Legendă fără sfârșit


Undeva departe, la o margine de lume, se povestește că ar fi un munte despre care vechi legende spuneau că ar ascunde în adâncurile lui stâncoase o minunată piatră prețioasă. Celui care ar avea-o i-ar aduce toate bucuriile lumii. Mulți, de-a lungul vremii, au încercat să o găsească pentru că se spunea despre ea că poate să îndeplinească toate dorințele. Dacă un pictor care ar avea nestemata, ar picta un izvor, la tabloul lui ar veni sfioasele căprioare să se adape. Dacă un poet ar stăpâni piatra prețioasă, versurile lui ar aduna puhoi de lume în jurul lui să-i asculte vorbele picurând. Iar dacă un violonist ar avea nestemata atunci când ar cânta, miere și venin i-ar curge din arcuș, durere și bucurie s-ar înălța din corzile viorii, viață și moarte s-ar repezi spre ascultătorii lui. Cei ce l-ar asculta ar vrea și să plece, dar și să rămână, să moară, dar și să trăiască, să fie și, în același timp, să nu mai fie…
Dar nu a fost dat să asculte nimeni asemenea versuri și nici să-și încânte auzul cu minunatele sunete, pentru că, deși generații după generații au căutat nestemata, nimeni nu a găsit-o. Și nu au căutat-o numai poeți, pictori și violoniști, ci și generali dornici de glorie și cămătari care voiau să-și umple mâinile cu aur… Căutările nu le-au folosit la nimic și nestemata nu a fost să fie găsită. Când am ajuns eu în orașul de la poalele minunatului munte, orășenii aproape că uitaseră de legendă. Doar bătrânii își mai aminteau de ea și povesteau în serile lungi celor care voiau să asculte.
„Tinere prinț“, mi-au spus ei în prima zi când am sosit în oraș, „caută nestemata, și dacă o vei găsi vei fi fericit! Vei clădi un imperiu cum nu a mai fost altul…“.
Sosirea mea a redeșteptat vechile sărbători prilejuite de sosirea unui căutător al nestematei. Am fost purtat pe brațe pe ulițele strâmte ale orașului până am ajuns în Piața Sfatului. S-au aprins focuri de artificii și vinul a curs în valuri pentru cei care mă slăveau și-mi urau noroc în căutarea nestematei.
Am tras apoi la cel mai măreț han. Am băut și am mâncat cu noii mei prieteni, apoi, dis-de-dimineață, am plecat singur, după obicei, în căutarea nestematei.
Drumul nu era lung, dar era greu și plin de gropi. Am bântuit zile întregi printre grohotișuri și stânci. Uneori, mi se părea că zăresc strălucirea nestematei printre tufișuri, dar nu era decât un ciob de sticlă pierdut Zilele au început să se scurgă încet, încet, tot mai asemănătoare una cu alta. Banii mi s-au terminat, prietenii, la fel, așa că m-am mutat la un han mai ieftin de la marginea orașului, dar zilnic băteam cu încăpățânare același drum. Fie ploaie, fie vânt, fie zi lucrătoare sau zi de sărbătoare, eu urcam muntele… Zilele s-au preschimbat în ani, pletele bălaie, în șuvițe cărunte de păr, iar tânărul prinț care eram odinioară, într-un bătrân gârbovit de ani, care urca tot mai greu muntele. Curând, banii, așa puțini cum erau, mi s-au terminat cu totul, și la hanul unde am fost găzduit altădată cu măreție eram ținut acum numai din milă să mătur prin curți și magazii. Din când în când, în oraș, răsunau iar chiote de bucurie și piața se lumina din nou a sărbătoare. Semn că un alt căutător al nestematei avea să mi se alăture în curând.
Într-una dintre nenumăratele zile, apropiindu-mă de munte, cu ochii arși de căutări, m-am auzit strigat cu voce slabă:
— Hei, tinere prinț! Tinere prinț, privește spre mine!
Mi-am coborât privirea din înălțimile semețe al muntelui: la picioarele mele o piatră ca toate pietrele era aruncată în colbul drumului. Îmi vorbea cu o voce asemănătoare cu a Daniei, tânăra bălaie care, acasă, înainte de a porni la drum, o întâlneam mereu în drumurile mele.
— Eu sunt, tinere prinț, nestemata pe care o cauți. Ridică-mă și bucură-te de darurile mele!
Am ridicat-o și am rupt o fâșie din hainele mele sărăcăcioase ca să o șterg. Sub colb, strălucea nestemata.
