PE DEALURI, PE MUNÞI…4

Lupul, care conducea haita, își făcu simțită prezența. Un urlet, urmat de adevărate scheaune, se auzeau. Întunericul dinspre culme, îi adăpostea bine. Lui Nicolae i se făcu pielea găină, dar nu renunță, puse pușca pe diagonală, astfel încât să nu o piardă și o luă la fugă.
Urechile lui erau una cu pădurea, corpul lui Nicolae se transformă într-un adevărat animal. Fiara din om ieși la suprafață, lupta cu natura devenii instinct, de acum nimic nu-l mai putea opri, un semen de-al lui, era în primejdie. Se opri, trase aer puternic pe nări, parcă mirosea pădurea, mușinând ca un soldat. Nu mai era mult din platou, pericolul de a fi atacat scădea, cărarea urca de acum o diferență nu prea mare de nivel, dar cu formațiuni stâncoase, fără copaci. Cărarea trecea de-a dreptul printre stânci mari și cenușii ziua, dar noaptea înfricoșător de negre. Bucăți mici de piatră, șlefuite de vreme, îți dădeau impresia, fiind întuneric, că sunt ființe. Nicolae le cunoștea foarte bine pe fiecare, doar muntele era casa lui și nu se sperie. Pentru un neavizat, nu ar fi fost chiar atât de ușor. Pe una din stânci, lângă o momâie, cum le spunea Nicolae formațiunilor din piatră, se văzu ceva mișcând. Nicolae scoase pușca de pe diagonală, controlă pe pipăite deschizând ușor pușca. După ce dădu cu degetul pe cartuș o închise la loc, apoi scoase cele două cartușe, pe care le fixă bine în podul palmei, urmărind ținta. Lupul de pe stâncă, se ridică în patru labe, urlând la luna care era pitită de acum. Nicolae ochi cu atenție lupul și trase fără milă de trăgaci. Pușca nu făcu nimic, cartușul nu luă foc. Deschise repede pușca, pentru a înlocui cartușul, cu ochi la umbra neagră a lupului, dar parcă lupul a știut când să fugă. Nicolae se uită instinctiv să așeze cartușul în gaura lui, cu toate că o făcu pipăind cu degetele, întorsătura nu dură decât câteva fracțiuni de secundă, la întoarcerea capului, lupul dispăru.
Vânatul, de acum deveni vânător. Nicolae simții schimbarea, se grăbii să ajungă în loc deschis, cât mai sus. Acolo, folosindu-se de lemnele strânse probabil de un turist, le puse repede grămadă și adună iarbă uscată pe care o îndesă sub ele. Chibritul, de acum trebuia să fie uscat, într-adevăr luă foc. Lumina focului, căldura lui, îl mai învioră pe Nicolae, schimbând mereu poziția, pentru a nu fi prins pe nepregătite. Se gândi că lumina focului din acel loc, ar fi putut fi observată și se hotărî să strige „Nea’ George, nea’ George!...” dar degeaba, nu se auzeau decât lemnele trosnind, era o liniște înfiorătoare. La lumina focului, examină cele două cartușe. Cel care fusese în pușcă, avea capsa lovită, dar nu reacționă, se gândi la lup și-și zise că avea noroc. Îl luă pe cel bun, și-l puse în buzunarul pantalonilor, iar pe celălalt, dădu să-l arunce, dar se hotărî în cele din urmă să-l păstreze, și-l băgă în alt buzunar. Focul era iute acum și nu mai era nici un pericol. După cele câteva lemne pe care le avea la îndemână, Nicolae își dădu seama că pacea nu durează mult și are nevoie de un plan de rezervă. Acum, că era puțină lumină controlată și pușca, totul era în regulă, înapoi nu mai era nici o șansă, platoul era o capcană sigură pentru Nicolae, oricum nu ar fi cedat așa de ușor, abandonându-l pe George. Era hotărât să-l caute în continuare, orice s-ar fi întâmplat. O voce interioară îi spunea că este în viață, dar unde?
Nicolae urmă traseul bine știut și bătătorit de atâta vreme. Știa că numai o situație foarte gravă, l-ar fi scos pe George din traseu, fiind un om foarte strașnic. Ba chiar o dată, tot așa, venind de la oraș, a fost atacat de o ursoaică ce stătea țanțoșă pe cărare. George văzând că e ursoaică, știind că ele sunt mai năbădioase, mai ales că aceasta avea cu ea și doi pui năzdrăvani, destul de mici și grași, parcă ar fi fost umflați, nu alta. Așa că luă măgarul și-l legă de un pom, pe care îl găsii în apropiere și ușor, se duse în partea opusă puilor, așezând ursoaica la mijloc. Începu a face tărăboi mare, enervând animalul, care hotărî să-și protejeze puii, ducându-se către ei, se pierdu în pădure. Tot nea’ George, spunea, că ar fi putut să fie și invers. Adică să-i mănânce măgarul, chiar de față cu el, mai ales că era și legat.

Dragoș NONCIU