să vorbim frumos, darius, să vorbim frumos ca atunci, lângă poarta templului. să fim convinși că e înțeleaptă plecarea mai departe, așa, cu epiderma strălucind în ploaia de tăceri. să luăm corabia de argilă, să aprindem focul, să împărțim între noi greșelile noastre, doar ale noastre. să ne separăm de zei. încet, să decupăm adevăruri. un fel de memorie ciudată în care ne învârtim până trec prin noi spoturi de alb. să ne atingem rănile, cât mai aproape de sânge, să le amintim discret că suntem vii. și, după ce descuamăm tristețea, să ieșim ca din pântec, cu un strigăt intens. așa, inocenți și pulsând în lumină. cineva ne va da nume, iar ziua ne va coborî în pumni. a șaptea zi, cumințenia soarelui ni se va așterne lent, lent pe frunte. și vom uita prima moarte, a doua și ultima. vom uita totul aflându-ne pe noi, fiecare înlăuntrul celuilalt. așa vom cunoaște îmbrățișarea, contemplarea și liniștea. vom clădi în celălalt o citadelă. tu vei ști, darius, numai tu vei ști ce este dincolo de ziduri. la fiecare ușă va fi o clepsidră, întorcând un alt timp. niciodată același. iar mâinile mele vor atinge focul din fiecare piatră. și nu voi lăsa nicio transformare în cenușă. lucrurile se vor sfârși în lumină, da, așa cum au început. întru toate astea, să vorbim frumos, darius, să ne vorbim, reinventând lumea.