Frica

„…pentru adevărul acesta care rămâne în noi și va fi cu noi întotdeauna”.
(A doua Epistolă a Apostolului Ioan)

Capitolul 1

Abia acum, în această primă zi a Crăciunului, mi-am dat seama că drumurile pe care am umblat atâta timp nu duc nicăieri. N-aș putea spune că m-a cuprins revolta, așa cum ar fi fost normal, ci doar un sentiment arțăgos de inutilitate. Poate nici acesta nu-i adevărul întreg, fiindcă de multă vreme bâjbâiam prin labirintul imaginat de propriul meu creier…. Starea de normalitate despre care îmi vorbea Teodora din ce în ce mai des și cu mai multă pasiune mă readucea la dimensiunea mea de supus dintotdeauna al evenimentelor.
- Ce înseamnă să fii normal? am izbucnit furios. Spune-mi, ce înseamnă prostia asta?
Teodora s-a răsucit sub cearșaful mototolit și jilav, sub care trupul ei zvelt se ghemuise din cauza aerului rece strecurat prin geamul întredeschis.
- Văd că te neliniștește ideea, a zâmbit ea acru.
Și zâmbetul acesta, atât de cunoscut, care ascundea efortul de a-și reprima pornirea violentă, i-a alungit fața străvezie de oboseală și de încordare.
- Nu face mutra asta de câine ciomăgit, a adăugat ea, enervată. Știi bine că nu suport ipocrizia…
- Uite ce-i, am întrerupt-o cu brutalitate. Vreau să înțelegi o dată pentru totdeauna că nu-mi plac teoriile tale, teoriile în general, e clar?
- Ha! Ha! Ha! s-a prefăcut înveselită, deconspirându-și toată furia veninoasă.
Eram convins că aici discuția noastră eșuase definitiv. Orice încercare de-a relua explicațiile nu-și mai avea rostul. Or, aveam nevoie de-a ști în ce realitate ne împotmolisem, pentru a-mi descoperi propria părere și opțiune. Nu mai puteam accepta sub nici un motiv să sfârșesc ce de obicei cu o retragere în irealitate. Cu toate demersurile mele, la început timide, apoi tot mai insistente, Teodora a continuat jocul ei abil, cu reguli necunoscute, care mă făcea să sufăr atât de mult. Simțeam cum neliniștea își făcea loc, împingându-mă spre probabile experiențe dureroase. Îmi căutam vad printre amintiri, terorizat de încercările ei tot mai dese de a mă scoate în afara timpului istoric. O făcea cu înverșunare, relua totul de la capăt cu încăpățânare nefirească, profitând de imaginația ei prodigioasă, care de cele mai multe ori devansa realitatea. Acest fapt, întotdeauna surprinzător pentru mine, care aducea cu sine admirație nemărginită, însemna primele tresăriri ale unei drame consumate în de sine, sub impulsuri mărunte, mereu schimbătoare. Era farmecul ei îndeobște controlat cu discretă teamă de a nu deveni autoritar în fața unor presupuse calități pe care eu nici măcar nu le intuiam. De aceea, conflictul care se născuse pirpiriu, fragil, se consumase în câteva zvâcniri fulgerătoare.
- Mi-e din ce în ce mai greu să înțeleg, am început, chinuindu-mă să-i evit privirea curioasă, ușor încețoșată, fără să reușesc în nici un fel. Am renunțat imediat, fiindcă pricepeam că sensul cuvintelor ajunsese la ea înaintea rostirii lor.
- Mă gândesc că…, am reluat fără a putea trece acest prag al cuvântului potrivit, care să-i transmită ideea că, în preajma ei, chiar și acum când eram izolați într-o cabană la poalele muntelui, mă simțeam în siguranță, împăcat cu mine însumi și, ceea ce era extrem de important, cu trecerea timpului.
Teodora, însă, obosise, se ghemuise sub pătură, ascunzându-și vulnerabilitatea privirii sub întunericul de sub pleoape. Mă ignora ostentativ, orice mișcare în plus n-ar fi adus nimic bun, decât poate o nouă explicație la fel de eliptică. Și totuși, dorința de confirmare și reconfirmare a existenței era mult mai puternică, autoritară chiar; toate încercările mele de-a găsi un criteriu de valoare care să-mi valideze viața de până acum, se loveau mereu de inconsecvența sentimentală a Teodorei. Nu știu dacă o făcea deliberat, nu știu nici măcar dacă ar fi avut ceva de câștigat în urma acestui fel agasant de-a fi, dar eram conștient că era modul cel mai ieftin de-a mă ține într-o sălbatică subordonare. Schimbând mereu intensitatea sentimentelor, întreținea o curiozitate devoratoare. Era acesta cel mai dificil moment în relația noastră: indiferent sub ce formă, refuzam participarea la actul supunerii, Teodora își îmbrăca în grabă fusta, își pieptăna părul roșiatic și des ca o flacără înaltă, îl strângea printr-o mișcare simultană a palmelor dinspre margine spre creștetul capului și dispărea fără să spună o vorbă. Multă vreme mă ocolea și o făcea în așa fel încât toată lumea putea interpreta gestul felurit, mulți dintre ei se lăsau păcăliți cu ușurință. De aceea, în sinea mea, îi consideram, cu naivitate, superficiali, când în realitate era vorba despre nepăsare și dispreț. Când am aflat, am fost pe punctul să dezertez și să dispar dintre ei, fiindcă se surpase singurul meu punct pe care-l consideram solid. Echilibrul meu atât de labil a pierdut încă un element de sprijin și-mi era teamă să nu mă prăbușesc definitiv. Îmi apăram această lume interioară, așa simplistă și nefirească , cum îi spunea Dionisie Borcoman, cu toată ființa mea. Era, cum să zic? o justificare…nu, mai bine zis, o încercare de-a ieși dincolo de orizontul tulburat de atâtea pasiuni, dorințe și necesități pe care le încearcă un om într-o clipă de viață. Înspăimântat că aș putea pierde și acest moment unic de liniște, îmi frângeam mâinile moi, umede și lipicioase, căznindu-mă să-mi ascund sudoarea abundentă care-mi atârna de firele de păr de pe trup.
- Nu înțeleg de ce trebuie să te ascunzi, am zis, dând vocii asprime și greutate. Și, cum, deocamdată, Teodora rămăsese imobilă, am continuat apăsând cuvintele cu toată forța: Nu era cazul să minți. (Iată, am gândit, cât de simplu e totul și cât de mult m-am căznit să ajung aici!). Eu însumi am fost chemat la securitate și am dat tot felul de declarații.
- Am simțit-o cum se arcuiește, cum tremură, cum devine apoi inertă. Am zâmbit mulțumit. Mi-am strecurat mâna pe sub pătură și i-am mângâiat umerii, am revenit pe sub brațul îndoit sub cap și, în sfârșit, destul de neîndemânatic, i-am prins sânul în palmă, un rotund mărunt, neînsemnat ca un măr care n-a avut timp să se coacă.
- Ia mâna de pe mine! a scrâșnit ea, fără să se miște.
- Am dat tot felul de declarații, așa cum mi le-au cerut ei, am continuat liniștit, prinzându-i sfârcul maroniu al sânului între degete. Ce m-a costat!…Nici măcar nu le scriam eu. Doar le semnam. Busuioc le aducea în ciornă, mi le citea, mai schimbam ici acolo câte un cuvânt și, până erau dactilografiate, beam cafeaua cu coniac și fumam țigări imperialiste. Oricum, nu eu l-am turnat pe Mihnea Brezan. Și nici n-aș fi avut cum să-l apăr, chiar dacă aș fi vrut, fiindcă ei dețineau proba incontestabilă: jurnalul acela al lui. Nenorocitul! Vezi ce înseamnă demnitatea inteligenței!? Vezi unde te duce?!
- De când ai dobândit acest simț al esteticului marcant, dragul meu? m-a luat peste picior Teodora, abia ținându-și în frâu batjocura.
- Nici o grabă, m-am prefăcut liniștit, încercând s-o înșel prin tonul ușor cântat. Cuvintele astea nu-mi aparțin. Sunt ale lui Vasile Busuioc… Am fost coleg de liceu cu el până prin clasa a unsprezecea sau a zecea, nu mai știu! Era o figură. Îi spuneam: Ce, mă, busuiocul fetelor, iar nu mai poți? Te-am văzut aseară pe sub Tâmpa cu o mică vietate. Parcă era o veveriță. Sau: Te-am văzut, bă, cu o sălbăticiune cu ochii verzi, cam cât un cămiloi însetat, El roșea de plăcere, făcea cu ochiul complice, adică, lasă, mă, doar noi doi știm, și dacă spui și altora, ți-aș fi recunoscător. Știi ce era nemaipomenit? Niciodată nu l-am văzut cu vreo fată. Cine s-ar fi dus cu ăsta care puțea tot timpul a nespălat, a sudoare acră?…
M-am oprit nedumerit de tăcerea Teodorei. Altădată m-ar fi întrerupt după fiecare frază. Acum, însă, zăcea în aceeași poziție țeapănă, cu fața în sus și brațul petrecut peste ochi. În definitiv, de ce să nu continui dacă-mi face bine, mi-am zis încântat că găsisem ocazia să mă eliberez măcar parțial de un tremur nervos apărut instantaneu, care-mi chircea carnea pe oase. Am reluat relaxat:
- Când am auzit că s-a înscris la școala de ofițeri, am rămas cu gura căscată, Cum, ăsta? Am întrebat în toate părțile, mirându-mă prostește. Păi, n-o să reziste închis după gratii nici măcar o lună de zile! O să dezerteze. Doar Mihnea Brezan mi-a tăiat-o: Vorbești prostii! Ãsta e buruiană rea! Oriunde îi cade sămânța, se întinde rapid. I-am râs în nas: Bă, Mihnea, stai cam rău cu poezia. Nu te avantajează deloc metaforele. Nu m-am lăsat și l-am căutat pe Vasile. Am tot pândit momentul să rămânem singuri. S-a ivit într-o zi când amândoi am chiulit de la ora de germană și ne-am ascuns în veceu, unde am fumat câte o țigară în cabinele cu ușile blocate. De ce te-ai băgat, mă, în gura lupului? l-am întrebat. Și el: Așa, dintr-o dambla. Și eu: Hai, mă, că nu ești tu prostul care vrei să pari. Și el: Sunt niște avantaje… După o clipă în care am simțit că șovăie: M-am săturat să tot împușc francul pentru o bere, cum face tata. M-am săturat până peste cap să-i tot aud pe ai mei ce-ar fi fost ei dacă nu s-ar fi întâlnit. M-am săturat să tot port cămășile ălora mai mari. M-am săturat, mă, de viața asta fără nici o perspectivă… Aventura asta e doar pentru cei puternici. Și eu: Vrei să spui că sunt un laș dacă vreau să mă fac inginer, de exemplu? Și el, foindu-se în cabina sa: Hai s-o lăsăm baltă… Nu știu ce m-a apucat… Ba știu acum! Același instinct de conservare și același sentiment de respingere a forței și constrângerii m-a făcut să-l reped: Ascultă, mă, turnătorule… Ei bine, în următoarele secunde ușa cabinei mele a sărit din cârligul cu care era încuiată și m-am trezit grămadă, cu sângele țâșnind pe nas… N-am știut ce dracu e de făcut. Am tăcut chitic, copleșit de un adevăr la care ajunsesem din întâmplare, jucându-mă…
- Ca de fiecare dată, a mormăit Teodora, păstrându-și aceeași poziție țeapănă, astfel încât vocea parcă venise din altă parte, de sub podea, oricum, părea străină și rece.
- Am fixat insistent tavanul din bârne lustruite peste care se așezase un strat gros de funingine. Căutam acolo un punct de sprijin, măcar iluzia că pot depăși aceste stări aprige pe care Teodora le impunea în forță. (Trebuie să recunosc că le suport din ce în ce mai greu, nu mai am nici puterea, nici bucuria de-a le evita prin cele mai neașteptate șiretlicuri…). În loc însă, se instalase temeinic un sentiment grețos de insatisfacție; nu mai reușeam decât arare ori să revin asuprea momentelor de criză, îndepărtându-le printr-o analiză rapidă și eficace. Mi-am aprins o țigară și fumul albăstrui, încâlcit în jurul gurii, s-a îndepărtat, decolorându-se; aveam impresia că eu însumi, cu gura plină de fumul amărui, usturător, intrasem într-o stare de levitație. De aceea, m-am căznit să articulez cât mai corect fiecare cuvânt, evitând orice apropiere de trupul acestei femei frumoase.
- Nu înțeleg de ce te înspăimântă clipele mele de lașitate. Toți le avem… Uite, mă gândeam… Adică mi se pare că există totuși o explicație… Vreau să zic că viața, dacă nu cuprinde în ea și o doză de mister, devine plictisitoare, chiar otrăvitoare… Fără îndoială, greu de dus până la capăt. Misterul meu se află tocmai în alternarea clipelor de lașitate cu cele ale curajului absurd. (Am tăcut, domolindu-mi febrilitatea care-mi încălzise trupul. Teodora nu dădea însă semne că ar fi încuviințat să participe la trăirea mea. Am reluat, oarecum stăpân pe reacțiile mele). N-am vorbit niciodată nimănui despre ce mi se poate întâmpla atunci când apare această alternanță uneori destul de violentă. Sunt sigur că nici tu n-ai descoperit acest lucru. Poate doar l-ai intuit… Da, bineînțeles, asta e! Intuiția ta ți-a dat de știre că există un ceva care ne leagă în profunzime, care nu-ți permite să te depărtezi prea mult de mine, de noi… Tocmai acest punct de dezechilibru a însemnat deschiderea noastră spre lume…
- Dar fără să te sprijini de mine, nu poți face pe filosoful? a ripostat cu duritate, surprinzându-mă încă o dată nepregătit. Printr-un gest brutal, mi-a îndepărtat mâna de pe sân. Siderat, am lăsat să treacă senzația pielii catifelate oprită în vârful degetelor, apoi smucitura cu care mi-a îndepărtat palma, mi-a frânt mâinile încet, metodic, eliberându-mă de toată convulsia asta năucitoare. Mi-am potrivit atent mișcările cu întrebarea atât de clară:
- Vrei? am zis, arătându-i pachetul de țigări.
- A închis ochii, clipind des, parcă rănită de lumina mult prea intensă, țâșnită de undeva din plafon ca o explozie. Am crezut că acceptă să fumăm împreună, în liniște, fără cuvinte și gesturi. Dimpotrivă, a scos țigara din pachet, a mirosit-o și a zdrobit-o în scrumieră, apăsând-o cu degetele ca și cum ar fi vrut să fie sigură că jăraticul s-a stins. Am zâmbit din nou, de astă dată aproape mulțumit: în sfârșit eram sigur pe mine cum nu mai fusesem demult.
- Și ce legătură ai tu cu jurnalul lui Mihnea Brezan? n-a mai putut ea să rabde spaima cuibărită în suflet. Apoi, regăsindu-se, ușor ironică: Dezobișnuiește-te de felul acesta impertinent de-a trec de la un la alta. Ai început cu Mihnea și ai ajuns la adolescența ta prețioasă și la Busuioc. Nu vezi cum aluneci în infantilism și ridicol?!
- Disprețul ei, abil strecurat în construcții retorice, m-a tulburat ce de fiecare dată. Da, gândeam, camuflându-mi încordarea, trăim într-o lume a cuvintelor și din această cauză ne este atât de greu să ne luăm în serios. Chiar și atunci când frica ne usucă lacrimile din ochi și cuvintele ne mor în gură fără a fi fost rostite! Povara aceasta revenea cu fiecare zi care trecea tot mai apăsătoare și nu găseam nici un mod ca să mă izbăvesc. Eram nesigur pe felul meu de-a interpreta faptele; mi se făcea silă de explicațiile nesfârșite și învinuirile fără număr. „Bă, mi-a spus Mihnea, mijindu-și ochii, dacă libertatea e starea de grație a lui Dumnezeu, revolta e a omului”. N-am înțeles pe moment ce voise să spună; mi sa părut un sofism ieftin și l-am disprețuit, dând din mână a lehamite. „Cât ești de sigur!” a exclamat el fără să vrea, fiindcă și-a mușcat buzele ca și cum ar fi încercat să recupereze cuvintele. Mi-am potrivit râsul ca să pară cât mai degajat. În realitate, nu suportam să mă știu ignorat, nici măcar în acest fel elegant, politicos, considerând că locul meu nu putea fi luat de nimeni. Fiecare avem locul nostru, îmi repetam enervat. Oricine ar încerca să se așeze în locul celuilalt, în fața legilor obiective, devine indezirabil. Chiar credeam în prostia asta imensă!
- Orgoliul acesta nemăsurat îmi prindea bine, fiindcă îmi dădea posibilitatea să-mi păstrez cât de cât personalitatea, voința, senzațiile și sentimentele, fără a suporta „distonanțele” impuse de o societate care se autoamăgea că este ideală, dar ea fiind în fond doar ipotetică. Incitat, năucit de asemenea lovituri măestrit aplicate, am descoperit stupefiat că, în realitate, trăsăturile declarate atât de gălăgios de societate nu existau. „Dar m-am născut în socialism, am crescut și am învățat în acest sistem” am murmurat perplex. „E adevărat, a surâs Mihnea îngăduitor, numai că socialismul, prin felul său de-a acționa, a dus la închiderea individului în el însuși. A fost primul experiment al lagărului, al gulagului…”.
Adevărul e că mi-a înghețat sângele în vene; n-am mai fost în stare să rostesc măcar un cuvânt de apărare. Simțeam cum pielea mi se încrețește și părul mi se ridică țeapăn pe tot corpul. Mațele ghiorăiau a foame, convulsionate, și aveam senzația că un lichid călduț și lipicios, rău mirositor, mi se scurge pe pulpe. Orbirea se produsese demult; bâjbâiam înnebunit de spaimă; nici acum nu știu unde ducea drumul pe care mă împinseseră inițiatorii mei atâția ani de chinuitoare experimente intelectuale. Aceiași inițiatori care astăzi, înfricoșați că ar putea recăpăta dimensiunea lor liliputană, au pornit vertiginos în sens invers, terfelind totul fără alegere. „Eu ce să zic, mă Simioane, mi-a spus directorul Moise Panait cu vocea lui dogită de tutun. Nu știu ce să-ți spun, crede-mă! Am început să am convingerea că nu sunt decât două ieșiri: ori această societate este realmente superioară și dezvoltarea noastră intelectuală este atât de rămasă în urmă încât nu poate intercepta și interpreta și, deci, s-o înțeleagă în termenii ei specifici, ori noi suntem atât de evoluați încât sesizăm că tot ceea ce ni se spune aparține nivelului superior de organizare socială, care este, în fapt, doar o iluzie. Pricepi tu?”
