poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8263 .



Copiii serenadelor ( roman)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Inereanu ]

2006-07-12  |     | 

















COPIII
SERENADELOR
(roman)









PÃRINÞILOR MEI: Victor al lui Ion al lui Manolache Druță
și Vera lui Nică Druță








“Tuturor li se întîmplă toate deopotrivă: aceeași soartă are cel neprihănit și cel rău, cel bun și curat ca și cel necurat, cel care aduce jertfă, ca și cel care n-aduce jertfă, cel bun ca și cel păcătos, cel ce jură ca și cel ce se teme să jure.”

Ecleziastul (Capitolul 9, versetul 2)


Omul de-a lungul vieții împînzește pămîntul cu drumuri. Drumuri pline de necaz, de fericire, de speranțe, de dor și melancolie. Drumurile Basarabiei încep, încrucișate, întortocheate, schilodite, necăjite, de pe lîngă Bug, peste Nistru pînă la Tisa, de la Mare pînă la Carpați, înfruptîndu-se cu vremea și cu aerul care peste tot este înmiresmat de nostalgie. Un drum se cicatrizează, altul se naște. Dumnezeu nu ne-a dat ca glia, unde avem a ne trăi destinul de popor creștin, să aibă munți înalți, anevoioși, greu de pătruns, nici păduri rebele, nici mlaștini unde inamicul și-ar fi găsit sfîrșitul, nici clima nu e cu geruri cumplite și ghețuri veșnice. Altfel, invadatorii ne ocoleau cu drumurile, precum sînt multe neamuri ale pămîntului care au fost ferite de barbarie, datorită reliefului și climei aspre… Dacă se întîmplă ca iarna sau primăvara, vara sau toamna să-și facă mendrele, capriciile naturii durează doar un crîmpei de vreme, pentru ca mai apoi totul să devină plin de farmec și îmbietor, încît păsările care călătoresc spre alte făgașuri vrînd-nevrînd poposesc pentru răgaz și, ademenite de frumoasa natură, se aclimatizează… În vîltoarea vremii au fost clipe cînd am avut norocul să stăm în liniște și pace muncind, fredonînd melodiile de jale, dar de cele mai multe ori, invadatorii, ca la o mană cerească au bătătorit drumuri adînci și grele pentru a deveni autoritari și stăpîni pe aceste meleaguri… Dorul oamenilor migrează adeseori în păsări, ca, ridicîndu-se în cerul tulbur sau senin, de la înălțimea zborului, să admire frumusețea cîmpiilor, dealurilor îngemănate, sau să fie martorii furiei și dezastrului pe care l-au adus invaziile pîrjolitoare ale vrăjmașiului, să se uimească de oamenii locului, care le rabdă pe toate, adunînd puteri pentru a-i nimici și izgoni pe răufăcători…
Era un început de primăvară cu multă zăpadă, vînt aspru și spulberări cumplite. Pe la mijlocul lui martie, după cîteva zile însorite și călduroase, peste Basarabia s-au năpustit valuri de vînt și ninsori, acoperind satele cu troiene cît casele. Baba Odochia își scutură cojoacele vreo săptămînă, apoi reapăru soarele.
Ineasca, satul de la mijlocul Cîmpiei Ciulucului și începutul Codrilor, se întinde pe o vale îngustă, străjuit dintr-o parte de dealul Cheptușoaiei, din alta de cel al Lipăgăului. Un sat din coastele tîrgului Teleneștilor, parcă uitat de soartă și de lume. În fundătura lui, drumurile înguste se termină cu pădurea. Prin mahalaua dinspre răsărit, numită de săteni mahalaua Bordocenilor, drumul se ridica, străjuit de maluri abrupte de lut, găurite de cuiburile prigoriilor, spre satul Leușeni. La acel sfîrșit de război, pe aici au fost în trecere toate armatele care-și făcuseră odată cale spre Rusia. Tocmai pe aici începură să clocotească evenimentele legate de marea și veșnica migrațiune a popoarelor zbuciumate din acel mijloc de secol.
Casele acoperite cu stuf înnegrit de ploi și arșiți păreau, în pitulirea lor întroienită, niște arici ghemuiți printre nămeți. Cînd zăpada începea să se topească, drumurile, șerpuitoare și întortocheate, deveneau pline de țîrfîială neagră ca dohotul. De o parte și de alta se înălțau maluri de zăpadă, care din cauza soarelui strălucitor al primăverii se colora în cenușiu.
Cîteva zile și nopți, dinspre Nistru se auzi bubuitul canonadelor de artilerie. Pe la chindii, deasupra satului vuiau necontenit și surd avioanele, aidoma păsărilor călătoare, care plecau în recunoaștere dincolo de pădurea îngemănată cu dealurile din depărtare. Vuietul și ecourile venite de-acolo trezeau neliniștea oamenilor, prevesteau vremuri neclare. De vreo săptămînă, de cum încetenise căderea zăpezii, autoritățile române părăsiseră primăria, iar altă putere încă nu-și făcuse apariția. Care va fi ea, acea putere, nimeni nu putea să spună. La biserică, părintele Ilarion Untilă anuțase cu voce domoală, dătătoare de încredere, că marele măcel al popoarelor ia sfîrșit, iar linia frontului stabilită în valea Culei, lîngă satele Bravicea și Săseni, va stăvili puhoaiele armatelor rusești care încearcă cu rîvnă să răzbată dinspre nord, pe la Soroca și Codrii Orheiului. Însă nimeni dintre enoriași nu-i dădea crezare, știind că părintele, cu vreo lună în urmă, și-a trimis preoteasa și copiii peste Prut cu căruțele încărcate. Un singur lucru nu înțelegeau sătenii: de ce nu s-a refugiat și el împreună cu familia?! Preotul a slujit cu pietate în altarul bisericii pînă la Bobotează, sfințind agheasma, ca a doua zi, în zori, oamenii locului să descopere că și dînsul a părăsit satul, împreună cu dascălul și clopotarul…
O dată cu lăsarea întunericului, ușor spoit de lumina lunii ce se ivea printre nouri, se întrona tăcerea. În sfîrșit, sătenii au simțit retragerea grabnică a trupelor germane. Se auzeau arareori glasuri, huruit de tanchete. La una din casele de la marginea satului, tîrziu, în puterea nopții, au bătut la geamuri soldați cu foi de cort în spate, avînd pe cap chipiuri cu cozoroace mari, trase adînc peste ochi. Prin semne deșănțate, mimînd mulsul vacii, dădeau de înțeles că vor lapte, cereau și ouă. Vetuța, așa cum se ridicase din pat, în cămașă lungă de in, cu șalul alunecat pe umeri, își îndreptă în pripă pașii spre cotruța din cămară, aducînd apoi în prag ceva merinde în poală. Oștenii, șușotindu-se, luau hoțește ce li se dădea și dispăreau în grabă pe drumul ușor răzmuiat străjuit de cătiniș ce ducea, prin pădure, spre valea Culei. Se auzeau doar pașii lor, stingîndu-se în tihna amăgitoare.
Pe la revărsatul zorilor, Ineasca fu trezită din amorțeală deja de un puhoi de soldați români, ce vociferau care mai de care de parcă ar fi ieșit de la un chef zdravăn, încheiat pe neașteptate cu o nemaipomenită gîlceavă.
— Þațo, lapte speriat cu bățul, ai? întrebă unul, aruncîndu-și privirile de corb în jur.
— Șuncă, pastramă, slănină, usturoi țațo, preciză parcă altul cu voce mai răgușită.
Vetuța le aducea din cămară ceea ce găsea în pripă și le dădea soldaților, mulțumită că o lasă în pace.
Mai spre ziuă, pe drum începu să treacă grosul armatei. Mîzga cleioasă încleșta roțile căruțelor, încărcate cu răniți și muniții. Caii, prinși în harnașamentul lor, asudați, de cum ajungeau la dealul Bordocenilor, începeau să se opintească, trăgînd la sacrificiu anevoioasele poveri. Luptașii, obișnuiți demult cu necazurile, înjurau alene caii. Dacă cineva dădea vreun pretext de nemulțumire, începeau să se certe între ei cu cele mai grele cuvinte, obișnuite a le avea soldații în timpul retragerii. Cîte unul dintre ei se rupea din grosul coloanei cercînd a da tîrcoale la vreo casă.
— Înapoi, netrebnicule! îl striga, dacă era observat, ofițerul nebărbierit, cu poalele mantalei bălăbănindu-se în noroiul drumului. Ia-o la trap că ne-ajung rușii să ne dea mardeală! Prutul ne așteaptă, iar eu să stau cu botu-n c… tău?!
Ostașul, șovăitor, dădea a nemulțumire din mîini și revenea în coloană, pășind mai departe pe drumul noroios al Bordocenilor, care ieșea șerpuitor spre pădurea Leușenilor…
Întunericul nopții se topea, zorii rămîneau hăt departe în lunca pe alocuri înzăpezită a Ciulucului. Cînd se lumină, trupele armate parcă se prelinseseră în pădurea din deal. Acolo ostașii făceau popas, se trînteau peste frunzele uscate, descoperite sub zăpada împuținată de la rădăcinile copacilor și priveau indiferenți cîte un avion ce-și făcea sfios apariția pe cerul plumburiu și rece.
Și iar urmau ore de zbucium și gălăgie a motoarelor de pe cerul satului, avionul, continuînd să-și facă mendrele pînă începea să se îngîne ziua cu noaptea. O dată cu venirea amurgului, trupele române ieșeau din camuflare și își continuau retragerea…
În dimineața celei de-a patra zile, șuvoiul armatelor române dispăru după dealul împădurit, la Leușeni. Peste Ineasca pogorî din nou, pentru o săptămînă, liniștea și tăcerea ce semănau mai mult cu o stare de incertitudine și încordare.
Nici dinspre Nistru nu se mai auzea canonada.
Apoi cîteva zile a tot plouat. Satul s-a acoperit cu pîclă și negură, casele se deslușeau anevoie. Prin unele curți se mai vedeau troiene, mici și murdare. Bărbații, încă nemobilizați, se apucară laolaltă cu femeile, copiii și bătrînii să repare plugurile și boroanele din șoproane, nemaiașteptînd să se limpezească cerul pe care de la o vreme nici avioanele nu-și mai făceau apariția. Marea lor grijă erau desetinele de pămînt nearate. Ineasca însă mai era înconjurată de viile de soi ale boerului. Oamenii, nefiind proprietarii podgoriilor, stăteau în cumpene: să le dezgroape, să le cotorască, să le curățe?.. Timpul însă părea a fi nemilos, tărăgănînd începutul lucrărilor.
Într-o dimineață, sătenii iarăși fură treziți de huruit puternic de motoare, care trăgeau cu odgoane de fier tunuri și chesoane prin glodul vîscos. — Au sosit rușii, zise cineva. O coloană de tancuri cu stele în cinci colțuri pe turle și soldați cocoțați pe ele, împresurară satul din vale. Drumurile înguste, strîmtorate de rîpi adînci, le îngreuiau accesul spre dealul Lipăgăului. Tancurile făceau virajuri pe malul Ciulucului, prin livada Prihonului, venind apoi pe lîngă fîntîna lui Glod, căutau să răzbată, împreună cu torentul de lume sufocată de fumul motoarelor, spre geana pădurii care, prin dealul Lipăgăului, despărțea satele Ineasca și Leușeni. În vreme ce tehnica urca dealul anevoie, tot felul de altă armată inundă ca un val neîndurător mijlocul satului, pînă-n marginea din lăsătură a Bordocenilor. Înjurături neînțelese, și cuplete vesele răsunau în întreg satul… Soldații mergeau în pîlcuri, îmbrățișați, cîntînd mai mult fără de cuvinte. Arareori, la veselia lor adera cîte o femeie în uniformă militară, din cele care urmau unitatea în calitate de medic sau radiotelegrafistă. De cum ajungeau în dreptul vreunei porți mai atrăgătoare, intrau plini de hotărîre. Unii dintre acei care vorbeau limba cunoscută de oamenii mai în vîrstă ce făcuseră armata la “primul rus”, în perioada de pînă la 1918, dădeau năvală cu arma în mînă în gospodării, înspăimîntînd gazdele. Priveau cheflii, pufnind involuntar în rîs, căci se aghesmuiseră deja în Fundătură, gustînd vinul din poloboacele pline găsite la crama de la curtea lui Fore, un conac boieresc construit la mijlocul veacului al XIX-lea de către un francez care și-a lăsat în amintirea sătenilor numele frumos, un conac trainic din cărămidă roșie, al cărui stăpîn se evacuase zilele trecute, în pripă, peste Prut
— Nemeț, rumân e?! se strofolea cîte unul făcînd-o pe breazul, izbind cu piciorul încălțat în cizmă murdară de glod o oală plină cu untură de lîngă laiță. Measo, moloko, iaița e?! .
— Zdraste, hozeaiușka! zîmbea altul mai domol.
— Șcio budăm istî? nu se liniștea primul.
— Nema , răspundea cîte-o voce tremurătoare, punînd în unicul cuvînt slav, împrumutat de la bătrînii satului, toată frica ce-o purtau veneticilor.
— A-a-a!!! se mira soldatul îndelung. Ibitvoiumati! Dlea nemțev i rumân vseo bîlo a dlea nas, osvoboditelei nicego netu!? Budăm șukatî …”Nema!”, “Nema!”, repeta el strîmbînd pronunțarea sătenilor…
Și pornea să cotrobăiască peste tot, pînă găsea un ulcior cu lapte covăsit, ca să horpăie hulpav, holbînd ochii a nemulțumire către stăpînii casei… O mare bucurie se așternea pe chipul cotrobăitorului, cînd găsea în beci polobocul cu vin, acoperit cu o glugă de ciocleji. Bea cît încăpea în el, apoi își chema și confrații de arme. Curînd, prin ogrăzile împrejmuite cu garduri de nuiele, porneau cîntecele vesele despre mamă și țara de origine, liniștea satului fiind străpunsă din cînd în cînd și chiote răzlețe. Veselia și turbulența au însoțit armatele rusești în drumul lor spre linia frontului de la Bahu. Uneori, cîte un soldat turmentat de băutură cădea în pîraiele formate de la topirea zăpezilor din pădure, ce curgeau murdare spre rîpa din mijlocul satului, și mai să-l înnece apa. Dar tovarășii săi îl ridicau, apucîndu-l de mîini și de picioare, și-l aruncau neglijent, ca pe un gălătuc, într-un fund de căruță…
Pe localnicii, neobișnuiți cu răcnete și vorbe răstite și pe deasupra străine, îi băga în sperieți nu atît graiul lor aspru, cît chipurile murdare, nebărbierite, bugede de băutură și nesomn, poftele nepotolite cînd dădeau buzna prin case. Îndeosebi aveau de pătimit cei de la Podiș, din marginea satului, din stînga Bordocenilor. La început, rușii se înfricoșau să aibă drum prin partea din fundătură a satului, pe lîngă gospodăriile aflate la poalele pădurii, unde ar fi putut da peste trupe de gherilă ori de sacrificiu ale inamicului. Însă cei ajunși în fundătura satului la boierul Trandafirescu, au dat de beciuri cu gîrlice înalte, arcuite și răcoroase, cu miros de vinuri alese. Soldații au ciuruit cu rafale de automate stoienele, bînd pînă se rostogoleau în nesimțire, lăsînd ca vinul să curgă gîrlă. În acele zămnice, boierul mai lăsase spînzurate de corlate buturi de șuncă și pastramă… Cît dura dezmățul nu se auzea nici o bubuitură. Părea că războiul se terminase. Doar din zvonuri răzlețe se putea presupune că armatele inamice urmează totuși să se confrunte undeva în aproapierea luncii Prutului. La cîteva zile după plecarea trupelor germane și române, și sosirea celor rusești, oamenii de la Ineasca au priceput cu certitudine că linia frontului s-a stabilit în preajma cătunului Bahu, unde armatele ocupaseră — poziții de apărare. Primăvara intra în legile ei. Pămîntul începu să se răzmoaie, drumurile devineau și mai anevoioase, evenimentele luau altă întorsătură. Trupele rusești parcă se împotmoliseră pe acele locuri și nu-și mai continuau înaintarea spre Prut. Nu se auzeau împușcături, pe cer nu mai apăreau avioane. Departe, dincolo de Leușeni, la Bahu, se întîmpla ceva, căci curînd, începură să facă cale întoarsă primele trăsuri cu răniți. Cei uciși rămîneau să zacă în pămîntul negru, pe alocuri argilos din valea Culei.
Ineasca urmărea înfricoșată desfășurarea evenimentelor contînd pe zvonuri răzlețe. Se răspîndise vestea că însuși Stalin, în persoană, căuta în acele zile, pe hartă, localitatea basarabeană Bahu, un cătun necunoscut de istoria mare, dar înființat demult, undeva în preajma rîulețului Cula. Pe linia frontului Bravicea – Săseni, în fața acestui cătun, pe un povîrniș de deal, cu podgorii bătrîne, retrăgîndu-se, trupele române și cele germane au lăsat deschise vraiște ușile grele de stejar ale cramelor boierești cu butoae pline. Rușii, stînd în tranșeele lor, așteptînd concentrare de forțe și comanda de a porni în ofensivă, se strecurau cîte unul, tîrîndu-se pe brînci, pînă la zămnice, ca la urdiniș, ca să aducă o ploască și pentru ceilalți. Adeseori, spre seară, se încingeau orgii cu obișnuitele cîntece răsunătoare și beții. Alteori unii, turmentați, fără nici o comandă, porneau hăulind spre tranșeele germanilor și românilor de peste rîuleț, pe chiscul din față. Porniți în acea nebunie, rușii erau secerați de gloanțe pînă la unul și marea grijă a celorlalți camarazi, care tot veneau și veneau pe poziții în locul lor, era să scoată din zona neutră răniții și, pe cît era posibil, să-i îngroape pe cei morți, laolaltă. Comandamentul sovietic avea ordin de a concentra forțele la linia frontului, fără a porni ofensiva…
La Ineasca autoritățile proaspăt instalate nu le permiteau oamenilor să părăsească localitatea, ținîndu-i în nesiguranță și spaimă. Cînd poloboacele din zamnice încă nu sunau a deșert, soldații au intrat în ograda văduvei Maria lui Chiorsa, i-au luat boii și, înjugîndu-i la un car ce avea aninat din urmă două tunuri, au pornit spre linia frontului. Deznădăjduită, Maria se luă bocind după ei. Au încercat s-o oprească trăgînd cîteva rafale pe deasupra capului. S-a înspăimîntat, însă n-a dat înapoi. Cu cei trei copilași s-a ținut de dînșii, ajungînd pînă aproape de Bahu. Însă nu putu să-și recapete boii. Comandamentul, după ce-i folosiră ca forță de tracțiune, găsi de cuviință să-i ducă la popotă. Îi dădură femeii în schimb niște ruble cărora ea nu avea de unde să le știe valoarea, iar boii au fost căsăpiți chiar în fața ei…
Fete mari în sat erau puține, iar femei ai căror bărbați plecaseră pe front — mai multe. Cele mai pricepute, de cum simțiră venirea rușilor, se aciuară pe la rudele din satele vecine, pe care șuvoiul armatelor le ocolise.
Casa Vetei Inereanu, tupilată printre nucii cu ramurile dezgolite, cu tulpini cenușii, cu coaja brăzdată de riduri adînci se afla la marginea satului dinspre mahalaua Bordocenilor. Soldații, în prima săptămînă de aflare la Ineasca, i-au mîncat toate rezervele, lăsînd-o doar cu o torbă de fasole lopățele, ascunsă într-o ocniță din zămnic. Bărbatul ei era plecat pe frontul român, nu avea de la el, a doua lună, nici o veste. Noaptea pune zăvorul, închidea obloanele la ferestrele grătuite, baricada ușa cu o buturugă și încerca să adoarmă. Cînd, de la o vreme, soldații începură a-i da tîrcoale, furînd-o tîlhărește cu ochii, făcîndu-i semne lipsite de decență, înspăimîntată, ea alergă într-o dimineață în cealaltă margine de sat, rugîndu-l pe tata Nică să se mute cu traiul la dînsa, ca să fie mai aproape de casa Tiței, sora mai mare, ce locuia singură chiar la marginea pădurii, în vecinătatea drumului pe unde trecea grosul armatei. Toată nădejdea și tot sprijinul le era tata Nică, un bărbat înalt, spătos, cu umerii obrajilor rumeni ieșiți în afară. Trecuse demult de vîrsta recrutării, dar se afla încă în vădită putere. Avea barbă și mustață țepoase, albe, tunse scurt, ochii pătrunzători, plini de bunătate și blîndețe. Era meșterul satului: zidea case, meșterea uși, ferestre, punea acoperișuri din stuf, potcovea caii și făcea multe alte lucruri necesare la o gospodărie țărănească. În tinerețe, făcuse armata la ruși, “în stoliță”, la Sankt-Petersburg, în garda împăratului, și pricepea bine limba acestora. Intrînd cu dînșii în vorbă, putea să-i sfătuiască, să-i ogoiască, să-i potoale din cuvinte, îndeosebi, să le spună întîmplări hazlii despre portul și caracterul lor național. Bătrînul le povestea cum bărbații ruși își părăsesc familiile și pleacă la sezon să muncească pe la fabricile și uzinile din Ural. Acolo trăiesc de la leafă la leafă și beau de usucă. Între timp mojicul scrie o epistolă, în care se laudă soției și copiilor că la întoarcere o să le aducă bani și multe daruri. Vremea trece și Vanica care a petrecut-o în beții, uitînd cîte odată să se ducă la lucru, fiind pedepsit de către stăpînul fabricii, se întoarce la baștină… Ca să-și ascundă sărăcia pe care a adus-o cu el, Vanica, de pe la poartă, de cum își vede soția și copiii, încrucișează mînile ca de asupra mortului și unde începe a boci:
— Vai m-au prădat pe drum! zice el soției, mîngîind copiii. Vă aduceam bani, haine, bomboane, dar pe toate mi le-au furat! Of! Of!
Soția, ascultîndu-i păsul, îl liniștește cu greu și, mîngîindu-l, îl poftește în casă, spunîndu-i că-i bucuroasă că măcar el s-a întors viu și nevătămat…
Soldații îl ascultau pe bătrîn și se cotileau de rîs, aprobîndu-l că așa e, întocmai!… Veneau mereu la el să asculte pătărăniile bătrînului cu barbă și mustață albe, ca de patriarh. Dar, după ce se distrau împreună cu el, îl părăseau. Stînd zile întregi fără nici o treabă, tîndălitura asta, cum o numea el, reușise să-l facă oarecum morocănos. Dacă i se ivea ocazia, se întrecea cu paharul, găsind în el unica sa consolare.
— Degrabă se vor astîmpăra, copilă, zise bătrînul, hotărînd să se mute la fiică. După ce-au să golească poloboacele oamenilor, vor veni în ograda ta, doar ca la un fel de pristaniște. Îi cunosc bine. Se zvîrcolesc după băut ca șerpii. Aici, în Moldavia e țîța lor! Dacă au dat busna ca porcii, înapoi n-au să se cărăbănească… pînă n-au să prade toate zămnicele satului. Năravul lui Ivan: mănîncă și chefuiește azi, că mîine Dumnezeu știe ce-o fi!
