20 septembrie 1987. Cu părul legat cu un prosop, Lona și-a curățat unghiile de la picioare răzimată cu spatele de peretele de beton alb și răcoros. Pulpele groase, cu carnea ușor încrețită, s-au lățit și mai mult, revărsându-se pe sub capotul din mătase. N-am mai reușit să mă prefac că citesc. Am decupat cu foarfeca un fragment dintr-un articol pe care l-am crezut potrivit să fie reprodus în jurnal. (De fapt, toate ziarele sunt pline de asemenea articole și, mai mult, toate seamănă între ele. Nu e deloc firesc, cum crede Dionisie, ci, dimpotrivă, suspect. Limba de lemn reacționează prompt și uniformizează spiritul, dar mă tem că este folosită și ca o subtilă bătaie de joc, am spus înfierbântat. „Cum?” s-a mirat Dionisie. Păi, uita așa, ăștia copiază unul după altul, reducând întregul sistem la zero. „E o teorie fără noimă, m-a pus la punct Dionisie, mestecând harnic lemnul scobitorii pe care apoi a scuipat-o departe, printre tufișurile de trandafiri ai aleii).
Iritată de fâșâitul hârtiei hărțuite, Lona a întors capul. E încă palidă, și ochii goi, fără altă expresie, mă fixează. Nu mai are nici un farmec, am gândit dezamăgit. Sunt aproape convins că ea însăși trăiește același sentiment al compromisului acceptat tacit. Am zâmbit stingherit. Dar impresia asta a devenit o obsesie: clipește continuu, apare și dispare după o logică pe care n-o pot descifra. Neatent, pagina ziarului s-a sfâșiat și, enervat, am adunat-o în palmă, într-un ghem. „Ce s-a întâmplat?” m-a întrebat Lona nedumerită. Nici măcar hârtia nu-i mai suportă, am comentat, aruncând ghemul inform pe măsuța de alături.
Lona și-a reluat, fără să spună nimic, îndeletnicire ei, învelindu-și picioarele în halat și proptindu-se și mai temeinic în peretele de beton. Surprinzător, gestul ei m-a scos din sărite. Am avut senzația că într-o secundă alungase toată liniștea intimității, excluzându-mă prin distanța pusă între noi. Am tăcut cântărind situația și, fiindcă n-am avut nici o idee prin care să ies basma curată, mi-am întins picioarele și mi-am pus mâinile sub cap, dând cale liberă minții să moțăie. Aproape îmi era bine în întunericul de sub pleoape îndesit de amorțeala trupului redus la senzațiile strict necesare ca să nu piară. Deodată, scăpat de sub control, m-am trezit vorbind: Ce va fi cu noi, Lona?
Întrebarea care stătuse atâta vreme ascunsă, fermentând, a izbucnit, risipindu-se prin încăpere. Speriat, am deschis ochii, holbându-mă ca și cum ar fi existat o a treia persoană cu noi. „Ești un naiv, Mihnea, s-a înveselit Lona și fața i s-a luminat, căpătând sclipiri ireale. Noi am convenit că minciuna e cel mai mare rău. Înțeleg că se întâmplă ceva cu tine. Bănuiesc că nu tocmai un lucru bun. De câteva zile ești iritat și nu-ți mai stăpânești nici gesturile, nici cuvintele. Nu e vorba despre mine… Eu sunt dispusă să îndur, dar ceilalți socotesc capriciile tale intolerabile. Până și Dionisie m-a avertizat că ai depășit limita”. Îl bag în mă-sa, am fost cuprins de îndoială. Apoi, intuind că Lona voise să mă descoasă, nu m-am lăsat prins și am urmat, căutând să păstrez același ton rece, distant, sentențios, care știam că înlătură efuziunile Lonei: Tu nu vezi că toți trăim o stare cronică de paranoia? Nu mai avem nici puterea să protestăm… În mintea mea e o învălmășeală imensă. Oamenii lansează tot felul de zvonuri. Pur și simplu, așa se descarcă. Vorbim, Lona, vorbim pe unde apucăm. Ce fac viermii ăștia la cozi? Cică ar fi întrebat aia. Și lingăii săritori să-i facă voia au desființat magazinul alimentar de pe traseul oficial. De unde atâta dispreț? De unde?