Moise Panait și-a îndoit degetul rămas suspendat în aer deasupra biroului, l-a privit uimit, și l-a retras odată cu întreaga mână, ascunzându-l în palmă. M-a privit așteptând, și cum nu aveam ce să-i răspund, am plecat capul, străduindu-mă să par de-a dreptul descumpănit. Nu-mi permiteam să pierd cu atâta ușurință bruma de avantaj pe care o aveam în fața lui; era o încântare să-i smulg lui Moise Panait, veșnic precaut și prudent cu ceilalți, mici favoruri cum a fost cel de adineaori. Or, eu avusesem această șansă și o folosisem din plin. În schimb, îi suportam cu stoicism perorațiile cu aspectul lor îmbietor și aparent imbatabil, înșelător în formule, care dovedeau încet-încet că el însuși participa la construirea „terorii” cu „sensurile ei profund științifice”. În următoarea secundă, când directorul se cufunda în sine cu aceeași ostentativă plăcere a extazului, îl trimiteam în mă-sa amețit de voluptatea cuvintelor mustind de seve.
- Ce-ai rămas ca un tont? s-a răstit Teodora, îmbrăcându-și capotul de culoarea aguridei, îmbibat în parfumuri fine și sudoare de trup tânăr și viguros, împerecheat în rotunduri care străluceau îmbietoare în cenușa luminii strecurate pe sub jaluzelele lăsate până la mijlocul ferestrei.
- Mă gândeam cât ești de frumoasă! am șoptit intimidat de mișcările ei ferme, exacte.
A ridicat din umeri cu un imperceptibil tremur al buzelor care putea să însemne foarte bine și dezamăgire și dezgust. Știam că în sinea ei era mulțumită și că gestul era doar o acoperire a evidentei plăceri cu care accepta aceste complimente. Chiar dacă, pentru Mihnea, rafinamentul ei era „subminat de unele disproporții ale corpului – picioarele prea lungi, șolduri prea înguste, sânii ca poamele necoapte – eu credeam, într-adevăr, că Teodora era frumoasă.
O priveam pieptănându-se; mi s-a părut că la un moment dat mișcările ei sunt nesigure, că își făcuse loc, din motive necunoscute, un început de ezitare; mâinile i se încurcau în arcuirile prea mari de deasupra capului. Am devenit atent. Oare ce s-a putut întâmpla? În sfârșit, și-a prins cu agrafe părul roșietic, cu reflexe brune sub lumina ofilită, și-a cercetat încordată fiecare centimetru pătrat de piele, lovindu-și obrajii cu dosul unghiei.
- Ni s-a făcut foame, a spus ea, privindu-se nemișcată în oglindă.
Mi-am tras pătura peste umerii înghețați, preocupat de știrile transmise la radio. Mi-am umezit buzele, sugându-mi-o pe cea de jos, și gustul de carne caldă m-a înviorat.
- Auzi! am exclamat derutat. Fii atentă ce spune ăsta! E un miting, nu l-am, ascultat de la început… Ãsta se crede la Paști. A început cu Cristos a-nviat!…
- E beat criță, a replicat Teodora cu răceală. Ascultă-l cum vorbește. După câteva minute de tăcere în care vocea tărăgănată a acelui bărbat cu nesfârșite bâlbâieli se sparse pur și simplu în microfonul care vuia, Teodora a reluat enervată: Dă-i dracului de tâmpiți! Cum îți plac ouăle? Oprește odată șuvoiul acela de zoale!
Furia cu care a închis radioul m-a înveselit. Mi se părea că, așa, sunt stăpân pe clipele noastre petrecute împreună. Era tot mai evident că, din cauza spaimei de a nu mă îndepărta de modul meu firesc de-a reacționa și a simți, nesiguranța astfel instalată îmi falsifica încercările de-a supraviețui situației în care mă aflam de câteva zile. Teodora însă lăsa să se înțeleagă că efortul meu este inutil, dacă nu chiar ridicol. Mi-a spus-o, pe drum, în mașina înghețată care ne ducea spre cabană, cu o imensă liniște și siguranță; „Totul e pierdut, zici tu! Da, poate ai dreptate în felul tău laș de-a vedea lucrurile, de după colț, cum o faci mereu”. Am zâmbit, bătându-mi mâinile înmănușate una de alta. „Degeaba râzi, a ripostat nerăbdătoare, trăgând spre stânga de volan ca să ocolească o groapă ascunsă în zăpadă și aruncându-mă cu toată forța în portieră. Socialismul, cu marxismul care-i stă la bază, arată limpede că nu e pierdut nimic. Eventual amânat. E o chestiune de logică să recunoști superioritatea materialismului dialectic”. „Ceea ce faci tu acum înseamnă să recunoști că această știință este vanitatea absolută, am repetat încântat cuvintele lui Mihnea pe care le memorasem cu grijă. Pentru că în loc să fi condus masele, de la înălțimea sa, le-a disprețuit. Tu însăți te-ai ploconit până la pământ în fața ei ca să câștigi o treaptă care, probabil, ți se cuvenea prin ceea ce erai tu. Știința asta a acceptat umilirea și ticăloșia ta, chiar și prostituarea când a fost nevoie. Ca tine suntem mulți. Fiindcă, în vanitatea ei fără margini, știința asta a strivit orice formă de rezistență”. „Vorbele astea aparțin lui Mihnea, a râs ea ironică. Ar fi fost de-a dreptul extraordinar să se fi născut în căpățâna ta. Mihnea le-a scris undeva în jurnalul lui unde le-ai citit… Reproducea o discuție care a avut loc între mine și el”. „Nu-i adevărat, am scâncit speriat. Totul s-a petrecut în biroul meu. De altfel, Busuioc are înregistrată pe bandă această discuție…”. „Tot ce se poate, a îngăduit ea. Mihnea avea obiceiul de a-și verifica ideile prin interlocutori…”. Mașina a zvâcnit înainte, legănându-se periculos, motorul a sughițat, apoi s-a turat înnebunit, iar ultimele cuvinte s-au pierdut în acest vacarm.
Acum îmi era bine așa: e liniște, afară a început să ningă, se aude vâltoarea fulgilor spulberați de vânt, focul duduie în soba de teracotă, cearșafurile se lipesc zemoase de pulpe, hainele noastre zac răvășite pe scaune, așa cum am apucat aseară târziu, după miezul nopții, să le aruncăm sub tensiunea dorinței.
A început să miroase ouăle prăjite, nările se răsfrâng înfrigurate, salivez, stomacul s-a trezit brusc din amorțeală și se frământă ghiorăind. Ar fi vremea, îmi spun toropit, să-i dau o mână de ajutor Teodorei, să-mi strecor degetele pe lângă șoldurile ei arcuite sub capot și să fur o bucată din oul alb-gălbui, cu marginile maronii spre negru, iar ea să mă atingă peste degete cu furculița, împingându-mă cu trupul ei într-o parte, apostrofându-mă cu reținută înseninare: „Ai răbdare, pentru Dumnezeu!” Dar nu izbutesc să renunț la căldura jilavă a cearșafurilor. Și, cum parfumul discret al Teodorei se instalase în fiecare colțișor, inhalez cu putere aerul uscat și parfumat, iar stomacul se revoltă, chircindu-se. Greața avansează rapid, îmi cotropește întreaga ființă, parcă un miliard de furnici îmi cotrobăiește prin sânge. Încet, cu fiecare secundă, spaima crește, se revarsă, cucerește fibră după fibră, înaintează spre creier, se reîntoarce, scăldându-mi în sudoare rece tot trupul. Aș vrea să țip, dar un nod mare și acru oprește sunetele în gât. Înghit repede, odată, de două ori, de trei ori, încerc să respir cu gura larg deschisă. Contururile obiectelor din jur se șterg, se contopesc între ele, dispar într-o ceață alburie, ușoară, învolburată de adieri nevăzute… Aud în depărtare, venind de dincolo de timp, ca un ecou, cum Teodora s-a apucat să spele farfuriile din care nu am mâncat încă, apa curge și plescăie peste mâinile ei, peste degetele subțiri, aproape descărnate. Stropii de apă s-au prefăcut în milioane de scântei multicolore, sar în toate părțile, împrăștiind lumini orbitoare. Același miros grețos de petrosin amestecat cu cel de ceapă prăjită, care stăruia în odaia unde mama spălase parchetul și gătise la repezeală tocană de cartofi, a trecut din copilărie spre adolescență și maturitate, rămânând cuibărit undeva în ființa mea, ieșind la iveală din cine știe ce motiv obscur, răvășindu-mi de fiecare dată simțurile… Dintr-un salt am fost la baie, trântind ușa după mine, am apucat să mă plec peste chiuvetă, stomacul s-a arcuit, s-a zbătut și s-a eliberat brusc printr-un șuvoi fierbinte de secreții verzulii și amare. Icneam, sprijinindu-mă în mâini, tremuram din tot corpul din cauza efortului supraomenesc, o rețea deasă de lacrimi mi-au împăienjenit ochii. Parcă sunt un pește aruncat pe uscat, am râs, regăsindu-mă în oglindă cu gura deschisă, palid, încercănat, cu buzele vineții.
- Simioane, ți-e rău? m-a chemat Teodora din spatele ușii.
N-am răspuns. Cu precauție, am tras zăvorul, încercând să-mi recapăt respirația normală. Ma-am spălat îndelung sub jetul de apă rece, am auzit hidroforul pornind, zumzetul lui m-a legănat amețindu-mă mai tare, apa, insuportabil de rece, mi-a înghețat gingiile, dar mi-a înlăturat gustul de fiere. Încercam cu disperare să mă domin, așa cum făceam ori de câte ori eram în dificultate. N-am reușit decât să creez și mai multă confuzie; n-am mai știut ce simt, o învălmășeală teribilă care se instalase sub liniștea apăsătoare din preajmă.
- Simioane, deschide! a insistat Teodora și, pare-mi-se, am descoperit o fărâmă de spaimă în vocea ei, inflexibilă de obicei.
M-am lăsat în voia simțurilor, închizând ochii; o nesfârșită milă m-a copleșit.
- Te rog, Simioane, doar nu ești copil! s-a rugat Teodora, înmuindu-și glasul și scuturând clanța ușii. (Da, am gândit melancolic, este chiar speriată. Nu se preface de astă dată. Probabil a fost luată prin surprindere și autocontrolul n-a mai funcționat). Deschide, pentru Dumnezeu! Uite, îți promit că nu mai scot o vorbă despre Mihnea… Încearcă să respiri pe gură… Simioane, n-are rost…Nu trebuie să ne fie frică. Dacă ne este, suntem pierduți. Și nu merităm. Suntem și noi doi oameni chinuiți… Avem măcar dreptul la apărare. Am venit aici ca să fim împreună, să…să… să uităm de toată lumea asta împuțită. Adu-ți aminte: numai noi doi, cu gândurile și trupurile noastre. Ca la începutul lumii. Ai uitat? Poate nici nu vom putea pleca de aici decât la primăvară. Viscolul va opri orice încercare de-a ajunge la noi. (Cum poți face o asemenea greșeală? m-am întrebat fără să vreau. Asta-i bună! Cum de poți să-ți arăți slăbiciunile… adică, ești o ființă ca toate celelalte… Așa ceva e de neînchipuit! Teatrul tău e de prost gust. Lua-te-ar mama dracului! Da, mama dracului să te ia de prefăcută!). Simioane, mă auzi?! a continuat ea din ce în ce mai neliniștită. Simioane, înțelege, frica nu rezolvă nimic. Crede-mă… (Aha, am hohotit, nu poți să mă păcălești cu vocea ta pierită. Tu crezi că mi-e frică? Deci tot tu ești cea mai puternică).
- Lasă-mă-n pace, cu frica ta cu tot, am țipat înfuriat.
- Busuioc e un tâmpit, a urmat ea cu aceeași febrilitate, împotmolindu-se în propriile-i cuvinte. Mihnea e un om bolnav. Odată, la ziua Lonei, a băut mai mult decât de obicei. Nu știu ce se întâmplase!… A băut. Alcoolul l-a pus la pământ rapid. Abia dacă era capabil să-și controleze câteva mișcări: mâinile care se legănau alandala în toate părțile, de parcă erau rupte de corp, și sprâncenele care se ridicau una după alta într-un fel de dans comic. În rest, părea inert. Și așa, mai mult zumzăind, a început să recite, obligându-mă să stau lângă el pe canapea. Cum încercam să mă ridic, mă prindea de mână și mă așeza la loc. Avea o forță extraordinară și am preferat să-l ascult, fiindcă dădea semne de nervozitate… (La ce bun atâtea amănunte, am chicotit. Tot nu au nici un efect…). Mi-am dat seama că vorbea despre Baudelaire. Eu sunt Albatrosul, zicea, tu ești Teodora, regina desfrâului intelectual. Atunci mi-am dat seama că e bolnav… Simioane, mă asculți?
Am deschis ușa enervat de șuvoiul acesta de vorbe. Nu, nu eram tulburat atât de spusele Teodorei, cât, mai ales, de stinghereala pe care ele o înfipse între noi. Am avut intenția s-o reped, s-o calc în picioare. Ar fi fost pentru prima dată când aș fi obținut cu atâta ușurință cele mai temeinice argumente cu care s-o aduc într-o poziție rezonabilă. Dar din nou mi-a scăpat printre degete: Teodora arăta, într-adevăr, ca ieșită dintr-un coșmar. Groaza îi sălbăticise chipul, parcă o undă de nebunie îi juca în priviri, un tremur nervos îi agita carnea, împărțind-o în nenumărate pătrate, dreptunghiuri și triunghiuri despărțite de o rețea de vene subțiri, dese și vineții. S-a aruncat pur și simplu în brațele mele; mișcarea pornită din poziția ei în fața ușii mi s-a părut a fi mai mult o prăbușire sub apăsarea emoției, căci trupul îi era inert, greu, abia am reușit s-o susțin de subțiori. Vorbea continuu, incoerent, căutând să se convingă cu mâinile înțepenite de spasme că sunt întreg, că nu s-a pierdut nici o fărâmă din ființa mea în timpul cât am stat ascuns în baie.
- De ce? A gemut ea, ținându-mi capul între palmele uscate și reci.
- Nu știu, am șoptit înduioșat de suferințele ei.
Încet, sfios, capotul ei s-a desprins din cordon, a alunecat peste umeri, s-a ghemuit inform la picioare, trupul a răsărit alb și zvelt, cu rotundurile lui sclipitoare, cu arcuirile lui fine. Un fior a contorsionat pentru o fracțiune de secundă această armonie, trupul ei s-a supus, relaxându-se. Sânii s-au retras în ei înșiși, lăsând în urmă o curbură lină cu un nasture maroniu în mijloc, sub care toracele se ridica ritmic, picioarele s-au îndepărtat, făcându-mi loc în ovalul lor. Din depărtare, parcă de dincolo de orizont, dintre mov și roșu aprins, cuvintele ei se prăbușeau în scurte fulguiri. Din ființa ei se ridicau acum nestăvilite îndemnuri. Era cea mai slabă dintre puternici și cea mai puternică dintre cei slabi. Așa se alinta ea în aceste clipe. Știam că le citise undeva și, plăcându-i, le-a memorat, considerând că-i ținea în frâu tocmai acel complex de inferioritate pe care altădată îl ascundea cu mare grijă. Printre pleoapele întredeschise încerca să mă vadă, dar, revenind mereu într-o mișcare de du-te-vino, cred că mai mult intuia cum arătam acum. De aceea, mâinile ei lucrau repede, mă căutau cu înverșunare, căutau adevărul goliciunii mele. Care adevăr, Dumnezeule? am rămas paralizat de întrebare, ascultând respirația precipitată. Adevărul pe care femeia asta încerca să mă convingă de fiecare dată: iubirea ei este unicul antidot pentru frică și moarte. Dar e stranie întâlnirea cu propriul trup! Acesta este, Dumnezeule, marele blestem: nu spiritul învinge spaima, ci suferințele trupului. Poate în Împărăția Ta va fi fost altfel, dar nimeni nu s-a întors să depună mărturie. Doar Fiul Tău. Și e mult de atunci și noi am uitat…
Cu un oftat de ușurare, Teodora s-a abandonat, ghemuindu-se în așteptare. Părea o felină învinsă. Supusă, cu privirea ascunsă după pleoapele lăsate, se legăna deasupra cearșafurilor. Era doar o impresie, pentru că, într-o clipă de neatenție, a preluat inițiativa, obligându-mă să mă las în voia ei. Cu brațele încleștate de gâtul meu, o simțeam cum atârnă greoaie, ca o pasăre moartă; orice inițiativă îmi era acum interzisă, orice împotrivire, înlăturată cu brutalitate. Eram condamnat numai la gesturile pe care ea le-ar fi dorit. Mă conducea, când atacând violent, când retrăgându-se unduios. O zvâcnire puternică, furioasă, m-a obligat să particip din nou cu întreaga ființă, ca în secunda imediat următoare corpul ei să devină moale, inert, parcă se alungea, parcă se topea în neant odată cu ultimul strop de energie. I-am mângâiat cu nespusă duioșie obrazul, apoi gâtul subțire pe care pulsa o venă albăstrie; cu aceeași duioșie, i-am sărutat sânii neîmpliniți, de fetișcană. Sudoarea adunată între pântecele noastre începuse să se răcească și fiorii ne săgetau carnea. Am vrut să mă ridic, dar Teodora m-a oprit, prinzându-se de umerii mei.
- Așteaptă, nu acum, mi-a șoptit nemulțumită.
Era prea mult reproș ca să pot îndura. Am simțit cum mă cuprinde sila de acest trup consumat, schilodit, mirosind a parfumuri fine care, dintr-o dată, a dispărut în sudoarea fierbinte și acidă. M-am ridicat din pat și am intrat în baie, trăgând zăvorul.


