poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2034 .



Mădălina Manole
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Inereanu ]

2006-08-19  |     | 



MÃDÃLINA MANOLE
Nu împlinise nici doi ani, cînd a rămas să fie crescută de bunica. Tatăl ei, de cum divorțase, plecase cu traiul la părinții lui la Reni. Mamă-sa a comis o fraudă și, nimerind la zdup, nu s-a mai întors acasă. Bunica, femeie rămasă vădană de cînd fusese deportată în Siberia și răzlețită de soț, era severă, mereu își educa nepoata într-un spirit spartan. Bătrîna a trăit mereu cu teama ca Mădălina să nu crească mare și să ia drumurile mamei sale. Nepoata îndreptățea speranțele bunicii. Era eminentă la învățătură, se purta exepmlar și îngrijit. Participînd la olimpiadele școlare, de fiecare dată obținea premii. La adunările părintești, bunica era lăudată… Viața fetei a fost obișnuită pînă cînd bunica se îmbolnăvi grav. Zăcu la pat bolnavă de ciroză vreo doi ani și în primăvara, cînd Mădălina absolvi școala medie din Ineasca, decedă. Stresul pe care-l trăise, pomenindu-se singură în casa buncii, nu-i permise să-și continuie studiile. A rămas singurică-singurea între pereții casei, adumbrite de un tei bătrîn, rotat și de doi nuci. O vreme se mai ducea cu fetele la culesul vișinilor, la prășit, dar de cum ajunse în toamnă, colegele plecară la învățătură și aveai impresia că mahalaua Bordocenilor a rămas doar cu păsările ce nu se călătoriseră în țările calde.
Mădălina părea o floare proaspăt înflorită uitată în largul cîmpiei. Se făcu frumoasă: avea obrăjorii mereu rumeni, ochii negri cu străluciri vii, sprîncenele pronunțate, bine conturate, genele lungi, iar zîmbetul ei puțin melancolic, puțin vesel ademenea bărbații. Sînii fragezi jucau sub pieptarul rochiei albastre, unica vestimentație bună rămasă de la bunică. Serile zăvora ușile, se culca înfricoșată de flăcăii care, uneori, încercau să bată pe la ferestre, cînd se întorceau de la club după miezul nopții. O înspăimîntau înjurăturile lor deochiate, supărați că nu găseau ușa descuiată.
Dar într-o seară, viclenește, în casa ei a pătruns vecinul Alioșa Surdu, un celibatar trecut de prima tinerețe, care, îmbătat de frumusețea fetei, o dorea tot mai nestăvilit. Văzînd-o că se împotrivește cu înverșunare, Alioșa de furie mai n-a stragulat-o. I-a rupt cămașa, lengeria, a lovit-o dureros peste față, pînă cînd, plin de disperare, a lăsat-o și plecă înjurînd. Cîteva zile Mădălina a umblat buimacă, străină de toate. Consolarea și-o află în lecturi. De mică îi plăcea să citească și deveni apropiată cu bibliotecara satului, Serafima, o femee grasă molcăluță la vorbă, mereu bîrfitoare cu dorința de a trage foloase din oricare sfat…
— Păcat de tine, copila mea, zise bibliotecara ascultîndu-i păsul. Ești frumoasă, deșteaptă, în stare să dobîndești multe, dar nu te poate nimeni ajuta în mizeria timpului în care ne-am pomenit cu toții… Ori poate… Serafima făcu o pauză apoi o întrebă: N-ai dori să pleci la lucru în Cipru? Iaca idee! Vara mea, Anastasia, de-acum al patrulea an se află acolo și-mi telefonează că o duce bine, are de toate… Iaca idee!
— M-aș duce oriunde, numai să ies la liman, căzu de-acord Mădălina. Dar e nevoie de bani…
— Am să vorbesc cu Anastasia, Mădălino. Iaca idee! Cum de nu m-am gîndit la tine mai înainte?! regreta întruna bibliotecara. Vino la mine poimîine.
Peste o zi, Mădălina veni la bibliotecă plină de emoție, întrebînd-o pe Serafuma:
— Aveți careva noutăți?
— Și numai bune, draga mea. Am primit un fax de la Anastasia. Ea cere fotografia ta en fas și en profil, cîteva date biografice și adeverința de naștere.
La numai o săptămînă, după ce toate cele solicitate au fost trimise prin același fax în Cipru, Serafima primi o telegramă, la care erau anexați banii necesari pentru ca Mădălina să se deplaseze pe insula dragostei…
— Voi face oare față? întreba Mădălina plină de naivitate.
— Nici o problemă, draga mea, răspundea Serafima. Cîte fete au plecat la muncă în străinătate niciuna nu s-a plîns din această pricină. Eu, dacă n-aș avea familie și patru copii, demult nu mai stăteam acasă… Dar așa, mă ocup cu sfaturile, și o privi cumpătată, după care îi aminti: Pentru că te-am ajutat, o să-mi dai toată roada grădinii din toamna asta. Tu doar nu ai nici un chip de a o strînge…
* * *
Doar cu o geantă, în care avea ceva demîncare și ceva haine, Mădălina Manole veni la aeroportul învăluit de ploae de la Chișinău. I se părea că totul se petrece în vis. Zbura pentru prima oară în viață. Controalele vamale, ochii severi ai polițiștilor, perfectarea actelor, toate-acestea i se păreau coborîte de undeva de pe ecranele filmelor văzute la televizor. Pomenită în salonul lainerului, privea prin hubloul avionului, care se avînta în nori, luînd calea spre meleaguri necunoscute, casele orașului care se perdeau tot mai mult după plapoma norilor. În salonul avionului călătoreau vreo două duzine de fete. Frumos îmbrăcate, majoritatea înzestrate cu celulare, fardate, mereu se rînduiau la ușa veceului din coada avionului ca să fumeze. Din vorbele lor se înțelegea că dînsele călătoriseră nu odată pe acest traseu aerian… Mădălina privea cu admirație, închipuindu-și că jos e sudul Basarabiei, Insula Șerpilor, delta Dunării, apoi văzu, departe în jos, crestele albe ale valurilor Mării Negre. Zărea, în bătaia soarelui ce răzbătea tot mai mult printre norii zdrențuroși, corăbii miniaturiale ce se îndepărtau ori se apropiau de țărmuri. Apoi, zburară de-asupra Anatoliei, Turciei centrale… Straniu dar dintr-o dată se trezi cu gîndurile acasă, la cele lăsate în ogradă… Își aminti de toți vecinii cu care a copilărit, au spriginit-o, și au ajutat-o. Își imagina că vorbește cu bunica, se sfătuiesc ca întotdeauna în serile lungi de iarnă, cînd bătrîna stătea la pat. Bunica adeseori îi vorbea despre calvarul deportărilor, despre foamea grea, despre cum a salvat-o pe mamă-sa pe acea foamete… Ochii bunicii de fiecare dată lăcrimau și se adînceau în orbite, pînă cînd, într-o dimineață de mai, s-au închis pentru totdeauna… La acea clipă, Mădălina avea impresia că sufletul bunicii zboară alături de ea, spre țara lui Isus Hristos. Citise undeva că sufletele creștinilor, după patruzeci de zile de la deces, se ridică spre ceruri, trec toate vămile, ca mai apoi să ajungă la Ierusalim, unde vor aștepta ziua judecății de-apoi…
Curînd avionul zbura iar de-asupra mării și la orizont se iți cornul insulei Cipru. În salon, domnișoarele începură să se agite, să cînte cu veselie, creînd o atmosferă de relaxare și sărbătoare. Una dintre ele, cînd avionul porni spre decolare, parcă nerăbdătoare, o privi trufaș pe Mădălina și-i zise obraznic:
— Arăți bine cocoto! Ai să fii o marfă de preț pentru cei setoși de dragoste!