În ochii bătrînului se citea ba dorința de a glumi, și a se veseli, ba o tristețe copleșitoare. Viața lui din ultima vreme era cam încurcată…
După ce au murit cele două soții, rămas cu o casă de copii – patru la număr: Mihail, Efimia, Lida și Tița, el a adus-o de la Telenești pe Mărioara Cucoș, o văduvă care avea și ea trei copii: Privonea, Andrei și Ilie. Două gospodării adunate la un loc erau o bogăție. Mărioara o născuse pe Vetuța, apoi pe Zinica și părea că totul merge binișor. Cu anii însă viața a început să se îngreleze. Ba e secetă, ba ploaie mare. Atîțea copii să-i hrănești, să-i îmbraci, să le porți de grijă! Avînd mulți prieteni evrei în Telenești, care e la o aruncătură de băț de Ineasca – peste Dealul Ponoarei și rîpa lui Dănilă, Nică lucra vară și iarnă cu carul la ei, agonisînd la gospodărie. Numai că de la o vreme o parte de copii deveniseră mari, mereu se gîlceveau între ei și inimile celor doi soți se ațîțau la ceartă, apărîndu-și fiecare copilul lui. Mărioara era harnică, gospodină, dar iute de gură.
Nică, deprins cu alt fel de femei - mai cuminți, mai îngăduitoare, pînă la urmă n-a mai putut răbda și s-a despărțit de ea. Vetuța fiind numai de cinci anișori, împreună cu mama, frații și sora s-a întors la gospodăria veche de la Telenești.
Cînd se ridicase mai mărișoară, ea cu sora Tița, aproape de-o seamă, erau mereu alături de carul tatălui, care lucra “cu ziua” la evreii din tîrg. Tata Nică o dezmerda “Budușca”, dar ce însemna cuvîntul acesta nu știa. Cînd crescu mai mărișoară, el a rugat pe un preot din Telenești și acesta a luat-o pe Vetuța să-i îngrijească bebelușul. Fiind harnică, cu multă învățătură în ale gospodăriei de la mama, Veta căpătă stima și respectul preotesei… . Copilul acesteia crescuse mărișor și Veta o ajuta în toate ale gospodăriei; mai ales la făcut mîncare.
Devenind domnișoară ea cu Tița erau mereu la el, la Ineasca. Copii lui tata Nică mai mari, se căsătoriseră și plecaseră pe la casele lor. Mai întîi s-a măritat Tița. A luat-o Alexandru, meșter bun la făcut butoaie din Rădeni, un băiat înalt, vînjos și bătăuș. Aveau casă în marginea Ineascăi, la Bordoceni. La început ginerele o c-am obijduia pe Tița din pricină că nu-i adusese cu anii nici un copil. Cînd o întrecea cu gluma, tata Nică se ducea la el cu Mihail, feciorul mai mare, îl mai chelfăneau și Alexandru se cumințea o habă… Apoi, după ani de căsnicie, Alexandru și-a mai potolit hărțagul și își căuta de treabă, găsind la socru sprijin și ajutor.
Vetuța venea mai la toate horele și clăcile din sat. Era veselă, glumeață, dar iute ca mamă-sa… Apoi, s-a măritat și ea… Vedea el că nu i se prea limpezea fiicei în gospodărie. Ba îi mergea bine, ba se împrăștia totul ca o păpădie…
De cum se mutase la Veta, aducînd-o sub același acoperiș și pe Tița din deal, soldații veneau la el ca la miere aducînd vin de prin pivnițele, zămnicele și șoproanele gospodarilor. Bătrînul o ducea, de rînd cu ei, într-o nesfîrșită veselie. Continua să-i distreze, spunîndu-le fel de fel de istorioare din viața sa de muscal, și tinerii se cotileau de rîs, aprobîndu-l zgomotos. Moșneagul li se părea om de-al lor. Cîțiva soldați mai șmecheri, scăpați de sub supravegherea comandantului, au tot chefuit în ograda Vetei vreo patru zile și tot atîtea nopți. Unul din ei n-o slăbea cu privirea pe Tița, o tînără, smolită, cu ochii mari, părul castaniu, cîrlionțat, în ie și catrință, cu mers grațios… Soldații aduseseră de pe undeva un godac, căruia, cu pumnalul, fără a-i tăia beregata, i-au luat de pe spate o harchină de slănină și, rîzînd, i-au dat drumul porcului însîngerat să covițăie de durere prin sat, pînă l-a prins stăpînul ca să-l taie. Bătrînul Nică cercă să le potolească harțagul spunîndu-le pătărănii. Cine avea simțul umorului rîdea, alții îl urmăreau doar cu priviri chiorîșe. Cel care pusese ochii pe Tița, aflînd de la bătrîn că-i este fiică și că-i căsătorită, o măsură cu o privire sarcastică:
— Unde i-i bărbatul? rînji rusul cu voce cheflie, sughițînd și morsocînd chiștocul de țigară între buzele uscate și crăpate.
— Iaca asta noi n-o putem ști, răspunse mai în glumă mai în serios tata Nică. L-a luat valul tulbur al vremii.
— Dar masculul tău unde-i, întrebă altul, adresîndu-i-se Vetei.
— A căzut la cotul Donului, minți din nou tata fetei.
— Nu umblați cu fofîrlica, se răsti soldatul. Vă spun eu unde-s masculii lor: cu românii, luptă contra noastră!
Oricît s-a străduit bătrînul Nică să-l îmbuneze, pînă la urmă soldatul, pus pe harță, dădu buzna în casă, trase cîteva rafale cu automatul chiar deasupra icoanelor din ungher dar fu oprit de camarazii săi. Nemulțumit că s-a pomenit dezarmat în mijlocul ogrăzii, rusul începu să răcnească:
— Pe-ai mei, de-acasă, i-au ucis friții!… Azi nu mai am pe nimeni. Nimeni nu mă așteaptă nicăieri! Iar voi huzuriți aici și vă pare bine…
Spre seară, tata Nică porunci fiicelor să se mute, pînă se va desprimăvăra, la mătușa Efimia din cealaltă parte de sat, pe unde soldații nu se prea încumetau să se întoarcă. Mătușa Efimia era o femeie cu ochi blînzi, cuminte la vorbă, gospodină. Avea mulți copii, dar unii muriseră, alții se căsătoriseră și acuma trăia singură într-o casă bătrînească, cu multe țoluri și războaie țesute de ea. Pe pereți mai avea aninate cusături și broderii lucrate de mîna ei și ale fiicelor sale plecate demult de-acasă la familiile lor.
Veta s-a dus chiar în acea seară la mătușa Efimia. Tița însă, ca să-și ascundă ceva din avere, rămase peste noapte în casa ei din marginea pădurii. Făcu ce avea de făcut, stinse opaițul, puse zăvoarele la ușa tinzii și se ghemui sub oghealul de lînă, care mai purta mirosul bărbatului luat toamna trecută la război. Noaptea era întunecoasă, picura din cer și vuia vîntul. După miezul nopții cîțiva soldați înarmați i-au bocănit insistent la ușă… Cînd balamalele păreau c-o să sară dîn țîțîni, Tița aprinse opaițul și ieși în prag. Văzînd armele îndreptate spre dînsa, Tița se sperie de moarte.
— Esti kto-to v hate?* *Este careva în casă (rus. amalgam cu ucraineană) se răsti turbulentul din ajun, în pufoaică și foaie de cort aruncată pe umeri.
— Nema,… tremură surdă vocea femeii, strîngînd instinctiv în semn de apărare mîinile la piept. Vîntul înmiresmat de verdeață proaspătă îi învălura cămașa albă de cînepă, care se vedea de sub șalul verde.
— Rumânschaia sterva! strigă turbulentul, izbind-o brutal și tăbărînd cu toții în casa împodobită cu țoluri și lăicere…
A doua zi, dimineață, sătenii aflară că trupele sovietice au trecut în ofensivă. Pentru evitarea urmărilor neplăcute, comandamentul militar dădu ordin să se evacueze toată populația civilă în spatele frontului, pe moșiile satelor Brînzeni, Căprești, Căzănești, Vadu lui Leca din lunca Răutului.
* * *
Un apus domol de soare cobora din tării peste cîmpia Ciulucului, încununînd o zi de trudă. În răcoarea înmiresmată a serii sinilii chiriecii timpurii răscoleau o amintire tristă. Asfințitul, sîngerînd, își îngroșa culorile, aruncînd umbre lungi și piezișe peste lunca scăldată într-un ciudat joc al luminii și umbrei-— din direcție opusă, dinspre Nistru, nori tuciurii se buluceau tot mai în față, întunecînd priveliștea. Cocostîrcii de pe cumpăna fîntînii lui Pavel Dascăl, căci acolo își încropiseră cuibul, se avîntară în grabă să mai facă o raită deasupra bahnelor cu broaște. Pe drumul dinspre pășunile Brîndușei un copilaș abia răsărit din ciritei grăbea cireada spre sat, abătînd neîndemînatic cu un harapnic vitele neascultătoare de la verdeața ce se ițea țanțoșă printre vițele de cătină ale gardurilor vechi. Un vîntuleț sprințar pătulea firicelele ușoare întîlnite în cale, aducînd în vîrtejuri dinspre cîmpie arome de fîneață proaspătă, îmbătătoare. Deasupra Ciulucului scăpărară primele fulgere, ca apoi, de după dealurile defrișate, să răzbată tunete înăbușite, prevestind ploaie mare. În ultima vreme ploile violente, distrugătoare deveniseră o adevărată pacoste pentru Ineasca. Pe la miezul nopții, ploaia se dezlănțui în voie. Vîrfurile copacilor se zbuciumau aureolate în văpaia orbitoare a fulgerelor, șiroaiele spumegînde mînau la vale tot ce le ieșea în cale. Dinspre Lipăgăul despădurit cu vreo douăzeci de ani în urmă și dealul Cheptușoaiei, din partea cealaltă a satului, se auzea un huruit înfundat, asemănător cu vuietul tancurilor din războiul ce trecuse prin preajmă cu mulți ani în urmă. Dealurile argiloase, golașe, fără sprijinul pădurii de cîndva, prinseră să alunece spre casele din valea înfundată și ea. Apoi… răpăitul iute al ploii se îmbină cu trosnetele crengilor de nuc. În bezna deasă, înfricoșătoare ici-colo săgetau scăpărările firelor electrice, încîlcindu-se între ele, pînă cînd rarele lumini de la geamuri se topiră în oceanul de întuneric. Dinspre orășelul din preajma abatorului de pe Lipăgău se rostogolea spre vale covițăit ascuțit de porci speriați, lătrat rătăcit de cîine, și valuri de podmol.
Simion Inereanu, profesorul, care de cu seară află noutățile din țară și de peste hotare, sforăia cu fața acoperită cu un vraf de ziare. Avea slăbiciunea ca, după ce studia minuțios gazetele, să adoarmă copilărește, așternîndu-și cojocul de oaie sub el, învelindu-se cu ziarele… Năpasta de-afară îi stîrni însă somnul. Se ridică în capul oaselor și, sprijinit într-un cot, se uita buimac pe fereastră, cercînd să deslușească ograda presărată cu nisip și pietre, năpădită de crengi și vreascuri frînte, cotropită de felurite obiecte, mînate la vale dinspre dealul grădinii lui după gardul căreia era cimitirul vechi al satului. Cînd fulgera mai tare, zărea haosul din mijlocul ogrăzii, dar nicidecum nu se dădea să iasă afară. Veta, care dormea de-o viață pe lejancă, se trezise și era numai ochi și urechi… Astă-primăvară, după o ploaie mare, se năruiseră malurile lutoase de la Velnița, lutăria satului, de-au ajuns bolovani clisoși și lostopane de pămînt tocmai în cimitir, lîngă salcîmii bătrîni, laolaltă cu molozul rămas de la pereții bisericii, distrusă pe la începutul anilor șaizeci de comuniști. Atunci valul dezastrului înaintase nestăvilit peste morminte, lovind cu toată greutatea colțul din spate al casei. Acuma nucul crescut chiar în dreptul pragului zgîria furios cu ramurile sale jgheaburile acoperișului… Sclipirea orbitoare a unui fulger năprasnic spintecă violent bezna și lovi în coroana copacului. La cîteva clipe, urmă un trosnet asurzitor ca la căderea unei bombe, făcînd-o pe Veta să sară din așternut drept în picioare.
— Nu te speria, hulere! o preveni bărbatul care, în clipa aceea, aprinse candela sub icoană.
— L-a detunat! aproape că strigă ea, dar potolindu-se zise îngrijorată: Bietul nostru Arion nu s-o-ntors de la schimb, e pe drum. După un scurt răgaz, adăugă: Dacă l-o fi prins potopul?
— Nu s-a mai pierde… mormăi în obișnuita lui manieră tata Simion, mascîndu-și propria îngrijorare pentru fecior.
Afară vacarmul din tării se amestecă cu grozăviile de pe pămînt. De după casă, venea șuvoiul de apă rostogolind ceva greu la vale, apoi căzu cu trosnet surd în mijlocul ogrăzii. Amîndoi simțiră prăbușirea neputinciosă a nucului peste streașina casei. Tata Simion, ieși din culcușul său, azvîrli la o parte cojocul și, împrăștiind ziarele. Bodogăni ceva sub nas.
— Ieși, trimăsule, afară și fă ceva… Nu te codi de parc-ai avea viermi în fund! – îl struni Veta.
— Taci din gură, hulere, se răsti la ea, de data asta înciudat de-a binelea. Contra mîniei lui Dumnezeu ce poți face?… S-a lumina și-apoi vedem noi ce și cum…
Femeia murmură un pic mai potolită o rugăciune și oftă din străfunduri. Tata Simion nu mai putu să închidă ochii pînă cînd se îngînă de ziuă. Clocotea de furie și se certa cu el însuși. Așa era firea lui: să-și dezlănțuie nemulțumirea cînd intervenea ceva neașteptat în planurile sale. În ajun, măturase ograda, făcuse curățenie peste tot și “terminase cu succes perația”, cum îi plăcea lui să spună. Avea de gînd să se ducă, după atîta amar de ani, la biserica din Rădeni, dar stihia i-a stricat socotelile. Ca și ploile de primăvară care, de cînd a fost construit abatorul în dealul Lipăgăului, pe locul pădurii defrișate, i-au adus numai scîrbă în gospodărie. Alunecările de teren, prăvălirea dealurilor i-au distrus an de an via. Casa, puțin cîte puțin, s-a înclinat. Doar fîșia de salcîmi de la marginea din deal a cimitirului, și hățișul de cătină, mai stăvileau valurile de podmol. Iar în noaptea asta, Dumnezeu nu l-a mai cruțat… Necazu-i mare! La bătrînețe nu mai are puteri să ridice altă gospodărie în loc. “Casa ceea bună” îl aștepta acolo, în cimitirul nou, de lîngă abator! Atunci va scăpa de toate necazurile. În timp ce cugeta el așa în sinea lui, furtuna alungă nourii peste pădurea Rădenilor, lăsînd în urmă o liniște întreruptă arareori de răbufnirea tot mai înfundată a tunetelor. În colțul cămarei, ardea candela cu o flăcăruie palidă, abia conturînd chipurile sfinților de pe icoanele vechi de lemn. Lăsînd soția în pace cu gîndurile ei, el bîjbîi în cotruță, în ocniță ulciorul de lut, cel cu gîtul mare. Îl găsi acoperit cu un zolnic de bumbac. Cobîlțîi ușurel ulciorul, după care îl duse la gură, sorbind lacom cîteva înghițituri. Un timp simți cum i se cuibărește, blajină, moleșeala în piept, cum îl cuprinde o lehamite fără margini… Auzind scîrțîitul porții, tresări și își întoarse într-acolo privirea. Arion, fiul mai mare, se întorcea de la schimbul de noapte. Prin știoalnele și glodăraia din ogradă, băiatul înainta cu pași obosiți spre casă. În prag, își scoase pufoaica și o atîrnă în cuiul bătut în deregul prispei, scăpînd cîteva exclamații nedeslușite, referitoare probabil la priveliștea ogrăzii. Din nămolul adus dinspre cimitir ieșeau la vedere cîteva cruci putrezite, oseminte smulse din hleiul galben-cafeniu al mormintelr. Lîngă șopron, stătea povîrnită pe o coastă o impunătoare piatră funerară, venită și ea prin rostogolire printre tufele de viță de vie din spatele casei. Se oprise din catastrofala sa deplasare la vale chiar alături de cuptorașul de lut cu hogeagul de țiglă ruginită… Lui Arion priveliștea i se păru sinistră. Fu străbătut de un fior puternic, fața i se crispă dureros, încleștă dinții. La chibzuința lui, aveau de trudit cu tata toată ziua. Intră în iatac să-și tragă puțin duhul. Întinzîndu-se pe pat și lăsîndu-și capul pe pernă, nu mai simți acea plăcere dintotdeauna, cînd oboseala părea că-i paralizează trupul ostenit de muncă. Îl cuprinse o altfel de oboseală — una mai mult sufletească. Îl fulgeră un crîmpei de gînd: cum se explică faptul că un prăpăd ca acesta i-a lăsat nepăsători pe bătrîni, căci și pe unul și pe altul i-a găsit, precum credea, dormind. Gîndul acesta nu apucă bine să se înfiripe cînd fu strafulgerat de altul: “Sărmanii oameni de la țară!… Au fost și sînt chinuiți și de puterea guvernanților, dar și de puterea lui Dumnezeu… Dar, ca să vezi: pe toate le înfruntă țăranii pînă la urmă… Și ies din nevoi…” Pe nesimțite căzu într-un somn zbuciumat.
Tata Simion n-avea chef încă să se scoale din pat. Era împăcat că Arion se întorsese. “Las’să se odihnească”și el puțin… Cum nu-și putea rupe gîndul de la fecior, simți că îl înțeapă o amintire mai veche, una cu care prefera oarecum să se mîngîie… De cînd revenise acasă, Arion părea cu totul alt om: o fire închisă, încătușată parcă. Serile se străduia să se rețină cît mai mult în hala de la abator, muncind ca un catîr în tăcere… Și acasă, în familie, ocolea orice discuție. Tata Simion cunoștea meseria de casap, care-l putea satisface pe oricine, numai nu pe fiul lui. Muncă, precum s-ar zice, mai mult de dragul muncii — nici tu plăcere, nici tu cîștig… Nu-i zicea o vorbă de dojană, chiar dacă Arion făcea acolo uneori două schimburi la rînd! Mai știa că, de la o vreme, băiatului îi aține calea Angela lui Eftimie Eșanu, o studentă aflată acasă în vacanță, care îl vizitează mereu la serviciu… Lucrul acesta i-l mărturisea ea însăși, spunînd că se duce să mai stea de vorbă cu “badea Arion”. N-ar fi fost împotrivă ca feciorul să se mai distreze, să scape de viața de pustnic. Știa însă că la abator, vagoanele cu porci și vite tăiate se înghesuie. Þara e mare, cere de mîncare și liniile de producție funcționau neîntrerupt, îndeplinind planul de stat…
Bătrînul își scărpină barba țepoasă, ceafa lată împietrită (din cauza unor buboaie avute-n tinerețe), și-și puse mîinile sub cap. “Să vezi și să nu crezi… , prinse el alt fir de gînd. Războiul, lagărul de prizonieri, foamea, drumurile, și nu numai ele, m-au deprins cu toate asprimile și greutățile vieții… Greul e ca și boala: dacă are a se lipi de om, se ține lipcă… Cum să nu te ia uneori frica de Dumnezeu?! Nu zic, poate am făcut destule păcate ca să te supăr, Doamne… Dar am și suferit destul. Oare încă nu le-am ispășit îndeajuns, ca acuma să le treci pe umerii copiilor mei? Doar avem credință în tine! Și te iubim, Doamne! Acolo, în rai, toți vor fi smeriți, cuminți, neprihăniți. Noi însă nu vom avea loc, deși… ” Încheindu-și gîndul, tata Simion, bătrînul de acum, fost profesor de istorie, mai zăbovi în așternut, dîndu-i prilej Vetei să zică nemulțumită:
— De ce trîndăvești mirimosule? Chei diavole afară, nu sta tăvălit ca un trîntor!. .
— Încă nu te-ai trezit bine, că ți-ai și slobozit gura, dîrdală!… Mai bine ai scula vreun drac, că uite cum trag la aghioase, fără nici o grijă… Toată viața i-ai cruțat, i-ai corcolit și cu ce ne-am ales?
Mama Veta i-o întoarse pe loc:
— De erai un părinte cumsecade, dacă ai fi avut grija lor pînă la urmă, erau ei așa cum ai vrut, dar știi: surcica nu sare departe de trunchi. Înțepăturile femeii îl făcură pe tata Simion să se pîrjolească în sine și mai fără de cruțare…
Copiii lor… Uneori se prindea la gîndul că degeaba i-a crescut. Tocmai pe trei! Numai necaz și osîndă cu dînșii, de-a lungul anilor. Griji, măi frate, și iar griji… Întinse mîna spre ulcior și-l duse la gură, sorbind vinul cu înghițituri mari, fără să-i pese că soția îl prevenise să nu se… prostească cu băutura!. .
— Mai ai de crăpat cu noaptea-n cap? strecură ea printre dinți cu voce somnoroasă. Fără simțire!. .
— O să dughesc pîn-oi zdohni! i-o răteză el furios. Mirat că nu-i răspunde, tata Simion reveni la preocupările sale. “Ca să vezi, își zise iar în gînd, și bucuria și necazul cel mare sînt copiii. După douăzeci de ani, vînturați prin lume, s-au întors tustrei acasă… Au venit ca la tepezile de la mănăstire! Cît am să le mai sufăr pe toate?… Pîn-acuma niciunul nu și-a găsit un rost”. Și nici n-au de unde…
Era de acum ziua albă cînd auzi sub geam pașii megieșului Nichifor, “șeful” sau “căpitanul” hamalilor, cum își zicea el, de la abator, cel care ținea evidența lucrătorilor. În fiecare dimineață, cînd Arion se întorcea de la schimb, Nichifor își făcea treabă, chipurile, să afle ce s-a mai petrecut noaptea pe-acolo. De cînd Arion se întorsese acasă, dar mai cu seamă de cînd fusese angajat la abator, “căpitanul” îi vizita aproape zilnic. Tata Simion îl trata cu îngăduință, și dispreț: știa că-și face drum cu gîndul la butoaiele din beci…
— Trezește-te, badei, că-i prăpăd în acaretul dumitale, dădu de veste Nichifor, lipit cu gura de fereastră, asudînd sticla cu răsuflarea. Cată la nucul ista cum s-a cîrligat… Și malul țintirimului s-a năruit peste grădina matale… cu sicrie, oase, cruci… Strășnicie, nu alta!… Nichifor era un om zdravăn, dispus spre obezitate, cu buze late, ochi mijiți, bulbucați și nasul mare, cu voce apăsată de bas.
— Ce răcnești, măi? Știu, îl repezi cu vorba pe vecin. Ai venit la dugheală? Spune de-a dreptul… Gazda își aruncă zăbunul pe umeri, slobozi picioarele în șoșoni, înșfăcă ulciorul în care mai rămăseseră cîteva picături pe fund, ieși în prag.
— Știi, badei, ce-o mînat furtuna în grădina matale?… Din țintirimul vechi… o lespede de mormînt cu tot ce avea sub ea — sicriu și oase, doamne ferește!…
— Ce-ai văzut, ochiosule?! Mai bine spune-mi: o beschie ai?
— Două, nu una, răspunse Nichifor, holbînd zăpăcit ochii.
