Vagonul personalului se populase deja aproape la capacitate maximă. Mă pomenisem că lângă mine se așezaseră două babe. Miroseau teribil a reavăn, o combinație de pământ și mucegai.. Le aruncai o privire. E incredibil cât de mult ne schimbăm odată cu vârsta. Aproape că nimic din ce am fost cândva nu se mai vede pe chipul îmbătrânit. Brusc îmi înflorește în minte ideea că și cele două au fost cândva, în mod surprinzător copii cu obrajii fragezi și bucălați, apoi femei atrăgătoare, pe care le-au iubit niste bărbați, care au stârnit oareșce iubiri în sufletele lor simple.
Babele par îmbrăcate de la aceeași casă de modă – variație pe aceeași temă: broboadă, cojoc, fustă de lână împletită în casă, ciorapi groși, împletiți și ei, cizme de cauciuc. Până și starea hainelor este aceeași: nici curate, nici murdare, nici noi nici vechi-cu un iz atemporal. Babele au ochii mici, de viezure, o clipă mă gândesc chiar că or fi surori, și mă privesc din când în când cu oareșce interes, în timp ce discută între ele cazul uneia din satul lor.
Aflu că respectiva avea un bărbat cam curvar și bețiv, că o bătea și o dădea afară din casa pe străzi în mod regulat, dar nefericita, neavând altundeva unde să se ducă, se întorcea tot la respectivul.
-N-a avut noroc, saraca Floarea-concluzionară babele și oftară din rărunchi în același timp.
-Și copiii ce-ți fac? o întrebă una dintre ele pe cealaltă.
Eu privesc pe geam, sprijinindu-mi bărbia în palmă, dar conversația lor îmi susură în urechi. Babele nu par să aibă ceva de ascuns față de mine.
-Ce să facă? Sunt și ei năcăjiți cu baiatul, cu ăla mare. Nu-și găsește servici. Alde mă-sa îl mai au și p-ăla micu’...Banii-s puțini...E greu. Cic-a căutat bietu’ băiat prin tot Bucureștiu’. N-a găsit mai nimica. Și băiat cu facultate, ca bradu’, să-l alegi dintr-o mie. Că tu îl știi, că doar l-ai văzut la pomană la țața Ilinca...
-Da, da, clătină cealaltă din cap. Nu vezi, Stano, că în ziua de azi e ca pe timpuri, cum povestea tăticu’: tot ăia care are bani are parte. Noi, ăștilalți...
-Acuma cică îi veni ordin de încorporare. Zice că se duce și dup-aia vine înapoi la mă-sa, aci la Viroaga. Să vadă ce-o face...
Un stupid sentiment de superioritate mă încearcă când mă gândesc la băiatul acela. Eu am avut noroc. Babele parcă ghicesc condiția mea și le simt privirile ațintite asupra mea. Mi-e rușine în mod stupid. Mă adâncesc în privitul pe geam. Babele șușotesc în continuare, de data asta mai discret, ferindu-se instinctiv de mine.