După câteva bătăi timide, ușa se deschise cu un scârțâit lugubru și în pragul ei apăru un individ mărunțel și gras, care privea ușor stânjenit pe după lentilele groase ale ochelarilor cu ramă neagră, de modă veche, care îi acopereau aproape jumătate din fața transpirată și palidă. Era îmbrăcat destul de sărăcăcios, și geanta din piele roasă pe care o ținea cu grijă într-una din mâini se chinuia cu greu să adăpostească printre peticele pe jumătate descusute, ceea ce posesorul ei se chinuise probabil să îndese cu multă răbdare în micile compartimente. În fața sa afla un soi de tejghea improvizată dintr-o masă lungă și îngustă, plină cu tot felul de lucruri împrăștiate, de la recipiente cu forme ciudate, aparate desfăcute si străpunse de cabluri încolăcite, care se răsfirau în voie în toate direcțiile, până la hârtii îngălbenite de trecerea timpului, mâzgălite cu diverse desene sau înscrisuri mai mult sau mai puțin lizibile. Undeva într-un colț, o sonerie prăfuită se chinuia cu greu să facă față avalanșei de obiecte care vroiau parcă cu orice preț să o împingă dincolo de margine, într-o luptă încrâncenată pentru puținul spațiu rămas liber.
Pentru câteva momente se uită descumpănit înspre ușa închisă din spatele mesei, apoi descoperi soneria rotundă și apăsă ușor pe butonul de metal argintiu din centrul acesteia. La auzul clinchetului ce răsună zglobiu tresări ușor, de parcă nu ar fi fost pregătit să îl audă, și acoperi cu palma micuța cupolă strălucitoare ce încă se străduia să mai arunce unde sonore în încăpere. De după dreptunghiul negru abia conturat în perete răzbătură niște zgomote înfundate, și în cameră își făcu apariția un bărbat între două vârste, înalt și slab, îmbrăcat cu o salopetă maronie plină de pete, nefiresc de mare pentru silueta uscățivă ascunsă dedesubt. Scoțându-și cu un gest îndemânatic capătul de țigară ce îi atârna în colțul buzelor, fără să se atingă de bobul de jar portocaliu care arunca încă un firicel anemic de fum, se apropie de omul care aștepta cuminte de cealaltă parte a mesei.
- Dumneata erai astăzi programat astăzi?, îl întrebă aproape acuzator, cu o voce
răgușită și aspră, vizibil deranjat de vizita neașteptată.
- Da…am vorbit la telefon acum câteva zile si mi-ați spus sa vin azi la ora trei și
jumătate. Numele meu este Stephen Hobson. Presupun ca sunteți domnul Berger…
- Așteaptă aici, îi spuse acru bărbatul, și dispăru pe ușa din spate, pe care o trânti cu
sete în urma sa.
Reveni după câteva minute, ținând în mână un caiet slinos, pe care se apucă să-l răsfoiască, scuipându-și de fiecare dată buricul degetului atunci când întorcea pagina. Găsi ceea ce căuta, apoi scormoni pe masă până ce dădu peste un capăt de creion. Se așeză pe un scaun și începu să noteze ceva în grabă, din spatele caietului auzindu-se zgomotul neregulat al grafitului care zgâria nemilos hârtia veche.
- Þi-ai pierdut toată familia în atacul de acum doua săptămâni?
- Da, răspunse Hobson impasibil, fixând cu privirea un punct invizibil, pierdut
Undeva într-o pânză de păianjen părăsită într-un colț întunecos al camerei.
- Ai toată suma?
Spunând acestea se ridică, privind iscoditor geanta burdușită, pe care celălalt o desfăcu
încet, cu grijă, scoțând la iveală câteva teancuri groase de bancnote noi-nouțe, legate cu fâșii de hârtie albă.
- E totul aici…sunt economiile mele de-o viață. Plănuiam să ne luam o casă nouă,
undeva în sud, și să plecăm de aici, departe de războiul astă blestemat, spuse el șoptit, mai mult pentru sine decât pentru slăbănogul care luase geanta și începuse să numere rapid banii, cu o dexteritate ieșită din comun.
- E bine, zise el după ce termină, cu un zâmbet destins întins pe fața prelungă și
osoasă. Hai cu mine dincolo, se întoarse el spre Hobson, cu o voce mult mai prietenoasă față de tonul aspru de mai devreme.
- Să știi ca ai noroc, ieri am obținut să stabilizez o formulă nouă, care permite
transferul către șabloane prestabilite dinainte de către computer. Vei avea aceeași personalitate ca aici, aceeași familie, aceeași casă, chiar și același câine…însă totul în altă conjunctură…
- Mă tem că nu prea înțeleg, spuse Hobson, ștergându-și sudoarea rece
de pe frunte cu un colț din mâneca cămășii. Din ce am citit eu în anunț, e vorba de un transfer într-un univers paralel, într-un corp nou, unde toată viața asta mizerabilă de aici rămâne o amintire…
- Exact, având în vedere că la nivel cuantic particulele pot sări dintr-o dimensiune
într-alta, acest salt, ca să-l numesc așa, devine posibil cu ajutorul acceleratorului construit de mine. Toate particulele subatomice din care e făcută conștiința ta vor fi izolate și aruncate prin accelerator într-unul din infinitatea de universuri-oglindă, care ocupă același spațiu cu al nostru. Singura diferență este că ele se află în altă dimensiune, fiecare cu un alt șir de evenimente aleatoare. Dezavantajul pentru tine este că aici vei simți moartea…în universul acesta, existența ta trebuie suprimată.
Stephen Hobson simți fiorul rece al fricii cum se prelinge încet în tot corpul. Știa deja
ce urmează să se întâmple, însă cuvintele pe care tocmai le auzise îl făcură să se îngrozească la gândul morții. În minte îi reveni imaginea aceea care îl bântuise de fiecare dată când închidea ochii, de parcă îi era pictată pe spatele pleoapelor, ruina ce nu demult era pentru el acasă, corpul inert care zăcea aruncat sub cărămizi și care odată fusese soția sa…pe copil nu au reușit să îl găsească întreg. L-au adunat bucățele într-un sac de plastic negru. Nu a avut puterea să plângă sau să mai condamne pe cineva. A umblat zile de-a rândul fără țintă prin orașul distrus de război, transformat într-o ruină, plin de boli, sărăcie și moarte la tot pasul. Într-o seară a găsit un petic de hârtie care i-a călăuzit pașii aici. Știa că nu are nici o garanție, dar era singura sa șansă să-și recapete viața de dinainte.
- Să-i dam drumul mai repede, îi zise hotărât și intră pe ușa îngustă, urmându-l pe
bărbatul în salopetă, care pornise deja înaintea sa.
Încăperea din spate era micuță, ticsită cu computere si aparatură electronică ciudată,
boluri de sticlă din care plecau tuburi spiralate, microscoape și alte aparate cărora Stephen Hobson nu le putea bănui întrebuințarea. În mijlocul încăperii era un pat de care erau legați tot felul de senzori. Bărbatul îi făcu semn să se așeze, după care prepară rapid o injecție cu un ser verde fosforescent.
- Ești gata?
Hobson închise ochii. Era pregătit, nu mai conta nimic din ceea ce avea să urmeze, atâta vreme cât avea să ajungă să fie din nou cu cei pe care îi iubise, răpiți atât de brutal de cruda moarte .
- Da, sunt gata, spuse hotărât și se așeză pe patul rece și tare. Aș vrea să te întreb
ceva, adăugă el, chiar în timp ce acul gros al seringii îi înțepa pielea. Tu de ce nu pleci din iadul de aici?
- Am eu motivele mele, mai apucă să audă, după care îl simți cum îl cuprinde
o toropeală plăcută, și patul tare de sub el devenise ca o saltea de puf. Stătea întins pe spate și vedea apropiindu-se de el un tunel negru, din ce în ce mai repede, și se lăsă pătruns de întunericul rece, consolându-se cu o ultimă zvâcnire a simțurilor că este atât de aproape de viața sa de dinainte, și tot ceea ce trăise aici va rămâne doar o amintire urâtă.