— Ești singurul care mă merită! Fie să fiu pe veci a ta…
Am alergat ca un nebun în oraș:
— Am găsit nestemata. Oameni buni, am găsit nestemata...
La început, s-au adunat câțiva oameni pe lângă mine, dar văzând piatra din mâinile mele au plecat râzând.
— Bietul bătrân… a înnebunit de atâtea căutări. O piatră ca oricare alta, și el spune că a găsit Nestemata!
— Am să vă arăt eu vouă, am mormăit, ștergând cu înfrigurare piatra să îndepărtez colbul și noroiul de pe ea. Am să vă arăt…
Am luat o vioară și am început să cânt, dar mâinile obosite de căutări nu mai puteau ține arcușul, și scâncetele viorii au alungat puținii ascultători. Penelul, când am încercat să pictez, lăsa numai pete de culoare pe pânză, iar vocea mea era atât de răgușită, încât nimeni nu-mi înțelegea versurile.
— Þi-am spus că voi fi numai a ta, a șoptit prețioasa piatră cu tristețe. Nu mă poți împărți cu nimeni și cu nimeni nu poți împărți bucuria că mă ai! Numai tu mă vezi așa cum sunt și eu numai pentru tine exist…, a șoptit piatra, amintindu-mi de Dania.
O clipă, am vrut să o păstrez, în amintirea ei, dar dezamăgirea era prea mare.
— Ce să fac cu tine, atunci? Eu te voiam ca să te pot arăta lumii… Să mă laude lumea, și prietenii să te vadă și să mă vadă în adevărata mea măreție… Ce rost are că te-am găsit dacă nu mă pot mândri cu tine nimănui…
Cu un gest obosit am aruncat piatra în apele mocirloase ale râului care trecea prin oraș și m-am întors la han să-i mătur curțile și magaziile, în așteptarea altui căutător al nestematei.
Au trecut anii și puterile m-au lăsat cu totul. Mă țineau pe lângă han mai mult din milă. Uneori, când ieșeam pe ulițele orașului, copiii strigau după mine:
— Nebunul! Faceți loc, trece nebunul…
Într-o noapte mai friguroasă ca altele, am simțit că este ultima mea noapte și că alt răsărit de soare nu o să mai apuc. Cu ultimele puteri, am ieșit în ușa magaziei în care dormeam de obicei, încercând să găsesc pe cineva să mă ajute… sau măcar să fie lângă mine. În oraș, se dădea o mare petrecere în cinstea unui tânăr și bogat prinț venit să caute nestemata. La han, ca și pe ulițe, nu era nimeni. Toți erau în piață, la petrecere. Tânărul prinț dădea de băut tuturor. M-am așezat înapoi pe zdrențele pe care mă culcaseră...
— Asta este, mi-am spus resemnat, fiecare moare singur…
Un foșnet și o lumină undeva într-un colț…
— Nimeni nu moare singur, tinere prinț, a șoptit ea apropiindu-se de mine. În lumina pâlpâitoare venind din stradă, părea o nălucă bălaie năucitor de asemănătoare cu Dania din ziua când am plecat de acasă. Se trântise atunci în colbul drumului, îmbrățișându-mi strâns genunchii:
„Nu pleca după năluciri! Nimeni și nimic nu o să te facă mai fericit decât te pot face eu…“
Mândru și disprețuitor, o dădusem la o parte. După un timp, când am privit în urmă, am văzut-o ghemuită, ciudat de mică în colbul drumului, și doar hohotele de plâns care îi zguduiau umerii mai arătau că era o ființă vie, nu o piatră din nemărginirea lumii…
Lumea veselă a orașului trecea chiuind pe ulițe, purtându-l pe brațe pe tânărul prinț, iar eu, de mână cu Prințesa mea, treceam în tăcere…
— Þine minte, șopti ea. În fața morții toți suntem prinți și toți avem câte o prințesă ca să ne treacă dincolo.
Mâna ei, atât de mătăsoasă și de caldă la atingere, mă cuprinse dintr-o dată și mă trase după ea. Am închis ochii orbit de lumină și mi-am simțit trupul zguduit și ridicat de brațele celor care mă purtau în triumf.
— Trăiască Prințul și fie să găsească piatra prețioasă! strigau ei amețiți de băutura dată din belșug de mine…
Pe lângă zidurile ulițelor am văzut alunecând o umbră. O tânără alerga alături de chefliii străzii, parcă nevăzută de nimeni… Lângă fântâna arteziană s-a oprit, fantomă tremurătoare și bălaie în umbrele nopții. Peste chiotele celor din jur, mi s-a părut că o aud șoptind:
— Fie ca de data asta să mă găsești!