Era dimineața, de vreme, pe la ora 7. Am bătut încet la ușă. Nu a răspuns nimeni. Am așteptat câteva momente apoi am intrat tiptil în cameră.
Am rămas mută de uimire. Nu era nimeni în odaie. Iar camera arăta groaznic. M-am oprit pierdută câteva momente. Mintea îmi era confuză. Îmi veneau în minte mii și mii de lucruri și în același timp nu puteam să mă gândesc clar la un singur lucru. M-am așezat într-un colț al patului și am început să privesc cu atenție la camera, care mi se părea străină.
Cum poate un băiat de numai 12 ani să aducă atâtea lucruri ciudate acasă? Iar eu unde eram? Haine aruncate peste tot, haine pe care nu le-am văzut până atunci. Caiete, reviste, cărți, hârtii, toate aruncate pe jos prin toată camera. Postere și afișuri cu tot felul de imagini ciudate. Discuri cu muzică de care nu mai auzisem. Mirosul din cameră era insuportabil. Parcă aș fi într-o casă străină, nu propria mea casă.
Oare când s-a schimbat atât de mult fiul meu? Cum de n-am observat nici o schimbare? Am început să caut prin sertare. Am găsit câteva scrisori de la profesori prin care eram chemată la școală. Era clar că fiul meu nu frecventa prea des școala și când o făcea, aducea numai probleme.
Credeam că totul merge perfect. De când am divorțat, am lucrat tot timpul, am făcut tot posibilul să-i fac viața lui Ștefan cât mai ușoara și mai frumoasă. Dar poate că am fost prea mult timp plecată. Între timp, am uitat că fiul meu crește. Am uitat că are nevoie nu numai de lucruri materiale și de bani. La Bancă de dimineața până la dupămasa, iar apoi la câteva companii la care le sunt contabilă.
Cum am ajuns să-mi neglijez atât de mult fiul? Oare ce s-a întâmplat? Lacrimile îmi curgeau pe obraji, nici nu știam de unde să încep și ce să fac. Oare unde a plecat așa de dimineață? Sau poate că a plecat noaptea după ce am adormit eu. Mă încercau sentimente de furie și de teamă în același timp. Am început să mă gândesc la ce ar trebui să fac.
Am sunat la servici, mi-am luat câteva zile de concediu, apoi mi-am făcut o cafea mare și am intrat iar în camera lui Ștefan.
Am început să adun hainele, am schimbat așternuturile. Dintr-o dată am simțit că nu mai am aer. Am deschis larg geamurile. Am aruncat toate hârtiile, revistele și toate posterele și afișurile de prin cameră.
Amintirile îmi veneau în minte chinuindu-mă, parcă ar fi conștiința cea care nu-mi dă pace. Anii ce au trecut erau în fața ochilor mei. Când ne jucam în aceeași cameră, scriam împreună, râdeam... îi plăcea mult să vorbească, iar eu ascultam ore în șir poveștile lui haiose.
Am schimbat totul. Acum totul arăta perfect. Am adus câteva plante și un buchet mare de flori de câmp. Când era mic obișnuiam să mergem împreună la câmp să adunăm flori. Când ne întorceam acasă, le puneam peste tot, în toate vezele, până toată casa era plină de flori.
Am făcut un tort de fructe, un pui la cuptor și așteptam.
Au trecut orele dar Ștefan nu a venit. Am sunat și la școală dar tot ce am primit a fost o bună spovedanie că nu știu să-mi cresc fiul. Am sunat și la poliție dar mi-au spus că trebuie să aștept 48 ore. S-a lăsat seara, a trecut noaptea și el tot nu a venit. Nu am dormit nici un moment. Teama că i s-a întâmplat ceva mă teroriza. Oare unde a plecat? Oare unde a dormit? Are bani sau... nici nu vreau să mă gândesc. Am sunat de dimineață iar la poliție și mi-au spus că vor face tot ce se poatepentru a-l găsi. Am ieșit pe străzi să-l caut. Nici nu știam cine erau prietenii lui.
Seara se lăsa liniștită peste oraș. Tăcerea serii era atât de blândă încât totul mi se părea un peisaj dintr-un tablou. Păsările zburau alene dintr-un copac într-altul, fiecare îndreptându-se spre cuibul ei. Animalele deja au adormit sau poate în tăcere admiră și ele amurgul. Adierea vântului era așa de caldă și lină. Îmi flutura părul care-mi ștergea lacrimile de pe față. Florile și-au răspândit parfumul în aer iar regina-nopții strălucea în lumina lunii. Dintr-o dată am realizat ce singură sunt. Am privit spre cer.
Doamne... de când nu am mai spus acest cuvânt. Priveam spre cer cu lacrimi în ochi. Poate că Dumnezeu nu mă va lăsa chiar acum. Nu vreau decât să se întoarcă fiul meu.