(Lona a ridicat din umeri și nepăsarea ei m-a înfuriat de-a binelea. Am urmat, uitând de legământul de-a rămâne calm. E și durere și silă și neputință în sufletul meu: Suport din ce în ce mai greu apăsarea asta fără nume. Sunt bolnav fără să fiu, sufăr fără să fiu bolnav).
Am tăcut răscolit: nici în fața Lonei nu mai aveam îndrăzneala să spun tot ceea ce gândesc. De un timp, trăim suspiciunea cu o plăcere devoratoare. De multe ori mă surprindeam inventând și lansând motive pentru alte și alte suspiciuni. Îmi plăcea teribil cum se albeau alții la față. Era un mod abil, îmi închipuiam, de-a respira mai mult oxigen deodată: simt cum mă clatin; parcă un fier roșu îmi sfredelește prin măruntaie; mă sufoc; lacrimi mari se rostogolesc pe obraji, deși fac tot ceea ce omenește e posibil ca să le opresc.
La început, Lona a fost luată prin surprindere de insistențele mele de-a ne regăsi ființe sensibile și raționale. După un moment de derută, a refuzat să mă ajute. Nici n-am urât-o, nici n-am condamnat-o. Deși, în linii mari, trăisem în același mediu, avusesem aceiași profesori, aceleași deziluzii și aceleași bucurii, gândeam total diferit: ea tolerantă, practică, eu rigid, îmbibat de noile sisteme ideologice care să-mi justifice opțiunile și aspirațiile, recunosc, de foarte multe ori încă tulburi și greu de stăpânit. „Nu pot participa la festinul tău ideatic”, m-a ironizat Lona, căutându-și o îndeletnicire prin casă, care ar fi putut să-i ascundă enervarea pricinuită de incapacitatea de-a înțelege ce se petrece cu mine. „Mă și depășesc de altfel, a recunoscut ea înstrăinată. Nu vreau să complic și mai mult lucrurile… Simion, și nu el în primul rând, ci Teodora este cu ochii pe noi. Firește, n-am întrebat de ce. Ce am făcut? Între noi există o simetrie perfectă a păcatelor. Zic eu, cu o înclinare serioasă a balanței spre ei, dacă e să fim sinceri. Politica nu se împacă în nici un fel cu morala. După câte știu, noi am rămas pe dinafara acestui cerc. Ura lor n-are nici o justificare! Nu cred că e la mijloc nici gelozie, pentru că noi trăim într-o oarecare armonie. Nu sunt însă convinsă… Mai curând ne socotesc niște dușmani ai ordinii sociale. Merităm, după părerea lor, să pierim. Suntem o continuă amenințare. Lor li se pare că reprezintă ordinea desăvârșită. Oare acesta să fie adevărul? Acesta-i adevărul, dacă ei încearcă să ne strivească… Trăim cea mai profundă inversare de valori. Toți, fără excepție, adulăm nonvaloarea. Chiar și cei care practică o dizidență tacită, că pe față e sinonimă cu condamnarea la moarte. Între aceștia, cu o mai mare capacitate de receptare și exaltare, sunt puține valori reale. Multe sunt contrafăcute ori de către partid pentru a demonstra că aici se gândește liber, ori de securitate pentru scopuri obscure”. (Lona s-a oprit speriată, a rămas cu gura căscată și foarfeca ridicată la nivelul ochilor, a sărit din pat și a dat volumul radioului la maxim. Apoi a venit lângă mine și a urmat furioasă:) „Și cei puternici de azi știu acest lucru. Nu sunt valori în sine, ci exterioare dramei pe care o trăim noi, aici, luptând cu disperare ca să rămânem întregi. Tu crezi că Teodora sau Dionisie s-ar împiedica de protestatari? Aiurea! Pericolul vine din interior, dinafară vin doar vânturile…Tocmai acești elitiști care latră peste tot se văd cocoțați în vârf, și cum ajung acolo tac mâlc. Sunt ca niște cârtițe. Orbi și orbiți de partea artificială a existenței: piscine, homari, caviar, șampanie. Elitistul de viță nouă, pentru că are nemăsuratul orgoliu de-a crede că se pricepe la orice, este convins că lui i se cuvin toate bunătățile pământului în primul rând lui, și pe urmă celor care le produc. Puțin le pasă de noi, cei mulți. Pentru ei nu însemnăm nimic… Niște consumatori… Asta e!”
