Zgomotul înfundat al cazmalelor se pierdea în răpăitul ploii. Cei trei oameni lucrau fără chef, tăcuți, clefăind prin noroi. Șanțul se adîncea și ei dispăreau încetul cu încetul în măruntaiele lui. Din stradă nu li se mai vedeau acum decît urechile căciulilor, îmbibate cu apă. Lopeți pline cu pămînt negru se ridicau mereu prin aer, înălțînd marginile gropii. Bulgării mai mici se rostogoleau pe asfalt. Într-un tîrziu apăru și conducta. De la distanță semăna cu burta unui pește enorm, îngropat acolo de cine știe cînd. Spărtura se vedea bine, întinsă pe aproape o jumătate de metru. Ce zici ce gaură... Du-te și vezi dac-avem ce ne trebuie, în mașină. Să nu uiți buloanele. Laur se săltă pe marginea șanțului și se îndreptă spre camion. Parbrizul strălucea, acoperit de stropi rotunzi de ploaie. Deschise portiera și-ncepu să caute prin maldărul de scule. După cîteva secunde se uită la ceas. Băieți, s-a făcut timpu' să-mbucăm ceva. E trei și zece. Ceilalți doi înălțară capetele. Cît ziseși, trei? Iote, dom'le, ne-am luat cu treaba și vremea trece... Atunci lasă alea, și ia pachetele. Vezi că-s sub banchetă. Laur se aplecă, le dibui, le mirosi, îi lăsă gura apă. Veni cu pachetele la subsuoară și se așeză pe marginea șanțului. Da' sticla o luași? Păi, cum... Uite-o aci. Nări adulmecînd. Un oftat. Ce burniță nenorocită. Las' că se oprește ea. Begonie își frecă palmele amorțite. După cîteva minute ploaia încetă. Pufoaicele înmuiate li se lipiră de spinări. Cu gesturi nerăbdătoare, desfăcură ziarele în care era înfășurată mîncarea. Zgomot de hîrtie umedă, sfîșiată. Degete crăpate, murdare, avide, apucînd. Ceapa unde-i?... Aha! Da-i iute foc, bre. Taci, și ia cu brînză. Te unge la inimă, ce zici? Mîncarea dispărea repede, lăsînd grăsime în scobitura bărbiilor. Mici pete lenticulare ce luceau stins. Hai, mă, dă-i cep. Trandafir scoase dopul cu dinții, trase o dușcă și întinse sticla celorlalți. Gîturile vînoase se mișcară-n sus și-n jos, ca niște pistoane. Acu' plouă și pă dinăuntru, da' mai cu foc, rîse Begonie. Noroc, bă! Din cînd în cînd cîte-o mașină trecea repede pe lîngă cei trei oameni cocoțați pe movilița de pămînt, care priveau în gol și mestecau. Fețe ridate, gălbejite, morfolite în jurul gurii. Cerul era vînăt. Se învinețise treptat, ca obrazul unui mort uriaș. Grijania mamii ei de viață, înjură Trandafir privind în sus. Mereu pică măgăreața pe noi cînd e de lucru pe-o vreme ca asta. Echipa potrivelii de nume, bărbați cu nume de flori. Buchețelu' cu noroc, să miroas-a... Ascultă, lasă poeziile și zi unde-ai pus picamerul. Că nu-l văd. E-acolo-n șanț, n-ai grijă, că nu-l fură nimeni. Mai bine dă și matale pe gît. Așa. Aburi subțiri ies din haine, de pe buze, din pămînt. Ia spune, o terminăm dracului în două ore? Begonie își privi cîteva clipe cizmele pline de noroi, oftă și trase un vînt năprasnic. Ei, o isprăvim ori ba, pe ziua de azi? Nu știu, Laure, tată, pen' c-o spărtură ca asta n-are nici soacră-mea. Da' s-ar putea să-i venim noi de hac, pînă diseară. Începuse să bată vîntul. Hîrtiile unsuroase fluturau încet în jurul resturilor de pîine, brînză, slănină și coji de ceapă. S-a golit fiola? Mai e o țîră, na, ține! Trandafir își dădu capul pe spate și sorbi zgomotos ultimul deget de țuică. Plescăi mulțumit din buze. Bună, bă! Acu' n-ar mai trebui decît o curvă de-aia, să-i... Pe umezeala asta, chiar că atît ți-ar mai lipsi. O curvă plouată. S-o frigi ținîndu-i umbrela deasupra capului... Se auzi un rîgîit și un chicot de rîs. Stai nițel, să-ți povestesc ceva... Voi, băieți, cu d'ale voastre. Eu, unu', dac-am băut lichidu' ăla și am mîncat, gata, am intrat în pauză de prînz. M-am liniștit. Așa, bă, Laure, și să vezi cum a fost. Săptămîna trecută... Eu unul, dacă am burta plină, nu mai vreau nimic. Ce să mai vreau? Știi, cică bărbat'su nu mai făcea față, și m-am gîndit că păcat de biata femeie, așa tînără și neglijentă... Voi, băieți, cu ale voastre. Da, șefu', da. Laure, dă-i cu ceva în cap. Bun, și ce vroiam eu să-ți zic, e c-avea niște buci, nene, cum n-ai văzut în toată viața ta amărîtă. Adică de ce amărîtă? De-aia. Că n-ai văzut. Cur din toate părțile, bre, de-ți cădea nădragii singuri numa' ce și-l mișca. Dogora ca un calorifer. Că nici nu-mi mai aduc aminte cum mi-am scos hainele... Auzi, da' n-a trăsnit-o cînd a simțit cum puți? Da' ce, bă, ea nu puțea? Laur rînji arătîndu-și dinții