Capitolul 2




8 august l987: Niciodată n-am putut afla unde se sfârșește sinceritatea și unde începe minciuna, am spus, încercând să-mi păstrez calmul. E din ce în ce mai greu să le desparți. Au început să se confunde, să conviețuiască, mă rog, să se „întrepătrundă”, cum i-ar plăcea directorului Moise Panait să spună. La început am crezut că tot acest haos intelectual este întâmplător sau, cel mult, provocat de niște factori perturbatori scăpați de sub supraveghere. Mă autoamăgeam, Simioane! Aveam nevoie să rezist, păstrându-mi starea de grație a lui Dumnezeu care este libertatea proprie și revolta care este starea de grație a oamenilor. Nu știu dacă mă înțelegi. Vanitatea absolută a marxismului a dus la disprețul față de mase, pe care pretindea că le conduce. Tu însuți te-ai ploconit până la pământ în fața acestei științe tiranice, gândindu-te că o să mai câștigi o treaptă. Și știința asta, despre care îmi vorbești cu atâta patos și credință, a primit umilirea ta și chiar ticăloșia ta. În vanitatea ei, a strivit orice formă de rezistență, încât astăzi ai devenit prizonierul ei. Așa mi se pare…, fiindcă mă întreb: Cui folosește? Și dacă întrebarea pare de o naivitate extremă, răspunsul mă cutremură: stăpânilor.
Simion Radvoicu a reacționat violent: s-a întins peste birou, cu mâinile înainte și degetele încordate, gata să apuce, să sfârtece, ochii împăienjeniți de furie, fruntea asudată de efortul de-a se stăpâni, tremurul ușor al buzelor s-a transformat în convulsie. Am roșit și, roșind, m-am simțit umilit. Ca să scap de senzația asta apăsătoare, am aprins o țigară și fumul amărui, sufocant, mi-a îndreptat instinctiv atenția spre schimbarea respirației. Mi-am tras scrumiera mai aproape, aplecându-mă și eu înainte, astfel încât acum eram amândoi foarte aproape unul de altul; respiram unul în fața celuilalt, pândindu-ne cu înverșunare.
„Bă, tu nu ești zdravăn la cap, a spus el cu vocea înfundată, retrăgându-se în scaun și rezemându-se de spătar, cu mâinile încleștate pe marginea biroului. Cum dracu ți-a trecut prin cap așa ceva!? Și-o spui tocmai în biroul secretarului de partid, obligându-mă să iau măsuri. Știi bine că nici eu, nici Moise Panait nu mai putem ierta. Am pierdut demult acest obicei creștin…”.
Da, Lona are dreptate: Simion e un prefăcut, iar frica lui, care stă la baza acestui comportament, s-a acutizat în ultimii ani. Toate încercările lui de a-și confecționa un alt chip s-au sfârșit lamentabil. Dionisie Borcoman mi-a povestit, ieri, mergând spre casă: „A venit la mine strungarul acela de la încercări, acela care-i cel mai bun dintre ei, cum mă-sa-l cheamă? În fine, la cercul de studii ale statutului, băieții l-au luat peste picior pe Simion. Știi că-i sarcină să intre ăștia în partid, altfel n-o să li se dea categoria a șaptea. M-a rugat să vorbesc cu Simion și am făcut-o…”. (Dionisie a așteptat să-l ajung din urmă ca să intrăm amândoi în cârciuma mică și îmbâcsită de fum, unde câteva zeci de oameni se rezemau de mese, bând bere din halbe). A trebuit să suport isteria ăstuia aproape o jumătate de ceas până am reușit să plasez și eu un cuvânt, a continuat Borcoman, făcându-și loc cu coatele spre bar. Credea că nu despre el e vorba în biletul acela unde băieții l-au desenat cu gura larg deschisă din care pornea o ploaie de salivă sub care scria „lătrău”, ci despre partidul însuși, despre criteriile lui organizatorice, principiile și credințele marxiste. Îți închipui ce-ar fi ieșit de aici?… Două beri, vă rog!… Cât?.. Lasă, tanti, păstrează restul… (Dionisie i-a zâmbit barmaniței ofilite, cu ochii ei imenși care-i dădeau un aer de uimire îndurerată, atingându-i discret degetele roșii și încrețite de atâta stat în apă). „În cel mai bun caz, vor fi mutați disciplinar la forjă sau la turnătorie sau puși pe lista pentru minerit…Asta dacă nu vor fi scuturați de Secu, prelucrați, târâți prin toate ședințele, condamnați public, știi, tot tacâmul acesta împuțit… Da, poftiți, s-a îndepărtat el de colțul mesei unde ne înghesuisem, făcând loc unui tânăr să iasă. Am încercat să-i inoculez ideea unei confuzii. Nu s-a lăsat dus deloc. Dimpotrivă, mi s-a părut și mai încăpățânat. Atunci i-am râs în nas și i-am zis: Du-te dracului de carierist! Am crezut că i-am înfundat și mai rău pe băieți… Pramatia nu mi-a răspuns, s-a întors cu spatele, arătându-mi ușa. Azi, însă, mi-au spus băieții că au scăpat cu un discurs aprig, mobilizator, revoluționar, ferm și hotărât, împănat cu citate din opera genială a știi tu cui. Băga-l-aș în mă-sa de troglodit”, a încheiat el, bând toată berea pe nerăsuflate și pornind spre ușă.
Acum, am strivit țigara în farfurioara ceștii de ceai. Mi-am șters îndelung degetele pe stofa pantalonilor până am simțit că iau foc. „Du-te dracului de carierist”, am spus zâmbind. Simion a tresărit, a ridicat mâna ca și cum ar fi vrut să se apere de o lovitură venită de deasupra capului. „Cum îți permiți?” a șuierat el. I-am întors spatele și am ieșit din birou.


THERAPEIA: „Perfecționarea continuă a pregătirii, lărgirea permanentă a orizontului cunoașterii, afirmarea spiritului înnoitor, revoluționar în întreaga noastră activitate reprezintă o preocupare centrală în cadrul procesului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea spre comunism… În această activitate, desfășurată cu dăruire și abnegație de întregul nostru popor, însemnătatea dezvoltării conștiinței revoluționare este grăitor ilustrată de marile realizări obținute până acum, fundamentul trainic al înfăptuirii unui viitor luminos…”