Am ascultat fără să scot un cuvânt. Nu știu cât adevăr și câtă fantezie se amestecau în aceste fraze, și nici nu mi se părea important să aflu, dar era pentru prima dată când Lona s-a oprit îndelung și cu atâta înverșunare asupra unui subiect pe care, de obicei, îl evitam cu grijă. Nu știam ce să mai cred! Teama se insinua slugarnică. Aveam sentimentul tulbure că Lona se rătăcise printre sofisme, unde eu însumi o împinsesem prin excesele mele comportamentale, prin labilitatea mea psihică. Îmi era ciudă, dar nu mai puteam da înapoi. Orice femeie, ajunsă în acest punct, era un potențial mediu exploziv. Lona nu făcea excepție și, sincer vorbind, nici n-aș fi dorit să fi fost altfel. Întruchipa un permanent pericol și, ca atare, viața avea farmecul ei.
Fără să vreau, am scos un fluierat subțire de admirație. Lona m-a privit cu atenție, în ochii ei scăpărau lumini tăioase. O șuviță rebelă de păr s-a rătăcit pe frunte, dându-i aerul unui copil trezit din somn. N-am făcut nici o mișcare ca să nu sfărâm cumva această clipă de încântare și duioșie. Ea aștepta, încercând să-și ascundă emoția, eu așteptam, încercând să-mi păstrez aerul de indiferență. Probabil că n-o făceam destul de convingător, fiindcă Lona a zâmbit îngăduitoare. Am simțit nevoia să ripostez, creierul dăduse ordinul, dar în ultimul moment am renunțat sub imperiul aceleiași spaime fără noimă care-mi răcea trupul și-mi asuda palmele. De aceea, m-am abținut de la orice comentariu, conștient că poza în care încremenisem cu ochii ațintiți în gol și capul rezemat în palmă înlătura bănuiala că trișez.
Lona a înregistrat cu luare aminte fiecare nuanță a gesturilor pe care le tot inventam ca să scap de încleștarea cu propria-mi conștiință. Dar, abilă, mi-a refuzat orice sprijin. Și aveam atâta nevoie, Dumnezeule! Se adunase atâta negură în suflet și atâta confuzie în minte! Simțeam cum pojarul acesta al nesiguranței se întinsese și se încinsese fără să mă pot împotrivi. Gustul amar al înfrângerii era din ce în ce mai stăruitor. Tot timpul am senzația că trăiesc într-o cameră fără geamuri, fără lumină… Orbecăiesc căutând o ieșire. Cu fiecare zi care trece, lumina se șterge din memorie. Nu mai există, nu mai știu cum arată și ce înseamnă. Mă lovesc de toți pereții, sângerez, dar nu-mi pasă. Sunt la un pas de nebunie. Simt cum înnebunesc încet, încet, pe îndelete și irevocabil…, fără scăpare. Azi îmi pierd simțul văzului, mâine nu mai aud. Nu mă mai interesează ce se petrece cu mine. Mi-e indiferent, înțelegi? Nici măcar nu-mi mai este frică. Când ți-e frică, ești un om în sensul cel mai profund al cuvântului. Sunt o cârtiță nenorocită care se ascunde în propria-i murdărie. Nu mai sunt nimic…
Lona m-a privit liniștită, fără să clipească. Doar o lumină pierdută clipea ironică sub pleoapele aproape închise. M-a dezgustat rimelul învârtoșat prin ridurile pielii, în jurul ochilor. I-am spus-o fără menajamente. Ea a zâmbit cu gândul în altă parte și s-a șters cu degetele, coborând pleoapele și țuguindu-și buzele.