* * *
Găsi aeroportul Larnaca ca o poveste. Lumea frumos bronzată, veselă, lumini de diferite culori peste tot. Vitrinele magazinelor cu tejghele bogate și vînzători amabili ofereau servicii trecătorilor. Briza caldă a mării o făcu să creadă că a nimerit în mijlocul verii. Trecu controlul vamal și, ieșind în fața aerogării, privea întruna fotografia Anastasiei care trebuia să o întîlnească. Nu o văzuse niciodată. Se așeză pe o bancă străjuită de doi palmieri, cercetînd cu privirile strada aglomerată de mașini luxoase, peste care se așternea tot mai pronunțat voalul amurgului. Urmărea mirată cum au fost întîlnite celelalte fete venite de la Chișinău: ajutate să pună bagajele voluminoase în mașini, de către bărbați simpatici, plecau rînd pe rînd, vesele, în direcții necunoscute.
De la o vreme Mădălina, simțind cum se scurge timpul și nimeni nu vine, fu cuprinsă de îngrijorare. Nu cunoștea nici oamenii, nici locurile, nici limba. Ușor descumpănită, așteptă vreo oră și jumătate. Doi polițiști se apropiară de ea și-i vorbiră amabil în limba greacă, apoi, văzînd că nu-i înțelege, unul din ei îi vorbi în engleză. Mădălina studiase la școală engleza. Înțelesese că i se cer actele la control. Unul din polițiști, studiind minuțios pașaportul, i-l întoarse și-i surîse ironic, măsurînd-o din cap pînă-n picioare și concretizînd pentru orice eventualitate:
— Turist? Relax?
— Yes!. . șopti Mădălina, mirată că polițiștii o privesc zeflemitor.
Trecea timpul. Se întunecase de-a binelea. De frică începură să-i tremure picioarele. În spate se afla aerogara cu sala de așteptare, unde putea să înopteze dar ce va face mîine, cum se va descurca?!. Strada din vecinătate devenise aproape pustie, pe aeroport avioanele decolau tot mai rar. Pe cer licăreau stele mari și clare. Marea Mediterană cu valurile ei domoale se pregătea de culcare.
Cînd pierdu toate speranțele și ochii i se scăldau în lacrimi, în dreptul ei frînă un “jeep” întunecat. O recunoscu pe Anastasia, care stătea pe banca din urmă între doi bărbați. Fără să coboare din salon, o pofti să urce pe banca de lîngă șofer. Cînd Mădălina, încă înfricoșată, urcă sfioasă în mașină, Anastasia o bătu prietenește peste umăr, zicîndu-i:
— Aici mă numesc Bubuzi. Așa să-mi zici și tu…Deprinde-te! Pe insula Afroditei ziua de lucru începe odată cu lăsarea amurgului. Nu te îmbufna dacă nu te-am întîlnit la vreme. Am avut multe trebi…
— Mădălina. Îmi zice Mădălina Manole, aproape șopti fata urmărită de ochii lacomi ai bărbaților…
Mașina o luă din loc iar între Bubuzi și cei trei bărbați începură a discuta gălăgios. Femeia le explica ceva în limba greacă, iar bărbații dădeau afirmativ din cap, continuînd neîncetat s-o măsoare cu privirile iscoditoare.
— Auzi, Mădălino, îi zise veselă Bubuzi. Dracii iștea vor chiar în seara asta să se trîntescă pe rînd cu tine în pat. Ce zici te dăruiești oleacă fanteziei lor, sau iești obosită?
— Cad de pe picioare, țacă. Nu te văd cu ochii…
Mașina înainta pe străzi înguste, bine luminate pînă ieși din oraș, nimerind pe un drum lat, cu linii demarcaționale la mijloc. Unul dintre bărbații ce stăteau alături de Bubuzi începu să-i lămurească Mădălinei că este boxer, a încruțișat mănușile pe ringurile din Moldova…ieșind învingător în mai multe meciuri…Acuma n-ar fi împotrivă să lupte în pat cu o domnișoară fermecătoare precum este ea…
— Acesta e Spirus, patronul meu, zise Bubuzi. Toți castraveciorii care vin pe insulă, neapărat îi încearcă dînsul la gust…
— Încotro mergem? întrebă deodată cuprinsă de o neliniște stranie Mădălina.
— La Limasol, răspunse Bubuzi, ca toți laolaltă să se hlizească către ea.
Comportarea oarecum suspectă a bărbaților și a femeii, o făcu să bănuiască că a nimerit în mijlocul unei… pegre. Mădălina încercă să-i vorbească cîte ceva de-acasă, să lege cu ea un capăt de discuție, dar femeia îmbrăcată c-am extravagant, cu brațele și gîtul pline de bijuterii se dovedi complet indiferentă față de veștile de acasă... Într-un sfîrșit limuzina staționă în preajma unui edificiu cu trei niveluri, cu multe balcoane, pe care fîlfîiau întinse pe funii, uscîndu-se, costume de baie femeiești. Chiar alături – o terasă mare, cu mese de biliard. Răsuna muzică grecească. La mese, la acea oră tîrzie, era mult tineret. În cealaltă parte a străzii, de unde se vedea marea, Mădălina descoperi surprinsă o grupă de fete, ce pășeau nestingherite în slipi, fără de sutieni. Reflectoarele puternice luminau crestele valurilor și perechile, doritoare de a se scălda în nocturnă.
— Să mergem, o trezi din contemplare Bubuzi. Te cazez, te hrănesc, apoi…
Depărtîndu-se de mașină și de bărbații gălăgioși, Bubuzi o conduse la cantină. După cină, îi arătă odaia unde va dormi, baia, veceul.
— E bine, zise Mădălina. Numai de-aș fi în stare să fac față muncii care o să mi se ceară…
— Copila mea, fii liniștită. De mîine totul va începe în chip normal. I-ai căzut tronc la inimă patronului, iar asta… E o chestie!. . Ești obosită, de pe drum…Odihnește-te, iar de mîine seară, pleci la muncă!