30 august 1987: De-o vreme, am convingerea că nu mai pot vorbi cu nimeni. Bănuitor, privesc în ochii oamenilor și deslușesc acel sentiment umilitor al hărțuielii. Trăim în haită, mâncăm în haită, dormim în haită, ne iubim sau ne urâm în haită. Spiritul gregar a înlocuit principiul dialogului. Toți avem nevoie să dialogăm, dar toți îi ocolim pe cei care îi bănuim că ar fi capabili să stârnească un asemenea schimb de idei. „Un dialog cu reprezentanții puterii este mortal”, mi-a mărturisit Lona, rezimându-se cu spatele de peretele de beton, într-o disperată încercare de-a evita căldura înăbușitoare, îmbâcsită de toate mirosurile orașului terfelit de vipie. Și-a întins un picior, căutând cu degetul un dram de răcoare pe sub pernele aruncate în toate părțile într-o dezordine studiată. Boabe mărunte de sudoare i-au cuprins buza superioară și bărbia ca un șirag de mărgele savant aranjate în jurul gurii, dându-i o himnotică strălucire. Trupul ei s-a răsturnat ostenit într-o parte, ascunzând formele greoaie, revărsate în volute înalte. Așa cum stătea, părea informă și inertă. De multe ori am încercat să descopăr mecanismul intim care transforma această masă de carne într-un organism viu, voluptuos și atrăgător. Era un miracol pe care-l înțelegeam tot mai puțin și mă atrăgea tot mai mult. Prin despicătura îndrăzneață a bluzei, sânii se conturau în rotunjimi masive, aproape ireale. Simțeam acut dorința să-i ating, să mângâi pielea catifelată. Mi-am reținut pornirea, ridicându-mă din fotoliul unde stăteam și lăsând mai mult jaluzele peste geamuri. Soarele se aprinsese în sticla ferestrei, frângându-se în lumini orbitoare. Acum e bine, am spus ca să zic ceva, intimidat de dorința care se născuse în mine.
Lona și-a mirosit îndelung degetele pufoase, îngrijite, cu unghii ovale și aproape roz, mascându-și zâmbetul îngăduitor. La rându-mi, mi-am stăpânit furia, ascunzând-o destul de inabil într-un gest confuz… poate copilăresc… mâna înainte, în dreptul ochilor, ca și cum m-aș fi apărat de o insectă sâcâitoare și periculoasă. „Infantilismul tău e funciar, a râs ea drăgăstoasă. Cum crezi că ai să poți discuta în condiții civilizate cu Simion Radvoicu sau cu Teodora Coman, carte din copilărie s-au hrănit doar cu ambiția de-a parveni. Crezi că o să înțeleagă idealismul tău? În nici un caz, fiindcă au fost educați în stricta buchie a unei Thora românești primitive. Orice manifestare a rafinamentului cultural li se pare suspectă și intră în alertă, demolând cu brutalitate. Diferențele sunt imense, practic nu pot fi trecute. Fiecare, în felul acesta, suntem niște handicapați. Și apoi, a dat ea vocii accente grave, cele aproape cinci decenii de anormalitate și-au pus amprenta și asupra noastră, cu toată împotrivirea. Inclusiv în noi doi, care încercăm o minimă rezistență. Mă surprind de foarte multe ori în asemenea situații, dar sunt neputincioasă…”. (S-a oprit, fixând peretele din fața ei; concentrându-se, ochii i s-au învolburat; s-au încețoșat, ascunzându-se sub pleoapele grele cu urme discrete de rimel. A reluat înviorată:) „Regimul și-a pierdut credibilitatea. Nici nu se putea altfel. Este profund amoral, ca orice stăpânire totalitară. Nobila frazeologie a generațiilor ipocrite din trecut, cum zicea Brandys, se află acum în noi. Mă cuprinde spaima… Trăiesc pur și simplu timorată de ideea că există, că respiră un Moise Panait. Sistemul meu nervos nu se mai supune creierului, acționează anarhic, la întâmplare, cum îi vine mai bine, condus de instinctul acesta nenorocit de conservare care ne obligă să trăim indiferent cum și la ce preț. Nobila frazeologie a izbutit să ne curme orice îndoială, ne-a strivit sub cizmă”.
Lona și-a recuperat respirația, și-a întins și celălalt picior, depărtându-le foarte mult și sprijinindu-se mai temeinic în peretele alb și probabil răcoros. Am adus un pahar cu apă rece din frigider, l-a refuzat, scuturând din cap; mi s-a părut enervată de inițiativa mea; am băut apa cu plăcere ostentativă. Crede că-mi bat joc de ea, am gândit înspăimântat, privind-o cu atenție, dar fața ei rămăsese la fel de neclintită ca și atunci când vorbise. (De fapt, era o altă taină pe care n-am reușit s-o dezleg: niciodată mimica ei nu participa la discursul verbal; printr-un ciudat exercițiu, mușchii feței se mișcau doar atât cât era nevoie ca să dea contur cuvintelor; nici o tresărire în plus, nici o emoție nu se reflecta pe chipul ei oval, cărnos, nici o scânteie nu se aprindea în ochii ei cenușii. Cum reușești să nu exteriorizezi niciodată ceea ce simți? am întrebat copleșit. „A, e un exercițiu care mi-a luat mult timp și m-a chinuit destul, a râs ea neliniștită și, în același timp, încântată. E un mod verificat de autoapărare. Să nu-mi ceri să cedez în fața ta, fiindcă aș fi tentată să falsific totul”).
Aveam impresia că Lona totuși putea fi cu adevărat un partener, nu numai un mediu oarecare pentru schimb de impresii. Mi s-a umplut sufletul de bucurie. Fără îndoială, era o descoperire surprinzătoare. Îmi era rușine că lăsasem să pătrundă între moi această teribilă bănuială. Dar am putea lăsa măcar o mărturie, am început plin de speranță. Mă gândeam „Te înșeli amarnic, m-a întrerupt cu duritate. E o iluzie. E adevărat, e dreptul nostru. Dar ne-ar fi fatal. Ar fi tocmai proba zdrobitoare pentru a da încă un exemplu despre rafinamentul dușmanilor puterii populare și un leac de frică pentru alții care ar vrea să încerce. Păienjenișul acesta de vorba în care am fost făcuți prizonieri este țesut din fire de oțel. Peste tot sunt ochi la pândă care sunt gata oricând să confere alt sens cuvintelor și gesturilor. Trăiești, astfel, mereu sub presiune, până când orice act de voință dispare. Dă-mi, te rog, o țigară!… Mulțumesc”. (A inspirat zgomotos fumul albăstrui, oprindu-și respirația câteva fracțiuni de secundă, ca apoi să-l împingă șuierător și alburiu între fereastra deschisă și perete. Se auzea pulsul orașului în înserarea caldă și uscată. A continuat cu același ton inflexibil:) „Teodora nu te va ierta niciodată că ai părăsit-o. Cu atât mai mult cu cât am fost o vreme destul de apropiate. Ea nu pune în cumpănă motivele, respectiv similitudinile spirituale. Acest lucru i se pare o năzbâtie, un fel de… În sfârșit, nu crede că un bărbat ar mai avea nevoie și de altceva decât de o mâncare caldă, un pahar cu vin și un pat cald…copii și restul…
Lona m-a cercetat îndelung, amănunțit, fără să scoată un cuvânt. După cum se uită la mine, mă crede un mare prost, mi-am spus jignit de propriul meu gând. Dar, ca într-o mișcare a umbrelor încordarea a dispărut, lăsând în urmă două ființe transparente, iradiate de nemaiîntâlnite tăceri. „Eu vreau să trăiesc, a șoptit ea cu înverșunare. La ce mi-ar folosi un exercițiu în plus? Până la urmă o să mă înregimentez și eu: casă, bărbat, copii, mâncare, spălat, serviciu…”. Este monstruos, am protestat. Cum poți să-ți închipui măcar o asemenea existență, fără orizont, fără perspective… „Poate…”, a ridicat din umeri și liniștea ei mi-a provocat silă. „Poate”, a repetat de data asta cu gândul în altă parte. „Așa cum stau acum în pat, golită de toate senzațiile, este tot ce-mi doresc. Și acum lasă-mă să mă duc la baie”, a continuat ea cu acea voce albă care mă inhiba întotdeauna.
Am încremenit sub cearșaful molatic, jilăvit de sudoare. Furia se ridica în mine ca un șuvoi fierbinte, traumatizant; brusc, trupul mi s-a răcit și transpirația a țâșnit prin toți porii. O adiere de aer cald s-a strecurat prin golul negru al ferestrei, înfoind perdeaua; parcă un fluture mare, cu aripi moi și viu colorate, mi-a trecut peste pleoape… Am inhalat cu nesaț aerul în mișcare; gustul lui ușor dulceag de parfumuri amestecate mi s-a oprit în coșul pieptului. Am tresărit speriat când Lona, goală, cu sânii ei mari, rotunzi, cu șoldurile largi și pulpele pline, robuste, cu semnele de-acum vizibile ale cărnii care se încrețește și se înmoaie, a trecut cu ibricul plin cu apă prin fața patului. Mi s-a părut o nălucă, o imagine dizgrațioasă a trupului prăbușit în el însuși. Sila devenise insuportabilă; era ca o gelatină care vibra continuu. M-am îmbrăcat cât am putut de repede și, pe furiș, ca un hoț, am ieșit pe ușă, pășind în vârful picioarelor.
„Să fii atent, că nu-i lumină pe scară, a strigat Lona în urma mea. Au furat toate becurile”.






THERAPEIA: „Pornind de la rolul industriei în cadrul complexului economic național și în modernizarea acestuia și totodată de la realitatea că industria, ca ramură generatoare, purtătoare și propagatoare al progresului tehnico-științific este a însăși supusă unui proces de modernizare și diversificare pe baza tehnicii celei mai avansate, strategia Partidului Comunist Român, în ceea ce privește restructurarea industriei, are în vedre imperativele majore ale revoluției tehnico-științifice și necesitatea realizării unui echilibru între ramurile prelucrătoare și baza energetică și de materii prime, între cele care produc mijloace de producție și cele care realizează bunuri de consum etc”.


11 septembrie 1987: Seara a coborât calmă, ca o leșie, asupra orașului prăfuit și impregnat cu mirosuri insuportabile de gunoaie fermentate. Întunericul se instalase domol, amestecând, ca într-un uriaș cornet lucruri și ființe; contururile dispăruseră, lumea încremenise, nu adia nici o pală de vânt, căldura adunată peste zi în pereții de beton se împrăștia acum pe străzi: aveam senzația de sufocare ori de câte ori imprudent făceam o mișcare mai mult decât cele necesare. Parcă deasupra acestui cazan încins stelele se cuibăriseră în depărtări siderale, mărunte, îngălate într-o cerneală lipicioasă. Am impresia că, de la o vreme, s-a strecurat între noi un fel de calm bolnăvicios, ofilit, am spus privind în adâncurile întunecate ale nopții prin geamul deschis. „Te rog închide fereastra, a răspuns Lona cu nerăbdare: Intră iar țânțarii și moliile”.
Deși eram tentat, n-am întors capul și, printr-un efort bine calculat, am refuzat să mi-o reprezint așa cum stătea în poziția ei favorită, răsturnată pe pat. Mă îngrijorează faptul, am reluat, tresărind de bucuria unei descoperiri, că sentimentele noastre au prins acel miros de frigider îmbâcsit, nespălat.
Lona s-a foit în spatele meu, dar n-a spus nimic. Am schimbat direcția de atac, încercând să las impresia că sunt exclusiv sincer. Bei cam mult în ultimul timp, am spus îngrijorat.
Când m-am întors ca să evaluez consecințele spuselor mele, am reîntâlnit-o pe Lona goală, întinsă în fotoliu, cu capul dat pe spate, cu sânii mari și grei sensibili la orice mișcare a corpului, toropită. „Vorbești prostii! a exclamat ea ca și cum și-ar fi adus aminte că înainte o suspectasem. Băutura asta e reconfortantă după o zi infernală. Acum poți deschide geamurile. Prefer să fiu ciupită de gângăniile alea infernale decât să mor sufocată, vânătă, cu ochii ieșiți din orbite și limba umflată în gură”.
Mi-am schimbat direcția plimbării prin camera îngustă și am ocolit măsuța trasă lângă pat; am deschis geamul. După nădușeala bolnăvicioasă a zilei, după căldura asta prăfoasă, aerul răcoros strecurat prin perdeaua trasă mi-a mângâiat trupul gol, oferindu-mi șansa de-a ieși basma curată din îngrăditura în care intrasem imprudent, comentând apetitul exagerat al Lonei pentru alcool. Aș fi putut inventa o exclamație, un ah sau un oh al plăcerii, mulțumiri și împăcări, renunțând la rigiditate acestor fraze convenționale și a unor gesturi nesemnificative. „Astâmpără-te, mi-a ordonat Lona arțăgoasă. Dacă te-ai plictisit, poți să pleci. Nu-i nevoie să devii ostentativ”. Hei, i-am răspuns, făcând efortul să rămân calm, ce te-a apucat? Nu am de gând să plec când vrei tu și nici…. „Veșnica ta obsesie a libertății trunchiate”, m-a întrerupt ironică.
Am tresărit speriat. Oare chiar credea că libertatea unui om poate fi luată în răspăr? Îmi era greu să deslușesc adevărul în amalgamul acesta de senzații și cuvinte! De vreo câteva săptămâni, Lona, deliberat, încerca să creeze confuzie în acest vast teritoriu al exersărilor noastre spirituale, suspectându-mă de nesinceritate și rea credință. Aveam convingerea intimă, din ce în ce mai bine conturată, că Lona bănuia, dincolo de insistențele mele, existența unei porniri autoritare care îi punea în pericol libertatea proprie. Numai în acest fel se putea explica iritarea care luase locul detașării cu care altă dată abordam acest subiect misterios și pasionant, atât de surprinzător în concluziile sale practice. Ești liber în aceeași proporție pe care o îngădui celui de lângă tine, am dus gândul până la capăt cu orice risc. Apoi, continuând cu aceeași voce ridicată: E un lucru mult prea grav ca să glumim pe seama lui sau să-l bagatelizăm. În ultimul timp, observ o anumită rezistență inexplicabilă din partea ta. „Care?” a întrebat Lona cu indiferență. Libertatea…, am început, bâlbâindu-mă cumplit și lăsându-i loc ca să arunce un „știi ce?!” rostit din plictiseală sau, probabil, ca semn al refuzului de-a participa mai departe la discuție.