****

Allan Berger mai verifică odată ușa crematoriului improvizat din curte, apoi străbătu aleea care abia se strecura printre sutele de buruieni care sufocaseră fosta grădină. Intră grăbit în camera întunecoasă și privirea îi căzu pe geanta ponosită care zăcea aruncată pe masă. „Alt fraier”, își zise în gând, înainte să se apuce să strângă teancurile de bancnote răsfirate pe masă. „Nimeni nu poate să arunce nici o particulă, oricât de mică ar fi ea, într-un univers paralel, fără ca o alta să îi ia simultan locul aici. Și asta nu s-a întâmplat niciodată și probabil că nici nu o să se întâmple. E o șansă de unu la un miliard, dacă nu mai mult chiar.” Se așeză pe scaun și își aprinse tacticos o țigară, mângâind satisfăcut hârtiile lucitoare care îi stăteau ordonate frumos în față.


****

S-a trezit țipând, leoarcă de transpirație. O mână delicată îl mângâia cu dragoste pe cap și o voce de femeie îi șopti cald câteva cuvine liniștitoare.
- Am avut un vis urât…ceva cu un război, groaznic…se făcea că vă pierdusem, zise
el, și se afundă în așternutul moale, liniștit de dimineața însorită de vară care îi zâmbea prin fereastra dormitorului, și de zgomotul monoton al orașului care se trezea din amorțeala și liniștea nopții.
- Să nu întârzii iar cu ăla mic la grădiniță. Te rog, mai zise ea și ieși grăbită din
cameră.
Se uită la ceas – se făcuse aproape nouă și jumătate și se simțea obosit de parcă nu dormise de loc. Se întoarse cu fața în pernă, lăsându-se preț de o clipă cuprins pentru ultima oară de amintirea coșmarului, înainte că acesta să treacă în uitare pentru totdeauna.