Ultimile cuvinte sunară în vocea Bubuzei soldățește. Mădălina, după bae, se strădui să adoarmă, dar nu putu închide un ochi. Din curte, perechi-perechi, plecau pe plaja semiîntunecoasă. Se dezbrăcau în mod demonstrativ intrînd gălăgioși în apă. De ici-colo răzbăteau gemetele de extaz al tinerilor care se îmbrățișau și se zvîrcoleau în valurile mării și ale plăcerilor. Pe la miezul nopții, chiar sub geamul ei, două fete se luară la harță între ele, într-o românească clară, cu dialect de Durlești. Apoi sfada lor trecu într-o încăierare, învinuindu-se una pe alta că i-a suflat clientul bogat de sub nas… Se numeau cu vorbe urîte, scîrboase și, după ce s-au flocăit reciproc, veni Bubuzi să le astîmpere cu cîteva fraze apăsate, despărțîndu-le cu înjurături și amenințări…
Cîntecele și veselia nu conteniră pînă la răsăritul soarelui. Urmări o vreme un bătrînel chel, la volanul unui “Cadilak” descoperit, înconjurat de domnișoare, numai în slipi transparenți, ce dansau în jurul lui și cîntau “Katiușa”, rînduind fericite o sticlă mare cu șampanie. Bătrînul le tot achipuia pe rînd pe la locurile rușinoase, pornea din loc și oprea mulțumit mașina… Continuau să se audă strigătele și chiotele fericite ale perechilor ce se aflau în apă… Cînd soarele se ridică de-a binelea peste întinsurile azurii ale mării, toată lumea se astîmpără și viața parcă încetă. Doar o echipă de bărbați cu mașini-unelte aduceau plaja în ordine, curățînd-o de o mulțime de prezervative, despre care Mădălina crezuse că-s meduze, pe care valurile înalte le aruncau peste nisipul auriu al litoralului. Abia după ce liniștea cuceri totul în jur, Mădălina adormi buștean…
* * *
Bubuzi o trezi în faptul serii.
— Scoală, că uite trece ziua, o zgălțîia ea să se trezească. Doar n-ai venit aici să te pun la îngrășat… Degrabă încep să pice clienții. Trebuie s-arăți cît mai proaspătă…Patronul deja te-așteaptă!
Mădălina sări, învălmășindu-se. Cuvintele Bubuzei o făcură să vadă din nou clar și crud doar într-o cîtime de secundă tabloul din noaptea trecută. În aceeași clipă își dete seama la ce “munci” va fi impusă.
— Þacă, eu n-am venit aici să practic prostituția, îi spuse cu voce înfrigurată Mădălina și singură se sperie de curajul său.
— Ești tare-n clanță?!. Închideți pliscul, răspunse rece și obraznic Bubuzi. Uite la ea… Am cheltuit o groază de bani pentru tine. Cum ai de gînd să mi-i întorci?
— Încredințează-mi orice lucru. Am să mătur străzile, am să spăl blidele… Eu sunt deprinsă cu greutățile… Dă-mi orice de lucru numai nu vreau să știu de toată murdăria văzută noaptea trecută…
Mădălina vroi să-i riposteze, iar femeia cu ochii de corb, nestăvilită, începu a-i enumăra pe degetele-i inelate:
— Oamenii vin pe insula Afroditei să se odihnească și să se iubească cum vor și cu cine vor!Aici sexul se practică numai pe bani! Se exlude orice act de binefacere!În seara asta vei deservi patronul și cei doi tipi care ne-au adus de la aeroport. Fără nici o discuție! Vei fi în supravegherea mea și doamne ferește să faci un pas în lături…E momentul să ne înțelegem în privința remunerării. Doar ai venit în Cipru la cîștig… Închide gura!. . După această seară, venitul tău va fi repartizat în felul următor: Cincizeci la sută le dai îndată celora care ne ocrotesc. Doar te afli aici ilegal. Douăzeci și cinci de procente o să-mi revină mie, pentru că sunt proxeneta ta și mai ai să-mi recuperezi cheltuielile suportate pentru aducerea ta pe insulă. Cu zece la sută acoperi cazarea și mîncarea zilnic… Din venitul rămas, cinci la sută o să verși în caznaua diasporei, care se numește “Fondul curviștinilor”. Se are în vedere dacă te îmbolnăvești, sau apare necesitatea să te trimitem de urgență în patrie – înțelegi… Deci vei avea curat zece procente. Așa e stabilit de clanurile mafiote ale Ciprului. Pe întreaga însulă, pentru toate curvele ce vin din toate țările la cîștig. Þi-i clar, fetițo!?
Și Bubuzi o fixă iar crunt și rece, cu ochii ei sticloși de corb. Mădălina simți că a nimerit în capcană, într-un sarcofag și nu găsea nici o ieșire. Privirile-i i se încruntară, pe fața ei se așternu tristețea și mahna. Îi vuia capul învăluit de furtună, își mușca nervoasă unghiile. Era gata - gata să izbucnească în hohote de plîns, pînă socoti că lacrimile n-o pot ajuta cu nimica și se răsti cu vocea ei îndîrjită:
— Cum pot face eu dragoste dacă sunt încă fecioară!? Oare nu ți-i milă de mine? Și la urma urmei am nevoie și de un cît de mic răgaz…
Cum numai Mădălina termină vorba, stînd cu pumnii încleștați de parcă se gătea să se încaiere cu inamicul, Bubuzi…înțăpeni. Privirile ei de gheață deveniră mai blînde. O măsură atent din cap pînă în picioare, precum se face cînd vezi un om pentru prima oară, duse mîinile în plete, își răsfiră părul vopsit în galben auriu.
— Glumești sau spui adevărul?. .
— Oare cu dumneata are rost să glumești…
— Cu adevărat ești virgină? o întrebă Bubuzi cu insistență, fără ca să o slăbească din priviri, dorind să mai precizeze: Nu glumești nici un pic?. .
— N-are nici un sens…
Bubuzi, după o lungă pauză, își reveni, ieși iute din odaie. Curînd reapăru însoțită de o femeie în halat alb, cu bonetă medicală pe cap. Mai adusese cu ea un vraf de reviste “Pleyboi”, cu erotică și sex. Femeia în halat alb îi porunci, nestingherit, să se dezbrace… Mădălina fu supusă unui control riguros și după ce o îndemnă prin gesturi să-și îmbrace hainele, îi lăsă Bubuzei un certificat iscălit, ștampilat. La plecare, femeia în alb rosti încîntată:
— O key!
Cînd au rămas singure, Bubuzi își cuprinse fericită săteanca.
— Ești o adevărată comoară, puiculițo! Ne-ai căzut ca o mană cerească… și începu atent să-i explice: În Cipru întreg anul e sezon estival. Aici vin oameni foarte bogați care doresc să facă sex cu domnișoare virgine. Ei plătesc bani nebuni!Chiar mîine vor veni pețitorii la hotel…Ce fericire, doamne!
— Deci, azi sunt scutită de patronul dumitale, întrebă Mădălina cu voce stinsă, înghițind restul frazei, luminmată de o scînteie de speranță.
— Ei, cînd vor afla noutatea o să înnebunească de fericire… Fii pe pace, deocamdată n-au să se atingă de tine. Ei prețuiesc mult profitul!
Bubuzi deveni parcă alt om. Era veselă și blîndă. Dori, ca printre altele, să afle și ceva noutăți de acasă. Apoi prinse a-i ciripi întruna ca să stea în odaie cît poftește, să se liniștească, căci astăzi nu se va întîmpla nimic rău cu ea. Luă certificatul medical, lăsat odineaori de femeia în ahalt alb, se fardă înaintea oglinzii, netezindu-și ridurile bine conturate pe la colțurile grurii și ieși grăbită fredonînd o melodie grecească.