îmbrăcați în viplă. Ce să spun, Trandafire, ai și tu dreptate. Că de cînd veniși pe lume s-a cam stricat aeru'. Parcă tu oi fi mirosind a zambilă. Miroși a mort, bă, dacă vrei să știi. Și-oricum îmi bat gura de pomană, te pricepi tu la muieri cît mă pricep eu la limbi străine. Continuară să se mai ciondănească cîteva minute, apoi se poticniră și în cele din urmă amuțiră. Priveau arborele care se desena solitar în colțul străzii. Se înălța subțire, într-o complicată tăietură pe cerul violet al după-amiezii. Un camion greu trecu foarte aproape de ei și îi împroșcă cu stropi de noroi. Mă, fir-ar mă-ta lui a... Ia dă-mi și mie-un cui. Laur scoase un pachet mototolit, pe jumătate ud. Își aprinse o țigară făcîndu-și palmele căuș, apoi întinse pachetul celorlalți. Fumau în tăcere, tușind din cînd în cînd și scuipînd gros. Bă, da' frig mai e... am înghețat de zici ce-i aia. Gata, io-i dau drumu'. Begonie se ridică, aruncă chiștocul și sări în groapă. Apucă lopata și o înfipse adînc sub conductă. Se auzi un zgomot sec, urmat de un pîrîit. Pe urmă, nimic. Șefule, ce faci acolo? Liniște. Să știi că ăsta și-a rupt vreun os, dracului. Hei! Da' răspunde, dom'le, o dată! Begonie își iți capul peste buza șanțului. Se hlizea cu gura pînă la urechi. Trandafir și Laur îl priviră întrebător. Ce-ai de te rîzi? Am auzit crăpînd ceva acolo, jos, ce-a fost? Begonie le făcu cu ochiul. Ia coborîți voi încoa', să v-arăt ceva grozav... Cei doi săriră fără să mai ceară alte explicații. În fundul șanțului apa mustea sub cizme. Begonie îi privea printre gene, mutîndu-și greutatea trupului de pe un picior pe altul. În mîna dreaptă ținea un craniu micuț, spart, plin de noroi. E, ce ziceți de-ăsta? Nu-i o minunăție? Îl ridică, învîrtindu-l pe degete. Laur și Trandafir se holbară la tigva înnegrită, apoi izbucniră-n rîs. Da' cum de-o fi ajuns ăsta acilea? O fi bunică-tu, bă. A evadat din cimitir. Vezi să nu te muște de deget... Să-l ducem la muzeu... Mort pentru canalizare! Poate ne dă de-o țuică... Un alt hohot de rîs se înălță din șanț. Rîdeau cu lacrimi, ținîndu-se cu mîinile de burtă. Noroiul clipocea încetișor. După ce isprăviră, își șterseră obrajii cu mîneca și tăcură brusc, istoviți. Begonie își împinse căciula pe ceafă, se scărpină prin pantaloni și rosti printre dinți, băieți, tre' să vă zic că mă trece pișarea. Așa că, dacă nu-i nimeni contra... Rînji și așeză craniul cu creștetul în jos. Urină îndelung, pînă ce lichidul începu să se reverse prin găurile orbitelor. Ceilalți doi priveau fără o vorbă, cu un zîmbet strîmb. Begonie își încheie șlițul. Gata, la treabă acu', spuse el răgușit. Că ne-apucă noaptea-aici.
Își reluară lucrul. Zgomotele urcau, răspîndindu-se ritmic pe stradă. În cartier era liniște. Lumea se adunase prin sufragerii, printre tacîmuri. Papuci, ghetuțe, paltoane și umbrele uscîndu-se în cuier, cuvinte puține. Uite supa. Soarele ieși încet de după blocuri, auriu, umed. Laure, dă-ncoa ciocanu' ăla, dumnezeii mamii lui... N-auzi? Begonie se îndreptă din șale, iritat. Unde ești, bă? Ciocanu', răcni el cît putu de tare. Trandafir se opri și el din lucru, își suflă nasul cu degetele și privi în jur. Picături de ploaie se zbiceau pe asfalt, tremurau pe crengi, sclipind din cînd în cînd.
Laur ridică încet craniul și-l șterse cu grijă. Era atît de ușor...Alas! În podul palmei îi creșteau cuvinte necunoscute, alergîndu-i din ce în ce mai repede spre tîmple. Alas! Poor Yorik! I knew him... He hath borne me on his back a thousand times ... Ce mama' dracu' spui bă, acolo, te-ai țicnit? Those lips that I have kissed I know not how oft ... Trandafir și Begonie se priviră lung. Mă, băiatule, vorbește, mă, ca omu', ce-ai. Doamne sfinte! Că doar nu te-oi fi fi matolit dintr-un gît se șliboviță. WHERE BE YOUR GIBES NOW? YOUR GAMBOLS? YOUR SONGS? Bă, Laure, aruncă dracului porcăria aia și lasă-te de bancuri. Ce te-a apucat? Dintr-o dată, sunetele se ghemuiră și el tăcu. Cu o mișcare stîngace așeză craniul pe pămînt și închise ochii. O fi de la vreme, naibii! Se ridică și își trecu mîna peste față cu un gest obosit. Simțea transpirația uscîndu-i-se pe tîmple. Scuipă într-o parte, apoi întoarse capul și își privi tovarășii. Cu vorbele oprite în gîtlej, Trandafir și Begonie rămaseră nemișcați. Lumina le rătăci blînd pe chipuri, apoi trecu mai departe.

(Din volumul Grădina de vară, Editura Cartea Românească, 1989)