— Pînă scot eu vin din zămnic, adu-mi beschia, răsuflecă-ți mîinicile c-o să te pun la treabă… Să strîng tîrla asta din ogradă, că nu știu cine mi-a adus-o cînd taman vroiam să mă duc la biserică — Dumnezeu ori dracul?…
Spunînd astea, tata Simion, cu veșnicele lui văicăreli, coborî scările gîrliciului înalt, văruit și pătrat al beciului din piatră poroasă, înnegrită și măcinată pe ici-colo, abia stăpînindu-și un tremurici ce-i scutura tot corpul.
Mama Veta se dădu jos de pe lejancă și privi înfricoșată prin geam la crucile putrede de morminte, la ciolanele și țeastele desprinse din malurile lutoase ale cimitirului și împrăștiate printre tufele hărăgite ale viei, pînă sub gard. Mai spre poartă, lîngă cușca lui Argus, un boldei tărcat, ce tremura de frig, se proptise o piatră funerară, năpădită de mucegai și mușchi verzui. Peste streașina gardului, în toată măreția lui, zăcea nucul, cu ramurile înmugurite în tristețea vîntulețului și al stropilor de lacrimi picurate din sufletul lui.
— Cu ce te-am mîniet, Doamne? murmura ea deznădăjduită, văzînd cum reapare, gîfîind, vecinul cu beschia.
Tata Simion îl aștepta sprijinit de lespede. Cu ulciorul plin — cum le-a fost vorba.
— Îi dăm bătaie, badei? întrebă Nichifor după ce bău două pahare la rînd. Una nu pricep: de ce ți-a trimis țintirimul petroiul ista în ogradă?!.
— Nu mă mai miră nimic pe lumea asta, oftă bătrînul. Facă Domnul ce-o vrea. Nu mai cred în bunătatea lui… După ce bău și el grăbit un păhărel, ridică bărdița și, lovind întărîtat într-o creangă din nucul răpus, zise scurt:
— Să-i dăm bătaie! Și, în gîndul lui: “Oare să aibă dreptate Veta cînd îmi spune de-atîtea ori c-a venit vacul de-apoi? Mai știi? Cîte ceva se adeverește… Mor copacii, vin la vale dealurile, se strămută cimitirele, de parcă n-ar ajunge de-acum pămînt nici pentru cei morți, numai noi, cei vii, ne hîrbuim… Am devenit un hodorog de nimica… Nevasta îmbătrînește, cumnații din Rădeni se năruiesc… iar dacă îmbătrînesc și-s neputincioși, de ce ar trebui să le port eu de grijă? Oare casa mea trebuie să fie pristaniște, adăpost pentru toate necazurile?… Ce mai încolo-încoace — m-am hîrbuit! Hodorogesc! M-am răblăgit, deși pînă la moarte o mai fi el poate olecuță… Primii, la rînd, sînt alții… ” În timp ce lovea avan cu barda ramurile vînjoase, tulpina groasă, plină de crăpături, gîndurile-i roiau haotic, frămîntîndu-i creierul. Nichifor alături lucra cu tragere de inimă. Din cînd în cînd se apropiau de pietroi, unde se afla ulciorul. Băutura îi avîntase la muncă pe amîndoi.
— Harnic lenos mai ești, măi vere! Să nu-ți fie de deochi! îl luă peste picior tata Simion, spărgînd într-un tîrziu tăcerea.
— Totuna țaca Veta lucrează mai mult decît noi doi, arătă Nichifor cu mîna spre pragul casei. Mama Veta, o boaghe de femeie, între timp strînsese la grămadă oasele împrăștiate prin ograda pe o veretcă, adunase crucile din grădină lîgnă trunchi și le sprijini de gard. Tata Simion însă părea să nu observe sprinteneala și rîvna cu care trebăluia nevastă-sa. O cunoștea de un car de ani și nu trebuia să-i spună altcineva de ce-i în stare… Avea impresia că, la o adică, ar fi putut descrie pe un secol înainte toate îndeletnicirile ei de zi cu zi, fără să greșească prea mult — știa că ceea ce face are rost, și nu-i nevoie să fie povățuită… Zise totuși așa, dintr-un sentiment de superioritate bărbătească și de cap al familiei:
— Du-le înapoi, la țintirim, c-acolo li-i locul.
— Li-i duce și tu! iar îl repezi ea pe bărbatu-său, care tocmai ieșea din beci cu ulciorul plin. În loc să te pocăiești la biserică te-ai apucat pînă la ziuă de băut…
— Scoală vreun bleaghi din cei trei, că stau la casa mea ca la trepezi. – izbucni tata Simion cu ochii fulgerători.
— Să mai doarmă, că-s acasă, se împotrivi mama cu glas răspicat, trăgîndu-și sufletul.
— Mai dă un pahar, badei, ceru nerăbdător Nichifor. Degrabă plec și rămîi singur…
— Zăbovește o clipă, hăbăucule!. . Mi-ai adus veste rea în gospodărie, ceri pomană, dar de ajutat – o pleașcă!?
— Năpasta, badei, Dumnezeu ți-a adus-o… Dar de ce și pentru ce, nu ți-oi spune… Nichifor o fire naivă și îngăduitoare, cu priviri serioase sub streșinile arcuite ale unor gene stufoase, mereu era trădat de un surîs ba îndurerat, ba plin de zeflemea. Se bîlbîia ușor și, pe deasupra, “mînca” cuvintele, înghițînd cîte-un sunet-două sau cîte o silabă întreagă, de parcă cineva îl gonea din urmă și el nu-și putea trage sufletul. “Mă’c la’bator “, spunea, bunăoară, ceea ce trebuia să însemne: “Mă duc la abator. ” De cînd se știa vecin cu el, mereu îi trecea pragul — chemat sau nechemat. Știa că tata Simion îl va mustra, dar și îl va servi cu un păhărel, că mătușa Veta îl va pune la masă cu ce are. Nu-i vorbă, Avea și el vie bunicică, dar vin, mai ales după revenirea la baștină, abia dacă-i ajungea pînă la Bobotează. Și cum îl da gata, vorba lui, nu era zi să nu-și facă drum pe la vecin. Luînd capăt de vorbă sau închinînd paharul, Nicifor niciodată nu uita să spună un cuvînt de bine, o urare de bunăstare și de mulțumire gospodarului. Poate de aceea mama Veta, chiar dacă-i lua uneori la smotreală, avea în cearta ei ceva blajin pentru megieșul nenorocit.
* * *
Isprăvind patru clase la școala primară din Ineasca și premiat de învățătorul Panait și preotul Untilă cu o coroană de iederă și o carte de rugăciuni, absolventul Simion Inereanu își manifestă în continuare dragostea de învățătură. Vroia cu tot dinadinsul să fie dat măcar la cursurile de muzicanți de la Leușeni, dar taică-său, Ion al lui Manolache Inereanu, om ursuz, morocănos legat cu toate fibrele doar de grijile pămîntului, a pus piciorul în prag:
— Lasă boieria, ghiavole! Ia juncanii de funie și mergi spre Hîrtop, Brîndușa, ea desetinele care stau nearate. Þi-oi da eu în loc de școală un resteu peste șale, puturosule!
Educat mai mult la școala muncii de salahor decît în tovărășia cărții, a dat fără crîcnire ascultare cuvintelor tatălui. Supușenia i-a prins bine. Crescut din fragedă tinerețe la coarnele plugului, în adîncul sufletului a rămas pentru totdeauna plugar cu tînga de a învăța vreodată carte… După război, soarta i-a prilejuit ocazia să capete niște studii elementare pentru a deveni învățător la țară. Lui însă i se părea că să fi avut posibilitatea, putea ajunge o personalitate în ale științei. Poate de aceea se ambiționase ca toți cei trei copii ai lui să obțină studii înalte. Invidia odraslele evreilor din tîrgul Teleneștilor care, în timpul sărbătorilor, veneau în vacanță de la școlile mari ale Chișinăului, Moscovei, Celeabinskului ca să vorbească între ei cuvinte deștepte. I se părea o lume miraculoasă, plină de taine și fantasme… Și-a zis în sine că viața toată își va consacra-o pentru ca și progeniturile lui să ajungă oameni învățați. Au urmat feciorii lui școli superioare, dar azi l-au dezamăgit… “Ce folos? Nici un rost din faptele lor”, constată, în sinea sa tata Simion, amintindu-și de anii tinereții, de momentul cînd a fost chemat la oaste. ”Să nu fi fost concentrarea, războiul, nimeream eu cumva la o școală. Atunci se prețuiau oamenii deștepți… Toate ar fi fost altfel… ”
Ridicat băietan de-a binelea, fusese mobilizat în armată. Nimeri la Bolgrad, tîrg basarabean din stepa Bugeacului, în regimentul 3 vînători de munte. Parcă se vede cum arăta pe atunci: flăcău înalt, dar slăbănog, cu fața tuciurie. Îi căzuse pe plac milităria, însușind sîrguincios catehismul trăgătorului și evidențiindu-se pe cîmpul de instrucție. Făcuse o lună de cătănie cînd într-o zi însorită de toamnă, în unitatea lor, direct pe cîmpul de antrenamente, într-un faeton de gală, cu escortă de pedeștri, își făcu apariția însuși generalul de brigadă Atanasiu Vasile, bondoc, cu privire ageră de vultur carpatin, care nu se prea potrivea cu vocea-i blîndă. Generalul îi inspectă în tăcere pe soldații asudați, colbăiți, pînă se opri în fața lui Simion Inereanu, care stătea cu arma în spate în poziția de drepți. Îl lovi ușurel cu o cravașă în piept și-l întrebă; arătîndu-i cu privirea la arma de pe umeri:
— Ce-i aceasta, soldat?
Proaspătul oștean își umflă pieptul și rosti cu voce clară, răspicată:
— Să trăiți, dom’ general! Sînt soldatul Simion Inereanu și vă raportez că aceasta este pușca-mitralieră, marca cehă “Zebet”, care dispune de un efectiv…
Cu toate că era flămînd și însetat, vocea îi răsună întreagă, iar ceea ce spunea vădea competență. Raportul îi plăcu generalului, dar mai ales locotenentului Platon -comandantul plutonului, care abia atunci dovedi că este capabil și să zîmbească.
— Platonescule! se adresă domnul general către locotenentul ce ocupa smerit poziția de drepți. Dacă ai avea ostași ca acesta, glorioasa Armată Română s-ar învîrti după soare!… Apoi îi ordonă: să-l trimiți neapărat la școală…
Vestea despre scoaterea în evidență a merituosului răcan se răspîndi pînă seara în toată unitatea, trezind invidia camarazilor, mai ales atingînd orgoliul caporalilor și subofițerilor. Chiar de cum se întoarseră în cazarmă, locotenentul Platon alinie plutonul pentru onor, îl chemă pe Inereanu în față și declară cu accent muntenesc:
— Astăzi ostașul Inereanu ne-a salvat compania! Pentru-aceasta ordon: De azi înainte soldatul Inereanu să fie scutit de orice corvoadă și… la cantină să i se dea porție dublă…
Cel mai mult tînărul Inereanu Simion se bucură de porția dublă. De cînd fusese luat la cătănie, încă nu mîncase pe săturate. Cu mintea lui ageră de plugar înțelese că în față i se deschide o perspectivă frumoasă, de glorie, cel puțin pentru un viitor apropiat. Vreo două zile pluti pe invidia tuturor, cu excepția fruntașului Stîngă, gornistul unității, un lăieș din Vlașca. Nu invidie, ci ură îi purta acesta chiar din primele zile, de cum îl văzuse. Stîngă avea o inexplicabilă pică pe basarabeni! Pîndindu-l odată la prînz cum stătea retras pe o bancă în curtea regimentului, fruntașul Stîngă ordonă cu voce cazonă:
— Inereanu, muică, iao trap încoa!
— Ordonați, don fruntaș! se întinse strună ostașul.
— De ce chiulești, recane?
— Prin dispoziția domnului locotenent Platon sînt scutit de orice corvoadă, să trăiți!
— Bagă gîtul acilea, porunci deodată cu voce mai domoală, dar sever în priviri fruntașul Stîngă, întinzînd spre el mîina dreaptă cu degetul mare desfăcut de celelalte — ca un clește căscat. Surprins, Inereanu privi speriat în jur, căutînd parcă dezaprobarea cuiva, dar nu zări decît fața locotenentului, cu o umbră de surîs diavolesc în colțul gurii, la geamul mic al cantinei, dispărînd imediat după perdea. Ce-i rămînea să facă basarabeanului? Șovăind, băgă gîtul în cleștele țiganului-gornist care, cu o plăcere dementă, îi strangulă dureros gîtlejul, încît simți că-i iese limba cu tot cu mațe afară. Îl slobozi din prinsoare abia cînd Inereanu începu să se lase moale pe vene, cuprins de un tremur fierbinte.
— La treabă, muică! strecură atunci cu un șuier ascuțit printre dinți gornistul, amenințîndu-l cu un tropăit de bocanc. Mizerie!
Din acea clipă Simion și-a băgat pentru totdeauna în cap: la armată, recrutul fără grade nu poate avea nici o înlesnire, oricît de multe i-ar fi meritele. Îi poate ordona și îl poate umili pînă și un păcătos de țigan fruntaș, de se consideră… gradat! Și-și poate permite multe… Deveni și mai sîrguincios, și mai vioi la instrucție, la defilările înaintea comandamentului pe piața din fața cazărmii, la apelurile de seară și de dimineață. Mereu se interesa de situația politică din ultima vreme, aflînd de la ofițeri că vremurile în Europa nu sînt din cele prielnice. Lui Inereanu îi plăcea muștruluiala, îi plăceau cîntecele pe care le intonau cînd plecau sau se întorceau de pe cîmpul de instrucție. Era frapat de orchestra militară cu un contingent de peste o sută de muzicanți din curtea regimentului cu marșurile ei solemne, cînd se antrenau în defilare. Simion avea un mers militar demn de invidiat și era pus în fruntea plutonului cînd treceau prin fața comandantului. Se deprinsese curînd și cu înjurăturile îndesate ale caporalilor, sergenților, plutonierilor, majurilor… Se amuza ascultînd înjurături deocheate chiar și atunci cînd la sărbători mergea cu unitatea la biserica din centrul Bolgradului.
— Mișcă, mă, mai repede, silea cîte un caporal pe vreun soldat care încetinise pasul. Pregătește-te să-i zici “visul maicii Domnului” lîngă altarul sfînt, Dumnezeul mătii! Nu aștepta să stau atîta cu botul în curul tău. Iao trap, mișcă!
Avînd cunoștință de carte, Simion Inereanu ajuta camarazilor să-și scrie răvașele la baștină, lua cuvîntul la lecțiile teoretice, trezind simpatie și admirație. La numai o jumătate de an de cătănie, avansă în gradul de fruntaș! Văzîndu-i însemnele de gradat pe umeri, trîmbițașul Stîngă îl pîndi pînă îl găbji din nou singur, se apropie de el și-i ordonă trufaș:
— Mă basarabeanule, bagă gîtul acilea!
— Da una dintre vene nu ai vrea? se împotrivi acum Simion încruntat, încleștîndu-și pumnii, gata să-i încarce un cap de zdupaci.
Lăieșul din Vlașca rămase o habă de vreme cu gura căscată, privindu-l cu ochi fioroși apoi sîsîi uimit la culme: Și-a luat nasul la purtare basarabeanul! Păi, lasă, nenicule, că-i raportez eu domnului comandant de cumpanie, ș-o să te dea la carceră. Și se făcu nevăzut. Peste cîteva clipe, fruntașul Inereanu fu chemat la căpitanul Botnăraș, un ardelean între două vîrste, robust, roșcat, cu mustață stufoasă, atinsă nițel de brumă.
— Care-i problema, soldate? ceru explicații căpitanul, în vreme ce fruntașul Stîngă, păstrînd o mină jignită, aștepta la numai un pas de masa ofițerului să afle care va fi pedeapsa ce urma să-l pună la respect pe necuviinciosul basarabean.
— Să trăiți, don’ căpitan, fruntașul Stîngă își bate joc de onoarea mea!… îi raportă succint cele întîmplate Simion Inereanu.
Ofițerul privi lung în ochii lui Inereanu, ce semănau cu două fîntîni cu apă limpede și rece umbrite de o pereche de pleoape late. “Aceste fîntîni nu pot să mintă”, se gîndi în sinea lui ardeleanul. Apoi, brusc, scrută fața gornistului. Acesta rezistă cîteva secunde, apoi prinse a-și flutura privirile.
— Stîngă! rosti edificat căpitanul. Ia seama: tu ești fruntaș pentru că scoți sunetele alea la trîmbiță, iar soldatul Inereanu e fruntaș la ochit cu arma pe cîmpul de tragere.
Un timp oarecare fruntașul Stîngă găsi de cuviință să-l ocolească pe basarabean, mai ales cînd acela se întorcea de la instrucțiune, defilînd cu pas cadențat și ținută mîndră în fruntea plutonului. Mai trecură cîteva luni și fruntașul Simion Inereanu fu avansat la gradul de caporal. Stîngă, cu goarna subsuoară, rămînea fruntaș. În ziua cînd fu promovat în grad Inereanu, dînd cu ochii de gornist, i se adresă cu o voce de bas, ca să răsune curtea unității: — Stîn-gă! ia-o la trap încoa și bagă gîtul acilea că de nu, îți scot inima din piept și ți-o mănînc!
Făcîndu-se și mai negru la cele auzite, cu o furie scînteietoare în ochi, fruntașul se apropie de nou-confirmatul caporal, întinse beregata între degetele desfăcute ale mîinii lui Inereanu. Acesta din urmă avu, în sfîrșit, plăcerea deosebită să “gîtuie” regățeanul drept răsplată pentru ofensa adusă cîndva. Pus astfel la punct, Stîngă li se destăinui odată camarazilor:
— Cînd îl văd pe caporalul Inereanu, mi se-ntunecă în fața ochilor… Au, muică! D-apoi… el vorbește corect că nici nu-l mai iai drept basarabean, arde-l-ar pe mațe!
— Ce-ai zis, mă? îl trase la socoteală Inereanu, auzindu-i văicărelile.
— Ba să-mi crape ochii, domnule caporal, dac-am zis ceva! Să trăiți. N-am zis nimica!.
Nerăbdător, Inereanu se apropie de lăieș și, cu deosebită cruzime, îi dădu palme peste față, încît fruntașul începu pe dată să lăcrimeze, gheboșindu-se de frică ca să n-o încaseze mai rău.
Frica gornistului a durat doar vreo două luni. Comandamentul unității l-a trimis pe Simion la școala de cadre din Focșani. La începutul verii următoare tînărul fu avansat și se reîntorcea la unitatea din Bolgrad cu gradul de sergent. De altfel, însuși generalul Atanasiu i-a făgăduit că îl va trimite apoi, ca fiu de țăran nevoiaș, cu talent militar înnăscut, la Academia Militară din București, să-și continue studiile. Aceste promisiuni îi ațîțau imaginația în depărtări albastre. Lucrurile însă aveau să ia o cu totul altă turnură. Soldații de rînd și gradații nu aveau acces nici la ziare, nici la radio. Nu știau ce se întîmplă în lume, ce se face în politica mare. Toate noutățile importante le aflau de la ofițerii superiori, din zvonuri și din auzite. Într-o dimineață de iunie, unitatea lor a fost aliniată în careu și toți basarabenii, bucovinenii de nord au fost chemați să iasă din rînduri. Avansă în față și sergentul Simion Inereanu, cu epoleți noi-nouți pe umeri.
— Azi-noapte, la Moscova, rușii au înaintat ultimatum României, ca să cedăm fără foc de armă Basarabia și Bucovina de Nord. Pentru a evita o conflagrație balcanică, cu vărsări de sînge, le aduse la cunoștință generalul Vasile Atanasiu. Consiliul de coroană a acceptat condițiile ultimative… și cu durere în voce le spuse celora ieșiți în fața plutoanelor: plecați acasă, frați basarabeni și bucovineni! Pămînturile noastre strămoșești, din vrerea crunților dușmani, sînt iarăși rupte de la Patria-mamă, dar să știți: conștiința românească, spiritul neamului românesc nu se va destrăma niciodată. Mi-amintesc și îmi voi aminti pînă la moarte Marea adunare națională de la Alba-Iulia din decembrie 1918. Și-atunci erau vremuri grele pentru istorie, dar am cucerit reunirea. Mare este puterea Domnului! Acuma vrăjmașii iarăși ne dezbină, noi însă vom deveni mai tari — pentru a ne reuni… Zguduitoarea comunicare-adresare a generalului de brigadă luă sfîrșit și cei scoși în fața careului, primind merinde pentru o zi, au fost conduși pînă la halta din localitate.
Peste noapte, trenul lui Simion Inereanu sosi la Chișinău, iar pînă la chindie, cu o căruță, ajunse la Ineasca.
* * *
Sfîrșitul lui cireșar al anului 1940 se vestea bun și plin de speranțe. Lanurile de grîu începeau să prindă culoare aurie, spicul se umplea, mărturie că peste cîteva săptămîni lumea va ieși la seceriș. Acum, pe deal, care era cu al doilea prășit la porumb, care cu primul legat la vie. Căci o lună și ceva fusese o arșiță ce băgase deznădejdea în cei care așteptau noua roadă ca pe o salvare. Spre sfîrșitul lui iunie însă, căzură ploi din belșug, după care, cu mic cu mare, sătenii ieșiră la plivit, la prășit. Se grăbeau. Vorba ceea: cu cerul nu te pui. Mîine-poimîine pot reîncepe ploile sau, dimpotrivă, să fie secetă lungă, și atunci toată munca de primăvară nu face doi bani. După ultimele ploi, seceta părea să nu-i mai sperie, dar erau cu gîndul la semănatul de toamnă. Totuși anul se arăta bun și numai cei deprinși să tragă cîinii de urechi nu se aflau în cîmp. Seara, cei care aveau ogor la dealul Molnicului, în partea de moșie ce mărginește satul Prepelița cu Teleneștii, întorcîndu-se din cîmp pe lîngă tîrg, îl găsiră fierbînd ca un roi de viespi zădărît. Populația evreiască, de la mic la mare, se îndrepta spre centrul urbei colbăite, unde aveau să participe la miting, cîntînd fericiți:
— Hai la lupta cea mare!
Rob cu rob să ne unim.
Internați-o-nala!!!
Evreii mergeau în coloane, dansau, ținîndu-se la braț și arareori peste tîrgul liniștit dintotdeauna răsunau niște slogane referitoare la Uniunea Sovietică, Stalin, întrerupte de urale: “Ura! Ura! Ura!” Se schimba stăpînirea, lucru despre care nu știa aproape nimeni dintre țărani.
- Adică, să vină oare rușii să se așeze peste noi stăpîni? zise un țăran trecut de-a doua vîrstă, mut de felul lui, că în sat scotea doar trei-patru vorbe între două toamne. Știa carte, citea pe ascuns și rar cine izbutea să-l înduplece să-i scrie vreo lăcrămație la județ. Era și pălămar la biserica din sat — chiar seara trecută prinsese firul unei sfezi între părinte și preoteasă, ceartă care acum îi întărea bănuielile. Cuvintele lui exprimau, mai degrabă, o părere decît o întrebare.
Haim Penkis, jupînul cu dugheana de vîndut var și cu moară pe apa Ciulucului, defila înaintea unei coloane cu un drapel roșu în mîini. Dînd cu ochii de țăranii care le veneau trudiți în întîmpinare și care se holbau ca niște trăsniți la pregătirile acelea ale tîrgoveților porniți să-i întîlnească, solemn și cu urale, pe ruși care naiba știe din ce direcție soseau, evreul se răsti cu o intonație plină de curaj:
— Moi! România a fost mama nostra, iar rusu-i acum tata nostru!