* * *
Încă o noapte plină de zbucium și mister. Avînd acest răgaz neașteptat, Mădălina începu să-și frămînte mințile, cum să evadeze din locul blestemat unde nimerise. Nu o interesau nici revistele “de specialitate”, precum i le recomandase Bubuzi. Căuta cu febrilitate o ieșire din această situație stupidă. Cum de nu a priceput dînsa ce ocupație va avea aici, cînd s-a hotărît să vină în Cipru?! “ Iată unde nu este nevoie de o mentalitate kolhoznică, își zise ea. Cine, cine mă poate salva acum? Doamne, Dumnezeule! Apără-mă și scoate-mă de la nevoie!. . ” Își mai aminti atunci de bunica ce o smotrea pururea să nu ajungă depravată… Își aminti de Alioșa Surdu, de Anastasia… Toate gîndurile roiau haotic în capul ei. Nu-i venea nici o ideie ingenioasă. Îi trăsni un gînd: să se înnece, sau să se arunce în stradă sub roțile unei mașini… Prinse să se îmbrace cu grabă, dar de cum dădu să iasă pe ușă, fu întîmpinată de Bubuzi ce tocmai picase cu cei trei bărbați. Vlăjganii cu piepturile păroase, pe care luceau lanțurile de aur în care erau prinse cruci grele, îi zîmbiră larg, prietenește. Pretinsul patron o netezi chiar cu dosul palmei pe obrazul palid și-i vorbi într-o românească stîlcită, silind-o să nu-și facă emoții că totul va fi în ordine.
— Eu garantez totul bine la tine! o încheie el.
— Ia-ți catrafusele, căci te mutăm în altă parte, îi ordonă veselă Bubuzi. Deseară o să fii prințesa balului!
* * *
Mădălina avu ocazia să vadă orașul în plină zi. Bubuzi, care cu fiece clipă devenea tot mai antipatică și mai respingătoare, în vizitele făcute prin magazine nu o slăbea din ochi nici pentru o clipă. Revenind cu toate cumpărăturile la noua locuință, un apartament cu două odăi, Bubuzi îi ordonă să se băiască, să-și schimbe toată lengeria de corp. Spre chindie o coafeză făcu din părul ei bogat și negru o adevărată capodoperă. Fu condusă apoi într-o odaie separată și două femei, în ritmul neîncetatelor încîntări ale Bubuzei și ale patronului, Mădălina se pomeni îmbrăcată într-o rochie de mireasă. Încălță pantofi albi ca neaua. În păr îi prinseră o ghirlandă din mergelușe sidefii; în lobii urechilor străluceau cercei cu pietre rubinii, iar pe mîinile ei plăpînde, înmănușate – două inele de aur. Femeile îi vopsiră ochii, obrajii, o parfumară. Tocurile pantofilor o făceau mai năltuță, rochia îi contura talia subțire și sînii robuști. Mădălina, privindu-se în oglindă, uită parcă de toate care o așteptau. Sufletul ei se îmbătă de admirație și frumusețea pe care o vedea. Chiar și Bubuzi părea că regretă că nu e în locul Mădălinei.
— Nici n-am luat de seamă, fată hăi, că ești atît de frumoasă! făcu ea, în maniera unei mahalajoaice de la Ineasca.
— Prințesa! murmură patronul. Frumoasa la mine ca Afrodita!
Dar evenimentele principale aveau să înceapă pe la mijlocul serii. Mădălina, escortată de cîțiva bărbați tineri, de o parte în haine albe, de altă parte – în negre și cîteva domnișoare îmbrăcate și ele elegant, ce-i țineau din urmă trena rochiei, fu condusă într-o sală largă, spațioasă, cu scenă luminată. La mesele bogate stăteau în așteptare bărbați, cu ochii curioși, majoritatea în vîrstă. Răsuna o muzică lină, aproape solemnă. Cînd cortegiul ajunse în mijlocul scenei, de unde se vedea toată lumea din sală ca în palmă, cîțiva dintre bărbații ce stăteau pe scaune la mese s-au sculat în picioare, aplaudînd ușor apariția prințesei. La un semn al Bubuzei, în fața tuturora își făcu apariția doamna în halat alb, care-i făcu examenul medical, și, cu o ținută severă, se adresă asistenței în limba engleză. Îi informă pe toți că Mădălina este o studentă din Moldova, studiază artele frumoase, îi plac călătoriile maritime, e calmă, preferă acțiunile de caritate, are înălțimea cutare, greutatea cutare, volumul sînilor, numărul piciorului, este virgină, dorește și visează să devină soția unui prinț, obligîndu-se prin lege și credință să-i fie fidelă… Prezentatoarea, în cele din urmă, scoase demonstrativ certificatul medical, demonstrîndu-l sălii. Își încheie discursul afirmînd că ea, ca patroana acestui celebru restaurant unde se află acum, garantează veridicitatea informației… După ce încetiniră aplauzele frenetice ale sălii, reîncepu muzica. Bubuzi, preluînd certificatul medical, însoțită de patronul ei, prinse a se plimba printre mese. Majoritatea bărbaților care o solicitau, erau cu chelii și aveau favoriții cărunți. Bubuzi, ca un bun cunoscător al meseriei, dialoga agitată, scotea din poșetă un calculator, socotea și explica ceva. Sala era agitată. Tinerii și tinerele care o însoțeau, îi ajutară Mădălinei să coboare de pe scenă și să meargă printre mese, ca s-o aprecieze mai îndeaproape bărbații. Fata era tristă, sufletul ei se zbătea ca o pasăre rănită, prinsă în colivie. ” Curînd cineva din boșorogii iștea cu buzunarele pline mă va cumpăra ca pe o vită la iarmaroc, mă va duce în luxurile lui ca să-și satisfacă plăcerile animalice…Doamne, Doamne! Cît e de greu să fii fată neapărată, neocrotită de nimeni… Unde sunteți voi, bărbaților?.. Coboară, Doamne, din împărăția ta un înger păzitor și salvează-mă! Doar tu, Doamne ești atotputernic, salvatorul nostru la nevoi…”
Emoțiile o luară pe deasupra. Nu se mai putu stăpîni și lacrimile prinseră să-i șiroiască pe obraji. Plînsul ei tăcut, puțin ascuns sub voalul de pe față, o făceau și mai frumoasă. Avea un șarm deosebit, care atrăgea atenția, stîrnind și mai mult admirația… Bubuzi negocia, luptîndu-se pentru fiecare cent. Purtase convorbiri cu aproape toți bărbații bogați din sală. “Dar poate că e mai bine că sunt pețită de bărbați bătrîni, nu contenea să se frămînte Mădălina. Voi încerca să le explic, ca unor bunei că nu sunt ceea ce cred ei… Par a fi înțelegători…Voi încerca…”
După vreo două ore de chinuri și așteptări, timp în care Bubuzi negocia mereu, părea că lucrurile încep a se limpezi… Deodată în sală își făcură apariția doi tipi în straie lungi, albe ca neaua, cu turbane pe cap, cum poartă arabii. Se apropiară de cei aflați în negocieri cu Bubuzi și prinseră a dialoga între dînșii, tot furînd-o cu privirea pe mireasa fermecătoare. Unul dintre ei o chemă pe Bubuzi și după un scurt schimb de fraze, își strînseră mîinile… Mădălinei i se păru că se prăbușește într-un hău negru și adînc. Se simțea cu sufletul tot mai deșert, pustiit de orice zvîcnet. Era convinsă că de voința ei nu mai depinde nimic. Privi încruntată la arabii care, înțeleseseră că au plătit bani buni pentru ea, dar se pomeni în același moment față în față cu mutra radioasă a Bubuzei.