Așa cum stătea tolănită în fotoliu, cu picioarele puțin desfăcute, cu ochii închiși, părea că adormise. Am profitat de acest moment și am plecat. Nici măcar un cuvânt, parcă ieșisem dintr-o casă părăsită.
Furia și spaima, amestecate, mi-au încâlcit și mai tare gândurile, nu știam încotro s-o iau. Am stat o vreme pe-o bancă în fața blocului în care locuia Lona, străduindu-mă să inventez ceva care să mă scoată din starea asta apăsătoare ca o placă de plumb.
Sub lumina prăfuită a lunii înfipte în colțul de beton al blocului, umbre mari, deslânate se plimbau în jurul meu, sporind întunericul nopții. Din când în când, peste umerii mei, un plop își fremăta frunzișul sub adierea unui vânt părelnic, Mirosul de praf amestecat cu cel al trandafirilor și al gunoaielor în fermentație m-a îngrețoșat; abia respiram; deodată, am simțit efortul disperat al plămânilor de-a căuta oxigenul împuținat. Acest consum excesiv de energie mi-a creat iluzia că plutesc într-un univers frământat de vânturi. M-a înspăimântat abisul din mine. Doar frica, ea, acest sentiment extraordinar care a ținut omul în stare de veghe, ponderându-i pornirile distructive, mi-a dat speranță; nu, nu m-am împotrivit în nici un fel, deși, în același timp, mintea s-a revoltat, asuprindu-mi simțurile.
În acest clipe, apropierea morții devenea materială; eram lucid și netemător, dar un gest oarecare mă punea în stare de alertă și o spaimă grotescă, animalică îmi strivea ființa, înlăturând fulgerător toate raționamentele de până acum. Da, sunt convins că în realitate bravam, încercând să-mi creez o altă imagine, o imagine hiperbolizată care să-mi ofere posibilitatea de-a mă domina și de-a stăpâni pe cei din jurul meu. Eram conștient că la mijloc se afla slăbiciunea mea, dar întotdeauna îmi găseam o scuză. Refuzam să cred că pot arăta ca o ființă gelatinoasă, fără nerv, oricând gata, la cel mai mărunt semn, să se salveze fugind. Repulsia creștea copleșitoare, crucificându-mă pe pământ. Doamne, înnebunesc, m-am zbătut să scap din această stare. Cum poți să te complici în halul acesta? Reveneam, consolându-mă. Tu însuți știi atât de bine cât de simple sunt lucrurile. De ce să trăiești mereu doar printre întrebări? La ce-ți folosesc? Indiferent de oameni și de părerile lor, viața rămâne frumoasă. Noi o urâțim prin meschinăria intereselor noastre de trecători prin timp. Da, așa este, Dionisie are dreptate: lașitatea n-are nici o motivație, ea există doar. Orizontul și-l desenează omul cu propria-i mână. El este Dumnezeu și Diavol în același timp. În rest… nimic, un mare nimic!
Deodată, gura mi s-a umplut de salivă amară ca fierea. Aveam impresia că, prin colțurile buzelor, mi se scurgea pe barbă. Mi-am încleștat maxilarele și o durere sfâșâietoare mi-a sfârtecat pieptul. Auzeam cum acea foarfecă nevăzută pătrunde în carne, secționând-o. Neputincios, am gemut: Prea sunt multe încercările Tale pentru cât ai făcut să însemne un om!




THERAPEIA: „Bucurându-se, ca urmare a politicii consecvente a partidului, de drepturi egale cu bărbații pe toate planurile vieții economico-sociale și politice, de prețuirea întregii societăți, femeile din țara noastră își afirmă pretutindeni priceperea și hărnicia, calitățile de organizatoare și gospodine, grija față de bunurile obștei, răspunderea pentru propria lor educare, spre a putea forma, la rândul lor, tânăra generație în spiritul înaltelor idealuri și îndatoriri față de patria socialistă, față de viitorul ei. Muncitoare, soție și mame, educatoare alcătuind ceea ce numim „jumătate din populația țării”, ele își consacră tot ce au mai bun progresului și prosperității societății, la a cărei construcție participă cu elan și dăruire…”.