Da, degetele ridicate și lăsate apoi să cadă peste genunchi însemnau tocmai imensa lehamite pe care nu și-o mai putea ascunde. Uite, Lona, nu vreau să ne certăm…, mi-am stăpânit pornirea violentă, așezându-mă în genunchi, pe covor, în fața ei. Întâlnirea cu propriile noastre trupuri goale începuse să-și facă efectul: însăși Lona devenise mult mai îngăduitoare, ceea ce mi-a dat curaj. Am descoperit ceva extraordinar, am spus cu bucurie. Părerea ta mă interesează foarte mult.
Am așteptat cu sufletul la gură. Tăcerea ei îmi dădea de înțeles că mă înșelasem amarnic. Jocul ei, prin care voia să mă convingă că rămâne o ființă mereu predominant cerebrală, era un fals grosolan. Nu aveam îndrăzneala să i-o arunc în față, dar în sinea mea acest lucru mă împingea tocmai în direcția contrarie pe care ar fi dorit-o ea. Era o lașitate din partea mea să accept acest compromis, dar îl preferam ca să evit orice confruntare, care ar fi dus inevitabil la un dezastru. Din acest motiv, mă ascundeam după vorbe. „Acum de ce taci?” m-a întrebat ea bănuitoare. Pentru că Pârvan credea că tăcerea este centrul lumii, am zâmbit liniștit, zbătându-mă să uit sentimentul neplăcut că-mi trădez credințele. E o impietate ce spun eu acum, dar am senzația că tăcerea deplină nu există decât în natură, ceea ce înseamnă că natura este centrul universului nostru. „Sau centrul universal este natura, m-a ironizat ea, îngroșând fiecare cuvânt. Uite, Mihnea, poate ți se pare nefiresc comportamentul meu din ultima vreme. Am crezut că o să înțelegi, dar văd că m-am înșelat. Am simțit că există pericolul de a-ți falsifica trăirile, supunându-te unor neîntrerupte exerciții sterile, livrești, care te vor rupe de realitatea vieții, amorțindu-ți instinctul de conservare. Când ai să te maturizezi? Mi-am dat seama că în mintea ta e un veritabil viespar al ideilor confuze. Recunosc, ai o minte speculativă, dar… Hai, s-o luăm în alt fel, să fim mult mai sinceri și mai pragmatici. Mințim și ne mințim cu nerușinare. Ne falsificăm, cu fervoare, până și cele mai intime sentimente. De foarte multe ori, când fac dragoste cu tine, mă trezesc având în minte chipul altui bărbat. Nu e cineva anume. Poate e un Purusha… Ca o infirmare a morții, ca un semn nebănuit că universul începe și se sfârșește cu noi. Adică, mai limpede, odată cu mine. Și atunci, sub carapacea mea cornoasă, percep orice act ca pe o întregire și, egoistă, îl ascund în infinitul ființei mele… Tu, care trăiești aceeași dramă, folosindu-te de mici tertipuri, să le zicem așa, îți învingi lașitatea, dominându-mă prin datul tău masculin. Și, astfel, devii stăpân și peste infinitul meu de sub carapace. Fals! Fals! Tot ce este mai fals! Ca și iluzia ta că vei fi liber vreodată. Sub carapacea mea n-ai să pătrunzi decât prin voința… „. Vrei să spui că numai ceea ce înregistrăm prin simțuri și înțelegem prin rațiune este și adevărat? i-am tăiat fraza, enervat de încercările ei fățișe de-a mă domina. „Epicur sau Herodot ar fi putut să-și pună această întrebare, fiindcă se aflau la începutul drumului, a reluat ea încăpățânată. Tu însă nu faci altceva decât să te împăunezi cu experiențele lor. Este îndeobște ceea ce noi numim semidoctism. Epatăm, epatăm… Nu pricep unde vrei să ajungi cu acest vicleșug de-a te ascunde în spatele cuvintelor. M-am gândit că poate o faci din spaima de-a nu fi numărat la grămadă. Sau, poate, o faci dintr-o pornire sadică și-ți bați joc chiar și de mine! Dar bine, Mihnea, eu sunt femeia ta, cel puțin în acest moment, dincolo de conveniențele sociale. Nu cred că merit un asemenea tratament”.
Am rămas descumpănit. Era pentru prima dată în acești aproape doi ani când lăsam deoparte conveniențele și ne menajam umorile și încercam să ne privim în față. Da, eram conștienți că improvizam, dar tentația jocului era mult mai puternică, înrobitoare, ca un viciu bine fixat în țesuturile ființei noastre. Nici Lona nu se așteptase la o asemenea întorsătură a lucrurilor și, la fel de descumpănită, se chinuia să-și recapete echilibrul și luciditatea dintotdeauna. Îmi aduc aminte că atunci, la ziua de naștere a Teodorei , când ne-am cunoscut, cu o dezarmantă franchețe, s-a oprit în mijlocul dansului, fără să țină seama de privirea răutăcioasă a lui Simion și plimbările poticnite ale Teodorei printre musafiri, și mi-a spus cu răceală: „Am rugămintea să termini cu mângâiatul acesta pe spate. Mă simt ca o iapă. Dacă vrei să te culci cu mine, spune-o direct, fără atâtea floricele de stil”. Am simțit cum mi se aprind obrajii. Pot măcar să te conduc? m-am bâlbâit. „Dacă tot ai aceste gânduri, de ce nu?” a zâmbit, alintându-se, ceea ce mi-a sporit și mai mult neîncrederea și, apoi, spaima de-a nu intra fără întoarcere într-o situație atât de complicată cum se arăta a fi aceasta pe care o trăiam în casa Teodorei și în fața lui Simion. Chiar dacă amândoi s-au prefăcut că nu văd și, dacă din întâmplare văd, nu le pasă, e ceva normal, ce Dumnezeu! Suntem între oameni civilizați, adevărul e că solidaritatea lor a fost instantanee și de la bun început pe picior de răzbunare. Acest sentiment m-a urmărit multă vreme, accentuându-mi starea mea de incertitudine dureroasă. Lona a ridicat din umeri, nepăsătoare. „A, prostii, a zis cu un mic zâmbet în colțul gurii. Eventual o să ne lase pe drumuri”.
Am condus-o spre casă convins fiind că gelozia Teodorei va lua forme violente. Presimțeam că va cere explicații și, pășind alături de Lona, am întocmit un plan de apărare. „Nici un plan nu-ți va reuși, m-a uluit Lona cu intuiția ei extraordinară. Teodora este și foarte orgolioasă. Va încerca să te tortureze prin tăcere. Și acum hai să ne vedem de ale noastre, s-a alintat din nou, sprijinindu-se de brațul meu. Uite, aici, la scara asta locuiesc. Nu e departe de Teodora. Te-am văzut intrând și ieșind de la ea destul de des. Întotdeauna sau, mă rog, aproape întotdeauna la plecare păreai dezamăgit, opărit… cam așa ceva. Te furișai pur și simplu ca un hoț… Acum te rog să mă ierți, dar sunt obosită. Am avut o zi groaznică. Și petrecerea asta plictisitoare!… Aceleași cuvinte, aceleași gesturi, bârfe și datu’ cu părerea despre politică. Toate mă scot din sărite. Să nu crezi ce-am spus. Am fost vulgară. Am făcut-o pentru că Simion ne asculta. Am vrut să-i dau o lecție. Probabil, a fost ultima. E încăpățânat, rigid și prefăcut, adică tot ce nu suport. Dar asta e treaba mea. Oricum, dacă ne vom mai revedea vreodată, să nu încerci să afli mai mult. Noapte bună”.
Mi-a făcut un semn cu mâna, care putea însemna orice, și a dispărut în întunericul scării. Mi s-a părut nostimă scena și am zâmbit. Dar e absurd, am comentat bine dispus. Am pierdut-o pe Teodora, m-am ales cu o promisiune vagă, am rămas singur, am fost victima unei farse. Ca să vezi!
De atunci și până astăzi am respectat consemnul, extinzându-l nu numai asupra relațiilor mele cu Teodora și ale ei cu Simion, ci și în ceea ce privește traiul nostru comun, deși explicit n-am acceptat niciodată această soluție. În sinea mea însă, acest refuz de-a limpezi lucrurile mă nemulțumea și, insinuându-se cu perfidie, sentimentul acesta îmi provoca o continuă și nefirească încordare. Da, ești abilă, doamnă! am zis cu admirație, privind-o cum se îmbrăca cu gesturi rapide, precise, dorind parcă să-și ascundă cât mai repede trupul de care i se făcuse silă. „O fi!” mi-a răspuns ea îngândurată. Și, după câteva minute de tăcere: „O să spui că sunt obsedată, dar tu nu faci altceva decât să-mi sporești obsesia. Mă privești cu atâta poftă când sunt dezbrăcată, încât am senzația insuportabilă că sunt formată doar din sex”. Te înșeli, am comentat respirând ușurat. Știi bine că nu-i adevărat. Uneori cred că legătura noastră nu e normală din acest punct de vedere. E mult prea puțin sexuală… Sincer vorbind, pentru mine femela e mai puțin importantă decât femeia care ești. Ce vreau să spun? Că obsesia ta e fără suport. Cu ce sunt eu de vină că așa ai fost tratată până acum?!
S-a apropiat și mi-a mângâiat obrazul cu toată delicatețea de care era în stare. I-am prins mâinile, obligând-o să se așeze lângă mine. Tu mă crezi un intelectual snob și steril. E posibil! Dar eu cred că ai înțeles situația până la capăt. Acesta este drogul care mă ajută ca să nu ajung la gesturi extreme… Mă sufoc, Lona! „Ești un om slab, Mihnea”, a replicat dezamăgită, întinzându-se pe pat cu fața la perete.



THERAPEIA: „Un moment de răscruce în propulsarea spiritului creator pe trepte superioare l-a constituit Congresul al IX-lea al partidului, care a pus bazele unui mod nou, dinamic, profund novator de a conduce și înfăptui opera de construcție a societății socialiste, marcând începutul perioadei care, prin mărețele ei împliniri în toate domeniile de activitate, este fără egal în istoria multimilenară a poporului nostru, perioadă legată nemijlocit de activitatea neabătută, profund vizionară și de înaltă ținută științifică a secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Este epoca accelerării ritmului istoriei socialiste a patriei, a unei puternice dezvoltări a forțelor de producție, a întregului sistem social, într-o corelație organică, a intensificării procesului de formare a omului nou…!