— Se vede că ești norocoasă, fată hăi! O asemenea bogăție din afacerea asta nici nu visasem…Trei procente din venitul total este al tău. Dar ce venit! Acum mergi sănătoasă și bucură-te de viață!…
Mădălina nu mai simți nici cînd cei doi arabi, în veșminte albe, cu turbane pe cap i se alăturară, luînd-o cavalerește, fericiți de braț, nici cum ieșiră cu ea, petrecuți de aplauzele sălii. În prag mulțime de fete ce nu avuseră acces înăuntru, la fel o aplaudau, dar mai reținute, scînteindu-le ochii de invidie…Chelnerii cu fețele binevoitoare, îi presărară calea cu flori, apoi îi deschiseră portiera superbului “Rols Rois”, în care se scufundară Mădălina, călăuzită de cei doi bărbați care vorbeau între ei melodioasa limbă arabă. Cînd mașina porni din loc, aproape fără să se audă, fata nu dorea să se gîndească la nimic. Privea absentă televizorul, condiționerul, telefoanele, barul cu băuturi și toate celelalte luxuri ale mașinii. Se simți o stafidă uscată, ce călătorea pe rînd de pe lozniță într-o magazie, din magazie în cîrciuma unui negustor, de acolo în buzunarul unui cumpărător mai bogat, iar de aici va fi lăsată în mîina unui copil alintat ca ostință, ca acesta să o pună în gură, să o sugă o vreme, apoi să o scuipe printre dinți ca pe o scamă. Nu mai auzea nici strigătele frenetice și complimentele celor de-afară la adresa ei:
— Fain, prințesa! Fain!. .
Drumul fu scurt. Pe cer apăruse luna, mii de stele dansau vesele pe bolta neagră, încercînd să o mîngîie cu razele lor sfioase. Dar Mădălina nu vedea decît perdeaua lacrimilor uscate.
Mașina se opri într-o ogradă pustie, cu havuz și piscină, cu palmieri și flori exotice, înconjurată din toate părțile cu ziduri albe și înalte. Doi valeți, răsăriți din pragul clădirii frumoase în două niveluri, îi ajutară să coboare, apoi văzîndu-i pe patroni luară poziția de drepți, dîndu-le onorul… Îndărătul ușii înalte Mădălina descoperi un interior bogat și luxos, mirosea a ierburi proaspete și a cafea. Călăuzită de cei doi bărbați, ridică scările la etajul doi și se pomeni într-un dormitor superb, cu mobilă albă ce avea mînere de fildeș, candelabre de cristal, condiționere. Un pat larg, cu perine și multe perne, cu un acoperemînt din mătăsuri fine, străvezii. Bărbații o aduseră la braț în mijlocul dormitorului, îi zîmbiră supuși, cu ochii triști, făcură o plecăciune de respect, ca în fața unei divinități și o lăsară singură. Numai la cîteva minute după plecarea celor doi, întră o femeie în vîrstă, urîtă la față, cu cercei mari jucînd în urechi, care-i oferi lengerie de noapte într-un pachet lucitor. Îi vorbi pocit englezește ca Mădălina să înțeleagă că este liberă să-și schimbe hainele și să se culce, iar dacă dorește, în odaia vecină, la bucătărie poate servi ce-i dorește inima…
Stresată, într-o încordare de două zile, Mădălina își dezbrăcă aproape furioasă rochia de mireasă și probă lengeria și halatul de catifea noi-nouțe. Îi veneau întocmai. Își făcu mai întîi o baie, ștergîndu-și toată spoiala de pe față, apoi simți că-i ruptă de foame. Nu vroia să se mai gîndească la nimica, obosise de atîta frămînt. Fie ce-o fi! O soartă are omul !
La bucătărie găsi frigiderul ca un adevărat corn al abundenței. Din toate bunătățile ea alesese roșii, castraveți, ceapă, sare și ulei. Făcu liniștită o salată, ca la Ineasca, mîncă cît potrivi, apoi, pentru prima oară în viața ei, umplu un pahar de rachiu și îl dete peste cap. Bănuind că foarte curînd va fi supusă unor chinuri morale și fizice, se cufundă în saltelele de pene și adormi buștean.
* * *
Cînd se trezi, soarele se juca prin geamul mare cu perdele albe de mătasă fină. Dindată privi speriată în jur. Nu era nimeni în odaie. Nici noaptea nu fusese nimeni. Uimirea deveni și mai mare, trecînd într-o curiozitate copilărească. Își punea o sumedenie de întrebări. De cum se spălă auzi la interfon o voce de femeie într-o curată limbă românească: “ Bună dimineața cuconițo! Pregătește-te de plecare…”
Ușile înalte, albe, cu ghirlande ornamentate cu frunzulițe aurite, se deschiseră și în prag apărură cei doi bărbați de-aseară și o femeie, care traducea vorbele în românește.
— A fost liniște? Ați dormit bine, domnișoară?
— Mulțumesc!. .
— Trebuie s-ajungem cît mai curînd, adăugă al doilea, apoi se adresă femeii: Să se îmbrace în haine verzi.
Zicînd acestea, bărbații cu privirile triste, ceea ce o punea pe Mădălina în cumpene, dispărură.
— Unde-o să plecăm? Ce se întîmplă ? încercă Mădălina să afle de la femeia rămasă alături. Aceasta însă o privi cu ochii absenți și clătină din cap, ca și cum ar fi spus:”Aici întrebările sunt de prisos. Totul este deja hotărît…”
Curînd îi aduse un costum exact pe ea, de culoare verde, îi ajută să se îmbrace, o servi c-o ceașcă de cafea și o sili să iasă în prag. Aceeași mașină îi aduse la un aerodrom, unde urcară într-un avion mic, confortabil și peste cîteva clipe zburau de-asupra Mediteranei. Absorbită de priveliștea dimineții, Mădălina admira frumusețea valurilor, apoi în față i se deschise panorama deltei Nilului, zări piramidele faraonilor, caravane de cămile, abia mișcîndu-se prin nisipuri. În depărtare desluși multe sonde de petrol, făclii uriașe care ardeau în locul unde probabil se dobîndeau zăcăminte de gaz natural. Mii de conducte argintii se ramificau haotic prin deșerturile Egiptului, pînă ajungeau la Marea Roșie, unde staționau în porturi multe nave maritime. Călătoria se desfășura ca o plimbare prin miracol și vis. Ochii ei încă de copil zglobiu admirau acum frumosul, superbul pămîntului, despre care atît de multe auzise la lecțiile de geografie. Nu-i venea să creadă că avea ocazia să vadă locurile, unde s-au născut și au decăzut civilizațiile antice …
La cîteva ore de zbor, avionul ateriză în preajma unui oraș cu multe moschee înșiruite pe crestele munților golași, de unde începeau întinsurile pustiului. În vecinătatea pistei de decolare se înălțau construcțiile impunătoare ale combinatelor de desalinizare a apei din mare. Printr-un sistem complicat, împrejurimile orașului erau irigate pe zeci de hectare cu livezi și vii. Mădălina fu iarăși cuprinsă de neliniște. De ce au adus-o aici oamenii aceștea necunoscuți, fără măcar să-i verifice actele? Oare dînsa a devenit a tuturora și a nimănui?!… Cei care o însoțeau erau însă tăcuți, deși destul de eleganți și atenți cu ea.
La aeroport îi aștepta o mașină bogată, care îi duse la un palat alb ca sarea de lămîie de sub stînca unui munte, poalele căruia erau acoperite cu plantații de palmieri. Palatul avea geamurile mari, dar cu sticle întunecate și toate amprentele unui edificiu somptuos, cu inscripția “Șeraton” pe frontispiciu.