În centrul tîrgului, lîngă ograda Mochilesei, unde la zile anumite se făcea iarmaroc de vite, răsuna fanfara, al cărei dirijor sîrguincios era Mendel Kijner. Se cînta “Internaționala”, cîntec străin, neauzit pînă atunci de nimeni.
— Moi! Gata!… strigă unul roșcat către moldovenii nedumeriți și curioși. De azi încolo sîntem cu toții frați și surori!
— Și-o să dormim cu toții sub un ogheal, adăugă Ruvim Șleizer, care ținea o vioară subțioară și purta o cămașă stil național moldovenesc, nescăpînd ocazia să piște fetișcana care se zgîia la atlazul roșu-aprins ce fîlfîia pe prăjina lungă și strîmbă din mîinile albe, păroase și pistruiate ale lui Haim. Cei din coloană vorbeau veseli între ei evreiește, pînă izbucniră cu toții în hohote de rîs.
— Du-te-ncolo, neobrăzatule! se stropși Veta la flăcăul Ruvim cu mîinile prea lungi. Știa bine apucăturile tinerilor evrei — mai înainte trăise cu ei într-o mahala și, pe cînd era încă mică, se jucase și învățase multe de la dînșii.
Telenești era un tîrg evreiesc cu multe dughene și o sinagogă în centru, care n-a fost închisă de nici o putere ce venea ori pleca. Populația evreiească locuia compact în acea parte a așezării, pe care moldovenii o numeau tîrg, iar băștinașii își aveau vetrele în satul Telenești, o periferie, o fundătură pitită între două dealuri împădurite, un apendice al tîrgului. Acolo le era biserica, toloaca pentru hore și jocuri, scrînciobul ridicat de fiecare dată la sărbătorile cele mari. În tîrg, chiar lîngă primărie, se înălța o biserică mare, cu turle aurite — o adevărată catedrală pentru creștinii ortodocși. Tîrgul Teleneștilor cu majoritatea populației evreiească, mai avînd și o mică diasporă lipovenească, se împăca bine cu moldovenii. Fiecare din ei își avea îndeletnicirile sale de castă, ce armonizau între ele. Se întîlneau, vorbeau, se duceau în ospeție unii la alții, iar de la o vreme se mai accepta și cîte o căsnicie mixtă, care, ce-i drept, stîrnea multe bîrfeli. Tîrgul ducea o viață tihnită, dar interesantă într-un fel. Ca prin toate orășelele Basarabiei de pe atunci, evreii aveau cartierele lor, cu hardughii lungi și deșirate, în care locuiau familii numeroase, separate una de alta doar de pereți. Ei păstrau limba, obiceiurile, respectau întru totul tradițiile religiei lor, ritualurile de nuntă, funerare. Adeseori, moldovenii, lipovenii, țiganii priveau cu uimire cum doi sau patru gropari aleargă pe o uliță a tîrgului spre cimitirul evreiesc, cu mortul înfășurat într-o pînză și așezat pe doi druci. Se știa că, dacă ovreul moare pînă la amiază, e dat țărînei chiar în ziua aceea. După masa de pomenire, dacă se făcea numai pentru ai lor, toate tacîmurile erau făcute țăndări… La sărbătoarea din ajunul Paștelui lor, se buluceau cu lumînări aprinse pe malul Ciulucului, stînd îngenuncheați și murmurînd ceva neînțeles pentru alții din cartea sfîntă a Torei. Printre ei erau familii bogate, cu case arătoase, cît niște palate, dar majoritatea covărșitoare o alcătuiau tîrgoveții săraci. Același Haim Penkis, cînd se supăra pe consîngenii lui, căci deseori îi făceau zile fripte, silindu-l să le vîndă varul mai ieftin, striga să-l audă toată împrejurimea:
— Doamne, iartă-ne și… dă-ne voie s-avem și noi potlogarii noștri!
Gurile rele spuneau că în ajunul Paștelui evreiesc, cu o săptămînă înaintea celui creștinesc, pentru a pregăti mața, evreii tîrgului năimesc un creștin, îl aduc într-un loc ascuns de ochii lumii și-l bat cu un bici, fugărindu-l ca pe un cal la treierat, pînă acesta asuda și sîngera… Din sudoarea și sîngele creștinesc plămădesc coc ei pasca lor — mațaua… Firește, erau scorneli, pentru că nimeni nu văzuse așa ceva vreodată. Sărmanii evrei, cei mai mulți cu grijile și sărăcia lor, duceau o viață obișnuită, abia făcînd față nevoilor, nu mai aveau cînd lua în seamă asemenea nerozii… Veta, care după ce părinții divorțaseră, trecuse de la Ineasca de peste deal la mama în Telenești, care locuia gard în gard cu o familie evreiască, nu a mai ajuns să înțeleagă de ce evreii lasă neatinse găinile, gîștele și alte orătănii, tăiate de haham, pînă ce acestea prind la miros și abia după aceea le mănîncă. Vecinii evrei erau închiși, totul rămînea taină, se puteau face doar presupuneri. Ca pe mulți moldoveni, ciudățeniile lor o nedumereau, însă era încîntată de bogăția prăvăliilor pe care le țineau. Portocalele, bunăoară, dar și alte citrice cumpărate de la dînșii erau nemaipomenit de gustoase, cum nu a mai văzut după aceea mulți, mulți ani…
Nu departe de casa lor, în satul Telenești, avea gospodărie Etla Bekker, o evreică ce plodise cu diferiți bărbați o droaie de copii care, de cum crescuseră, băieții fuseseră dați să învețe pe la școli, iar fetele măritate cu hurta: care după evrei, care după moldoveni. Își vedeau cu toții de treabă, doar mezinul, Naum, un băiețaș pistruiat și ambițios, după ce absolvi Liceul Industrial din Soroca, vreo doi ani umbla brambura prin tîrg… Oamenii din mahala, adăpînd dimineața vitele la fîntîna de la poarta ogrăzii lor, găseau adesea foi volante ce instigau la răsturnarea regimului, la nesupunere, la izgonirea ocupanților români și la reunirea Basarabiei cu Rusia sovietică. În acele foi volante era și multă informație despre viața fericită pe care le-o oferise moldovenilor de dincolo de Nistru Puterea Sovietelor. Odată, Naum o chemă pe Veta la pîrlazul din fundul grădinii ca să guste din cireșele altoite, și începu nitam-nisam să-i vorbească despre viața la care visează de milenii omenirea. Îi povesti despre bolșevicii de peste Nistru, unde toți sînt egali, nu știu de necaz și sărăcie, căci acolo nu există oameni săraci, toți convețuiesc în comun. E un ideal spre care speră să ajungă toată lumea… Bine-ar fi ca și moldovenii să creadă în viața bolșevicilor!…
După discuția din care Veta nu înțelesese aproape nimic, la vreo cîteva zile, jandarmii din tîrg au dat de urma unui grup de evrei tineri, care păstrau și proclamațiile. “Revoluționari” au fost duși la șeful de post unde, după ce au încasat o bătaie zdravănă, au fost puși cu tălpile pe o plită încinsă și ținuți pe rînd pînă au mărturisit că-i aprovizionează cu “listovci” Naum Bekker, fiul Etlei… Veta era prea copilă, ca să le înțeleagă pe toate… N-a priceput de ce mama l-a ținut pe Naum ascuns în podul casei lor vreo cîteva luni. Zi de zi, jupîneasa Etla îi aducea fiului — în mare taină — de mîncare, iar cînd avea bănuieli că poate fi pîndită, îl hrănea Veta. Zvăpăiata ei odraslă se odihni în caierele de lînă pînă cînd, într-o noapte fu coborît și dus, înfășurat într-un iorgan, cu carul spre gara Călărașilor… Toți ai casei multă vreme n-au suflat o vorbă nimănui, nici chiar atunci cînd jupîneasa Etla i-a șoptit mamei Vetei:
— Mătușă Mărioară, băiatul meu a ajuns cu bine în Argentina…
— I-am stimat și-i stimez totdeauna pe evrei, zicea tata Nică în acele zile. Acea țară este bogată care are, știe a-și păstra evreii… Ei sînt deștepți, aduc în țară bogății, dar acuma mi se pare că ei, cam… îl caută pe Nichipercea… Urmăresc eu foiala evreilor din tîrg, pricep și înțeleg cîte ceva…însă, nu dă Doamne. Cine știe cu ce s-a sfîrși toată daravera asta. După cîte văd eu, nu-i a bine… Evreii așteaptă venirea rusului înapoi… Ehe… Ce credeți?… Rusu-i bețivan, leneș, dar îi hîtru și știe să aștepte momentul potrivit… Am făcut armată la ei, îi cunosc binișor…
* * *
Deși în acea zi de 28 iunie la Telenești nu a apărut nici un rus în carne și oase, evreii, spre deosebire de moldoveni, transformaseră momentul de așteptare în mare sărbătoare. Era o zi cu soare și văzduhul străveziu… Răsuna muzica, iar în ograda Mochilesei, se încinsese o horă. Abia a doua zi, dinspre dealul Molnicului, apărură dintr-un nor de colb două tanchete. În sfîrșit… Mulțimea adunată pe malul Ciulucului se repezi spre ele cu urale și buchete de flori. Ajungînd la marginea tîrgului, cele două mașini blindate au frînat brusc și din ele au țîșnit cîțiva soldați cu fețele negricioase și îmbrăcămintea plină de unsoare, de parcă cu cîteva ceasuri în urmă fuseseră cufundați într-un butoi cu păcură. Unul dintre militari vorbi ceva într-o moldovenească neaoșă:
— Am venit să vă desjugăm de boierii români!… Cum te cheamă, moșulică?
— Avraam!…
— Apîi, primiți, moldovenilor, salutări de la tovarășul Stalin! – zise soldatul.
Soldatul mai întrebă ceva, parcă foarte important, dar mulțimea nu-i prinse firul, deoarece cuvînta nespus de repede.
Și abia după o pauză îndelungată, se găsiră cîțiva evrei mai curajoși, care le urară soldaților plini de bunăvoință:
— Bine-ați venit la noi acasă!…
— V-am așteptat demult… Niște domnișoare evreicuțe, elegante, istețe, i-au îmbrățișat pe soldați, i-au sărutat, murdărindu-se și ele de păcura de pe combinezoanele lor, fapt ce stîrni o veselie generală. Un tînăr și o tînără oacheșă s-au desprins dintre toți evreii și pe un prosob stil național, le-au înmînat soldaților pîine și sare.
— Parcă-s de pe ceea lume! Ucigă-l Toaca! șopti cineva dintre moldoveni, veniți și ei acolo să caște gura.
* * *
Euforia, stîrnită de “multașteptata eliberare” de la 28 iunie 1940 și încununată cu arborarea steagului roșu deasupra fostei primării, se spulberă foarte repede. La numai cîteva zile, administrația sovietică, stabilită în orășel o dată cu intrarea tancurilor, aduse prima surpriză. Într-o singură noapte au fost arestați și deportați cei mai înstăriți evrei din tîrg, iar dughenele lor — puse sub lacăt. Pe cei lăsați deocamdată în pace i-a cuprins descumpănirea, provocată mai cu seamă de exproprierea brutarului Kijner, care punea pîine la dispoziția evreilor, căci moldovenii, în marea lor majoritate, și-o coceau singuri acasă…
Într-o după-amiază dogoritoare, țăranii se întorceau de la seceriș prin centrul tîrgului și se pomeniră cu o priveliște nouă: ovreimea, de la mic la mare, făcea coadă după pîine la o brutărie naționalizată de către noua putere și care încă nu putea îndestula cerințele instantaneu apărute ale localnicilor. Pentru prima oară Veta, ca și ceilalți moldoveni, vedea ce-i aceea coadă, adică rînd la pîine și află că treaba asta se cheamă în limba rușilor “oceredi”… Era primul cuvînt învățat de la rușii care veniseră peste noapte, tulburînd liniștea din jur, trezind multe nedumeriri printre băștinași. Domnișoara Veta, deseori venea la Ineasca unde-și limpezea unele lucruri.
— Am spus eu, a dat pacostea peste noi! pufnea în zilele celea tata Nică, de parcă vroia să compătimească evreimea din tîrg. Cine ca cine, dar ei să nu fi știut că rusul v-a veni cu viclenie și, mai întîi, asupra lor!?.
La Ineasca însă viața își urma calea sa obișnuită. Trifan Druță, cel mai cu stare gospodar al satului, care își avea curtea sub dumbrava de la Chitca, încă năimea oamenii cu ziua, lucrînd și el la treierătoare de rînd cu toții, îmbrăcat, cum se obișnuia, în cămașă și izmene de bumbac toarse în tort, la treierătoare. La cei cincizeci și cinci de ani, se arăta vînjos, plin de putere, lăudat de negustori pentru brînza de oi, pe care mai ieri o cumpărau ovreii de laTelenești să o comercializeze în piețele de la Hotin, Cernăuți și Secureni. Vinul i-l cumpărau francezii de la Șabo, iar lîna rămînea pe seama lui — se zvonea că o scoate la export prin gurile Dunării, la Ismail cu destinația Finlanda, pentru fabricile de șiac de acolo. Gospodarul ducea cu toate acestea un mod de viață aproape ca și al sătenilor, necunoscînd luxul marilor metropole europene, deși se spunea că în băncile de-acolo are depozitat milionul… După ce divorțase, trăise vreo cîțiva ani fără soție, burlac, și iată, cu venirea rușilor, hotărî să se însoare.
— Îi cunosc bine pe gheavolii iștia, zicea el, au să mă beie și-au să mă fure cum o să le vină, iar la urmă au să-mi pună capacul… Doar am făcut oaste, la Port-Artur… A doua săptămînă după venirea sovieticilor, Trifan Druță hotărî să se căsătorească…
Noutatea uimi la culme sătenii.
Îndeseară, după ce se mai potolea arșița, de la Telenești la Ineasca mai pica uneori cîte o mașină cu militari, la curtea boierului. Acolo sovieticii mîncau, beau din gros, unii plimbîndu-se cu boierul parcă supraveghind moșiile lui, iscodindu-l printr-un tălmaci din Transnistria despre afacerile și veniturile sale, după care îl lăsau în pace, întorcîndu-se la tîrgul de peste deal.
— S-a îndobrit cu moscalii, scăpa vorba cîte cineva. E de-acum în slujba lor…
Trifan Druță, cu o presimțire grea pe suflet, se ținea vesel, bine dispus și… darnic. Odată aduse în mijlocul satului o putină cu brînză, pîini mari, rumene și proaspete. Porunci să se prăjească la foc cîțiva berbecuți, dădu cep chiar acolo la un poloboc cu vin muscat, îndemnînd satul la ospăț.
— Rusu-i bun, zicea el! Îi vesel și prietenos. La nevoie și cămașa și-o dă de pe dînsul… Nu-i ca românul — mămăligari și săraci!
Sătenii, care se adunau cu fiece clipă tot mai mulți, rînjeau, mozolind lacom ciolanele și răsturnînd pe valea gîtului pahar după pahar. Mă rog, era pe degeaba. ” A venit sloboda”, rîdeau unii. Alții șușoteau, precum că fapta de binefacere i-a fost insuflată boierului de ruși, că ei l-au pus la cale. La sovietici, chipurile, toată averea este comună și aparține, în egală măsură, și celui ce muncește, și celui de pe care nu prea curg sudorile. Pe la mijlocul lunii august, cînd prinseră să se pîrguiască strugurii și merele tomnatice, într-o dimineață senină, dinspre Leușeni, coborîră trei căruțe cu vornicei și un faeton acoperit cu pînze albe de satin. În curtea lui Trifan Druță, muzicanții de la Ciulucani cîntau marș după marș. Boierul chemă la nuntă tot satul. Și mare a fost mirarea ineștenilor, cînd au aflat că mirele, care era chel, cu favoriții suri, și-a ales o copilă de șaisprezece ani. Pusă alături de dînsul, putea fi luată drept nepoțica lui. Era frumoasă, cu părul negru, bucălat și ochii de căprioară. Se sfia de toată lumea, roșea. Nu scotea o vorbă… trăgînd cu ochii cînd la părinții ei, cînd la conu’ mire, care era îmbrăcat țeapăn în cămașă de borangic, costum roșu cu lavalieră neagră la gît, mîndru că se căsătorește reușit. Lumea se veselea. Cinstea și ura mirilor viață cu dulceață, să se împace ca pîinea cu sarea, iar coana mireasă, crăiasă de frumoasă, sub privirile iscoditoare ale mesenilor continua să roșească pînă-n vîrful urechiușelor. La o horă așa de mare, tineretul se adunase la Ineasca pentru prima oară. Nimeni nu trebuia să plătească nici un ban pentru lăutari… Venise lume și de mai departe, cunoscuții și mai vechi, și mai noi ai lui Trifan, poftiți după datină, căci de la sosirea rușilor, prin partea locului nunți nu prea se făcuseră. La poartă stătea o mașină sură, cu soldați, pe fețele cărora puteai lesne citi, pe lîngă satisfacția că mîncaseră de saț, neliniștea și îngrijorarea că nici pentru o clipă nu trebuie să uite pentru ce fuseseră aduși încoace.
Veta venea la taică-său la Ineasca desișor. Tata Nică trăia singur într-o căsuță zidită de el și nu s-a mai recăsătorit niciodată. Veta venea să-l spele, să-i facă mîncare, sau să mai stee cu el de vorbă. Auzind despre însurătoarea boierului cu lăstărelul de la Leușeni, ea îmbrăcă o fusta verde, brodată pe la poale la șezători, și veni în ospeție la tata, să vadă și nunta boierului, dar poate și pe flăcăii și fetele lui Ion Inereanu vecinii lui tata Nică — trei frați și patru surori. Simion, mijlociul, mai purta tunica militară, fără epoleți. Cei trei frați zbucniseră în vara aceea, părînd buni de însurat, dar nici unul dintre ei nu se putea hotărî să facă măcar un pas spre logodnă, surorile, din patru, numai cea mai mare se măritase toamna trecută. Nunta lui Trifan Druță era o ocazie și trezea în inimile celor trei ceva speranțe… Cînd se prinseră în horă, Simion se pomeni alături de Veta, o tinerică de numai șaptesprezece ani — zveltă, zîmbitoare, care îl vrăji. A dus cu ea apoi cîteva jocuri pînă la capăt. Nunta era în toiul ei, dar cînd soarele trecu de chindii fetele satului începură să-și amintească de casă. Simion Inereanu, care demult pusese ochii pe Veta, se luă pe urmele ei… Inima fetei se făcu cît un purice, cînd la un colț de hudiță Simion îi aținu calea și, îndreptîndu-și spatele lat, îi strînse mînuța gingașă, zicînd fără înconjur:
— Vetuță, mergi după mine?
Fetișcana, care pînă atunci nu se mai întîlnise cu vreun flăcău și nu fusese sărutată de nimeni, simți trecînd-o fiori prin întreaga ființă. I se părea că din toate părțile o urmăresc ochi căscați larg, care o condamnă pentru nechibzuința de a-i fi îngăduit flăcăului să-i ațină calea și s-o țină de vorbă la colțul hudiței.
— Mă tem, bade Simioane, șopti ea cu voce tremurîndă.
Băiatul n-o slobozea… o mai strînse ușurel la pieptu-i vînjos ca să-i spună, tulburat, la ureche:
— Ești a mea, și te duc la părinți să te iau de nevastă!
— Ce-o să zică satul, bade? izbuti să murmure, descumpănită, domnișoara.
— Eu te întreb: mergi după mine, Vetuță?! Și, hotărît, o luă de mînă, ca să coboare imediat spre casa lui, cu poartă și gard de nuiele.
— Merg, bade… merg, că mi-i drag de mata… îngînă Vetuța copilărește, străduindu-se să țină pasul în rînd cu flăcăul. La Ineasca prinsese rădăcină o apucătură omenească veche, la drept vorbind de cînd lumea — și anume: era destul ca la un capăt al satului să strănuți, ca toată suflarea din celălalt capăt să audă și să știe cine a răcit. Cînd cei doi tinerei au intrat pe poarta lui Ion al lui Manolache Inereanu, în ogradă îi așteptau de acum frații Pavel, Tănase și vărul Maftei, flăcău înalt, cît o prăjină, ca toți inerenii, smolit la față, cu ochii bulbucați, mereu curioși. Simion, ca și cum nu i-ar fi luat în seamă, păși cu fata alături pragul casei unde, pe-o laiță de lîngă geam, așternută cu țoluri noi, stăteau părinții Ion și Vasilca.
— Asta-i nora voastră, mamă și tată, rosti dintr-o răsuflare Simion. De după hornul cuptorului, trei fețe înmărmurite așteptau cu gurile căscate să vadă ce are să urmeze. Erau surorile Tatiana, Ileana și Manea, care știau că mai întîi trebuie să se însoare bădița Pavel, fratele cel mai mare, iar abia după asta îi venea și lui Simion rîndul. Cum de nu și-a luat el de seamă? — nu le venea lor a crede.
— Să-ți fie de bine, dragul mamei, vorbi într-un tîrziu mătușa Vasilca și Simion nu pricepu: mama îl condamnă sau îl blagoslovește?
— A cui ești, fată-hăi? dori să afle bătrînul Inereanu. Nu cumva a lui Nic-al lui Gheorghe-al lui Andrii al Axîntoaiei de la femeia lui din Telenești?
— A lui…
— Semeni… Să fii sănătoasă!… Și moș Ion scăzu glasul: Apăi, iaca, așa trăim noi. Și te rog să iei… Bătrînul ridică de pe pervazul ferestrei ulciorul de lut și umplu o cupă de aluminiu cu vin roșu, din care săltau stropi argintii de tărie. Veta simți că încep să-i tremure picioarele. Dar era în stare să-și dea seama că, dacă a intrat în casa unui flăcău, de acolo numai logodită trebuie să iasă. Altfel se face de rîsul satului pentru toată viața… Cîți ani avea să mai trăiască după asta, n-a putut să se dumerească cum de-a băut atunci toată cupa ceea de vin, fără să se răsufle… În casă, și afară deodată se stîrni un fel de murmur de dezaprobare a ceea ce avea de gînd să facă, după părerea celorlalți, nechibzuitul Simion. Urgent se adunaseră mai multe neamuri. Unii îl condamnau, alții îl încuviințau, iar în casă, de față cu tinerii ferecați de o tăcere înăbușitoare, șușotelile trecură deschis în chicoteli. Simion o luă pe Veta de mînă și ieși în ogradă, cu gîndul să se prezinte neamurilor, să se laude cu ea. Din urma lor veniră buluc cele trei surori. Pavel, cînd îi zări, se învălui de tăcere și fum de țigară. Fratele cel mai mic tăcea și el. Semn de viață părea să dea doar vărul Maftei, care își tot sufla nemulțumit chica neagră de pe fruntea-i îngustă, și deodată, fără nici un fel de tact și cruțare încercă să-i ceară socoteală vărului Simion:
— Ce-ai făcut?
— Mă însor, badei.
— Te grăbești, vere… D-apoi Pavel cum rămîne?
— Las’că s-a descurca el cumva în treaba asta… Pavel făcuse armata în trupele de jandarmi, la Constanța, dar rămase o fire tăcută, blîndă, chiar nehotărîtă cînd venea vorba să decidă singur să-și aleagă o fată. Se bizuia mai mult pe vărul său.
— Știi ce trebuie să faci? reluă Maftei, după ce mai chibzuise.