18 septembrie 1987: Sediul comitetului de partid e așezat în mijlocul unui parc cochet îndepărtat de secțiile de producție, dar apropiat de intrarea principală a fabricii. O alee de plopi care țâșnesc brusc spre cerul alburiu, încins de un soare imens, înfierbântat, duce la o clădire mică, albă, cu acoperiș tăiat hexagonal. Foșnesc frunzele sub picioare arse de caniculă, îmbălsămate de nădușeala zilei. Plopii își răvășesc frunzișul printre crengile golașe, razele prelungi lasă să picure aurul luminii. Din când în când, stârnit prin surprindere, vântul scutură trupurile înalte și furtuni de frunze se prăbușesc peste rarii trecători.
Aproape un sfert de ceas am privit acest spectacol cu scenele lui lirice repetându-se la intervale aproape egale. În antecamera biroului lui Simion Radvoicu, fierbințeala zilei s-a instalat sâcâitoare. Secretara tehnică, tanti Lica, o femeie cu fața pământie și șoldurile osoase, cu ochii încercănați, uscați, cuprinși de-o febră mistuitoare, se răcorește, vânturându-și rochia din mătase cenușie. Supraveghează telefonul care-și aprinde becurile roșii și verzi, verifică dacă tovarășul secretar a pus bine receptorul în furcă, răsfoiește un dosar voluminos și terfelit în fața ferestrei larg deschise prin care intră vagi adieri răcoroase. De pe scaunul pe care stau, citesc de câteva ori titlul înscris cu litere groase de tipar pe cartonul agățat într-un cui deasupra oglinzii: Graficul ședințelor de comitete interioare și organizații în data de 19 septembrie 1987.
Uitându-mă mult prea des la ceas, țâțâitul nemulțumit al secretarei mi-a atras atenția că gestul nu se cuvine în astfel de loc. Am renunțat zâmbind și tanti Lica s-a silit să fie și ea amabilă, schițând un fel de rânjet îndulcit de o privire care a trecut prin mine și s-a înfipt în vitrina cu operele clasicilor materialismului dialectic, ale secretarului general al partidului, broșuri în sprijinul muncii politice de masă, câteva vaze din ceramică neagră înghesuite pe un șervet țesut în modele populare cu arnici roșu. Am încercat să nu mă gândesc la nimic, ascultând țăcănitul ritmic și violent al mașinii de scris pe care tanti Lica a reprodus graficul afișat pe perete. Ceea ce mă intrigă e faptul că reușesc să-mi golesc creierul, cu o viteză înspăimântătoare, de orice gând, intrând într-un fel de amorțeală dulce, toropitoare. În câteva clipe de moțăială, când contactul cu realitatea se îndepărtează, mă reîntorc în sat, în Fântânele. Mă văd copil, fugind cât mă țin picioarele spre Lunca Oltului copleșită de mirosul florilor sălbatice și a glodului dospit. Se aude, din ierburile înalte și date în copt, țârâitul greierilor. Se simte împrejur o forfotă nemaipomenită; adieri ușoare ale vântului foșnesc frunzele verzi-negre ale cucuruzelor. Aici, lângă Olt, miroase trăznitor a vegetație încălzită și a lemn putrezit. Am impresia că aceste senzații se repetă și descoperirea mă tulbură, scoțându-mă brutal din amorțire.
Tanti Lica, sprijinită în coate, m-a urmărit curioasă. „Am crezut că ați adormit, tovarășu’ inginer”, a zis ea cu vocea aceea molatică, aproape adolescentină, care te face să crezi orice ți s-ar spune. Tanti Lica, de altfel, a profitat întotdeauna de această calitate surprinzătoare, parcă anapoda închisă în trupul acesta uscat, ațos. „Vipera aia de Lica, nenorocita aia strâmbă! a izbucnit Dionisie Borcoman furios. Numai ea i-a putut spune lui Simion. Bă, s-a înfuriat el și mai tare, scuturându-mă de mânecă, așchimodia asta i-a repetat cuvânt cu cuvânt tot ceea ce s-a întâmplat în secție când s-au împărțit primele”. Dar cine i-a spus? m-am mirat prostește. „Eu, mă Mihnea, eu, ca un bou. Era spre sfârșitul programului și Teodora m-a rugat să-i fac rost de o linguriță de zahăr. În loc s-o bag în mă-sa cu ședințele ei cu tot, mă apuc s-o mai și compătimesc. Nu-i așa că-i grea misia de secretar cu propaganda? Uite, când ți-e lumea mai dragă, îți cade în cap un boacter de la municipiu sau de la județ și te face pulbere pentru că la gazeta de perete articolele sunt învechite și la modul general, iar la pregătirea politico-ideologică lipsesc zece cursanți. Auzi, mă, parcă am fost lovit în moalele capului. Eu să discut cu otrava asta de Teodora care stătea țeapănă în fotoliu și nu-i venea să creadă că eu sunt Borcoman. Știi tu ce gândeam atunci? Nici nu-ți poți imagina. Că e frumoasă femeia asta, că e chiar foarte frumoasă. Ca un mucos, tot încercam să găsesc o poziție din care să-i văd picioarele pe sub birou. Și le-ai văzut? am râs. „Păi, le-am văzut, s-a răstit el. Și tu de ce râzi ca prostu-n târg? Le-am văzut. Dar a văzut și ea că mă tot frichinesc și am ochii cât cepele. Și atunci m-a trimis la asta, la Lica, după zahăr. Tovarășe Borcoman, îmi pare bine că ai mai trecut pe la noi… Și eu, imbecilul, fuguța după zahăr, unde mă ia asta în primire. Și dă-i și dă-i, că șeful secției așa, că maiștrii și secretarii de organizații pe dincolo, că președintele de sindicat, că șefii de echipă, că reglorii, că turnătorii securității, că dacu’ să-i ia pe toți! A doua zi m-am întâlnit cu Moise Panait nas în nas la proiectări. Tovarășe Borcoman, zice acesta, ferindu-și privirea, vorbești cam mult și fără rost, pe unde apuci. Nu cred că e bine pentru sănătatea dumneavoastră… Am crezut că tâmpesc pe loc”.
Acum tac, savurând în sinea mea povestea lui Borcoman. Peretele alb, pătat în vreo două locuri de igrasie, mi-a liniștit la timp pornirea veselă, fiindcă Lica s-a întors spre mine scrutătoare. „Cred că a sărit peste cal de data asta, a psalmodiat ea cuvintele. Nu înțeleg de unde a luat tovarășu’ Radvoicu obiceiul acesta de-a lăsa oamenii să aștepte cu orele!”
A așteptat să izbucnesc, dar i-am zâmbit conciliant. „Și de-ar avea vreo problemă urgentă de rezolvat, a continuat ea neliniștită, supraveghind ușa capitonată, cu rândurile ei duble de ținte aurii. Tot așa, într-o zi cheamă maiștrii de la prelucrări mecanice și-i ține la ușă vreun ceas și ceva. Au fumat ăia aici de dracu’ i-a luat. Până și pielea de pe mine mirosea a tutun. Fiică-mea chiar m-a luat la întrebări: Ce, dragă, te-ai prostit la bătrânețe? m-a întrebat Dorina. În fine, mi-a sărit mie muștarul și-am intrat peste el. Ce credeți că făcea?… Dar vă rog din suflet să nu spuneți cuiva!… Știți, mă lasă fără slujbă… e răzbunător!…”. Se poate! Am liniștit-o eu cu reținută umilință.
Tanti Lica m-a fixat, m-a țintuit cu privirea, atentă să nu-i scape nici cea mai neînsemnată reacție; i-am simțit privirile sfredelitoare cum mi se proptesc în piept, dându-mi senzația că răceala lor mi s-a oprit în plămâni, sufocându-mă. Instantaneu, am deschis gura, împingând aerul clocotitor printre dinți și imediat aspirând cu toată forța altul curat. ”Ei bine, s-a întins ea spre mine, lungindu-și gâtul subțire, cu pielea flască atârnându-i în două cute mari, paralele. Nici nu vă închipuiți, tovarășe inginer! Sta în cap sprijinit de perete. Uite așa, sprijinit în mâini și cu spatele… Ce te holbezi așa, Lico, zice el râzând. E un exercițiu necesar pentru o viață intens intelectuală”.
Tac, urmărind zborul unui bondar gălbui care nu mai găsește geamul deschis și se lovește furios de sticlă, bâzâind înverșunat. Lica mi-a căutat privirea, a mers pe urmele ei și, descoperind gâza neroadă, s-a strâmbat dezamăgită. „Ce părere aveți?” a insistat ea. Eu știu! am exclamat sigur că altă scăpare
n-ar fi existat. „Să nu-mi spuneți că practicați și dumneavoastră”, s-a prefăcut ea speriată. Uneori da, când sunt obosit, i-am răspuns cu seriozitate, chiar ușor încruntat. Femeia și-a dus mâna la gură ca și cum ar fi vrut să-și împingă înapoi, în gâtlej, țipătul.
Liniștea s-a lăsat apăsătoare; se părea că și bondarul și-a găsit drumul înapoi, fiindcă nu se mai auzea. De aceea, țârâitul soneriei s-a spart violent de pereții albi și sunetul a căzut peste noi, îngropându-ne; am senzația că lama bine ascuțită a unui cuțit mi-a pătruns printr-o ureche și mi-a ieșit pe cealaltă. Lica a întins mâna cu lenevie studiată și a ridicat receptorul pe care în următoarele secunde l-a și pus la loc, în furcă. „Poftiți!” m-a invitat ea scurt.
În biroul lui Simion Radvoicu era răcoare; jaluzele lăsate filtrau lumina, subțiind-o în fâșii care se întindeau peste mocheta groasă, roșietică. Semiobscuritatea supradimensiona încăperea și estompa masivitatea mobilierului din lemn de nuc. Deși mă rodea curiozitatea, mă abțin să privesc în jur. Nu era pentru prima dată când intram aici, dar senzația de prăfuială era tot atât de puternică. Monotonia biroului pe care stau veșnic aprinse o veioză, dosarele multicolore așezate pe un colț, mapa cărămizie cu multele ei buzunare, teancul de hârtie albă tăiată la dimensiuni diferite, alte câteva agende și carnețele în partea dreaptă, unul peste altul în ordinea mărimii lor, paharul din lemn plin cu creioane colorate, portretul în spate, pe perete, și tip carte poștală pe mijlocul biroului, biblioteca la fel de masivă, cu volumele legate în piele, televizorul color căruia i s-a făcut loc prin scoaterea a două rafturi, un magnetofon în apropierea dulapului unde știu că Simion are sticlele cu votcă și ceștile de cafea pentru „protocol”, o carafă cu apă și pahare alături, radioul care, în surdină, rămâne în priză toată ziua, împrăștiind pe peretele din spatele lui o ploaie de raze, mirosul de lac, de țigară și săpun fin totul trădează o ordine maniacă impusă prin forță și celui care intră aici.
Am pășit încet ca să mă obișnuiesc cu întunericul și, după câteva momente de ezitare, mi-am dat seama că totul era la fel cum văzusem prima dată. N-am mai așteptat invitația lui Simion, care, îmbrăcat într-un halat albastru, curat, apretat, cu aceeași cravată sobră, negru-roșu, și cămașă albă, a întârziat să facă gestul. Mi-am tras scaunul tapisat mai aproape de măsuța joasă, rotundă, din fața biroului. „Ia loc!” m-a invitat el ironic, înșurubând cu rapiditate capacul stiloului și închizând zgomotos dosarul din fața lui. A ridicat receptorul telefonului din dreapta lui, ținându-l departe de ureche și a comandat două cești de ceai, iar la sfârșit, ca și cum și-ar fi adus aminte, a șuierat cuvintele, azvârlindu-le printre dinții încleștați: „Și nu sunt pentru nimeni, Lica. Nici pentru Sfântu’ Petru, e limpede? Sunt prin fabrică”.
Și-a privit degetele groase și pufoase, formate din trei pernițe moi sfârșite cu o unghie îngrijită, tăiată scurt, rotund. A răsfoit distrat dosarul din fața lui, s-a oprit la o pagină, s-a aplecat ca și cum ar fi descoperit ceva surprinzător în acele propoziții dactilografiate, a cercetat poziția veiozei, împingând-o într-o parte până când ovalul luminos a rămas în fața lui. „A avut loc ședința de birou lărgită a comitetului de partid”, a început el, cu capul aplecat într-o parte, de parcă l-ar fi nedumerit propria-i voce. Și ce-mi pasă mie, am vorbit enervat de tonul moale și dulce ca un fruct putred. „Iar sari în sus degeaba, m-a dojenit el, răsucind stiloul între degete. Bănuiesc că ești nervos din cauza Lonei… Teodora m-a informat că e vorbit… că a încercat să afle de la tine amănunte, dar ai refuzat-o…”.
A tăcut, privindu-mă bănuitor. Oare numai atât să fie? Parcă se citea în ochii lui mici și mereu agitați în orbitele rotunde, cu pielea striată. Am ridicat din umeri cu intenția clară de-a spori confuzia. Trebuie să te potolești, mi-am dat un prim avertisment. Dobitocule! Ai grijă cum stai, am înăsprit tonul. Sub nici un motiv nu trebuie să te pierzi cu firea. Păstrează-ți calmul cu orice preț!
Simion a simțit încordarea și, probabil, a descoperit și cauza ei, fiindcă a ripostat, încercuindu-mă și strângându-mă în clește cu privirile lui reci, distante, înfumurate. Ascultă, mă, ce tot vrei?! De ce nu-ți vezi tu de treaba ta, m-am răstit, zbătându-mă să scap de sub supravegherea lui.
M-a ascultat fără să scoată o vorbă. Doar un zâmbet firav, palid, i s-a încrețit în colțul gurii, dând feței o strălucire bolnăvicioasă. Mă, tu suferi de ficat! am zis batjocoritor, din ce în ce mai stingherit de fixitatea privirii lui. Și el, fără să mă ia în seamă: „De stomac, bătrâne. Ulcer. Față de alții, am fost obligat de împrejurări și condiții să fac facultatea la seral. Am mâncat conserve de pește și de tocană de legume. Tata nu știe nici acum cu precizie ce școală am terminat. M-a întrebat în vara trecută: Bă, Simioane, ori tu ești inginer, ori maistru? Ce ești tu, bă?”
Brusc, și-a întins mâinile în față, descheindu-și halatul și potrivindu-și gulerul cămășii imaculate și nodul de la cravată. Cu două degete și-a îndepărtat partea stângă a halatului, iar cu dreapta a ales din buzunarul interior al hainei un pix din cele cinci sau șase agățate. A tras în fața sa o coală albă din teancul de pe birou. „Ceea ce nu s-ar putea spune despre tine și Borcoman, a reluat ridicându-și ochii cu o mișcare secționată a capului. N-are rost să negi, pentru că am aici dosarele de cadre”, și-a arătat spre vraful multicolor de lângă veioză. „Cadrele hotărăște, nu-i așa?” a încheiat cu un scurt hohot de râs din gât. Calm, dobitocule! m-am îndemnat, simțind cum inima se zbătea să recupereze cantitatea mare de sânge adunat în creier. Calm! Calm! mi-am repetat fără întrerupere, din ce în ce mai neputincios în fața furiei crescânde, ca un șuvoi supraîncălzit. Mi-am șters pe furiș sudoarea care-mi intrase în ochi, înlăcrimându-i.
Simion, cu mâinile la spate, grav, cu sprâncenele ridicate ca doi limbrici uscați la soare, s-a ridicat sprinten din scaun și a început să se plimbe prin fața ferestrei cu spatele la mine; se oprea, ridicând jaluzele și privind afară unde – eram convins – nu putea vedea decât plopii frământați de vânt și frunzele chircite care se legănau în aerul înăbușitor al toamnei timpurii și toride. Așa cum trăgea cu ochiul, aplecat mult de spinare, am avut imaginea unei moluște mari, gelatinoase, fâlfâindu-și corpul în adierea vântului care împingea căldura înecăcioasă, învelită în lumina gălbuie spre peretele alb. „S-a pus problema, a vorbit el cu prefăcută precauție, întorcându-se pe călcâie, parcă vrând să-mi surprindă eventuale gesturi obscene, să te avem în vedere…”. A ezitat, căutând cuvântul potrivit și, negăsindu-l, a rămas descumpănit. Adică? am profitat de nesiguranța lui. „Am primit sarcină să discut cu tine ca să te conving să intri în partid”, a spus el cu răceală. Da! am exclamat prostește. „Da, a repetat el cu brutalitate. Te previn că există intenția de-a ți se încredința conducerea secției. Consiliul oamenilor muncii a ajuns la concluzia că ești potrivit, cel puțin profesional, pentru că, obiectivi fiind, din punct de vedere politic lucrurile stau cu totul în alt fel. Eu unul a trebuit să înclin steagul în fața celorlalți care te-au susținut. Nu fac un secret din faptul că n-am fost de acord. Un om care nu prezintă garanții politice, n-am încredere în el. În tine, n-am deloc… Un moment, că n-am terminat. Până la urmă se va dovedi că eu am avut dreptate. Ce naște din pisică șoareci mănâncă. Tatăl tău s-a încăpățânat ani de zile și și-a lucrat pământul singur, deși vedea bine că n-are nici o șansă… Concepțiile lui chiaburești au trecut și în tine. Se văd de departe. Partidul l-a iertat și ți-a aprobat intrarea la facultate. Consider că s-a făcut o eroare regretabilă. Pe tine te doare-n cot de revoluția noastră socialistă care angajează un popor întreg. Moral, duci o viață tulbure. Știu că trăiești în concubinaj cu inginera Lona Costea. Sarcină e să-ți limpezești relațiile cu femeia asta, să vă hotărâți ce veți face. Șeful unei secții, prin definiție, e și un educator. Or, tu n-ai cum să educi pe alții, dacă…” O clipă, am spus! A ridicat glasul, zdrobind cuvintele între măsele. Lasă-mă să termin. Bănuiesc că vrei să te referi la mine și la Teodora. Ei bine, am informat organul ierarhic superior că am stabilit căsătoria la sfârșitul lunii decembrie, în noaptea de Anul Nou. S-a acceptat, așa că protestele tale sunt inutile. Se pare, însă, că ai susținători și la județ. Am și eu antenele mele. Ești un individ periculos, Mihnea Brezan. Lucrezi ca o cârtiță, pe sub podele. Îți atrag atenția că nu mă impresionezi, nici nu mi-e teamă de omul tău de la județ. Faptul că sunteți din același sat nu are nici o însemnătate. O să aflu eu ce dedesubturi se ascund în fermitatea tovarășilor din consiliul oamenilor muncii, care cred că ești un profesionist indispensabil. Prostii! Nimeni nu-i bătut în cuie, nimeni nu-i de neînlocuit. Eu însumi… Eu pot să suport o critică aspră că nu te-am convins să vii alături de noi… Vezi, nu lucrăm cu subtilități și rafinamente. De aceea, ți-am spus ce ți-am spus și ar mai fi destule, dar n-am timp. Am plenară la județ. În fine, văd că te-ai întunecat. E bine și așa!”
Mi-a întins mâna cu degetele lipite unul de altul. I-am întors spatele și am ieșit, trecând pe lângă secretară cu capul în pământ. Abia mi-am stăpânit tremurul nervos al buzelor. Paștile-mă-tii! am înjurat, lăsând să țâșnească toată revolta care-mi uscase gura. Am avut senzația că purtam un cuțit înfipt în spate. Gemeam fără să gem, urlam fără să urlu: totul se rupsese în mine și molozul acesta nu mai încăpea în coșul pieptului. Am căutat o batistă și, negăsind-o prin buzunare, mi-am șters fruntea cu dosul palmei. Ce meschinărie! Am repetat în neștire. Ce meschinărie! Dumnezeule, ce nerușinare!
Încet, milimetru după milimetru, mi-au înghețat picioarele, apoi trupul întreg, apoi creierul… O ploaie de aur începuse să cadă vijelioasă. Ca să nu înnebunesc, am alungat orice gând, refuzând să revin asupra celor douăzeci de minute care au intrat adineauri în trecut. Am privit înfierbântat cum frunzele plopilor se risipeau în văzduh, mânate din urmă de o pală de vânt, și m-am simțit golit de tot ceea ce era omenesc în mine. Murdăria lipicioasă s-a scurs pe degete și s-a oprit sub unghii. Am avut sentimentul că sunt un manechin umplut cu rumeguș. Disperarea a luat locul revoltei și am căutat cu febrilitate un punct de sprijin ca să mă salvez din acest naufragiu care părea iminent.




THERAPEIA: „Organizația noastră de partid și-a înțeles, în cele din urmă, îndatorirea de a-și îndeplini menirea. Am acționat pentru întronarea unui nou spirit, a unei noi atitudini față de muncă. După ce ne-am lămurit noi, în organizație, ce avem de făcut, fiecare comunist a devenit un propagandist de la om la om.
Conștiința acțiunii, a faptei, conștiința comunistă, revoluționară a activității politice dinamice și eficiente, iată una dintre ideile și, în același timp, realitățile pe care le regăsim acum în viața organizațiilor de partid”.

