Se strecoară ușor și cald și se lipește de mine. Fără mâini împletite, fără obraji atinși, fără sărutări prelungi, amețitoare, prevestitoare de povești. Se lipește de mine și atât. Îi simt respirația fierbinte, curioasă, privește cerul cu ochii ei mari și nu tresare deloc. Formăm un întreg. Știi, e ca atunci când simți că ea trăiește câteva secunde doar pentru tine, pentru noi. Înțeleg că se destramă din aluatul de gânduri, dorințe, speranțe și se reface apoi la loc din petice, din firimituri ce par la prima vedere imposibil de unit și lucrul ăsta îl face doar pentru noi. E ceea ce se cheamă încredere în sine, în ea, în mine, ori cheful de viață, de joacă ori mai știu eu ce minune a vieții, poate o bătaie în plus a inimii, poate chiar acea bătaie dăruită din suflet pentru o singură, unică și fermecată clipă.

Ce trebuie să fac? Ce trebuie să scot din mine pentru ca ea să simtă că trăiesc secundele astea doar pentru noi? Timpul, care de fapt nici nu există fizic dar se formează din nimicuri, dispare pur și simplu, apoi chiar mă rătăcesc, pierd din mine bucăți de eu, mă risipesc într-un aer neconvențional, creeat doar în imaginația mea, pentru ca apoi să mă dăruiesc fără cuvinte, fără gesturi. Și cum se face că prin această pierdere de mine regăsesc omul ascuns, înfierat de condiții străine în mijlocul unui eu aparent uitat. Uite cum în aceste câteva secunde, în loc să pierd, câștig enorm! Cum să-ți răspund iubito la întrebare? Nu pot, pentru că vezi, mă simt prea fericit acum, în supunerea vie și necondiționată, fără arme defensive, fără bagaje.

Ceva se întâmplă, intuiția femnină tresare și recompune sufletele la fel ca înainte, poate că asta înseamnă să fi femeie. Văd cum se retrage încet, nu mai priveste cerul, nu mai stă lipită de mine și nici nu-i mai simt răsuflarea fierbinte. Îmi zâmbește, mă sărută în grabă și mă întreabă din gesturi cunoscute când pornim iarăși la drum? Nu înțelege sau poate înțelege mai mult decât îmi pot eu închipui că nu am chef să mă mișc. Nu vreau să merg mai departe, dorința mea este să-mi las sufletul așa, destrămat, liber, bucăți de mine risipite în cerul acesta neconvențional, imposibil de uitat.