— Am ajuns, îi dădu de înțeles unul dintre bărbați, conducînd-o într-o sală cu multe amfore, pline cu flori vii. Acante și arabescuri ornamentau tavanul semioval și geamurile cu persiene.
* * *
Soarele dogoritor ajunsese demult în dricul amezii, cînd Mădălina se trezi după un somn adînc și obositor. În încăpere condiționerele răspîndeau o mireasmă de flori proaspete. Răcoarea ce venea parcă de la perdelele albe ale ferestrelor arcuite, cu jaluzele ornamentate, o calma. De-afară răzbătea aerul uscat al pustiului, ferestrele erau întredeschise, dar nu se auzea nici un sunet, decît, rareori, freamătul talazurilor mării din apropiere.
Reveni cu gîndul la situația în care nimerise. Vroia să creadă că are un vis urît, că degrabă se va trezi și nimic rău nu i se va întîmpla. Doar pînă acuma a avut prilejul de a vorbi numai cu oameni galanți, atenți, binevoitori și buni. “ Poate e adevărat ceea ce-mi tot spunea bunica: pămîntul, cît ar fi el de mare, totdeauna se sprijină pe înțelegerea și bunătatea dintre oameni… “ Încerca să-și amintească tot ce a studiat la școală din domeniul arabisticii. Învățase ea silitor, citise multe cărți, dar… prea puține îi rămăseseră în memorie despre meleagurile acestea, unde cu vreo două săptămîni în urmă, nici nu-și putea imagina c-o să ajungă. Era într-o așteptare chinuitoare. Ce se va întîmpla, în posesia cui se va afla? Își mai aminti de haremul musulmanilor și o luară iarăși tremuricii. Deocamdată se simțea, oricît de confortabil era anturajul, că este pur și simplu o ostatecă, într-o țară miraculoasă și străină. Se spălă pe față, bău un ceai în bucătăria splendidă. Cugeta că șeihii arabi, fiind stăpînitori peste mari zăcăminte de țiței, au devenit din mila lui Allah, cei mai bogați din lume. Dar ce are bogăția lor cu soarta ei, o fetiță neapărată de la țară, din îndepărtata Inească, despre care aici nu auzise nimeni? În clipa cînd își făcu toaleta și se ghidușea de necaz în fața oglinzii, ușile de la intrare se deschiseră larg. Strînse pumnii, oțărî ochii, silindu-se să-și păstreze calmul în așteptarea unei noi și enigmatice întîlniri cu oameni străini, necunoscuți. În încăpere intrară trei femei în feregele roze, în lobii urechilor purtau cercei cu petre de briliant, pe mîini inele scumpe. Tustrele erau în vîrstă. Cea mai mare, cum se vede medic, o sili să se supună controlului de virginitate. Mădălina trecu iarăși clipe de înjosire și dezgust… După un control riguros, medicul o bătu prietenește pe umăr și, întorcîndu-se cu ea, la cele două femei, zîmbi zicînd:
— Madam, fain!
Una din ele dispăru și reveni îndată cu un cărucior pe care erau diferite atribute de vestimentație. Femeile o puseră să-și facă un duș, să-și schimbe toată lengeria, hainele și să probeze altele noi, ca în cele din urmă s-o îmbrace într-o rochie albă, cu poalele fine și lungi, de mireasă. Îi împodobiră urechile și degetele cu bijuterii scumpe, la gît îi puseră o podoabă cu briliante, iar pe frunte, în loc de coroniță, o diademă, prefăcînd-o într-o adevărată prințesă. Cînd toate pregătirile fuseseră încheiate, cea bătrînă o mai privi dintr-o parte, din alta, o aduse în fața oglinzii mari și o aprecie cu tristețe în voce:
— Prințesa Raiana! Fain !
Mădălina rămase iar într-o grea așteptare și avea presimțirea că acuș-acuș o să se întîmple ceva, ceva nespus de trist. Îi mai stăruia în fața ochilor chipul femeii cu voce tristă care i-a ajutat să se îmbrace și acel “fain”, nu însemna pentru ea decît durere și necaz. Nu putea ierta gestul uneia dintre ele, care, înainte de a pleca, aruncă cu neglijență vădită rochia și pantofii scumpi, în care venise aseară aici…
La cîteva momente de așteptare ușa se deschise din nou și, însoțit de cele trei femei, apăru un bărbat josuț, neberbierit, cu buzele late, ochii șireți dar triști, obrajii scofîlciți de insomnie. Pe degetele lui îngălbenite și zbărcite străluceau cîteva inele groase… Avea mustăți stufoase, bătute de bruma cărunțelii, la fel și favoriții. Urechile lui i se părură Mădălinei nespus de mari. Purta zăbun alb, pe cap avea o scufiță roșie, precum poartă palestinienii. Bărbatul se apropie mult de dînsa, îi cercetă cu luare aminte ținuta și, spre surprinderea Mădălinei, lăcrimă ușor. Făcu un semn uneia dintre femei – era traducătoare, și spuse în arabă:
— Lea – illi – lea illi Alla! Translatoarea îi traduse în românește: Nu există alt Dumnezeu decît Allah! Tot atunci execută un ritual islamic, ridicînd privirile și spălîndu-se parcă pe față. Apoi urmă o pauză. Bărbatul în vîrstă iar o măsură cu privirile triste și-i zise: Bine-ai venit în casa noastră cuprinsă de nenorocire, draga mea! Mă numesc Yasir… Semeni leit cu cea care trebuia să-mi fie noră. Cu prințesa Raiana, logodnica fiului meu Muammar… Săptămîna trecută, aflîndu-se într-o călătorie prin Europa, sub un pod pe o magistrală franceză, din cauza unor paparați, au suferit un accident rutier. Raiana a decedat pe loc, iar unicul meu fiu, neștiind nimica despre soarta iubitei lui, se află într-o stare deznădăjduită pe patul suferințelor. Mereu o chiamă la el pe Raiana, socoate, probabil, că-i vie… E unica speranță a lui, care-l mai ține în viață…Nu pot suporta chinurile lui…Fii ajutoarea lui, copila mea! Am să te rog să-l străjuiești cît o să fie posibil, poate i-a fi mai ușor…
Sfîrșind cu aceste vorbe, bărbatul nu-și putu stăpîni bocetul înnădușit în palme. Mădălina stătea pală, dezorientată, șocată chiar de noutatea pe care i-o spuse și de întorsătura lucrurilor. Deodată izbucni în hohote de plîns…
Bărbatul în vîrstă, condus de femei, ieși din cameră. Peste puțin timp, una din ele, cea mai bătrînă, reveni la Mădălina și prinse a-i șterge cu o batistă lacrimile. O luă apoi de mînă și coborîră la parter într-o sală tot așa de mare, cu dormitor, dar care semăna mai mult a spital. Oameni în halate albe îngrijeau de un bolnav. Mirosea a leacuri. Ea fu așezată pe un tron, cu spetează albă, înaltă, care se afla pe un stativ cu roticele și fu apropiată de patul bolnavului, străjuit de aparate moderne. La porunca lui Yasir și cu învoirea medicilor Mădălina a fost ridicată cu ajutorul scripetelui automat pînă la nivelul capului bandajat al tînărului galben ca ceara. Bietul tată îi spuse ceva în șoaptă lui Muammar, care în agonia febrei, deschise greoi pleoapele și o privi pe fată. În acea clipă Mădălina fu involuntar cuprinsă de milă și compătimire adîncă pentru acest tînăr și impresionată de povestea dragostei lui, de tragedia care l-a nenorocit. Îi atinse cu gingășie și blîndețe brațul vînăt. Din ochii lui se prelinseră două lacrimi, iar pe buzele-i crăpate de arsură se înfiripă, abia-abia, un zîmbet. Răsuflă adînc și scoase un geamăt slab.