Capitolul 3



Înainte să deschid ușa și să ies în viscol, am auzit-o pe Teodora spunând:
- Mihnea te-a disprețuit întotdeauna.
Am ezitat o clipă cu mâna pe clanță. Cu gesturi precise, mi-am tras mănușile în mâini, evitând astfel să-i răspund. Niciodată nu m-am gândit la Mihnea decât ca la un exaltat. Himera lui, la început cât o alună, a crescut cu fiecare zi, îndepărtându-l de lumea reală și normală, i-aș fi spus, poate, enervat de vocea ei răgușită din cauza multelor țigări fumate în dimineața aceasta.
Sunt convins că Teodora ar fi reacționat violent, cum o făcea în ultimul timp când era vorba despre Brezan, și mi-ar fi trebuit minute bune ca s-o potolesc. Se întâmpla cu ea un lucru straniu, greu de explicat în toate nuanțele și-n toată amplitudinea lui: când discutam seara despre trecut, tensiunea ei creștea progresiv până la incandescență și delir, se albea la față, ochii se retrăgeau în orbitele vineții, buzele uscate, ca iasca, foșneau când treceau peste ele cuvintele înfierbântate de trăiri nemaiîntâlnite. Starea asta a ei semăna mai bine cu un colaps al sistemului nervos, convulsiile deveneau intense, din ce în ce mai puternice, până când ființa ei ceda și se prăbușea într-un somn profund. Transpira abundent, apoi se zvârcolea ore în șir până la epuizare, când, inertă, parcă trecea în starea de moarte clinică. Nici un tranchilizant, oricât ar fi fost el de puternic, nu-și mai făcea efectul. De aceea, evitam orice discuție de acest fel, încercând să-i îndrept atenția spre lucruri despre care știam că altădată i-ar fi făcut plăcere. Cu atât mai mult, astăzi, m-am mirat că ea însăși provocase acest dialog. M-am întors spre ea și i-am întâlnit privirea liniștită, limpede, ațintită, curioasă, asupra mea. Se îmbrăcase în grabă cu un pulover crem, împletit din fire de lână groasă și cu pantalonii îmblăniți de schi, care-i îmbogățea trupul cu rotunjimi neașteptate.
- Poate nu această lume este cea mai bună, dar e singura care se apropie de noi, de visul nostru cât de cât, am gândit cu voce tare, tulburat de schimbarea bruscă a Teodorei, care-și verifica ținuta în fața oglinzii cu o expresie de satisfacție.
- Noi suntem veșnici, a completat Teodora, înfierbântându-se deodată. Sau cum să spun?!… Am impresia că trăiesc un viitor continuu. După părerea mea, e singura șansă a omului de-a se domina pe sine, de-a stopa pornirea asupritoare a celor mai puternici asupra celor mai slabi și mai puțin întreprinzători, care se află în gena umană… deci, o corecție a propriei noastre materii… Chiar mă gândeam, cu puțin timp în urmă, că tertipurile tale prin care vrei să te apropii de așa-zisa elită intelectuală sunt absurde. Nu, sigur că nu!… Am înțeles că-i vorba de un plan…
- Nu, despre noua elită e vorba, care a stat la păstrare cinci decenii, am contrazis-o cu blândețe, urmărind-o cum își frânge degetele, din ce în ce mai agitată. Oricum, planul acesta n-ar fi avut sorți de izbândă. În nomenclatură se intra ca prin urechile acului. Nu era loc pentru orice neisprăvit. Compromisurile care se cereau de obicei erau destul de greu suportabile.
- Da? s-a mirat ea.
- Aș vrea să înțelegi că…, am zis, adunând pulberea albă a zăpezii din jurul ușii.
- Simioane, de ce încerci tu să mă duci de nas? m-a atacat ea prin surprindere, ca întotdeauna.
- Ce interes aș avea, am ripostat calm. Să ne păstrăm luciditatea! Într-un fel, Mihnea avea dreptate când spunea că știința marxistă, în vanitatea ei fără margini, ne-a considerat o turmă informă, în care individualitatea nu avea ce căuta. Nu știu, dar nu cred că ideea a ieșit din capul lui, Probabil cineva l-a inițiat. E greu de stabilit, dacă nu avem dovada… Deși, în al doisprezecelea ceas, mi-am dat seama… Nu trebuie să ne ascundem după deget. Cine înălța mai mult capul decât era ordonat, rapid era călcat în picioare prin cele mai neașteptate metode. În acest sens, se făcea risipă de imaginație. Trebuie să recunoști chiar și tu! Cei cinci ani cât am fost secretar, am fost umilit și batjocorit de ultimul activist de la municipiu, împins dintr-o parte în alta și dintr-o ușă în alta, terfelit și… De ce? Nu-ți mai amintești? Rabdă, Simioane, rabdă, că în curând vom fi noi mai sus și vom strivi păduchii ăștia. Și Simion a răbdat, întorcând și celălalt obraz, până când n-am mai fost eu însumi, ci un automat: am înțeles, să trăiți, se rezolvă, să trăiți! Fiecare venea și se autoservea cu tot ceea ce îi trebuia acasă. În fabrică își reparau mașinile, din fabrică își luau piesele de schimb, mâncau la cantină fără să plătească, în separeuri, unde căram țuica făcută de tata și vinul de la maică-ta. Aici, ca prin minune deveneau oameni, adică nu chiar, tot erau ei aroganți și netrebnici, dar mai scăpau câte o vorbă de om botezat, uitând lozincile. Socialismul a pauperizat fără alegere, deși, ca teorie, pornea din căpățânile unor intelectuali de finețe și rafinament. Ideologia nu făcea altceva decât să justifice toate ticăloșiile care se făceau în numele unui ideal.
- Omul e legat de toate erorile lumii, a șoptit Teodora, privind speriată în toate părțile.
- Nu-ți fie teamă, am râs, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific toate încăperile. Deși chestia asta cu ascultatul e o gogoriță lansată tocmai de securitate, prin care instaurase frica și le simplificase lor munca. Cheltuielile pentru o ascultare atât de întinsă, cum se zice azi, costa enorm de mult. A fost mai ieftin să instaurezi o psihoză în masă. Și mai eficient. Și apoi, să fim serioși, ăilalți practică ascultarea pe scară largă și țipă în gura mare că își respectă cetățenii. Statul își ține la respect supușii în același fel, indiferent de orânduire. Metodele sunt diferite… Știi care-i ironia? Ne petrecem întreaga viață vorbind despre lucruri inutile și ne scapă esențialul.
- Adică vrei să spui că până acum…
- Exact.
Am simțit o izbitură puternică între coaste. Durerea s-a răspândit cu iuțeală în tot corpul, obligându-mă să mă așez pe prag. Teodora, cu ochii goliți de orice expresie, rămăsese țeapănă, cu mâinile încleștate pe bățul de schi. Printr-o răsucire rapidă a corpului spre dreapta, evitasem lovitura în plin. Probabil că vârful metalic, ascuțit, ar fi intrat adânc, dar, așa, alunecase sfâșiindu-mi canadiana din fâș. M-am apropiat încet, cu mâinile întinse, urmărind fiecare gest al Teodorei. Mi-a dat bățul fără împotrivire. Când și-a simțit palmele goale, le-a privit nedumerită. Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii palizi, ofiliți.
A deschis ușa cabanei. O pânză deasă, alburie, se zvârcolea în trombe uriașe. Vântul se învârtoșa în jurul clădirii în tornade înalte. Miile de împunsături ale apei înghețate mi-au ciupit obrazul, dezmeticindu-mă. Furia s-a revărsat clocotitoare. Am înjurat îndelung, îndesat, cu patimă și ură, cu nespusă plăcere, toate la un loc.
- Te rog, iartă-mă, Simioane, am auzit vocea Teodorei, venind din adâncul alb și pierzându-se dincolo de orizont. Mi-am pierdut capul. Îți jur că a fost o clipă de nebunie…
- Mi-e frică, Teodoro, mi-e tare frică, am murmurat.
Era un gând pe care-l ascunsesem cu grijă ani de zile. Încet, tiptil, pe nevăzute, frica s-a instalat în mine, întinzându-se ca un cancer. Începusem să cred cu tărie că totdeauna am avut acest sentiment, deși în tinerețe, dimpotrivă, nu recunoșteam, chiar dacă existau mici pulsații, declarând că nici nu cunosc un asemenea sentiment. Eu nu știu ce-i aia frică, susțineam cu aroganță, convins fiind că acesta e și adevărul. Nu după mult timp mi-am dat seama că nu despre frica aceea care ne conservă, apărându-ne de conflictele cu natura, este vorba, ci despre o altă spaimă profundă și distrugătoare. „Nu există om care să nu fi încercat măcar o dată această senzație puternică, definitorie pentru echilibrul vieții unui om, mi-a spus Mihnea nedumerit. Până și Făt-Frumos, simbolul forței și frumuseții, avea furnicături pe șira spinării când se întâlnea cu zmeul. E normal, e omenesc! Nefirească e spaima continuă care duce la lașitate. Și lașitatea te face să suporți insuportabilul”.
Altădată mi-ar fi fost ciudă că m-am dat de gol cu atâta ușurință. Îmi jurasem, când am fost ridicat pentru prima dată în picioare în plenara comitetului județean de partid, pentru nerealizarea planului, să evit orice confesiune. Acum totul semăna a izbăvire.
- Mi-e atât de frică! am repetat fericit.
- Știu, s-a grăbit ea să mă încurajeze. Nu-i nimic. E normal. Aici n-o să ne găsească nimeni. Uite, și viscolul asta a sosit la timp. Toate drumurile sunt troienite. Acum, liniștește-te! Gata, iartă-mă!… Pentru Dumnezeu, dar spune ceva! Simioane, de ce mă privești așa?! Simioane, ce-i cu tine! Ce ai, omule?
O auzeam ca prin vis cum se frământa în jurul meu. Mi se părea că aerul se împuținase, obligându-mă să-l absorb cu gura larg deschisă. Mă usturau ochii de parcă lacrimi mari îmi înghețaseră sub pleoape. Clipeam des și fiecare mișcare mă durea îngrozitor. Era un sentiment nemaiîntâlnit până acum, când, cu toată rezistența depusă de creier, organismul reacționa după bunul lui plac, dându-mi senzația de imensă neputință și disperare.
- Simioane, am auzit un glas care semăna cu al Teodorei, Simioane, eu știu că tu nu ești vinovat de tot ce se întâmplă. Istoria uneori e mai presus de noi, atunci când este supusă întâmplării. Oamenii își scriu singuri istoria, sunt convinsă. Dar tu n-ai participat la această jugănire a timpului, n-ai lucrat împotriva lui… Crede-mă, nu mai pot să rabd această nedreptate. Știu că este vorba despre o slăbiciune trecătoare. Nici eu n-am crezut că pot avea asemenea sentimente. Sunt pur și simplu dezolată. Ascultă-mă… Termină cu jocul acesta stupid de-a … Nu mai am nervi să-ți suport zi și noapte spaimele tale. Nu mai am puterea să dorm lângă un trup asudat, care tresare la orice zgomot. Nu mai pot să fac dragoste cu un bărbat care încearcă în acest fel să scape de frica lui nemăsurată, de lașitatea lui besmetică.
- De ce m-ai lovit? am întrebat, chinuindu-mă să-mi controlez zâmbetul înghețat deasupra dinților încleștați.
- Când mă ții în brațe, a continuat ea, strâmbându-se disprețuitoare, fără să-mi ia în seamă întrebarea, simt cum tremură carnea pe mine ca o piftie. Mi se face greață,… iartă-mă… Ești desfigurat de frică…că nu ești suficient de potent… că rămân gravidă… că-ți complici viața ta prețioasă de conducător…
Cu un imens efort am ridicat pumnul deasupra ei. Prin palma strânsă, sângele pulsa agitat; cu aceeași presiune se întorcea prin vene, obligând inima să-și sporească bătăile, iscând un dulce și liniștitor gol în jurul ei. M-am clătinat gata să cad. O neașteptată undă de căldură mi-a cuprins trupul, amorțindu-mi reacțiile.
Teodora n-a schițat nici un gest. Mă privea cu detașare, cu o urmă de surâs, în colțul buzelor, care îi revigora fața pălită, redându-i strălucirea sănătoasă și aerul de fermitate. Probabil anticipase gestul meu în cele mai mici amănunte, fiindcă, într-o clipă, când vântul s-a lăsat înghițit de adâncurile pădurii de brazi arcuiți sub greul zăpezii lipicioase, râsul ei a izbucnit sonor, pierzându-se în vagi ecouri îndepărtate.
- Nu fi caraghios! a exclamat cu o undă firavă de îngrijorare în glas.
- De ce ai rămas cu mine? am scuipat întrebarea înfuriat. De ce ai riscat? Dacă ne găsește, înfundăm pușcăria, în cel mai bun caz. O putem sfârși și mai bine, într-un accident… o avalanșă… o prăpastie acoperită de zăpadă. Orice se poate întâmpla.
Teodora s-a foit în spatele meu; mi s-a părut că ridicase mâinile și le freca una de alta ca să se încălzească. Deși ne adăpostisem în pragul larg, dreptunghiular al cabanei, viscolul trecea peste noi, biciuindu-ne cu cristale mici de gheață. Mă ustura fața, și încercările mele să mă apăr cu mâinile puse deasupra ochilor n-au avut nici un efect, așa că am renunțat, suportând cu stoicism pălmuirea neîntreruptă a viscolului.
- Din iubire, a strigat Teodora după un moment de chibzuială.
Abia am auzit-o; n-am priceput dacă-și bătea joc de mine sau era cuprinsă de excesivele ei clipe de sinceritate pe care apoi să le minimalizeze prin fel de fel metode care și mai de care mai neinspirate. Oricum ar fi fost, n-aș fi putut evita folosirea acestor cuvinte care-mi dăduseră o reală senzație de respingere: Minți cu nerușinare!
Am așteptat ca Teodora să pornească din nou la atac, ca să încerc o manevră de retragere onorabilă. Știam că altfel eram pierdut, mă îngenunchea, lăsându-mă să fierb în mine însumi sub focul întreținut de puterea ei de a-și consolida fiecare mișcare prin gesturi potrivite. Îmi era încă o dată limpede că femeia asta era mult mai șireată decât îmi închipuisem eu. Într-un fel eram mândru că trăiesc în preajma ei, dar eram ostenit de schimbările ei continue și mereu surprinzătoare. Nu mai știam precis în ce măsură eram dependent de ea și de capriciile ei; ființa mea intrase într-o totală eclipsă, renunțând la orice rezistență. A fost o vreme, la început, când m-am prefăcut că nu observ tendințele ei de-a pune stăpânire și pe gândurile mele. După seara aceea, când Lona l-a ales pe Mihnea, fără nici un avertisment, Teodora mi-a propus să rămânem împreună. Fără nici o introducere, după plecarea oaspeților, m-a invitat să rămân la ea. Mă uimea rapiditatea cu care a curățat casa, a spălat vasele, a aerisit, schimbând aerul îmbâcsit de fum de țigară, transpirație, parfumuri, miros de mâncare și aburi de alcool, prin arderea unor bețișoare chinezești. Stăteam în fotoliu și acel sentiment, că femeia asta frumoasă care îmbrăcase un halat de casă din mătase albastră peste fusta neagră și bluza albă închisă până sub bărbie de un guler rotund din dantelă, se strecura în sufletul meu nepoftită, era din ce în ce mai sâcâitor. S-a așezat pe pat, minând indiferența, când în realitate spumega de furie. O remarcasem prin secție nu pentru frumusețea ei, ci pentru curățenia desăvârșită a hainelor și cochetăria rezervată a gesturilor; totul strălucea, totul era așezat pe ea cu gust, cu o știință a detaliului care îți atrăgea imediat atenția și te oprea din drum. Cine-i asta? am întrebat pe Mihnea Brezan, care se despărțise de ea la intrarea în secție. „Lucrează la financiar, e contabilă și e prietena mea”, mi-a răspuns el, străduindu-se să zâmbească. Ești un norocos! Nu mi-m putut ascunde adierea de invidie.
N-am înțeles decât mult mai târziu gestul lui de plictiseală, de lehamite? cam așa ceva! Mihnea nu suporta tutela nimănui și m-am mirat că acceptase să se supună acestei femei care nu pierdea niciodată ocazia de a lăsa lumii impresia că în acest domeniu nu mai încape nici un comentariu: fără ea, Mihnea e un bărbat oarecare, fără calități deosebite; ea, cu mari sacrificii, îi împrumută din farmecul acesta reconfortant. Nu cred că ar fi existat cineva care să pună la îndoială că acesta era chiar adevărul. Și, uite, într-un ceas, totul se dovedise atât de șubred, atât de găunos!
Sub lumina puțină a veiozei așezată între pat și fotoliu, fața ei se ofilise. Era pentru prima dată când asistam la asemenea schimbări bruște, care m-au nedumerit multă vreme. „Asta e! a spus ea cu o jumătate de gură, neconvingătoare. Apele s-au ales de uscat. Era de așteptat, nu-i așa?”