— Dacă mi-i spune, zîmbi mîndru Simion, trăgînd-o pe Veta mai aproape de dînsul.
— Du-o înapoi, îl sfătui serios vărul, arătînd cu mîna spre Veta. Așteaptă să se însoare mai întîi Pavel și numai după aceea…
— Pavel n-are mireasă. Cu cine să se însoare? aproape pufni în rîs Simion, trăgînd șmecher cu ochiul la frate-său, care continua să stîrcească dincolo de perdeaua de fum, de parcă discuția nu-l privea. Maftei îi luă pe dată apărarea:
— Are el cu cine. Tu nu știi… Apoi turnă tot ce avea de spus și propus: Este colea, sub pădure, Artina lui Furuță… Are casă, îi fată mare, cu avere. Deseară trimitem staroste la ea…
— D-apoi fata ceea e mai mare decît Pavel cu mult… Simion îl măsura mirat cu privirea: de ce nu te-ai însura mata cu dînsa?
— N-a fost dat de la Dumnezeu să fie a mea, se apără vărul Maftei. Socotelile și chitelile lui stîrnind zîmbete pe fețele lui Pavel și Tănase. Simion se simți stăpîn pe situație. Adăugă domol, și hotărît:
— Ia lăsați… Nu duc eu fata înapoi!…
— S-o duci, că trebuie să se însoare mai întîi Pavel, îndrăzni să se amestece, invocînd același motiv Tatiana, una din cele patru surori, o codană cu ochi mari și frumoși, mereu cu o rază de nemulțumire în ei. Avea buzele late, iar fața de țigăncușă. Veta iar se zgribuli, de parcă o plesni cineva din spate. Dar o viață grea și cam plină de necazuri, chiar și pînă la acea vîrstă fragedă, o învățase să fie — la nevoie — aprigă. Bănuind că logodna ei se cam lungește, răbufni cu glasu-i răsunător:
— Dacă m-a adus, să știți că nu plec de-aici, măcar să crăpați! Era atîta hotărîre în vocea ei, încît tăcerea puse imediat stăpînire pe gura tuturor. Vestea că Veta lui Nică al lui Gheorghe al lui Andrei a fugit după băiatul lui Ion al lui Manolache Inereanu se răspîndise prin Ineasca înainte ca fata să fi curmat strădaniile lui Maftei. Toată noaptea ce-a urmat inima Vetei nu și-a mai aflat astîmpăr. A dormit singură în căsoaia de la poartă. Prin pereții subțiri și goi răzbăteau pînă la ea vocile cînd potolite, cînd răstite ale fraților și surorilor lui Simion, întrerupte uneori de chiotele vesele, ale nuntașilor care continuau să chefuiască la curtea lui Trifan Druță…
A doua zi pe la amiază, cînd soarele se ridicase sus și lumea se mai limpezi, venindu-și în fire după veselia din timpul nopții, peste Ineasca pică o noutate uluitoare: îndată ce nunta se termină, soldații au arestat mirele, mireasa și i-au dus la tîrg cu duba… Mai spre seară, prin viile însorite de pe costișa Cheptușoaiei, ineștenii vedeau venind la vale, ca o fulguță, toată în alb, plînsă, lăstărelul de mireasă, care fusese eliberată de sub arest și trimisă în calea ei. Despre Trifan Druță Ineasca nu avea să mai audă nimica niciodată… Mai degrabă această nemaipomenită veste decît cea care le aducea la cunoștință că noua stăpînire cheamă lumea la adunare i-a adus pe săteni în mijlocul satului. De la Telenești sosiră doi militari și un translator în civil. Acesta din urmă urcă pe un poloboc întors cu fundul în sus și cu glas sever comunică mulțimii:
— Chiaburul Druță a fost răsculăcit și toată sostoiania lui amu îi a vostră. Să trăiască tovarășul Stalin, care zilnic chibzuiește la noi tăt! Doloi expluatatorii!!!
Într-o singură săptămînă, toată averea boierului a fost spulberată parcă de un vînt rău. Din beciul și pivnițele de la Curte, cărau la casele lor care ce-i cădea sub mînă: vedre cu vin, cașuri, caiere de lînă, saci cu făină… Începu și împărțeala dobitoacelor din ocoalele și grajdurile pline — cine și cît putea să ia dintr-odată! Simion aruncă pe grumaz un berbecuț cu cornițele rupte, mai trăgînd de funie în urma lui și o bîrsană. S-au găsit, fără îndoială, și din acei care-au jinduit ocoale întregi, stîrnind mare zîzanie printre consîngeni! Ochimaș Morozanu și Anton Fetescu, megieși cu viile și părtași nedespărțiți de cîrciumă, puseseră ochiul pe stîna de la Stănica, încă din noaptea nunții. Dar băutura ce curgea gîrlă, mai ales hazardul jocului ce-i absorbi la partida de pocher cu doi dintre soldați, nu le fuseseră cu doamne-ajută. Pe la miezul nopții, de-acum bine-aghesmuiți, se făcură, pe neașteptate, stăpînii unei sume frumușele, pe care tovarășii, de la o habă de vreme, numai astfel se adresau ei către ceilalți doi parteneri, au pierdut-o la jocul acela de cărți cît Ochimaș și Anton ar goli un ulcior. La sfîrșit, își dădură reciproc mîinile în semn de trainică cunoștință și lungă prietenie, se petrecură în cîteva rînduri — tovarășii pe Ochimaș și Anton și invers — pînă la pîrleazul din bătătura vădanei Vasilița Cantiuc, de unde le era mai pe de-a dreptul să ajungă în mahalaua de jos, la bordeiele lor, dar și să-i însoțească pe noii tovarăși pînă la mașina sură cu cîțiva soldați, care vegheau în hudiță. Pînă la urmă, au ajuns să se îmbrățișeze și să se pupe. Cum ajunseră acasă, nu-și amintea nici unul din cei doi megieși, dar cînd se treziră pe la apus de soare și aflară satul cărînd de la Curte, mahmureala li se evaporă ca un strop de rouă în dricul verii. Cam pe la miezul nopții, se înființară la stînă, dar aici se porăiau în toată voia cumnații Petrea Mereuță și Tofan Neculaencu, care apucaseră de-acum să curețe grajdul boierului și de tizic… Două perechi de cai — cei mai falnici din împrejurimile Teleneștilor — se agitau în noapte, legați de stîlpii de la poarta stînii, iar cumnații tocmai se pregăteau să stăpînească capetele din alt ocol, cînd o fluierătură asurzitoare spintecă liniștea nopții. Nu era om în Ineasca să nu cunoască fluierătura celui mai arțăgos bărbat la beție, dar și la trezie… Întîrziații se orientară repede în situația creată: nu le-a trebuit mult ca să pună mîna pe căpestrele armăsarilor, și acum, la lumina lunii, de sub bundița lui Ochimaș străluci muchia unei bărdițe. Cumnații, amîndoi înalți și bine înveliți, le-ar fi ținut piept celor doi. Slab și sfrijit, stors de beție, Anton s-ar fi risipit cu tot cu zdrențele pe care le purta, din prima lovitură. Mai anevoie ar fi fost cu Ochimaș și nu că s-ar fi temut de pumnii lui, ci de mintea-i tulbure. În clipa aceea, lui Ochimaș, nenorocosul, îi străluceau ochii de zaviste și lăcomie, dar și de sălbatica bucurie și plăcere că ține de căpăstru nu numai cei mai frumoși armăsari din județ, dar și pe cei doi chiaburași proaspăt pospăiți, cărora, de altfel el singur nu știa de ce, le purta pică. Cumnații s-ar fi mulțumit de-acum numai cu perechea de cai și, poate, cu vreo ieduță-două, dar cînd dădură să se apropie de Ochimaș, acesta mîngîia cît mai la vedere muchia bărdiței… Cît putea să țină acest duel mut nu-și dădeau seama nici unii, nici alții. Deodată, de după piscul dealului, aproape simultan, din două părți, îi prinseră în clește luminile orbitoare, însoțite de uruitul motoarelor celor două camioane ce s-au aflat, mai departe de ochii lumii, într-o hudiță lăturalnică, nu departe de casa lui Trifan Druță. Pînă apucă Ochimaș să se dezmeticească, mașinile se opriră la cîțiva pași de poarta ocolului. Motoarele nu amuțiseră, cînd o voce tunătoare sparse tăcerea nopții cu comanda: “Stoi! Streleati budu!” **Stai, că trag (rus.). Și imediat mai mulți soldați făcură cerc în jurul făptașilor, cu carabinele ațintite. La Ineasca, ca și în toată valea Ciulucului, s-au găsit repede pîrîtori, gata să-i denunțe noilor autorități din tîrg… Sentința li s-a citit pe loc, iar peste noapte, la marginea pădurii de la Stănica, răsunară împușcături. Cei patru au fost executați ca elemente dușmănoase. În gropile în care au fost aruncați s-a turnat var. Aflînd de cruzimea cu care se acționaseră și de nenorocirea ce dăduse peste cei patru trăitori ai săi, Ineasca înțepeni pentru multă vreme într-o spaimă totală.
— Iat-așa… s-au schimbat stăpînii… Românii ne măsurau din cînd în cînd cu cîte-un ceatlău pe spinare, zise Nic-al lui Gheorghe celor cîțiva gospodari care-i aduseseră vestea dis-de-dimineață, iar rușii… ne omoară! Cu o mînă, chipurile, ne dau, iar cu cealaltă ne împușcă… Nu sînt rușii ceia de pînă la 1918…
* * *
La croit și la tocmala dinaninte de nuntă, tinerii l-au luat de naș pe Mihail, fratele mai mare al Vetei, un om slăbuț, cu ochii mici, mereu serios, cumpătat la vorbă. Mihail se căsătorise cu vreo cîțiva ani în urmă, încă nu avea copii, dar, deja înjghebase o gospodărie bunicică. Mereu, cînd sta la masă, își ținea soția de mînă și cerca să zică:
— Eu, cînd mă-ntîlneam cu ea, și arăta cu ochii serioși către soție, îmi ziceam mereu în gînd: “Dă Doamne s-o iau pe Maria!”
— Iar eu, parcă-i rupea gîndul Maria, cu ochii scăldați în fericire, cînd mă întîlneam cu dînsul, tot ziceam în sine: “Dă Doamne să mă ieie Mihail!”. .
Toată viața Simion le amintea nașilor acest dialog hazliu, la părerea lui, pentru care nașii se supărau. Din ziua cînd Simion a “furat-o” pe Veta (așa se zice la Ineasca), ea nu s-a mai întors la Telenești, la mama.
Nunta Vetei și a lui Simion Inereanu a avut loc într-o zi friguroasă de noiembrie. Toată zestrea lor s-a redus la un lăicer, două oi aduse de rude, luate ceva mai înainte, de la Curtea lui Trifan Druță, și o vițică sau un bouț (ce-a făta vaca) juruit de socrii cei mari. La început, tinerii însurăței au stat în căsoaia de la poartă. Împreună cu părinții se duceau în țarină la prășit. Au vîndut berbecul (una din cele “două oi” primite în dar la nuntă) și au cumpărat un purcel. Oaia în primăvară a fătat doi mielușei brumării. Mama Vetei le dădu de pomană o cloșcă cu pui și, cînd afară se încălzi de-a binelea, tinerii agonisiseră deja o țîră de avere.
— Măi, măi, îmbogățești văzînd cu ochii! făcu a mirare Tănase către frate-său, cînd acesta se apucă să mai înjghebeze și un țarc pentru curcani. Simion nu răspunse. O auzi și pe soră-sa Agafia, care trecea pe-alături:
— Unde să ne mai punem noi cu cei bogați! Și împunsătura asta o lăsă să-i treacă pe lîngă ureche.
— Dacă v-ați da de-o parte cu-ale voastre, bine-ar fi… bombănea tot mai des de la o vreme și socrul Vetei, care umbla prin ogradă cu o furcă subsuoară, gata-gata parcă să se apuce de cărat ceva sau de răscolit paiele, însă pînă la urmă nu se atingea de nimic. Sau mai ducea și cerca, hîțînînd, parul de la poartă, să vadă de se mai ține sau nu… Și tînăra nevastă se puse să-și cetăre bărbatul… Era tînăr ambițios, dar încă neobișnuit să facă vreun pas, fără oftatul părinților. Veta se stropșea pe-ascuns la el, să facă ce spune dînsa. L-a tot cicălit pînă ce Simion cedă. Au cumpărat, mai întîi, un lot de pămînt cu o căsoaie dărăpănată în via de la Toba. Veta era harnică, iute ca zvîrluga, vroia să iasă cît mai curînd din nevoie, să ajungă în rînd cu gospodinele satului. Pînă în toamnă au și trecut cu traiul în gospodăria lor de la via lui Toba.
* * *
Mama Veta se necăjea s-adune la un loc și alte cruci umede, putrede de tot, care de cum încerca să le ridice, se frîngeau de la jumătate… Așchii ude îi nimeriseră în șoșoni.
— Iaca ce ne-așteaptă pe toți, zise ea, netezind ușurel putregaiul căzut peste poalele bundiței. Și cînd te gîndești că fiecare cruce ascunde un suflet de om, care-a fost și nu mai este, zburînd din lumea asta ca un fluture în noapte, să nu se mai întoarcă niciodată… Privi necăjită în jur, însă nimeni nu o auzi…
Cu oasele o scoase repede la capăt. Le grămădi într-un țuhal și le căra, grămăjoară, în fundul grădinii — cînd se va mai zvînta, le-or înmormînta în țintirim. Crucile însă i-au fost mai de năpastă. Îmbibate cu apă erau din cale afară de grele. O fulgerau tăieturi prin șale, cînd încerca să le ridice și să le tăbîrcească, fie și frînte, pînă la gardul de lîngă căpița de fîn, de care le rezema… Nici nu știa dacă, după chinul ista de dimineață, va mai avea putere să meargă la biserică, la Rădeni, precum se pregătise de cu seară. “Trebuie să mă duc, își zise plină de credință. Și așa nimeni nu se duce… Biserica și țintirimurile azi, ca de cînd lumea, le vizitează mai mult bătrînii… ” Și iarăși se oțărî aplecîndu-se. O supărau șalele și nici lucrul nu-i mai sporea ca în anii tinereții. Ar fi putut să mai lase treburile pe seama copiilor, căci acum, slavă Domnului, au trecut cu toții de treizeci, s-au reîntors la casa părintească și ea n-are decît să se cuibărească sus pe lejancă și de acolo să dea porunci, cum o ia uneori în căruță bărbatu-său. S-ar cuibări, dar nu-i în firea ei s-o facă. S-a deprins să trebăluiască singură și i se pare că așa cum face ea cutare sau cutare lucru copiii n-o să-l facă chiar dacă au ajuns și ei să aibă copiii lor. “Ce folos însă că, undeva, în Rusia, are nepoți mari, dacă a și uitat, cum arată… Îi are și nu-i are… Iar de lucru, nimeni nu a murit… De-ar fi sănătate. Sănătatea tare-i scumpă, numai că se împuținează cu anii, sărmana! Și cum să stai în casă cînd afară-i prăpăd? “Apoi, cînd se mai poartă prin ogradă, este chip să nu-l scape din ochi pe bărbatu-său, că prea se întrece cu ulciorul. Tata Simion părea că-i citește gîndurile, dar nu se mai rușinează chiar pînă-ntr-atîta de probozeală, deși îl mai făcea, totuși, să se stăpînească cît de cît.
Priveliștea din ogradă nu o mai înspăimînta pe Veta. De cum vine primăvara, nu numai în satul lor, dar în multe localități din Moldova au loc masive alunecări de teren. Este cea mai grea nevoie de pe capul oamenilor din ultima vreme. Iarna defoc n-ajunge, lumea taie cu nemiluita copacii, se slăbesc dealurile și, cînd primăvara năvălesc ploile, stihia aduce mari nenorociri. Așa e voia lui Dumnezeu pentru a pedepsi necredincioșii care cearcă a nu mai avea frică de el… Demult, încă de pe-atunci cînd era tînără, în putere, l-a moroncit pe nesocotitul ista de bărbat să se mute undeva mai pe vale, pricepînd că odată și odată au s-o pățească. Acuma cele întîmplate n-o supărau atîta cît nechibzuința bărbatului… După trăsnetele și fulgerele năprasnice din noaptea trecută, prăpădul nu-i păru chiar așa de strașnic. O aruncă mai degrabă într-o mahnă adîncă, amestecată cu multă durere. Numai cînd dădea cu ochii de nucul prăbușit peste gard — nucul tinereții lor, sufletul îi sîngera ca o rană. Fiind pus nu cu mult înainte de nașterea copiilor, copacul a crescut o dată cu ei. Durerea o simți acută încît avea impresia că i s-a arătat un semn rău de tot, căci furtuna se întîmplă cînd Arion se afla la lucru, în schimbul său de noapte. După atîția ani de pedeapsă și viață prin străini, băiatul ei cel mare s-a întors acasă un alt om, dar care seamănă leit tot cu… fiul ei. Arată a fi, dacă nu îmbătrînit, nu știu cum maturizat prea în pripă, avînd privirile stinse și obosite. Ea pîndea să regăsească în ochii lui acele scîntei pe care le avea cînd odată, demult, îl petrecuse la învățătură, și nu le găsea. Arion îi părea înstrăinat… cu sufletul ferecat după gratii. Zile în șir, săptămîni la rînd a umblat tăcut prin ogradă, cutreierînd grădina cu mîinile la spate, asemeni tatălui Nică. De cum l-a născut, a simțit că feciorul îi seamănă leit… Acuma, Arion parcă îi luase locul tatălui ei pe pămînt. Tot așa de înalt, aplecat din spate, se plimba prin ogradă îngînînd sau șuierînd încet o melodie, cufundat în gînduri. Vorbea numai cînd îl strigau ai casei sau cînd altcineva reușea să scoată vreun cuvînt din el.
— Arion, ai să mănînci, mami?
Arion tresărea, întorcea repede capul în direcția de unde răsunase chemarea, apoi, după o habă, răspundea cu glas stins:
— Mulțumesc. Vin îndată. Și mama Veta îl întîmpina îngăduitoare, dar cu privirile ațintite spre ochii lui. O priveau blînd, ca mai înainte, însă, ori că-i slăbiseră ei vederile, ori că anii aceia de prinsoare într-adevăr îl prădaseră pe Arion, ea, mama lui, nu mai găsea în ochii odraslei ei agerimea pe care aștepta să o revadă. Și se tot întreba cum să-l scoată din această închisoare a sufletului, din starea de acum?… Dar, ori că pierduse cheile de la inima lui, ori că gratiile celea apucaseră să ruginească, băiatul rămînea ferecat în sine chiar și față de demersurile materne. De aceea, cînd Arion se învoi să se încadreze în muncă la abator, fie și ca subaltern al lui Nichifor, ea se bucură sincer. Năzuia că poate măcar astfel va fugi din celula cu gratii, care se vede că îl urmărește pretutindeni în viața de toate zilele… Și iată, cînd Arion se întorcea viu și nevătămat din schimbul de noapte, cerul le luă nucul. “Cu ce-am păcătuit, Doamne?” se căznea mama Veta în sinea ei și de fiecare dată ecoul întrebării îi strîngea dureros inima. Abia cînd îl văzu pe Nichifor venind cu beschia aruncată pe umăr, scăpă din înțepenire. Și bine că își reluă treburile ei, căci dacă ar fi stat să vadă ce se întîmplă mai departe cu nucul, beschia i-ar fi trecut prin carne vie. Luă la rost orătăniile care stăteau gata să înceapă a strînge cele împrăștiate prin gospodărie. Mîinile știau singure ce au a face, șoșonii cunoșteau pe de rost orice colțișor de ogradă și cărările din mahală — se lăsă în voia lor, dar totodată în mintea ei gîndul o bătea în căutarea răspunsului la chinuitoarea întrebare:
— Cu ce-am păcătuit, Doamne?
* * *
Soarele se ivea licărind ca un diamant de după dealul Lipăgăului. Stoluri de nori plumburii goneau unul după altul spre asfințit, dezgolind în urma lor, petic cu petic, un cer albastru-roșiatic. Satul prinse a se trezi și treptat se umplu de forfotă. Dezastrul cu ploaia și furtuna adusese mari nevoi pe capul sătenilor, dar cel mai mare necaz se abătuse asupra gospodăriei lui Simion Inereanu. Oamenii care treceau pe uliță priveau tăcuți grămada de oseminte, crucile putrede mînate în ogradă. Închideau și deschideau ochii și clătinau din cap, compătimitor. Curiozitatea i-ar fi împins să mai schimbe o vorbă-două cu gospodarul. Cu atît mai mult că pe pietroiul de lîngă poartă se zărea ulciorul. Dar chipu-i întunecat îi făcea să-și vadă de drum. Cînd are vreun necaz, nu-i în apele sale, e mai bine să nu te pui cu Simion, că-i sare ușor țandăra. Iată acum, nitam-nisam, sări cu gura la nevastă, văzînd-o că se îndrepta spre fîntînă cu două căldări în mînă.
— Ai să te deșeli, hulere! Þi-am spus: trezește vreun bleaghi din casă… Scoate-i la lucru, nu-i ține la icoane…
— Ei sînt oaspeți! interveni Nichifor, ca să aplaneze conflictul.
— D-apoi, mă miram eu c-o să spui de dimineață o vorbă cu tolc! se aprinse mai crîncen tata Simion. Taman ca-n vorba ceea: Dumnezeu face casa, iar dracul aduce musafiri!
— Fă-ți mai bine cruce, că-i ajunul Floriilor. Intrăm în săptămîna patimilor, cercă să-l ogoiască femeia. Și mai las-o cu paharul, mirimosule! Cînd veni vorba de pahar, tata Simion se mai domoli. Nu că ar fi avut frică de nevastă, dar în ultimii ani vedea că nu mai ține la beție ca în tinerețe. După ce se trezea din beții, începea să-l doară ba în coaste, ba în șale, ba abia tîra un picior, simțind că nu-l ascultă… vinul i se urca la cap și-i înmuia mișcarea…
— Tîrîie la apă din fîntînă, dacă nu-ți dă mîna să bei din robinetul din casă, zise el mai împăciuitor. Am cheltuit un pumn de bani ca să-ți ușurez traiul, să nu cari apă cu mîinile, dar tu înadins opintești căldările, făcîndu-mă de rușine în fața oamenilor… Vrei să te jelească lumea…
— Apa de la grant, are rugină.
— Dar cea din fîntîna lui Aftene pute a chișăt de porc! i-o întoarse din nou supărat tata Simion.
— Toată mahala bea de-acolo și nu se plînge…
— Așa sîntem noi: Chiar dacă ni-i rău, spunem că… ni-i bine. Fățărnicie curată, la tot pasul! Chiar și-n biserică! Toți în ajun suduie, mănîncă de frupt, dar pleacă, se spovedesc, crezînd că Dumnezeu îndată le iartă păcatele, cînd…, se grijesc!… Apoi, după un răgaz, continuă vorba cu probe noi: De ce Sokoliuk și banda lui și-au făcut artiziană mai sus de ferma de porci?! Să nu-i pută a baligă și chișăt! Nouă — da! Lui — nu! Parcă rusăraia lui ar fi — de la născare — cu patru coaie, în loc de două! Se pune întrebarea: de ce?…
— Du-te și-l întreabă! Dac-a vrea, ți-a spune!
— Și-am să-l întreb, iar el trebuie să-mi răspundă că vrea să ajungă sluga poporului! Deputat, sări-i-ar ochii să-i sară!… Bleaghiul!. .