— Muammar! Scumpul și neprețuitul meu fecioraș! zicea Yasir. Princesa Raiana a venit să te vadă, Muammar, nu înceta să se bucure tatăl îndurerat. După o îndelungată așteptare, ca feciorul să mai deschidă odată ochii, îi zise fetei în șoaptă: Cît vei străjui patul lui, ai să te numești…Raiana… Te rog, pentru Allah!. .
Buzele suferindului se crîmpoțiră în semn de aprobare. Emoțiile părea că-l readuseră la viață dintr-un coșmar. Medicii începură să se agite și îi siliră pe toți să părăsească sala.
* * *
În fiecare dimineață, cele trei femei o îmbrăcau superb și o conduceau pînă în sala de reanimare. Mădălina străjuia fidelă la patul bolnavului. Muammar slobozea din vreme în vreme gemete prelungi iar buzele lui, pe care i le uda cu apă, încercau să rostească unul și același nume:”Raiana”. Ea îi netezea cu dosul palmei mîinile și observa că la fiece atingere tresărea abia simțit, vădind că în corpul lui mai palpitează viața. Yasir stătea pururi alături, cu fața în palme, străduindu-se din răsputeri să-și înnăbușe plînsul. Uneori încerca să dialogheze cu medicii, dar aceștia îi răspundeau la fiece întrebare zgîrcit și scurt. Oamenii în halate albe insistau ca el să nu stea mult lîngă bolnav, dar de fiecare dată Yasir îi asigura că va fi liniștit și n-o să le încurce…
Pe zi ce trecea devenea tot mai clar că viața lui Muammar atărnă de un singur fir și acela subțire, ca pînza de paiangen. Uneori avea impresia că în clipa următoare sufletul îl va părăsi. Pînă la urmă unul dintre medici îi comunică lui Yasir că feciorul lui nu are nici o scăpare și îl mai ține în viață doar prezența Mădălinei… Sufletul lui se avînta în ceruri, se desprindea din corp, iar atingerea, suflarea fetei, parcă-l reîntorcea… El murea cu iubirea alături, deși Raiana demult nu mai era printre cei vii, așteptîndu-l să se ridice în înîlțimile cerului.
În dimineața ceea Muammar șoptea mereu aceeași frază acum nedeslușită. La un moment dat făcu cîteva sforțări de a se ridica în capul oaselor, ochii i se închiseră și pe la colțuri începură să șiroiască lacrimi. Un medic îi făcu o injecție și Muammar se mai liniști. Deschise încă odată larg ochii tulburi, parcă privind cu mirare lumea întreagă, pe care Allah i-o lua în clipele celea, mai șopti odată numele “Raiana” și, parcă dorind să întindă brațele spre fată, printr-un oftat surd își dădu sufletul.
* * *
Toate zilele de doliu Mădălina l-a plîns sincer. O săptămînă întreagă a mers cu Yasir la mormîntul lui, stînd acolo ore în șir. Se purta în negru și alături de tatăl răposatului simboliza durerea unui părinte – o durere irecuperabilă, care, dacă n-ar fi fost dînsa, avea să-l sfîșie demult. Deși misiunea ei părea să fi luat sfîrșit, Mădălina avea o presimțire că e nevoie să stea lîngă acest bărbat nenorocit de durere, sincer și bun. Era în totală descumpănire. Deprinsese araba în limitele de a înțelege ce i se vorbește, dar nu prindea de la cei care erau alături nici o aluzie referitor la destinul ei de mai departe. Aceleași femei o îngrijeau, o ocroteau. Cerca să intre cu ele în discuție, dar nu se apucau să-i explice nimic, dîndu-i de înțeles doar că trebuie să fie răbdătoare, pînă se va alina cumva durerea din inima lui Yasir, patronul lor. Yasir nu era bătrîn de tot – dar nici tînăr și în casa ceea mare, impozantă locuia cu cele trei femei și Mădălina…
Veni ziua cînd se limpeziră chinurile fetei. De dimineață femeile o îmbrăcară iarăși într-o roche superbă, îi așezară diadema pe frunte și o poftiră să stea pe tron, după care ele dispărură și în odaia luminoasă apăru Yasir, cu obișnuita-i tristețe în ochi, abia mișcîndu-și trupul slăbit. El se așeză în fața ei, o privi îndelung, ca în cele din urmă să-i vorbească:
— Þi-ai îndeplinit cu cinste misiunea pe care ți-am cerut-o, copila mea… Mi-ai alinat durerea la un mare necaz… N-am greșit că am trimis soli în Cipru ca să găsească o domnișoară care să semene cu Raiana… Socoate că tot ce-ți dorești deja ai obținut… Te simt ca pe o fiică în casa mea, dulce copilă. Dar nu am nici un drept să te mai opresc aici. Te simți ca un ostatec…Nici eu nu mai pot rămîne aici. Nu pot… Am hotărît să-mi găsesc refugiu la baștina mea, de unde am venit aici cu mulți ani în urmă…Plec la locul străbunilor mei, în oaza din pustiu… El o învălui cu privirea-i tristă, tăcu îndelung, ca să continuie cu o propunere ce o surprinse: Mi-ar fi sufletul împăcat, dacă te-ai decide să mă urmezi în acel drum ce-l voi face cu caravana pînă la orașul din inima deșertului… Aș învinge mai ușor necazurile, singurătatea… Iar de-acolo, cu avionul vei pleca unde vei dori… Nu am nici o putere să-ți ordon. Nu te grăbi să refuzi. Gîndește-te pînă mîine. Dacă nu te vei hotărî, o să pleci acasă cu toate darurile mele pe care le-ai meritat.
Propunerea lui Yasir a făcut-o să se frămînte toată noaptea. Își aminti de Ineasca, de calea ce o făcuse în Cipru, de Alioșa Surdu, de Bubuzi, și descoperi că nimeni din toți aceștea nu i-au dorit niciodată binele. Toți au nărăvit să o aibă numai pentru a-și satisface propriile interese și plăceri, a se îngriji de propria bunăstare. Dorea să se întoarcă. Bogăția ce i-o dăruia Yasir îi ajungea pentru o viață fără de lipsuri pe mulți ani înainte. Ea se va întoarce, va repara casa bătrînească a bunicii, va pleca la învățătură. Și mai departe ? Cine știe ce se mai poate întîmpla? Deocamdată însă traiul de aici o satisface. Se deprinsese cu viața și oamenii binevoitori de-aici. Ce să facă acum cînd devenise liberă?
Nici nu prinse de veste cînd noaptea se prefăcu în ziuă. După micul dejun apăru Yasir. De data asta era într-un zăbun întunecat, scump, cu fața proaspăt berbierită, cu privirile într-un fel potolite după durerea și necazul ce-l ținuseră în lanțuri ultima vreme.
— Am înțeles că pleci, zise el cu vocea tremurătoare. Pleci acasă, în patria ta?
