Pe masă, o sticlă goală în care se ascunde un mesaj scris. Am găsit-o pe malul râului ce străbate în lung orașul. Încerc să-i refac traseul. Știu că este de la tine. Tu ești departe și cu toate astea încă te pot atinge. Asta depinde numai de vrerea mea. Eu ascuns de priviri indiscrete, voi pleca pe ascuns fără să mă știe cineva, să nu mă poată opri.
Înainte de a pleca, îți voi parcurge avid mesajul. Știu, fără să sparg sticla, ce spun rândurile tale. Știu că pot ajunge la mesajul tău condiționat de transformarea sticlei în cioburi, pe care cândva le vindeai în piețe, la tarabă. Așa te-am cunoscut. Îți amintești? Pot să-mi reproșez inutilitatea memoriei, dar nu o pot reprima. Nu am uitat nimic din trecutul meu, implicit nici pe tine. Mă gândeam la capcana sticlei!? Cioburi ca să ajung la mesaj, cioburi să mă pot vedea în ele; eventual dacă îmi vine să mă sinucid. Orice destinație ar avea ele, le vei culege, te vei întoarce la tarabă și dacă m-am tăiat în ele le vei vinde ca rubin; numai dacă îți mai rămâne ceva după ce ți-ai făcut bijuterii din ele.
În cele din urmă, nu cred că îți voi mai scrie. Plec! Tocmai de aceea, nu mai citesc mesajul și nici nu-l voi lua cu mine. Singurul regret este că acesta atitudine îți va falimenta afacerea. Mesajul meu lăsat în eter, te va ajunge după plecarea mea. Atunci, când plictisită de comerțul cu cioburi, te vei dori asociată în comerțul meu cu singurătăți.