— Mai bine să-l întrebi pe Mitru că-i persoană de-ncredere în alegeri, se amestecă iar Nichifor.
— Am să-i zic, cînd n-a hoschi, aprobă tata Simion, scuipînd în palme, semn că-i gata să apuce iar mînerul beschiei.
Veta nu mai vroi să asculte pălăvrăgeala bărbatului, care nu era om rău, dar avea mereu slăbiciunea să vorbească mult, fără tîlc. Ei îi era dragă să meargă la fîntînă, deși avea robinet în casă, de unde curgea aceeași apă. Fîntîna lui Aftene din preajma casei era pentru dînsa o consolare. În drum se întîlnea ba cu o cumătră ba cu un cumătru, schimba o vorbă-două, afla noutățile satului, necazul oamenilor și viața-i devenea mai interesantă. Se obișnuiseră și oamenii satului cu ea, ca să vorbească, să se sfătuiască, s-o întrebe, să-i spună durerile. Nu o puteau opri nici vînturile, nici ploile, nici ninsorile. Pentru ea drumul spre fîntînă parcă era a doua viață. De cîte ori se ducea la fîntînă, schimba în gînd, măcar o vorbă-două cu salcia din preajmă. Răchita bătrînă, încovoiată ca și ea din șale, își apleca pletele lungi, pînă la colacul fîntînii. Veta știa încă din copilărie, de la mama ei, că salcia au sădit-o nașii în ziua cînd ea a fost botezată la biserică. În acea zi îndepărtată, sătenii au sfințit și fîntîna făcută în poarta lui Aftene Șoltoianu. De aici, oamenii îi și ziceau “fîntîna lui Aftene”… Mai tîrziu, peste ani, nu o singură dată se întreba, fiindu-i de-a mirării, cum de a rămas salcia întreagă, aici, lîngă fîntînă, mai ales atunci cînd era doar o vărguță-mlădiță. Chiar în primul an, o gospodină înfocată o rupsese aproape de la rădăcină, că-i trebuia o vărguță să-și alunge plozii, care se grămădeau în jurul colacului și scuipau în fîntînă. Maică-sa a plîns atunci, dar salcia nu s-a pierdut. Din doi mugurași, au răsărit în primăvară două mlădițe. În vara următoare s-a făcut mai voinicuță, apoi de alt an, părinții au ocrotit-o ca și pe fiică… Primele amintiri de copil ale Vetei prind a se depăna anume de la răchita de lîngă fîntînă — cum tata Nică îi retezase mlădițele buiestre ce creșteau la început pe cei doi lăstari porniți de jos. La cîțiva ani, răchita, după ce tata îi ridicase coroana pînă deasupra gardului de nuiele, se apucă să-și lase plete bogate spre pămînt, acoperind streașina fîntînii, apoi aplecîndu-se pînă la inele, de parcă-și căuta insistent o oglindă. Cînd se ridicase fetișcană în mahală, venea adesea să împartă cu salcia fie niște stări sufletești nelămurite, fie puținele bucurii ori lacrimi amare, îndeosebi cînd părinții ei au divorțat și ea s-a pomenit parcă… împățită între ei. De-atunci și pînă acum, ori de cîte ori vine după apă, o aseamănă cu o zînă blajină, care a coborît după miezul-nopții în mahala După Vii, să bea apă neîncepută, iar un Vifor-zmeu a prins-o și a vrut să o răpească. Au dat însă sfoară-n țară cocoșii, cu cîntatul lor dintîi, și zmeul speriat a înfipt-o pînă la brîu în pămînt. Și de-atunci crește așa, cu șoldurile prinse strîns în luturi, cu boiul de-o palmă deasupra gliei, cu brațele întinse spre cer, a îndurare și izbăvire, cu pletele sorbind răcoarea din adîncul fîntînii. De-o viață se căznea să-și recunoască ce-o atrage mai tare la fîntîna lui Aftene de După Vii — cea mai dulce apă din Ineasca ori bucuria revederii cu salcia-soră. Uneori, se lua cu gîndurile și pierdea firul timpului, pînă nu o strigau ai casei, iar la mijlocul tuturor acestor straturi-retrăiri se așterneau atîția ani întortocheați, care de mult s-au scurs spre zările de basm ale destinului și doar puzderia de riduri care-i împovărau cu fiece zi fața, o făceau să fie stăpînă pe sine în vălul amintirilor legate de nedespărțita, de soarta ei, salcie. Și acum pornise spre ea, prin vălurile ușoare de ceață ale pămîntului reavăn, nu pentru c-ar fi avut mare nevoie de apă proaspătă — după potopul de astă-noapte numai de apă nu ducea lipsă. De fiecare dată — la greu și la ușor, găsea clipe de răgaz, ca să-și odihnească privirile în coroana unduioasă a arborelui, și freamătul lui îi alina întrucîtva zbuciumul. Nădăjduia și de data aceasta să-i mai potolească durerea, ce se abătuse, cum credea dînsa, asupra copiilor ei. Deși, copii… au fost odată, iar acuma sînt oameni în toată firea… După o viață îndurată prin străini, s-au întors cu toții acasă, ca niște oșteni dintr-un război îndelungat, crîncen, pe care au vrut să-l cîștige, dar l-au pierdut, deoarece chinul a ținut prea mult și prea i-a istovit… Dar, mai socotea ea, acest război ei nici nu l-au pierdut… nici nu l-au cîștigat. Au trecut doar printr-o năprasnică bătălie, rămînînd vii, lăsînd pe cîmpurile de înfruntare ani mulți, tinerețea și sănătatea… Dar o dată ce s-a întîmplat așa, era gata să plătească slujbe la biserică, să rupă de la gură bucățica cea mai bună să le-o dea, numai să le fie bine… Se rezemă de coarba fîntînii, mîngîiată de mugurii pufoși și înrourați.
* * *
Veta simți de-a binelea povara sarcinii într-o zi, cînd se dusese pînă la mama, la Telenești, și aduse de-acolo groaznica veste că s-a început războiul. Aflase noutatea în marginea tîrgului. Două evreice bătrîne se văicărau, smulgîndu-și părul din cap și răcnind în gura mare:
— Main got! O, main got!!
— Bieții evrei. Sărmanii oameni! Totdeauna presimt nenorocirea… Nimeni nu poate scăpa de ea, zise tata Nică, ascultînd-o cînd ea ajunse la Ineasca. Războiul ista e prăpăd pentru ei, sărmăneii… Tare-aș vrea să-i ajutăm cu ceva… Mi-s prieteni și, dacă cineva s-a socotit amăgit de dînșii… ovreul îi un așa om, căruia tu singur îi dai… El niciodată nu-ți bagă mîna în buzunar…
La vreo cîteva zile, Veta se îngrozi și mai tare, cînd deasupra tîrgului apărură două avioane, cu un vuiet prelung și greoi. Din tării, îndată se năpustiră asupra lor alte trei avioane mici și ea, ca toți ceilalți, nu apucă să priceapă ce se întîmplă, cînd unul după altul cele două avioane cu steluțe roșii, lăsînd în urma lor cozi lungi și înfoiate de fum, se prăbușiră în bahnele din lunca Ciulucului. Pînă spre chindii, vestea războiului înaintă neabătută pe drumul pietruit ce ducea de la Telenești spre Orhei. Pe la începutul lui iulie, la un an de cînd sovieticii trecuseră dincoace Nistrul, trupele lor începură să se retragă în grabă, dînd foc primăriei, magazinelor-prăvălii și morii din tîrg. Căruțe încărcate cu buclucuri, adunate la repezeală, mînate de vreun bărbat, dar de cele mai multe ori de femei, înspăimîntate pentru soarta copiilor lor ascunși printre bulendre, se îndreptau spre răsărit. Căruțele acestea umpluseră drumurile. Printre lume se zvonea că evreii trebuie să se grăbească de a ajunge la Nistru, căci în celălalt mal este salvarea lor…
Priveliștea evacuării populației evreiești din Telenești îi aminti Vetei de coloanele cuprinse de forfota venirii rușilor din vara trecută. Doar că pe fețele evreilor se întipărise o spaimă neagră, ce se contopea cu galbenul postatelor de ridichioară de pe marginile drumurilor. Evacuarea tîrgoveților continuă toată noaptea și a doua zi. Prin satele din împrejurimi lumea prinse să devasteze dughenele, casele părăsite. Noaptea, pe la Malul galben, la hotarul dintre Ineasca și Verejeni, au avut loc și atacuri de jaf asupra trăsurilor ce se retrăgeau în panică. Unora lăcomia le făcu pentru totdeauna numele de pomină. Halarambie Avădanei, de la Mihalașa, fură noaptea, din casa unui evreu din tîrg, o sofcă. Tăbîrcind-o cu greu în spate și mînat de visul dobîndirii unei averi, ajuns acasă descoperi în ea… cadavrul unui evreu bătrîn. Evreii mai naivi, cărora nu le venea a crede în ceea ce se spunea despre bestialitatea nemților, au rămas pe loc în speranța că războiul, mîine-poimîine, se va termina și nu vor păți nimic… Se mai spunea printre lume că dincolo de Prut, în România, evreii nu erau supuși masacrărilor. Deci și în Basarabia trebuia să funcționeze aceeași lege. Învălmășeala de bună seamă părea să ia sfîrșit în curînd. În afară de o lovitură aeriană, ce se putea aștepta asupra căruțelor evreilor care părăseau locurile, nu exista motiv de neliniște. Autoritățile sovietice se mai rețineau în Telenești iar Comisariatul Militar începuse să mobilizeze tinerii din împrejurimi.
Simion a fost încadrat de sovietici chiar a doua zi și pus să facă instrucție cu cei de seama lui. Pe imașul de pe malul Ciulucului cîntau militărește și mărșăluiau în coloană supravegheați de un sergent sovietic călare, care mereu se uita la ceas, de parcă se pregătea să o ia la goană spre răsărit. Lumea din tîrg, lipsită de orice informație despre războiul declanșat, venea ca la spectacol să-i admire pe recruții încolonați în plutoane… Muștruluiala asta a tot continuat pînă pe la mijlocul lui iulie, deși nu părea să aibă vreun rost. Tinerii mobilizați așteptau să fie trimiși pe front. Nu li se dădea nici hrană (venea fiecare cu ce avea pregătit de-acasă), nu li se dădeau nici arme. Un ofițer le spunea că, peste cîteva ore, vor pleca spre Călărași, altul anunța că vor lua calea spre Bălți, al treilea – că vor fi duși la gara Rogojeni… Pînă la urmă, au fost încolonați și scoși la drumul ce ducea spre Rezina. Au mers în marș forțat pînă la Scorțeni, lîngă Chiștelnița. Noaptea au dormit într-o biserică și în ograda ei, iar în zori, cînd să-și continue calea, le ieși înainte un ofițer călare și le ordonă cu-n bine pronunțat accent transnistrean:
— Tăt’ lumea împrăștiet acasă!
Recruții, în marea majoritate flăcăoani, necunoscători ai politicii marilor puteri, nu mai puteau de bucurie! Peste tot răsunau numai urale. Trecînd prin satele din valea Răutului, au cinstit pahare cu vin și-au găsit rudele, au cîntat cîntece din cele mai diferite. Revenind în sat, Simion a prins sătenii în sărbătoare. Se zvonea că Agache Șoltoianu și Grigore Neculaencu s-au strecurat în taină spre Prut, ca să le arate oștirilor aliate calea spre Telenești. Ultimele zdrențe de oaste roșie se retrăgeau în dezordine, iar la marginea dinspre apus a Ineascăi ieșise lume cu pîine, sare și flori, să întîmpine oștirile românești după care purtau o vădită nostalgie. Rușii trecură cu căruțele în goană, dar s-au oprit pentru o habă la cotitura de la Malul galben. Erau înarmați cu carabine, grenadiere antitanc, faust-patron, mulți dintre ei erau băuți, cîntînd ceva vesel despre o mamă, care-și petrece fiul la război. Un soldat, rămas puțin în urmă de ai săi, căci abia se mai sprijinea pe picioare de beat ce era, se hlizea în mijlocul drumului și, dînd cu ochii de niște fete mari, schiță cîteva gesturi necuviincioase. Trei dintre codane s-au apucat și l-au dezarmat. Se pregăteau să-l lege, ca să nu sară la bătaie. Una a zis că bine ar fi să-l predea ofițerilor români. Dar cei de la Malul galben, observînd cele întîmplate, au deschis asupra populației pașnice foc de mitraliere. După primele rafale, căzură uciși doi bărbați și acele trei fetișcane: mai multă lume a fost rănită de gloanțe. Măcelul avea să mai continue mult și bine, dacă nu apăreau dinspre Telenești, de la Movilă, două motociclete cu soldați germani, îmbrăcați elegant, cu mînecile răsuflecate și purtînd automate. Rușii se grăbiră să se topească după cotitura de la Malul galben…
Cei cinci răpuși de gloanțele rușilor au fost înmormîntați, cînd în Telenești au intrat oștirile aliate. În amiază, pe drumul Orheiului de la marginea satului, trecea cu pas cadențat, prin colbul de vară, un pluton de oaste română. Ostașii, cu fețele obosite de cale, acopereau cu vocea lor bocetele ce se auzeau de la procesiunea înmormîntării:

Azi noapte războiul la Prut s-a-nceput —
Românii trec dincolo iară,
Să apere-n lupte cu arme și scut
Moșia pierdută ast-vară…

Numai după cîteva zile de la întoarcerea lui de la mobilizare Simion iarăși a fost chemat la arme. La Telenești, l-au luat la evidență, dar l-au trimis acasă să stea în așteptare… În văzduh domnea un sentiment de frică și neînțelegere. Nimeni nu știa ce se va întîmpla cu fiecare dintre ei. În ultimul an avuseră loc prea multe evenimente... Nici tata Nică nu mai putea să spună ceva concret. Adeseori, punînd mîinile la spate, aidoma unui pușcăriaș, precum avea el obiceiul, mergea la via din Podiș, străduindu-se cît mai puțin să vorbească cu oamenii care-l întîlneau. Era de acuma întrecut cu anii, știa că nu va fi chemat la război, însă, cunoștea grozăviile măcelurilor, căci drumurile vieții îl purtaseră la Port-Artur și în Galiția. Trecut prin mai multe tulburări ale vieții, știa că războiul va aduce mare nenorocire, în primul rînd copiilor lui și toată durerea va avea s-o confrunte cu sufletul și inima sa de părinte. Uneori, în acele puține zile limpezi, pleca la iarmarocul din Telenești, ca să se mai întîlnească cu vechii și bunii lui prieteni… evrei. Groaza cea mai mare avea s-o trăiască și s-o vadă foarte curînd.
După arșița zilelor de iulie, noaptea, cădeau ploi abundente, Þarina adunase destulă umezeală și țăranii se rugau lui Dumnezeu să-și mai potolească mînia. Cucul ciugulise primele boabe, răgușise și se pregătea să plece în țările calde. Degrabă avea să înceapă cositul. În tîrg își reluară activitatea instituțiile statului român. Nemți se vedeau puțini, cu toate acestea ei erau acei care dirijau viața politică. Mai cu seamă represaliile. Chiar de la sosirea lor în ograda Mochilesei, s-a dat ordin să fie adunați evreii care mai rămăseseră în Telenești. Patrule de soldați germani îi scoteau din casele prin care se găvozdiseră, mînîndu-i spre ograda Mochilesei. Aici erau lăsați în paza altor soldați, cu mitraliere automat în cumpănă, fiind ținuți sub cerul liber înfometați. Strigătele lor, mai ales ale femeilor și copiilor, se rostogoleau pînă peste deal, înspăimîntînd lumea de la Ineasca. Intermitent, cîte-o rafală de mitralieră curma aceste strigăte și pe o habă de vreme se lăsa liniștea. Lumea din satele vecine, trecînd spre tîrg, căina cu privirile și inima strînsă sufletele de după gard, dar nimeni nu putea interveni decît prin vreun semn… Paza prevenea trecătorii că trebuie să păstreze distanța. Simion, venit împreună cu tînăra lui nevastă la iarmaroc, recunoscu printre ei pe croitorul Benea Mariamis, care-i cususe costumul de mire. Pîndi un moment, cînd i se păru că santinela nu-l observă, și-i aruncă peste gardul din scînduri late, înnegrite, cîteva mere. Imediat însă fu înșfăcat și dus la comenduirea militară. Abia după nenumărate cercetări și percheziții, i s-a aplicat o pedeapsă soldată cu o bătaie cruntă cu nuiele de lozie, după care a fost pus în libertate. Întors acasă, la poartă Veta îl întîmpină îngrozită: pentru prima oară îl vedea pe bărbatul ei speriat și plin de vînătăi.
Dinspre ograda Mochilesei, prin jilăveala nopților, vînturile au continuat să aducă bocetele disperate ale oamenilor năpăstuiți, oropsiți de soartă. Descumpănită, lumea era bîntuită de zvonuri neclare.
Se vorbea că evreii sînt ținuți sub arest, ca răsplată pentru rezistența îndîrjită pe care nemții au întîmpinat-o în timpul înaintării lor pe la Cernăuți, unde, prin podurile caselor, au fost descoperiți lunetiști iscusiți, mulți dovedindu-se a fi evrei, vorbind la perfecție germana. Li s-a mai amintit și de “bravurile” comise vara trecută cînd i-au întîlnit pe ruși cu pîine și sare în toată Basarabia.
O dată cu avansarea trupelor germano-române spre răsărit, își făcură apariția puhoaie de țigani cu șatrele lor — mareșalul Ion Antonescu, ordonase să fie strămutați lăieșii tocmai pe malul Bugului. Cetele gălăgioase trecură și prin Ineasca, tulburînd liniștea, dar fără excese, fiind silite de autorități să se miște cît mai iute. Sătenii nedumeriți presimțeau apropierea unor evenimente și mai înfricoșătoare, deși bubuiturile de tunuri, se auzeau rar dinspre Nistru și înfundat. Cea mai mare groază o provocau, firește, santinelele care străjuiau ograda Mochilesei și rafalele de mitralieră ce spintecau sporadic văzduhul. Din numeroasa populație evreiască a Teleneștilor nu mai rămăsese aproape nimeni — toți acei care n-au dorit să se evacueze cu sovieticii, au fost împinși după gardul ce împrejmuia locul viran, cu ei și soțiile care erau de altă credință și neam… Trezeau bănuială în fața autorităților pînă și persoanele cu cel mai banal exterior… fiind lăsate în pace abia după verificarea registrului de botez de la biserica ortodoxă. La Telenești erau mulți care aveau sînge creștin, amestecat cu cel evreiesc, doar au trăit în bună vecinătate și întrajutorare evreii cu dughenile, moldovenii — cu agricultura lor. Se mai întîmpla — și, probabil, nu o dată — ca din sat să vină cîte o țărăncuță cu o găină sau cu o pereche de desagi cu grăunțe de vîndut. Nevoiașa făptură intuia pe dată privirile șirete ale jupînului de la tejghea, care, de obicei, avea buzunarul plin. El cu buzunarul, ea cu grijile și nevoile casei. Pentru a-și comercializa marfa mai bine, trecea după paravanul întunecos al jupînului, vînzîndu-și frumusețea trupului. Și deci mai putea oare să mire pe cineva faptul că, după o anumită vreme, prin satele din jur apărea ici-colo cîte-un copleș roșcat, cu părul creț, cu ochii senini și, firește, ager la minte?… Toate bănuielile și vorbele cumetrelor erau acoperite — de bine de rău — cu botezul creștin înfăptuit la biserică. În acele zile de răstriște, în acele tragice vremuri, lucrul acesta deveni o taină sacră pentru toți. “Oameni am fost și de îndurat am îndurat cu toții laolaltă… ” Și totuși, după cum își amintesc ineștenii, atunci cîteva zile în șir pe drumurile colbăite ale satului putea fi zărită o fetiță de vreo zece-doisprezece ani, împingînd un cărucior cu un sugaci în el. Erau copii de evrei, care, ca printr-o minune, au fost salvați de cineva de arestările din Telenești… Fetița se oprea cînd la o poartă, cînd la alta, cerșind ceva de mîncare sau schimbînd pelincuțele de sub copil. Erau doi ovreiași, lăsați în voia soartei să se salveze singuri cum or putea. Sătenii se temeau să-i adăpostească sub acoperișul casei lor, dar aproape fiecare le scotea la poartă ceva de mîncare, lapte pentru micuț. Iar într-o noapte cu ploaie mășcată, bătrîna Varvara Mereuță, cea cu casa lîngă pădurea îi primi ca pe nepoții săi — pe fetiță și pe sugaci, uzi pînă la piele. Ca să înlăture orice bănuială, îmbrăcă fetița în haine de țărăncuță, pe care le avea de la o nepoată din Crăsnășeni, și a doua zi, duminică, îi boteză la biserica din dealul Călugărului — cu nume creștine: Agafița și Toderaș, făcînd parcă în poară satului întreg, care, se știa, nu ducea lipsă de pîrîtori. Din fericire, taina acelei nopți nu a fost dată în vileag de nimeni. Ori că jalea pentru cei doi copilași era mai mare decît frica, ori că mătușa Varvara se bucura de stimă mare, dar ovreiașii creștinați au fost feriți de primejdie.
La Telenești, după două săptămîni de chinuri, în foamete și sete, evreii din ograda Mochilesei au fost duși la execuție. Cei istoviți, care nu se mai puteau ține pe picioare, au fost încărcați în care cu loitrare și cărați, împreună cu acei care mai erau în stare să se miște, la marginea Teleneștilor, lîngă un gorgan turcesc, căruia ineștenii îi zic “la Movilă”. Ajunși acolo, cei tineri au fost puși să sape gropi… Femei cu prunci în brațe, bătrîni disperați răcneau ca din gură de șarpe. Ochii lor ținteau îngroziți călăii, cerînd îndurare. Santinelele păreau stane de piatră pe care nu le putea înduioșa nici căldura toridă din timpul zilei, nici ploile repezi din timpul nopții. Pînă și dulăii-lupi se ostoiră, așteptînd cu limbile scoase de-un cot sfîrșitul acelui măcel, acelui masacru, acelui omor cu hurta fără îndreptățire. Era o amiază înăbușitoare de vară și părea că nu numai oamenii ce treceau spre Ineasca ori spre Telenești, ci și soarele de deasupra capetelor înțepenise de groază. Și în acel decor static, în care pînă și timpul părea să se fi oprit în loc, doar vîntul fierbinte ducea cu tărie cînd mai mare, cînd mai mică strigătele sfîșietoare, înfiorător de jalnice ale condamnaților spre pădurea din deal… După o vreme, totul amuți și numai hîrșîitul hîrlețelor și răsuflarea sacadată a dulăilor mai răzbăteau pînă la șosea. Condamnații își așteptau smeriți ceasul… Pînă și pruncii aveau aparență să contemple această clipă de sacrificiu. Pe neașteptate, liniștea apăsătoare a fost spartă de rafale prelungi de automat și lunca cu iarbă verde și flori galbene de ridichioară din preajma gîrlei Ciulucului fu stropită de sînge nevinovat. Nenorociții — morți sau încă vii — erau aruncați ca buștenii în groapa comună și acoperiți cu țărîna neagră. O femeie cu pruncul în brațe, rănită în piept, cînd țărîna o acoperi, începu să dea din mîini. Pruncul, rămas viu, se lipise de gîtul ei plîngînd tare, cu sughițuri adînci… O rafală de pistol-mitralieră curmă brusc ultimele zbateri ale celor două ființe. Iar cînd execuția luă sfîrșit și ultimul geamăt se stinse, peste cîmpia pe alocuri peticită cu stufării și păpuriș, se înscăună o tăcere însîngerată, ca o umbră de ură și blestem. Doar o părere de ecou îngîna vag cuvintele călăilor: “Șnell! Șnell!” * Foc (germ.)! și iar liniște… O liniște lugubră!. .