M-a privit fix, așa cum o face ori de câte ori încearcă să-ți sugereze un răspuns. A fost destul de jenant, m-am grăbit să încuviințez. „Omul învață cât trăiește, a murmurat ea, nemulțumită. Totul a fost de un prost gust perfect. Comportament tipic intelectual. În general, suntem tentați să așezăm intelectualii pe prima treaptă a spiritului… Îți cer prea mult dacă te rog să nu fumezi?… Uite, acolo, pe măsuță, e o sticlă de votcă rusească. Dă-mi și mie un strop… Unde rămăsesem? A, da! Nu-i deloc așa. Aspirăm spre acest nivel, făcând cele mai mari sacrificii, riscând să ne șubrezim sănătatea. Ei bine, cultura are și ea marile paradoxuri. În primul rând, consumată în cantități necontrolate, deformează ființa umană, înlăturând barierele autocontrolului și eliminând principiile educației. Ce, nu mă crezi?!” s-a oprit ea, scrutându-mă. Am plecat capul, răsucind paharul între degete. Până la urmă am confirmat cu o înclinare a capului. Tulburat de ideea că ar fi putut pune capăt acestei seri absurde, lăsându-mă singur. „Cum s-ar putea explica faptul că acești oameni au cele mai obscene purtări, sunt bețivi, se comportă ca niște huligani? a întrebat ea cu vioiciune. N-au nici limită, nici măsură. Viața lor este murdărită de tot felul de vicii. Practic, instinctul lor de conservare nu funcționează”.
Ochii ei albaștri au clipit înnegurați. Așa încruntată, cu nările răsfrânte, era încântătoare. Am întins mâna, mângâindu-i umărul încordat. Există în fiecare din noi, am spus emoționat, o luptă aprigă între biologic și spirit, care ne definește ca existențe tragice. Acest sentiment este mult mai acut la intelectuali. Ei, de altfel, îl și percep în altă lungime de undă, ca să zic așa. „Poți să rămâi aici, a schimbat ea vorba. Dar deocamdată numai atât. Am să-ți fac patul în camera cealaltă…”. Dar ce crezi tu…, m-am revoltat, jignit de tonul ei. „Am înțeles că locuiești departe, mi-a retezat-o scurt. E tot ce pot să-ți ofer acum , la trei noaptea. Nu suport să dorm cu cineva străin în pat și să fac dragoste la întâmplare”.
Franchețea ei m-a năucit. Abia după câteva săptămâni mi-am dat seama că avea un instinct care acționa fără greș în asemenea situații. „Omul trebuie lăsat să respire, mi-a spus ea, zâmbitoare. Trebuie să fii imprevizibil ca să câștigi. Deși eram tentată să mă culc cu tine măcar din răzbunare, n-am făcut-o, fiindcă ne-am fi oprit aici definitiv. O aventură nesemnificativă de o noapte, animalică. Or eu, dragul meu, n-am dorit acest lucru. Aș fi pierdut fără doar și poate. M-ai fi părăsit mai mult sau mai puțin elegant. O femeie care cedează atât de ușor e o victimă sigură. Eu nu suport să fiu o victimă. Așa că ideea de-a mă fi socotit curvă mă lasă rece”.
Am zâmbit stingher, am avut din nou senzația că femeia asta mi se infiltra în suflet, pas cu pas, rece și exactă. Mă regăseam cu greutate, împiedicându-mă de chipul ei schimbător. Eram conștient că rezistența mea, organizată într-o clipă maximă de luciditate, era minimă, fără sorți de izbândă; și, ca de obicei, am renunțat, ca să nu-mi tulbur starea mea, considerată atât de prețioasă, de comoditate conservatoare. M-am bucurat fără rezerve când Teodora a acceptat să preia toate inițiativele, mie revenindu-mi doar execuția. A fost începutul prăbușirii mele iremediabile…
Acum, Teodora s-a chircit pe ultima treaptă a pragului de lemn, ignorând zvârcolirea viscolului; și-a prins genunchii în brațe, și-a culcat capul pe ei, peste care vântul a depus rapid praful alb al zăpezii. Respirația îi era atât de slabă, încât m-am aplecat peste corpul ei încolăcit ca să mă conving că nu s-a întâmplat nimic. Nici așa n-am fost sigur și, cu precauție, i-am pus mâna pe obraz. Întâi mi s-a părut rece, apoi degetele au simțit o neînsemnată undă de căldură.
Nu se mai auzea decât viscolul care se întețise, lovind fără cruțare tot ceea ce întâlnea în cale. Pădurea gemea sufocată de marea albă din care răsărea ici și acolo negrul crengilor de fag. Un vârtej înalt, rotund ca o turlă de biserică, s-a sumețit din cer spre pământ, întorcând în loc avalanșe imense de zăpadă. Deodată, într-o facțiune de secundă, vântul și-a schimbat direcția, îngrămădind puhoiul plumburiu al norilor către apus; îl hărțuia cu furie și-l spulbera într-o goană amețitoare. În urmă, o rază de soare, încă gălbejită, se arătase, risipindu-se în milioane de scântei argintoase. Brusc, liniștea coborî de pe înălțimea muntelui, se văluri deasupra pădurii de fagi adunați în pâlcuri, săltă peste oceanul alb și încremenit.
M-am ridicat în picioare; vântul, în adieri ușoare, împingea spre noi aerul tare, oțelos. Cabana părea un morman inform prin care, în creștet, o șuviță de fum albastru se strecura bățoasă, împrăștiind mirosuri înțepătoare de rășină arsă.
Teodora părea că adormise sub razele unui soare cât un talger țigănesc. Am încercat să mă depărtez câțiva pași, dar zăpada se adunase în jur mult peste genunchi. M-am foit pe trepte, căutând o lopată. Sub streașină, lângă șirul troienit de lemne, am descoperit unealta pusă, probabil de cineva, ca s-o aibă la îndemână. După aproape o jumătate de ceas eram ud leoarcă de transpirație și abia ajunsesem cinci pași în stânga și cinci în dreapta. Teodora mă privea (sau mai bine zis mă supraveghea) cu interes suspect. Nemulțumit, am întrebat:
- Ce vezi atât de interesant?
Și ea, zâmbind în acel fel deosebit al ei care-i împrospăta chipul, mi-a răspuns:
- Nu văd nimic, dar aud.
- Iar începi? am ripostat, sprijinindu-mă în coada lopeții. Aerul tare, încordarea, efortul fizic, vocea înăbușită a Teodorei mă amețiseră; mi se părea că totul se învârte în jurul trupului meu învelit în broboade țesute în fir de aur.
- Nu, a răspuns, înghițind în sec. Nu încep deloc… Ești mereu suspicios ca o fată bătrână. Apoi, după o scurtă pauză, ezitând: Deși îmi ești dator câteva explicații.
- Ar fi bine să te ridici din zăpadă, am încercat să deviez sensul discuției care nu se anunța a-mi fi favorabilă. Apoi, cu un aer întrebător, am urmat: Probabil crezi că dacă mă explic sunt și alt om!… Eu nu mai cred!… Ce, e atât de degradant să crezi într-o idee? Chiar dacă s-ar dovedi utopică? Cu atât mai mult ar trebui să-i fim credincioși. Utopia e limita superioară a gândirii teoretice… Din păcate, noi, oamenii, suntem niște copii nenorocite ale naturii. Suntem un fiasco total și definitiv, pricepi?! Privește, uită-te cum arată natura! Cine-i poate tulbura pașii? Doar noi, în marea noastră neghiobie, din când în când îi punem piedică, dar mersul ei continuă fără șovăire. Prin ideea comunismului, eu am crezut că ne vom ridica la nivelul primordial, recreând pe trepte superioare epoca de aur a omenirii. Când acolo… Practic, nici Mihnea n-a înțeles, și s-a lăsat antrenat în…
- Adică el era un tâmpit! mi-a retezat-o, îmbufnată.
- Nu acest lucru am vrut să spun, m-am răstit indispus de încercarea ei sâcâitoare de-a mă scoate din nou din ritm. Cum ți-a trecu prin cap așa ceva?
Am încercat să-mi aprind o țigară. O pală de vânt, strecurată pe sub streașina cabanei, mi-a stins bricheta. Am renunțat enervat. Am împlântat lopata la câțiva pași într-un morman de zăpadă. Am adăugat, învăluind-o cu privirea:
- Știu, uneori sunt confuz. Îmi dau seama, dar nu sunt în stare să mă adaptez rapid… Mihnea a înțeles înaintea noastră că ideea unei societăți de tip marxist e falimentară, fiindcă marxismul s-a construit într-un manej unde dresa, cu plăcere diabolică, individul. Apoi, cei care acaparaseră funcția de dresori erau, în general, semianalfabeți. Mihnea a înțeles că fanatismul cu care ne manifestam era consecința neputinței. Socoteala lui era simplă: în împrejurările în care omul era măsurat după originea socială, după virtuozitatea propagandistică, și nu după capacitate și competență, într-un cuvânt valoare, ideea năștea monștrii. Și lucrurile se simplifică și mai mult la noi, pentru că așteptăm să moară și capra vecinului…
În sfârșit, am reușit să-mi aprind o țigară. Fumul, amestecat cu aerul rece, a năvălit în plămâni. Am început să tușesc, înghițind la repezeală aerul. Efortul mi-a umplut ochii de lacrimi; le simțeam calde pe obraji. Am aruncat țigara pe care am zdrobit-o cu călcâiul până când n-a mai rămas nimic din ea decât o pată galbenă pe care am acoperit-o cu un pumn de zăpadă. Teodora aștepta, zâmbind batjocoritoare, cu fața ridicată puțin în sus ca să cuprindă cât mai mult razele anemice de soare.
- Dictatorii nu s-au născut în socialism, a remarcat ea, liniștită. De când e lumea lume asemenea accidente au avut loc periodic. Ele țin de structura individului, de setea lui de-a domina pe ceilalți. Acest lucru am încercat să-l corectăm printr-un sistem de legi restrictive. Aici, recunosc, am dat faliment. Ca de altfel și-n alte încercări…
- Te referi la creștinism? am întrebat înviorat.
- Fie și la creștinism, a răspuns nerăbdătoare.
- Eu cred că nu e bine să amestecăm lucrurile în felul acesta, am spus. Creștinismul a fost o mare cacealma a bunului Dumnezeu. Cum e posibil ca fiul lui Dumnezeu, reprezentantul binelui suprem, al cunoașterii supreme, al conștiinței depline, cu acel sentiment unic al tragicului, mă rog a toate câte sunt adunate în partea cea bună a lumii, cum e posibil ca un Dumnezeu să sufere și să fie crucificat de niște muritori nespălați? Ca să ajungi în rai trebuie să treci prin moarte. Nu crezi că această soluție a mântuirii e crudă și calcă în picioare toate legile firești? Probabil s-a avut în vedere spaima noastră în fața morții. Dumnezeu îți cere supunere necondiționată. Iată primul mare dictator. Am fi putut arunca peste bord toată povestea asta, dacă am fi fost o secundă mai deștepți. Ce vreau să spun?! Ceea ce Mihnea mi-a spus-o odată în plină demonstrație ateistă: Dar voi ce-ați pus în loc? Omul egal cu el însuși și natura sa, am spus fără să clipesc. De fapt, spuneam o mare minciună. Pentru că vorbeam despre o aspirație, nu despre o realitate. Mi-am dat seama mult mai târziu că, fără să vreau, atinsesem esențele.
- Niciodată n-am auzit atâtea inepții, s-a mirat Teodora, trecând cu privirile peste depărtări. Doar Vasile Busuioc mai are capacitatea de-a deruta prin avalanșa tâmpeniilor…Da, ce te holbezi? M-a chemat cu câteva luni în urmă. Toți cei care au fost evocați, într-un fel sau altul, de către Mihnea în jurnalul acela al lui, au dat declarații. Nu înțeleg nici acum de ce s-a dat atâta importanță acestui caz. Adică, înțeleg, dar mi se pare exagerat.
- Busuioc e un mercenar, am protestat cu vehemență, aruncând lopata în mormanul de zăpadă. Cât timp e plătit, e devotat. Acceptă să fie unealtă…
- Unealta opresiunii! a exclamat Teodora batjocoritoare, însoțindu-și cuvintele cu o bătaie a mâinii în fața ochilor, ca și cum ar fi vrut să se apere de o vedenie.
- El înțelege misiunea lui măreață despre care vorbești tu, doar în funcție de grosimea plicului la leafă. El însuși nu tăgăduiește. Cine-l cunoaște cât de cât își poate da seama că e dispus oricând să trădeze. Ceea ce s-a și întâmplat, crezând că așa se salvează. Și cine a făcut-o o dată o va face și a doua oară. Pe noi ne-a uitat aici. Dacă nu se va întâmpla nimic neprevăzut, o să ne sugereze că ar fi mai nimerit să ne lăsăm la fund. Dacă vom fi insistenți, se pot întâmpla tot felul de accidente. Metoda este cunoscută și Busuioc un maestru. De aceea mi s-a făcut frică. Din acest motiv.
N-am mai continuat; era inutil. Teodora se prefăcuse preocupată de ceea ce îi spusesem, dar în realitate se distrase, provocându-mă. Pe îndelete, mă condusese pe un drum fără ieșire și acum își consuma bucuria în tăcere. Dar aveam nevoie de aceste clarificări, mi-am spus nedumerit. Nu mai știam pe unde s-o apuc ca să ies la liman. Confuzia în care viețuiam, devenise agasantă. Neliniștea trecea peste mine istovitoare, storcându-mă de vlagă. Poate ei îi convenea situația, fiindcă îi era mult mai ușor să dispună de ființa mea cum dorea. Era o impresie sâcâitoare și derutantă, care șubrezea fulgerător stările de echilibru. Înverșunarea cu care încercam să-mi stăpânesc nervii se transformase într-o încrâncenare stearpă. Din ce în ce mai des îmi propuneam să mă îndepărtez de Teodora; țeseam tot felul de scenarii, de posibile planuri de acțiune a căror aplicare o amânam mereu. Conflictele mele interioare din ce în ce mai violente îmi dădeau de știre că nu mai există cale de întoarcere. Porneam curajos să pun în practică unul dintre scenarii, dar un simplu gest al Teodorei răsturna totul. Furia se consuma în mine, lăsând în urmă mormane de cenușă și zgură. Eram conștient că mult timp nu voi rezista acestei presiuni fantastice. Dacă, până acum, teama de consecințe era evidentă și putea fi speculată eficient, a venit ora când nu-mi mai păsa deloc. Singurătatea îmi va fi singura izbăvire, îmi spuneam, consolându-mă, căutând să mă obișnuiesc cu gândul că, odată, ireparabilul se va produce. Eram uluit de fapt, că, altădată, asemenea gânduri îmi provocau furibunde neliniști. Cum? Mă repezeam revoltat. Cum am putut să fiu atât de neghiob să cred că femeia asta cu suflet de iască ar putea umple golul din mine? Râdeam nervos, tulburat de imperceptibila undă de speranță că acest nesfârșit chin pornea din speculațiile mele masochiste. Ea, Teodora, înfățișase recunoașterea incapacității mele de-a umbla singur prin lume; ea, Teodora, forța și motivația existenței mele!
Am privit-o cum își scutura cu lovituri de mănuși zăpada de pe pantaloni. Nepăsarea ei era incitantă și cu greu am rezistat ispitei de-a riposta. S-a întors cu spatele, cercetând îndelung stratul gros de zăpadă care se așezase pe acoperiș. Simțeam că se petrecea ceva în sufletul ei, ceva ciudat, pentru că nu mai era sigură pe sine; își ferea ochii de împunsăturile de aur ale soarelui, schimbând des mâinile; lovea cu vârful cismei zăpada adunată sub treptele pragului. Probabil nu știa ce e mai potrivit să facă: să intre în cabană, sub un pretext sau altul, sau să rămână și să continue înfruntarea aceasta sterilă dintre noi. Sunt convins că evalua câștigurile gesturilor, pentru că se sălta pe vârfurile picioarelor, ca și cum ar fi vrut să vadă peste clădire, peste dealul care pornea abrupt din colțul cabanei. Brusc, Teodora a dispărut pe ușă, în holul umezit de condens, mirosind a lemn ud și haine jilave, lăsând în urmă aerul tare, albăstrui, tulburat de scurte învălmășiri
Am zâmbit triumfător, întorcându-mă spre pădurea care se întindea în fața mea, frântă de mijloc de un pinten golaș cu smocuri de arboret pe creștet. Printre copacii încremeniți în aerul albăstrui, câteva pete negre și cafenii săltau prin nămeții pufoși ca și cum ar fi fost înșirați pe o ață de care trăgeau mâinile harnice ale unui păpușar dibaci, desenând fantastice arătări. Hăulitul lupilor a spart aerul înghețat în milioane de scântei aurii. Până departe liniștea încremenită și senină a pădurii s-a prăbușit cu un imens vuiet peste coamele dealurilor care se înșirau sub orizontul îmbibat de lumină. Hăulitul cenușiu, vânzoleala fără sens pe liziera pădurii au ajuns până la mine în toată cruzimea lor. Am intrat în cabană, blocând ușa cu ivărul masiv din lemn lustruit.