întâmplat cu tine? Îmi poți povesti?
Enervat și văzând că este tocmai doamna pe care am mai întâlnit-o de două ori, în circumstanțe atât de surprinzătoare, am răspuns că nu o interesează și că vreau doar să mă lase în pace. Deja începeam să mă închid în mine pentru totdeauna.
- Care este povestea ta, copilule?, insistă doamna.
M-am suit cât am putut de repede în „camera” mea și am început să nu mai aud nimic. Degetele îmi intrau atât de adânc în urechi de parcă nu mai vroiam să mai intre vreodată sunete în mintea mea. Am închis și ochii. I-am strâns atât de tare încât parcă nu mai vroiam să văd niciodată. Și am început să visez, am visat ceea ce se întâmplase în trecerea mea pe Calea Victoriei.
În zilele următoare, în plimbările mele pe Strada Victoriei, aveam să devin un împotrivit, un încăpățânat. Aevam să o mai întâlesc, de câteva ori, pe doamna de acum trei zile. Și mai aveam să văd aceleași chipuri inexistente în expresivitatea lor. Doar pentru trei zile. Și atât. Parcă aș fi vrut să mă sting nu numai pe mine, ci și pe cel din mine și chiar pe minele din mine, într-o realitate diferită de tot ceea ce văzusem până atunci. Pietrele îmi apăreau în minte atât de frumos, atât de perfecte în liniștea lor eternă, atât de pline de mistere. Aceste pietre sunt tocmai cele care au puterea de a păstra secretele. Ale tuturor faptelor petrecute. Parcă ar fi avut întipărite în fiecare colț din perfecțiunea lor câte ceva al fiecărui altceva. dacă deveneau ele imperfecte și impure prin aceasta nu pot spune. Dacă deveneau ele mai perfecte și mai pure, iarăși nu pot spune. Erau ca un oracol pentru mine. Deși nu puteam ghici în ele, pentru că nu erau pietrele lui Eliade, puteam vedea ceea ce este dincolo de ele. Parcă vedeam tot ceea ce nu puteau vedea alții. Nu cred că m-am afundat atât de mult în această lume a renunțării la realitate, dar ori ce s-ar putea spune nu poate fi spus. Și peste ceva timp cu siguranță și asta am învățat-o din plin. Și nu-mi pasă că lumea pietrelor mă domină acum și că eu, la rându-mi, o domin. Este o conviețuire puternică și, în același timp, unică. Pot spune că s-a realizat o nouă treaptă în devenire, de fapt, chiar eu am devenit o treaptă a devenirii.
Mergeam pe vechile străzi ale tebei. Nu vedeam decât ceea ce se putea vedea, aidcă nimic. Ceea ce fusese în trecut, acum se menifestă doar sub forma unor vagi dărâmături. Niște vechituri, niște resturi inteligente, mult prea inteligente pentru acele locuri părăsite. Peste tot nu puteai vedea decât plăcrea, căci asta simțeam eu în acele momente când atingeam fiecare piatră și fiecare bucățică de piatră. Sau poate numai eu puteam simți cu atâta voluptate istoria. Și asta nu pentru că fiecare acem istoria noastră, ci pentru că noi vom fi istorie - peste ani.
Nu știu de ce scriu așa, dar Teba îmi pare schimbată, poate mult prea schimbată... pietricica rămâne cu mine, întotdeauna această pietricică albă, neșlefuită, care îmi poartă noroc și care, aș putea spune, este scarabeul meu. Nu degeaba preoții Babilonului mi-au oferit-o... și mereu mă trezesc cu ea. Contururile ei atât de fine îmi aduc aminte de frumoasele femei ale Tebei. Albul ei îmi aduce aminte de puritatea Nilului în zilele verzi de primăvară. Forma ei îmi reamintește că eu exist din nou.
Mă opresc și găsesc o formă specială de cruce, este vechiul simbol egiptean al vieții... Și pentru mine a rămas marele simbol al vieții. Îl ating. Simt cum și el mă atinge. Este atât de ciobită și de prăfuită încât această rămășiță parcă nu mai trăiește. Însă ea este de mii de ani aici și va fi mereu. Spre deosebire de mine, ea stă mereu aici, fără să se miște. Este, poate, o pedeapsă, cu siguranță una dintre cele mai mari pedepse: să fii ținut mii de ani în același loc. Și doar rămășițe de păsări o mai ating, din când în când. În rest, doar vântul o șlefuiește și o îngroapă în același timp. O pun încet la piept și parcă simt cum totul se preface. Mă uit la picioarele mele și nu le mai văd. Mă uit la mâini, la corp, la cap... și toate-s pierdute. Dar crucea încă o simt, mare, undeva, pe piept. Ușor, dar o simt. Frige și mai mult cu fiecare senzație de frică, ce mă cuprinde, căci dintr-o dată mă simt și mai singur. Iar singurătatea naște uneori frică, de ceva sau de cineva. Nu pot să-mi dau seama de ceea ce se întâmplă. O simt și mai adânc în pieptul meu... de parcă ar vrea să mă sfâșie. E ceva de necrezut. Simt cum în mine se învârte tot Universul. Simt cum prin mine curge Nilul, simt cum prin mine curge apa lacului sacru, simt cum prin mine se revarsă totul.
Imagini ciudate îmi neliniștesc ochii, obosindu-i și mai mult ca înainte. Strigăte, urlete, curgeri, vorbe. Și toate parcă veneau de undeva din mine. Parcă Nilul începea în capul meu și se sfârșea în picioarele mele. O senzație pe care nu am mai simțit-o vreodată. O senzație ce m-a urmărit permanent. Mă uitam în jurul meu, vedeam vechea cetate a Tebei și în același timp noua Tebă, dar nu-mi vedeam corpul. Am vrut să mă mișc și nu am putut. Deși nu m-am mișcat, totuși m-am mișcat. Deși nu avem picioare, nici trup (sau poate nu le vedeam eu) simțeam cum pașii mei înaintează. Gândul meu parcă le spunea unde să se așeze și ce să facă. Și ei parcă se conformau întrutotul.
În acest timp, simbolul vieții mă cuprindea. Mă simțeam din ce în ce mai mic. Ce-i drept îmi era frică, dar gândul incredibil că îmbrățișez crucea cu formă ciudată nu mă putea face decât să cred și, mai apoi, să resimt că teama îmi dispăruse.
Dintr-o dată m-am trezit jos, parcă eram foarte mic. Privind în jurul meu nu puteam vedea aceeași alee cu sfincși cu cap de berbec, dar o vedeam... totuși... la dimensiuni mult mai mari. de parcă eu am devenit mai mic.
O nouă viață, diferită de toate cele de până acum - și totuși aceiași. Simțeam cum vântul mă șlefuiește și mă adâncește tot mai mult. Simțeam cum totul se așterne... și mă gândeam că, poate, era mai bine așa. Și totuși, rămân altfel. E prea frumos ca să mai am puterea de a pleca. Până la urmă, cândva, un suflet, chiar și după sute și sute de ani, trebuie să se întoarcă într-un nesuflet.