Noaptea se stîrni din nou o ploaie deasă. Stropii mășcați, căzînd pieziș, sfîrtecau frunzele care cădeau, dezbrăcînd ramurile stînjenite și jalnice.
Groapa, peste care au fost aruncate crengi de salcîm boieresc, deveni loc blestemat și oamenii din Ineasca îl ocoleau. Cu vremea, au strămutat drumul carelor pe partea de dincolo a șoselei…
Nică al lui Gheorghe-al lui Andrei al Axîntoaiei, zguduit și el de săvîrșirea acelui măcel, își înfipse mîinile osoase, tremurînde, în pletele argintii și aspre, oftînd îndurerat:
— Se-apropie veacul de-apoi… Cînd oamenii fac prea multe păcate, numai mînia Domnului îi poate opri…
La cîteva săptămîni de la masacrul evreilor din Telenești, într-un tîrziu de noapte, țăranii din Ineasca au dus și au înfipt, pe locul unde a avut loc omorul sîngeros, două cruci — una mai mică, alta mai mare, apoi l-au îngrădit cu niște corlate din nuielușe fragede.
* * *
Războiul era acum departe de Ineasca. Simion și Veta reînnoiră căsuța de la Toba, în care iernaseră, dar în primăvăra anului 1942 se întoarseră stăpînii refugiați în România și ei fură siliți să-și caute alt sălaș. Nu s-au pierdut cu firea: și-au ales un loc despădurit din coasta Lipăgăului, la marginea Bordocenilor. Numai într-o singură lună, cu ajutorul lui tata Nică, au pus temelia, au înfipt furcile și au prins nuielile, apoi au făcut clacă lipind pereții cu lut. Casele de nuiele erau slăbiciunea ineștenilor. Ele se făceau repede, erau trainice și călduroase în toi de iarnă. Simion a adus din Brîndușa o căruță de maldăre de stuf, cu care tata Vetei acoperi casa. Pe la stinsul coasei, s-au mutat într-o odaie. Mai greu le-a fost cu ușile și ferestrele. Scîndură nu se găsea nicăieri. Pînă una alta, în locul lor au pus cîte-o veretcă, cîte-o rogojină. Li s-a părut că viața nu și-a pierdut tot farmecul și face s-o trăiești. Fericirea le mai era întregită și de copilul, care curînd se născu. Veta adusese pe lume un fecior, botezat Petruță. Copilul însă chiar din primele zile a ținut o gură — țipa întruna și nu putea fi ogoit cu nimic. Tinerii părinți nu mai știau ce să-i facă…
Pe la mijlocul lui noiembrie, în ajun de hramul satului, la Arhanghelul Mihail, au prins să bată vînturile jilave. Nopțile, veretca groasă ce acoperea ușa și fereastra se zbătea nebunatică în bătaia vîntului. Decuseară făceau focul în sobă, dar spre dimineață se trezeau dîrdîind de frig. Numai ghemulețul cela de copil dintre ei emana căldură și mulțumire sufletească. Lui Simion îi plăcea să iasă cu copilul în brațe să se plimbe cu el prin hățișurile uscate de măceși din apropiere și, cînd revenea acasă, pe fața lui înfloreau bujori de bucurie că are un fecior, care îl va sprijini la adînci bătrîneți. Hramul trecu vesel. În mijlocul satului, s-a făcut joc cu muzicanți de la Ciulucani. Fetele, cu fustele în catrință pînă la călcîie, au jucat de cîteva ori cu flăcăii “Cîrlănuța”, “Mărărașul”, “Coasa”, “Brîul”, “Găinușa”, “Fata popii”… În toamna aceea, oamenii au strîns de pe cîmpuri o roadă bună. Cei mai mulți aveau de toate în gospodărie: și de mîncare și de băutură — butoaie cu vin alb din poamă căpșună, cudercă și de cel roșu din crască și zaibără. De la Telenești, la joc venise șeful de post cu jandarmii lui pentru a supraveghea liniștea.
— Așa de rău să ne fie totdeauna, fraților! zicea voios șeful de post, un oltean înalt, bine făcut. Am scăpat de bolșevici și iar sîntem împreună!… Simion și Veta au ieșit în mijlocul satului, cu pruncul în brațe… Hora hramului avea să le rămînă amintire ca cea mai luminoasă zi a tinereții lor. La finele serii șeful de post îi învăța pe tineri un cîntec cu vocea lui clară și armonioasă: – În sat la Anișoara. Era o horă mare – neveste tinerele… Tot atunci, s-a vestit că, de peste Prut, s-au reîntors boierii Trandafirescu. O bricică, apoi alta au plimbat în ziua ceea boierii reîntorși de-a lungul și de-a latul satului, arareori oprindu-se ca să vorbească liniștit cu oamenii dați în sărbătoare.
Numai undeva departe, pe malul Volgăi, la cotul Donului, se încinsese o bătălie înverșunată — una despre care lumea avea să vorbească mult după aceea… Curînd nenorocirile s-au abătut asupra soților Inereanu. Noaptea, Petruță ținu tot o gură. Fruntișoara îi ardea ca para focului. Buzele i se uscaseră și febra îi semăna pe față broboane de sudoare… Peste zi, cînd băiețelul prinse a răsufla cu gemete înfundate, Veta l-a dus la mătușa Grăchina Sajin să-l descînte de friguri. Bătrîna i-a spus că nu e bine cu băiețelul și a sfătuit-o să-i facă o scăldătoare, apoi să-l frece cu untură de bursuc. Simion s-a dus pînă la Cerna de peste Ciuluc, la odagiul Vasile Pușcașu de la stînă, a adus untură. Veta pregăti scăldătoarea, dar cînd au pornit să-l băiască, pruncul dădu ochii peste cap, ca după aceea, să nu-și mai revină…
Seara, din Bordoceni asupra satului se rostogoli un bocet tînguios de mamă tînără, îndurerată:
— Petru-u-ță-ă! Pe-e-truță-ă!.
La cimitirul vechi din Fundătură, lîngă biserica veche, alături de mormintele rudelor, Simion și Veta au îngropat întîiul rod al dragostei lor. Lăstărelul viței lor coborî palid, ca un înger, în lumea țărînei veșnice și reci, rînindu-le sufletele tinere, puternice, dar nenorocite de intemperiile vremilor vitrege în care se pomeniseră.
Din dealul împădurit adia miros de toamnă tîrzie, ce murea împreună cu frunzele galbene în bătaia vîntului trist și jilav.
— Cea mai mare durere pe care o poate avea un părinte este scîrba copiilor lui, o mîngîia, la întoarcerea de la cimitir, tata Nică… Sînteți tineri, draga tatei, și-o să mai aveți.
Toată iarna Veta a deplîns moartea primului copil. Simion se lua cu munca, abătîndu-și gîndurile negre. De peste Prut reveniseră la moșiile lor și boerii Grișman, Comarov… El se angajă cu ziua la boierul Trandafirescu. Ca mai toți sătenii se prindea la boer cu ziua la îngropat via. Cînd s-au întețit zăpezile, în tovărășie cu alți tineri, plecă în chirie cu poloboacele de vin la piața din Secureni, în nordul Basarabiei. Se ducea pe o săptămînă-două, și ochii nevestei se scurgeau spre drumul pe care el trebuia să se întoarcă. În postul Crăciunului, femeia simți o nouă sarcină. Curînd au făcut rost de niște scînduri de la nașul Mihail și, în preajma Anului Nou tata Nică așeză ușa și fereastra la odaia unde locuiau deja. Simion îi adusese Vetei din chirie o rochie cafenie și un șal verde. Din pădure tăbîrci multe lemne. Podul casei era plin cu grăunțe, saci cu făină și fasole. Aveau trei oi, o putină cu brînză. Pe lîngă casă țineau găini, rațe, gîște, hrăneau un purcel în coștireață — și toate se aflau în grija Vetei. În casă se făcu cald. Încăperea era luminoasă, ținută în curățenie. În nopțile lungi, femeia cosea la canava, broda. Pusese și stativele și a țesut două țoluri pentru păretare, o rumbă. Cu puf din pene de gîscă a umplut un iorgan, două perne și o perină mare, pe care le-a cusut tot ea. Prietenii Manole Bostan și Filip Cazacu, tineri însurăței și ei, de-o seamă cu Simion, îl invidiau că are o soție harnică și gospodină, că spre deosebire de femeile lor ea poartă grija casei. Iar lui Simion îi plăceau chiriile. Însă primăvara, vara cînd sosea momentul să plece la desetinele din dealul Prihonului, tot cheful și voia bună îi piereau. Nu-i prea ticnea să lucreze la pămînt. Mai cu seamă la prășit — un chin, nu alta, din care cauză își făcea mereu treabă în braniștea din preajmă unde se culca, punînd sapa drept căpătîi, și trăgea cîte un somn voinicesc. Veta îl căuta cît îl căuta și cînd da peste el, îl dojenea, alungîndu-l cu zburlita la prășitul păpușoilor, dar cicăleala ei nu schimba nimica. Vorba ceea: lemnul strîmb focul îl îndreaptă!… Simion avea o deosebită nostalgie după armata ce o petrecuse în stepa Bugeacului, cu doi ani în urmă. Aștepta nerăbdător să vină ziua cînd va fi chemat sub arme: o să îmbrace din nou uniforma militară va vorbi din nou frumos, cultural românește și-atunci se va simți în apele sale. Adeseori, cînd pleca la Telenești, cumpăra ziarul “Universul”, îl citea din prima pînă-n ultima pagină, ca despre toate cele aflate să-i povestească Vetuței. Doar că noutățile nu erau din cele mai bune. Avea presimțirea că liniștea din jur este amăgitoare…
* * *
Veni vara anului 1943. Pe frontul de est, sovieticii reușiseră să cîștige cîteva bătălii, declanșînd atacuri de amploare, dar situația pentru trupele aliate Germaniei era încă favorabilă și în Basarabia neliniștea încă nu plutea în aer. Tinerii, chemați sub arme, făceau, pe același imaș din șesul Ciulucului, pregătiri de luptă. Ziua mărșăluiau, seara erau liberi să plece acasă.
În sfîrșit, a fost luat la concentrare și Simion și din nou se pomeni în largul său, fiind numit comandant de pluton. Duminicile, lumea se aduna pe șes să privească defilarea. Simion pășea în frunte, maiestos, hotărît. Nevestele, privindu-l, suspinau. Veta, cu burta pînă la gură, se îngălbenea de gelozie. Sentimentul nu-i venea din senin. Ajunsese la urechile ei că bărbatul îi aține calea Agafiei lui Tiniță, o fată frumoasă, care locuia numai cu maică-sa lîngă rîpa lui Luzăr. N-ar fi crezut bîrfelor, dacă de la o vreme, Simion n-ar fi zăbovit seara prin sat, și dacă domnișoara lui Tiniță, întîlnindu-se cu Veta, n-ar fi îndesit pasul, privind rușinoasă în pămînt.
— Nu-i rău soiul ista de bărbați, copilă-hăi, îi zise într-o zi soacră-sa, ghicindu-i parcă frămîntările, dar au boala muierilor. Se dau în vînt după cele străine, mai ales. Nu le găsești leac ca să nu să se înfrupte din ceva proaspăt, dacă le pică… Toți ca unul din sămînța asta spurcată… Crezi că boșorogul meu a fost mai de treabă în tinerețe? M-a schimbat cu toate curvele!. .
Veta își puse în gînd să stea de vorbă cu fata, însă peste cîteva zile, mai toți tinerii satului primiră ordin să se prezinte sub arme. Pregătirile de pe șes luară sfîrșit. În ajunul zilei, cînd urmau să plece pe frontul român, Ion al lui Manolache își adună copiii la casa lui, la o masă de petrecere. Pavel și Simion aveau chemare la regiment. Tănase era încă mic, dar peste cîteva luni, împlinea și el vîrsta recrutării. La masă Veta nu și-a putut stăpîni plînsul. Își jelea soarta potrivnică pe care i-o hărăzeau zilele ce aveau să vină.
La Ineasca se vorbea că rușii înaintează, iar românii și nemții se retrag și este nevoie de rezerviști. Chemarea la concentrare însemna plecarea pe front… Simion se ținea vesel. Îi cuprindea pe toți și încerca, prin cheful lui, să le descătușeze sufletele. În seara de petrecere, bea pahar după pahar, mulțumit că tinerețea îi îngăduie și-l tot îndemna pe taică-său, care stătea în capul mesei cu ochii lăcrimînd:
— Toarnă, tătucă… c-o să vrei să torni și n-ai să ai cui…
A doua zi tinerii chemați la luptă au pornit, cu torbe de merinde în spate, spre gara din Călărași. Veta a încercat să-l petreacă măcar pînă pe dealul ponoarei de la Telenești, dar Simion s-a strofolit nemulțumit:
— Vrei să naști pe drum?! Du-te acasă și să-mi faci un fecior, care, la întoarcere, să-mi spună: “Tată, noi te-am așteptat!… ”
Plîngînd în colțul barizului, Veta s-a întors fără ca măcar să-l sărute la despărțire. Nu a ajuns însă bine acasă, că gurile rele prinseră a vorbi că pe Simion Inereanu l-au petrecut pe front două femei: Veta pînă în ponoare, iar Agafia Tiniță — pînă la gara din Călărași. N-ar fi crezut, dacă, foarte curînd, n-ar fi aflat încă o veste și mai gogonată… Agafia lui Tiniță e însărcinată și la Ineasca se vor naște doi copii de la două mame, dar de la un singur tată…
* * *
Cel mai mult o vorbeau surorile soțului: Tatiana și Ileana. Uneori și Agafia, cea mai mare dintre ele, căsătorită, ce avea gospodărie peste rîpa lui Sîrisîcă… De cum venise Veta în gospodăria lor, cumnatele, mereu îi urmăreau pasul și o bîrfeau. Veta era iute la trebi: se scula cu noaptea în cap, muncea, aranjînd toate la gospodăria ei. În ogradă, pe lîngă casă era totul lună! Cumnatele iubeau să doarmă pînă cînd se înălța soarele sus. Socrul Ion, c-am morocănos de fire ieșea dimineața cu o furcă subțioară, să dee hrană la dobitoace și mereu își dojenea fiicele… Din această pricină ele se ciondăneau cu Vetuța, mereu sîcîind-o că fratele Simion are s-o lepede, fiindcă e rea și bună de gură… Are să se însoare cu Agafia lui Tinița!
După ce plecă Simion la oaste, cumnata Agafia, pusă la cale de celelalte, pîndind cînd Veta era dusă la prășit în Þarnă, a venit cu bărbatu-său, cu carul și i-a luat toate țolurile și lăicerile de pe perete… Nu i-au spus cine a prădat-o, dar Vetuța s-a priceput. Auzise întîmplător în ajun, cum Maria, sora mai mică a lui Simion, spunea că fratele ei a poruncit ca, dacă nu se va întoarce de la război, Agafia să aibă grijă de lucrurile lui lăsate acasă…
Veta, supărată tare, porni ca o furtună pe urmele carului ajungînd la casa Agafiei. Aceasta, de-acum dovedise să îngroape cele luate în grădină, temîndu-se ca să nu fie distruse de focul războiului… Pînă va primi veste de la Simion!. .
— Vă dau foc tot acum! răcni la ei Veta, găsindu-și buclucurile.
Revolta ei a fost atît de violentă, că pînă seara Agafia, cu carul mînat de socrul Ion i-a întors buclucurile.
— Iați-le! zise cumnata indignată. Te-ai temut că n-o să ți le dau!. .
De atunci cumnatele i-au dus mereu vestea că e rea și nebunatică la supărare. Tatiana se mărită cu Manole Bostan, plecă la gospodăria ei, dar nicicînd n-a avut-o la inimă. Ileana se mărită și ea, fără să facă nuntă, la Budăi după Ionică Cîrdei… Tănasă se însură, dar n-a poftit-o la nuntă. Maria nu s-a măritat niciodată…

Lumina dimineții lovea pieziș grămada de crengi hăbucite, ce creșteau într-un clit tot mai înalt. Vîntul ba se potolea, ba se lua ușor la harță cu păstăile negre, uscate, de pe ramurile salcîmilor din dealul grădinii, ce hotărnicea cu cimitirul. Apoi iară se muta în ogradă, încercînd să se joace ba cu poalele femeii care trebăluia de zor, ba cu smocul cărunt de pe fruntea bărbatului. Însă gospodarii nu mai erau tineri ca altădată și nu aveau chef să se prindă la hîrjoană. Vîntul se retrase în grădină, căznindu-se zadarnic să înfoaie cele adunate pe o moviliță proaspăt afînată. Acolo mama Veta îngropase osemintele și se purta prin gospodărie ca o furnică, iar cu graba picioarelor ei putea concura doar… iuțeala limbii. Știindu-i de ani de zile felul de a-i dojeni pe toți laolaltă, dar neascultată de fapt, de nimeni, vîntulețul cela tînăr și tata Simion o lăsară să-și răcorească inima, căutîndu-și fiecare de-ale lui.
Luînd seama cum Nichifor se trudea, rînduind cu aceeași sete paharele, bătrînul oftă: “Uneori mai mult te-ajută străinii decît ai tăi. ” Nemulțumirea însă-i răbufni într-un icnet: “De ce străin? Nichifor e străin?!”
Gînduri și întrebări fel de fel din nou începură să-i roiască prin capul înfierbîntat de cele cîteva pahare. Nichifor se afla aproape zilnic în ograda lui, chiar mai des decît propriile sale odrasle. Dar nu asta îl făcu să-și pună acum întrebarea. De-o viață îl tot zgîndără niște bănuieli, pe care aproape că și le limpezise, dar pe care nu ar vrea să le vadă adeverite și se agăța de altele. “Nici răul nu trebuie uitat, își zise. Din pricina lui Nichifor, copilul meu a stat la dubă tocmai zece ani. Din vina lui… ” De cîte ori a încercat să-i ierte lui Nichifor, fricoșenia… dar nu putea ierta păcatele altora. Dumnezeu tăbărîse peste dînsul în ultima vreme multe necazuri. Astă-noapte… Dumnezeu a urnit dealul și… i-a mînat țintirimul în ogradă!… Sprijinindu-se de pietroiul cela de mormînt, rămase o vreme tăcut, urmărind atent ce făcea și cum se purta prin ogradă ba titirezul cela de băbuță, ba megieșul, înhărnicit și el ca din senin, mînuind bărdița ca Ștefănică țiganul arcușul.
Nichifor retezase crengile nucului și sprijinise de gard bucăți de tulpină strîmbă și scorburoasă.
Aburi albaștri desprinși din pămîntul reavăn se ridicau în lumina liniștită a zorilor, contopindu-se cu ceața străvezie, ce se subția tot mai mult. Nichifor asudase și-și scosese cămașa, rămînînd numai în maiou. Lucra cu tragere de inimă, ca și cum serviciul lui era aici și nu acolo, în deal. De la o vreme, picioarele tatei Simion prinseră a se împiedica, și limba a i se împletici.
— Muncești ca un iepure, îi zise lui Nichifor cu glas obosit. Megieșul, bețiv cum era, îl cam irită pe tata Simion. “În fiece dimineață își face treabă pe la mine… ” Nichifor însă o ținea pe-a lui:
— Asta mi-a mai rămas, bade, munca! Și, ștergîndu-și fruntea aburită și întinzînd mîna după cel pahar cu vin roșu ca sîngele: Am trei copilași încă neridicați. Cel mai mare îi pe urlați — la Penza… Nici un ajutor de la el. Femeia mi-i bolnavă. După nenorocita ceea de pușcărie, am rămas fără casă, fără masă. Toate-s pe capul meu și trebuie să fac față… N-am încotro… Că n-o să-mi pun capăt zilelor!
Ultimele cuvinte l-au împuns în inimă pe tata Simion, care, deocamdată, pe toate le ține minte. Cînd a fost condamnat la închisoare, megieșului i-a fost confiscată și casa, iar familiei i s-a interzis să locuiască la Ineasca. Casa pe care o moștenise de la părinți se înălța pe locul unde azi s-a lățit abatorul… După ce a fost eliberat, a revenit în satul natal și s-a oploșit cu întreaga familie în căsuța de pe teritoriul cimitirului, unde cîndva locuise clopotarul bisericii vechi. Comuniștii cu tractoarele și cu tancurile au distrus locașul sfînt, iar amărăciunea și singurătatea l-au băgat pe clopotar în mormînt și căsuța lui a rămas de izbeliște. Cimitirul se întindea din coastele bisericii pînă pe dealul crescut cu cireși. După distrugerea și pîngărirea locașului sfînt, sătenii au prins să-și îngroape morții numai în ograda bisericii cu iarbă mătăsoasă și cu sînziene. Ca să nu mai comită alte fărădelegi comuniștii. Astfel, căsuța bătrînului clopotar se pomeni împrejmuită de morminte. De morminte proaspete! Iar cele străvechi, neîngrijite… acuma, ploaia de astă noapte, le mînase în ograda lui…
— Măi Nichifor, și-adică nu te temi tu să trăiești între morminte? îl ispiti tata Simion. Eu, uite, văd osemintele, crucile estea în jurul casei mele și-mi îngheață sîngele în vene… D-apoi tu,… Tu care…
— Trăiesc acol’, bade, al treilea an, dar parc’ nu vin’ nimeni din groapă să m-ajut’ cu ceva. Îi pace cum nu s’ mai poate… Numai iaca, uneori, cînd tineretu’ d’ la abator vine-ntre pereții biserici’, adică s’ se veselească, la discotecă, atunci — păzea! Stai, frati’… Știi mata…
— Așa a dat comandă Sokoliuk, se oțărî tata Simion. Are ascultare la coteii satului. Lui nu-i pasă că asta-i casa domnului. Acuma-i mare și tare!
— Așa-i, aprobă Nichifor, mai turnîndu-și un pahar. Statu’a ridicat pe Lipăgău porcărie — abator adică, și cas’ pentru cei veniți d’aiurea, da de-un club în care să petreacă tineretul n-a avut grijă… Iaca vin la sărbători, seara să se veselească… în fosta biserică! Au întins o foaie de cort, au pus lumini colorlate pe ce a mai rămas din locașu’ sfînt și fac acolo cele mai mari bazaconii…
— Toată viața ai de gînd să trăiești printre morminte? Parcă ești și tu un fel de nacealnic la porcăria din deal și-ar trebui să-ți deie statul casă ca tuturor celor veniți.
— Hm… Care nacealnic?! Ajutor de băgător de seamă… Acu’ pe Lipăgău se ridică o casă pentru două familii, din contu’ abatorului. Sokoliuk mi-a făgăduit că un apartament numaidecît va fi al meu!… Pest’ o lună-dou’… Atunci o să las casa din țîntirim pentru Arion al matale, că se simte strîmtorat la mata, si poate-și aduce încoace familia pierdut’ undeva prin Krasnodar…
— Da-da, încuviință morocănos tata Simion. Tu ești comandirul lui. Arion e hamal, iar tu — șeful hamalilor!… Poate nu va fi nevoie, zise el cu voce supărată. Va trăi cumva el și la mine. Acolo l-aș trimite pe Dumitru. I-ar prii…
— Mitic’ a matale are casă la bloc, la Telenești. Alta nu-i trebuie.