— Dacă gîndiți că vă voi fi de ajutor, merg să vă însoțesc, răspunse fata.
***
La cîteva zile din orașul luminos de pe malul mării, spre inima pustiului, ieși o caravană de cămile, escortată de beduini în burnuzuri albe și echipată cu tot necesarul pentru un drum de lungă durată. Pe una din cămile călărea Yasir, iar pe cea din urma lui, îmbrăcată asemenea femeilor arabe, Mădălina…
Calea a fost lungă și anevoiasă. Ziua se năpustea cu arșiță cumplită, cu vînturi seci, șfichiuitoare. Cît cuprindeai cu privirile, pînă la orizont, pluteau doar vîrtejuri de nisip și aer dogoritor. Doar călăuzele, cu toate suferințele ce aveau a le îndura, lîngă cămile erau liniștite și se țineau bine. Cînd însera, opreau caravana și, după ce înjghebau un cort, aprindeau un primus și beau împreună cafea din feregele. Una din călăuze, un tuareg înalt, slăbănog, cu urechile mari și gura largă cînta frumos la rebecă, nici să-i pese cînd alături de ei trecea speriat cîte un cîine fenec. Mădălina era tot mai încîntată de eroismul acestor oameni ai pustiului, cărora Allah le hărăzise să locuiască pe aceste locuri virgine și sălbatice, unde viața se ținea cînd pe un firicel de ață, cînd pe un fir de nisip. Cămilele, încet, dar perseverent continuau calea prin deșert, fără a da vreun semn de oboseală. Yasir avea mereu grija să o îmbărbăteze, cînd Mădălina se speria de arșiță, de șerpii veninoși care cercau să se încolătăcească în jurul picioarelor cămilei, sau de lătratul sinistru al șacalilor la miezul nopții…Ca să se simtă liniștită îi punea mizică la casetofon, o servea necontenit cu ceai, încît ea începu să simtă tot mai mult căldura și ocrotirea unui înger păzitor. De la o vreme i se păru că îl adoră. Realiză că-l salvase și-l readuse pe făgașul dragostei de viață.
Își amintea des de locurile natale, înfloritoare și doldora de rod. Dar o chinuia un gînd, poate prea matur pentru vîrsta ei: de ce acolo unde însuși Dumnezeu a dat din cer ape cristaline, verdeață și ierburi mustoase, soare blînd și umbră răcoritoare, fruncte și struguri plini de dulceață, zarzavaturi și alte nenumărate bogății, Mădălina n-a cunoscut decît lume vitregă și rea, lacomă de avere și indiferentă la necazurile aproapelui, dacă nu chiar dușmănoasă? Și iar, se perindă în memorie chipul buget și sălbatec al lui Alioșa Surdu, privirile viclene și gîndul hidos al bibliotecarei Serafima… Bubuzi, cei trei inși din “Jeep”, care o doreau în pat din prima seară de cum sosi în Cipru… La un moment, scrutînd orizontul, avu impresia că-i vede aevea și că e destul un semn al ei, ca Yasir, bătrînul și bunul ei ocrotitor, să-i pună pe frigare în plin deșert, să-i…
“Br-r-r!” se cutremură la acest gînd și deschise ochii. În depărtare zări o oază cu palmieri și geamii cu turnuri.
Ajunseseră degrabă într-o localitate nu prea mare, unde Mădălina era prezentată mereu prietenilor atît de mulți ai lui Yasir. S-au stabilit cu traiul într-un palat – cel mai impozant din mijlocul orășelului, cu mult lux, avînd chiar și o cascadă de apă. La Yasir veneau întruna vizitatori să-i exprime sincere condoleanțe în legătură cu moartea tragică a fiului. Mădălina simți că este primită între oamenii ceia cu multă simpatie și căldură. Yasir o prezenta mereu ca pe o prințesă adusă de amicii lui din Europa într-o clipă de grea cumpănă a destinului său. Mădălina își dădea seama că Yasir se simte stînjenit față de ea, sfios oarecum. El încerca să afle dacă cineva ar dori s-o ia… în căsnicie…Numai ca să nu plece. Mai trecură cîteva săptămîni și Mădălina, care deja vorbea binișor araba, îi zise într-o zi:
— Mi-i bine alături de tine… N-aș vrea să plec de-aici…pentru oricine altul…
Bătrînului (care nu i se mai părea acum atît de vîrstnic) i se umeziră ochii. Brațele lor se împreunară …
-- Ahamdulillah – Slavă lui Allah, zise el plin de bunătate.
Într-o moscheie, cu turnurile înălțate spre tăriile cerului, Mădălina, în haine verzi, cu voal peste față,asculta plină de emoție sura rostită de mulla ,care stăpînea cu divinitatea coranul și în cele din urmă, ea rosti privind cu sinceritate în ochii lui Yasir care stătea alături:
-- Așhadu an-la ilaha illa-Allah wa Așhadu anna Muhammadan Rasulu-Allah (Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu adevărat decît Allah și că Muhammad este trimisul lui Allah) (Mărturisirea de credință, formula prin care se trece la islam, dacă o rostești. În arabă se cheamă Șahadda, nota autorului)
Cînd Mădălina simți că este gravidă, Yasir se bucură nespus. O strînse dulce la piept, apoi după ce-și mai stăvili emoțiile, o întrebă:
— Plecăm înapoi la civilizație? Sau trăim aici, în deșert? Bismillahi Rrahmani Rrahim – (În numele lui Allah, cel Milostiv și Îndurător)
Mădălina nu răspunse imediat. Își aminti – singură nu pricepea de ce – iar de Ineasca, de casa bunicii, părăsită și neîngrijită, de chipurile celora care o obijduiseră. Straniu, dar nu o păli dorul de baștină, ca altădată. “ Să fi îndrăgit atît de ușor deșertul, se întrebă ea rușinată parcă. Sau poate pe oamenii aceștea curajoși și vrednici, care întrețin viața și suflarea naturii în pustiu?”
Privi lung în ochii lui Yasir și, descoperind în privirile lui o umbră de teamă, se grăbi să-i răspundă:
— Oriunde… Îmi place și vreau să fim mereu alături…
--- Allahu Akbar – ( Allah este mare), zise Yasir făcînd înaintea soarelui temenele.
Orașțul din oază se pomeni un rai adevărat. Curînd toți locatarii o cunoșteau și o stimau ca soția înțeleaptă al bătrînului Yasir, acel om care adusese cu el bunătatea și înțelepciunea. Vîntul uscat al deșertului bîntuia mereu peste casele lor. Pe pereții de argilă se așternea cîte un strat ușor de nisip. Doar la izvorul adînc, cu apă limpede și rece era liniște . Oamenii se adunau acolo ca prin rugăciunile lor să cheme ploaie, tot rostind cu mîinile întinse către tăriile cerului:” Salat al-istisqa “ Rugăciunea pentru ploaie”. (arab.)”. Mădălina îndrăgise această lumea cîndva cu totul necunoscută și străină.Deprinsese limba arabă și i se părea că după graiul romînesc este cea mai frumoasă limbă din lume.
… Copilul se născu sănătos. Mădălina era cea mai fericită mamă din lume. Pe băiețel l-au numit Muammar. Semăna leit cu cel care a murit și nu și-a împlinit dragostea cea mare. Poate de aceea Allah le-o dăruise lor?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!