— Totuna vine peste mine… Iaca și acuma… hospește, doarme dus și nici să-i pese de năpasta ce-a dat peste noi. Nu mă ajută deloc! Nu-i ca Arion…
— Arion n-are pic de noroc, îngînă cu voce vinovată Nichifor, continuînd și mai înfocat să hăbucească gălătucii. Tata Simion oarecum iritat de întorsătura discuției, își îndreptă căciula de pe frunte și strigă la soție:
— Cheamă vreun drac din casă să ne-ajute! repeta el a cîta oară. Femeia nu-i răspunse de nicăieri. Tata Simion bolmăji supărat ceva în barbă, scuipă în palme și se apucă să spargă primele reteveie.
În prag se arătă Arion. Înalt, cu părul încărunțit, pieptănat peste cap, descoperindu-i fruntea lată. Pe fața-i crispată numai ochii limpezi licăreau vii și pătrunzători… Se îndreptă spre cadă și, împroșcînd în jur stropi argintii, prinse să se spele pufnind pe nări. Apoi, frecîndu-și aprig pieptul gol cu șervetul, mai cuprinse odată cu privirea haosul din ogradă. Bătrînul nuc, smuls din rădăcină, piatra funerară de lîngă cușca lui Argus, cruci ridicate pe lîngă gard, cîteva moaște, pe care le descoperi prin locurile mai dosite ale ogrăzii — toate te făceau să crezi că s-a întîmplat un adevărat potop! Undeva în vale, Ciulucul vuia zgomotos, ducînd puhoaiele învîlvorate ale ploii de peste noapte spre Răut. Clăbucii de aburi continuau să se ridice galeși în văzduh, ca niște zîne atrăgătoare, gata să te prindă în vraja lor. Se destinse de-i trosniră încheieturile, dădu încă o dată ocol cu privirile potopului din jur, trase aer în piept. Pentru prima dată, în cele două luni de cînd părăsise zidurile închisorii, simți cu-adevărat gustul libertății. “Totuși există o putere mai mare decît cele instituite de om, gîndi. Cîtă ordine în dezordinea ei! Asta-i adevărata libertate!” Era poate singurul om din Ineasca care interpreta astfel calamitatea din noaptea trecută. Luă din șopron o bardă și se îndreptă spre cei doi de la poartă. Nichifor îi făcu semn spre mînerul beschiei și îndată această… bestie dințată porni să scoată o altă melodie, mai ritmică, mai tînără, mai firească.
Tata Simion se lăsă legănat de acest cîntec vechi de cînd lumea, privind mișcările celor doi bărbați tineri și vînjoși. Arion mînuia beschia încolo și-ncoace, schimbînd aproape pe neprins de veste direcția mișcării. De altfel, nu tot el îl învățase, din copilărie, să țină mînerul liber fără încordare? După atîția ani de învățătură, dar și de pușcărie, nu-și pierduse îndemînarea. “Sau poate că în acești ani, cît a fost plecat, a tăiat mai multă pădure decît a scos piatră ori sare?” gîndi bătrînul și se înnoură. Se scursese atîta timp și el nicidecum nu se putea împăca cu gîndul că cel mai deștept copil al lui a trebuit să facă zece ani de ocnă… Pentru ce fel de păcate? Și oare de acum încolo răul o să se țină scai de ei? Ba un copil dă peste năpastă, ba se abate pacostea peste rubedeniile lor, ba Dumnezeu își varsă mînia, adunată asupra lumii, peste gospodăria lui… “De ce să le sufăr eu pe toate, Doamne?” Poate de aceea își îneca amarul în paharul cu vin. Cotropit de cîntecul beschiei, se trezi discutînd ca în vis cu Arion:
— Cum ai trăit în acești ani, băiete?
— Cu sufletul cătrănit de scîrbă, închis în mine, tată…
— O fi fiind groaznic acolo, tatii?… Am fost și eu cîndva în prizonierat la ei…
— Cea mai oribilă e prima noapte, tată… Singur, într-o cușcă întunecoasă și rece… Într-o noapte, mi-am mai trăit o dată viața — de ieri și de mîine. Numai la cea pe care o trăiam de fapt nu mă gîndeam…
— Și ce-ai găsit în ea, băiete, în viața de ieri și de mîine?
— Răspuns… la ceea ce trebuie să fac acum, în momentul de față, tată…
— Și ce-ai hotărît să faci, dragul meu?
— Să… glumesc… Deși nu sînt glumeț din fire.
— ?!…
— În pușcăria rușilor,… dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să te dedici umorului… În fond, istoria nu-i altceva decît un șir de mistificări. Istoria acestui Pămînt, de exemplu…
— Nicăieri în altă parte, decît în închisoare, omul vede ce-i acela răul vieții, – adăugă Nichifor.
Serafima ieși din casă cu ochii cîrpiți încă de somn. Văzînd-o pe maică-sa, cărînd căldările pline de la fîntînă, se grăbi să-i iasă înainte. Tocmai în acea clipă, Nichifor găsise moment prielnic să-și mai toarne în pahar.
— Nu-i prea devreme? îl întrebă malițios Serafima.
— Beau să-mi uit amarul, încercă megieșul să schițeze o slabă dezvinovățire.
— Pentru cine-i amar, dar pentru cine-i dulce, o întoarse Serafima. Ultimele cuvinte îl înghimpară pe Nichifor, dar își mai turnă un pahar, îl dădu dușcă și o luă grăbit spre abatorul din Lipăgău. Descumpănit, tata Simion încercă să mai lege capăt de vorbă cu feciorul, dar nu găsi altceva decît să întrebe:
— Și totuși cum stai cu măcelăria?
— Bine, răspunse Arion în doi peri, fără să-l privească.
— Ia și tu o țîță, îi întinse tata Simion un pahar cu vin.
— Parcă știi că nu cinstesc, zise feciorul, apucîndu-se să adune crengile și scurtăturile.
Lîngă fîntînă, într-un hățiș de cătină, Serafima culesese cîțiva hațmațuchi și se bucura c-o să facă borș de sec. Îi era poftă, nu mai mîncase demult. Găgăuzii nu preferă asemenea bucate. Se așeză pe ghizdul fîntînii, spălă buruienile, privind-o cu admirație pe mama Veta, care trebăluia cu mînecile suflecate… Pînă acum, Serafima avusese parte mai mult de rău decît de bine. Dar se simțea împăcată că, după atîția ani de cînd fugise de-acasă, a revenit la vatra părintească, la cărăruia asta prizărită ce coboară spre fîntîna unde crește de mulți ani salcia mamei și, după cele trăite și îndurate, are prilejul să respire în voie aerul copilăriei. Își recăpăta treptat liniștea și buna dispoziție, strunindu-și toate regretele.
Vuietul Ciulucului scăzu și, în liniștea dimineții, se auzeau vorbele lor rostite fără silă:
— Parcă ai fi un rus, tată. De ce beai atîta? Mai păzește-te, cerca să-l oprească Arion. Băutura cere măsură. Astfel îți vor slăbi puterile și poate să se termine rău…
— Adevărat spui, băiete!… De multe ori m-am întrebat: cînd o să-mi vină sfîrșitul… M-am întrebat pe front, cînd stăteam în tranșee și deasupra șuierau gloanțele, în lagăr cînd căzusem prizonier și viața nu făcea nici o ceapă degerată… M-am întrebat pe vremea foametei… Răspunsul n-a venit… De moarte nu-mi pasă… Moartea-i pentru alții, numai nu pentru mine… chiar dacă mă simt… cadavru pe picioare…
— Să lăsăm moartea în pace, tată, îl întrerupse Arion. Să fii sănătos mata și mama. Că celelalte-s trecătoare… De cînd lumea și pămîntul după rău vine binele. Tonul calm al feciorului îl puse pe gînduri. Se așeză jos și se pregăti să-l întrebe ceea ce-l frămînta de multă vreme… Dar parcă nu-i ajungea curaj… De cînd fusese eliberat, Arion era oarecum altul: taciturn și înstrăinat. Îl spionase de cîteva ori pe furiș, văzuse cum își face cruce și se roagă, lucru pe care nu-l observase mai înainte la feciorul lui. Ghicindu-i starea sufletească, Arion se așeză alături, pe lespedea-pietroi.
— Potopul de astă-noapte, avea tata să-i spună ceva important cu vocea-i stinsă, a luat cu el și… broaștele din păpurișul Ciulucului. Deseară, n-au să mai cînte… Dar ce fel de Ciuluc fără orăcăitul broaștelor?!… Mi se rupe inima după tot ce se pierde în viața asta. Și două lacrimi mășcate i se prelinseră pe obraji.
— Ho-pa-a! De acuma a început a plînge Jinica! zise ca să fie auzită Serafima, după ce aprinse focul în cuptoraș, imitînd tînguirea tatălui.
— Închide-ți gura! se indignă Simion, umflîndu-și vinișoarele la gît. Vezi, să nu arzi prăjițeii, că mamă-ta trebuie să-i ducă la biserică, o așteaptă popa… Acolo o să se sfătuiască cu Dumnezeu…
— Lucrează, mirimosule! strigă mama Veta, supărată. Lasă-l pe Dumnezeu în pace!. .
— Nu striga, hulere! Bărbați ca noi nu găsești în toată Europa, iar el, Atotputernicul, Îndurătorul și Iertătorul nu ne cruță. Ne pedepsește. Tăcu, parcă așteptînd ca cineva să-i arunce vreun cuvînt, ca un vreasc uscat care să ia îndată foc. Dar femeile nu-i ripostară, căutîndu-și de grijile lor. Nemulțumit că nu are pe cine-și vărsa veninul, își aminti de mezinul care mai dormea în casă pînă la ceasul acela. “Farmazonul! Își reface energia… Bleaghiul!… Un sare-garduri și mai mult nimic… ”
Arion avea un fel de jenă cînd părinții se certau. De fapt, de cînd îi ține minte, se aflau într-o neîntreruptă gîlceavă care trăda lesne adevăratele relații din familie. Se ciondăneau mai degrabă de formă pentru a-și vărsa necazurile ce picurau în sufletele lor, pic cu pic. Altminteri și-ar fi dat unul altuia ultima bucățică — întreaga lui copilărie stătea mărturie. Au ținut deopotrivă la toți cei trei copii. Dacă sora nu a dorit să învețe, ei s-au chinuit cu ea, ca pînă la urmă să-i cedeze și s-o lase fată mare în sat, dar nu s-o trimită la școli mai departe. Pe el și pe Mitru i-au silit să stea cu cărțile în mînă și i-au supravegheat pînă au intrat la școli superioare. Serafima, deși răsfățată, era ascultătoare ca pînă la urmă să se dovedească cel mai rebel copil. Și acum o vedea femeie de la țară — gata să se ia, dintr-o nimica toată, la harță ca și mama Veta, doar că mai deschisă, mai naivă și, totodată, mai fluturatică. Cu anii, el a ajuns a se împăca mai bine cu sora decît cu fratele și, într-o oarecare măsură, considera că Serafimei nu i-a mers cu norocul în viață. Adesea putea fi surprinsă, dusă pe gînduri, cu urmele unei amare tristeți pe față, răvășind, cum se vede, anii trăiți și cîntărindu-le rostul. Cearta ușoară pentru te miri ce dintre tata Simion îl amuza mai degrabă într-un fel anume, filozofic. Știa că ea, gîlceava, nu are nici un rost. Pe cînd era copil însă ciondănelile acestea îi provocau regrete dureroase. Certurile și supărările iscate între părinți îl privau ades de căldura familiei și de bucuria de a se afla cînd îi plăcea în preajma lor. Se simțea fericit cînd părinții se înțelegeau bine, făcînd casă bună, și, dimpotrivă, arăta abătut și chinuit, cînd își vedea mama sau tata supărați unul pe altul. Aceste clipe i-au fost de călăuză pentru mai tîrziu, cînd ajunsese să-și rînduiască propriile relații de familie. “Familia mea… , îl copleși pe Arion un gînd și pe dată se scufundă și mai mult între umeri. Pe unde o fi, ce-o mai fi făcînd copilașii acum, fără a avea vreun gînd cît de cît la cel care i-a zămislit pe fața pămîntului? Oare cum te poți simți atunci, cînd ești părăsit de orice gînd, de orice grijă față de părintele tău?… ”El i-a crezut pe ai lui totdeauna. Þinea minte cum mama și tata l-au petrecut pentru prima oară la oraș, la învățătură cu o țîră de parale, învățînd, era nevoit să lucreze paznic de noapte, căci bursa nu-i ajungea nici pe departe, dar nu a avut vreo pică pe mama și tata, că n-au fost în stare să-l asigure la vreme cu bani. Ei totdeauna i-au fost în primul rînd părinți și i-a iubit pentru ceea ce au putut să facă dînșii pentru el. Iar dacă s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat, are marile păreri de rău.
După ce s-a eliberat, nu a vrut nicidecum să se întoarcă pe capul lor, la Ineasca. A dorit să meargă undeva prin codrii Orheiului, în unul din satele celea pitorești, dar Puterea i-a poruncit să se stabilească numai și numai la casa părintească, unde era silit să se afle mereu în supravegherea organelor de drept. Se străduia în fel și chip să nu le încurce. Numai după ce s-a gîlcevit cu miliția de la Telenești, aceia s-au străduit să-l angajeze în serviciu, în grupa hamalilor de la măcelăria din dealul Lipăgăului. Chiar dacă împlinise două săptămîni de muncă, mereu, pentru a nu face deranj celora ai casei, se cerea în schimbul de noapte. Administrația îi mergea cu plăcere în întîmpinare, dar graficul de muncă era construit astfel, ca o noapte să fii la schimb, iar două zile și tot atîtea nopți — acasă.
Urmărindu-și pe furiș fiul lui tata Simion i se părea că judecă mai treaz decît toți trejii. Făcu un semn spre lespedea cu inscripții vechi, acoperite cu mușchi verzui, și zise:
— Oare peste al cui mormînt stătea, Arioane? M-am plimbat nu o dată prin țîntirimul din deal, dar n-am văzut-o. A stat îngropată mulți ani în pămînt, poate de pe vremile cînd peste țară domnea Ștefan cel Mare… O fi fost om bogat cel îngropat aici, dar vremea a vrut să-l uite… Numai nevoia asta a scos-o la iveală…
— O fi fost un om cu pricepere. A fi bogat înseamnă a fi și priceput! afirmă Arion
— Ori poate un neghiob cu parale multe?! După pietrele din țîntirim ghicești care a trăit bogat, care sărac…
— Bogații mai sînt în viață și preavăzători. Numai un astfel de om a avut grijă să scrie atîtea cuvinte tainice pe piatra funerară. Textul, dac-ar fi descifrat, mai mult ar însemna o strofă dintr-o serenadă, filozofă încîntat Arion. — Trăim toți cît ai cînta un cîntec împreună pe lumea cealaltă… Uneori — de dor, altă dată — de jale… De jalea noastră…
Uluit de cele ce auzea, tata Simion deveni necomunicativ, crîmpoțindu-și buzele. Preț de cîteva clipe, cugetul lui făcu ocol întregii sale vieți. Copiii au fost cei care i-au prilejuit marile bucurii și tot ei au fost și cei din cauza cărora a scăpat viața din frîu. Da, a fost dascăl. A educat, a instruit și a îndrumat cîteva generații de copii. A fost și gospodar la casa lui. Rău, bun, dar s-a ținut de casă… Chiar dacă satul îl bănuia că nu renunță la un pahar de vin, că a avut niște peripeții în anii tinereții, rămase învăluite în cețurile unor palavre muierești, totuna familia Inereanu, mai ales de cînd copiii crescuseră și Arion era primul la carte, trecea în fața ineștenilor drept una dintre cele mai pilduitoare. Veni însă vremea cînd fiecare copil își luă zborul și nici nu băgă de seamă cînd toate prinseră a-i merge anapoda. Ce s-a întîmplat, cînd a scăpat frîiele? Cînd a început să lunece și el, cel care pînă la patruzeci de ani nu avea pic de atracție față de băuturile spirtoase? Și cine ar fi spus că tocmai de la Arion, băiatul lui exemplar în toate, i se vor trage marile neplăceri?… Umezeala zilei îi îngrela pleoapele, răscolindu-i și mai chinuitor amintirile legate de soarta celui mai înzestrat copil al său. Se sprijini de pietroi și se lăsă scufundat în valurile amintirilor. Ele îl purtau ba într-o sală mare, unde, străjuiți de santinele, pe banca acuzaților stăteau, tineri de tot, Arion și Nichifor, ba într-un sat de pe un meleag parcă al lui, parcă necunoscut, unde nu fusese niciodată și unde-i fugise fiica după bărbatul iubit, fără să-l întrebe, fără a se socoti cu părinții… În jurul Judecătoriei Supreme din Chișinău mișuna miliția… Agenții securității în uniformă sau în civil stăvileau trecerea celora care încercau să se strecoare în incinta clădirii, unde se desfășura procesul celor doi. El, Simion Inereanu, care nicicînd nu pășise pragul unei judecătorii, acum, urmărind chipurile pămîntii, ascultînd vocile judecătorului, procurorului, inculpaților, avea senzația că se află într-o biserică unde oamenii vin să se pocăiască, să-și spele păcatele. Asta — pe de-o parte. Pe de altă parte — alte fețe: rumene sau buhăite, vociferînd într-un grai străin, revoltate și pornite înverșunat împotriva feciorului său, care, cică, a îndrăznit să se ridice împotriva puterii! El, Simion Inereanu, invidiat de tot satul că are fiu instruit, absolvent al unui institut de relații internaționale, de unde putea ușor ajunge diplomat, ambasador! Procurorul, un tip uscățiv, cărunt, cu ochelari, în uniformă cazonă, ceru pentru Arion zece ani privațiune de libertate și cinci ani pentru Nichifor. Lui Arion — pedeapsă atît de mare?! Pentru propagandă contra… Pentru afirmația în public că Moldova de la 1812 e o colonie rusească. Adică, pentru că a spus adevărul așa cum este!… Arion, cu toată avalanșa de învinuiri, se comportă cu demnitate, declarînd că adevărul istoric nu poate fi contestat. Dădea dovadă de o îndîrjire ambițioasă, un pic copilăroasă, însușită și luată apoi în drumul vieții de la tata și mama… Asta îl ajută pe Simion să păstreze cumpătul, deși inima îi zvîcnea înverșunată…
Nichifor, la proces, fusese mai cuminte. Recunoscu greșeala, ceru iertare și îndurare de la Putere. Poate tocmai de aceea ea fost mai blîndă cu el.
După ce procesul luase sfîrșit, șușotelile încetară. Își potoliseră osîrdia și străjuitorii legii. Nimeni nu se mai interesa dacă are sau nu ascunsă pe undeva literatură străină, de peste Prut. În schimb, în suflet i se formase un gol ce-l devasta și îl năruia…
Cît Arion s-a aflat într-o închisoare în Ural, inima i-a tot sîngerat. Adeseori, la casa lui veneau agenți de la securitate, prevenindu-l să nu vorbească nimănui despre cele auzite și văzute la procesul fiului. Ba chiar l-au sfătuit, dacă este posibil, să nu recunoască nimănui că Arion stă la pușcărie din motive politice… Anume din aceste considerente, i-au mai lămurit tacticos că el, Simion Inereanu, nu mai are nici un drept moral să participe la educarea tinerii generații, o dată ce n-a fost capabil să-și educe propriul fiu în spiritul ideologiei comuniste… Alungat din cîmpul muncii pedagogice, a lucrat ca bibliotecar, cu un salariu mizer. S-a dus de cîteva ori la Arion — nu i-a păsat de geruri, de mlaștinile și zăpezile taigalei. De fiecare dată, la întoarcere, dădea iscălitură securistului de la Telenești, că nu va divulga nimic despre cele văzute și nu va scoate un cuvînt despre convorbirile avute cu feciorul. Altminteri îl papă și pe el închisoarea!
Oamenii din sat cu care se avea de bine nu se încumetau să-i pună întrebări și să-l descoase. Deși, ca peste tot, se găseau și dintr-acei ce îl luau uneori în zeflemea, că are fecior care stă la pușcărie…
Între timp, băgase de seamă că mezinul se înstrăinase… Uneori îl încercau bănuieli groaznice, dar le gonea cît mai departe. Cu cît însă le alunga, cu atît mai întărîtate îi dădeau tîrcoale. Îl pierduse și pe Mitru, mezinul, dar cînd devenise conștient de acest lucru, era tîrziu. Ca să-și mai umple cumva singurătatea, își apropiase cumnatul și cumnata — niște bătrîni sărmani și neputincioși de la Rădeni. Le purtase de grijă mulți ani la rînd… Acum, iată, Arion s-a întors, l-a așteptat, pare-se, o veșnicie,… Și nu avea cum să nu se întoarcă băiatul tatei, dacă a avut zile și sănătate… Numai de la cimitir oamenii n-au cale de întoarcere…
Așteptările i-au măcinat nervii, i-au slăbit voința, făcîndu-l să deprindă darul suptului. Într-o vreme credea că, o dată cu întoarcerea fiului, se va lăsa de această meteahnă. Ușor de zis. Ba cade un oaspete, ba alt prilej se iscă. Și-apoi, slavă Domnului, mai poate ține paharul în mînă… Și cum să nu-l țină, dacă lui Arion i s-a interzis să lucreze diplomat, pedagog sau chiar bibliotecar. Acuma-i hamal, din noapte pînă-n noapte. Nichifor îi este șef! Un cărturar de nivelul lui Arion! Ce zile, Doamne am ajuns! Unica mîngîiere e că-l are acuma în preajmă, acasă, lîngă el… Se bucură! Dar ce să facă cu celălalt, mezinul? Pe ce drum a apucat? Nici cu fiica n-a avut noroc, socotea dînsul. Într-o vreme se împăcase cu fuga ei de-acasă, cu înstrăinarea ei. Și cînd colo, după douăzeci de ani, a lăsat baltă gospodăria agonisită la Comrat și a revenit la părinți aproape în pielea goală. Cîndva, unica lui fiică fusese, răsfățata părinților! După ce terminase școala, fugi cu un prăpădit să prindă fericirea de coadă… Fără sfatul, fără voia, fără știrea lor!
Tata Simion se alina cu gîndul că cel puțin feciorii se trag la învățătură. Cînd erau copii, el stătea serile cu ei pe cuptor și-i învăța să se orienteze pe harta geografică, le citea cărți de istoria neamului. Din cînd în cînd, mama Veta se răstea la ei să mai iasă din casă ca băieții de seama lor și, totodată, s-o mai supravegheze pe sora, care se învîrtea tot mai mult printre flăcăi. Nu avea însă cu cine vorbi. Feciorii nu se dădeau urniți din fundul cuptorului. Tata Simion se bucura că ei vor să afle multe. Toate bune și frumoase pînă cînd, odată, în cîșlegile de iarnă, au sosit în Ineasca o echipă de electricieni din sudul Moldovei, să instaleze firele pe stîlpi, prin care, cică, trebuia să vină în sat lumină de la Kuciurgan. Printre montori se afla și un tînăr înalt, cu mustăcioară. Fetele satului se topeau după cîntecele lui găgăuzești, pe care le interpreta, acompaniindu-se la chitară — o mare raritate pe atunci nu numai la Ineasca. După o lună, Serafima fugi în mare taină cu tînărul găgăuz la părinții lui, la Comrat.
N-a dat semne de viață jumătate de an, decît numai printr-o singură scrisoare, în care le spunea că “totul este bine și normal”. E adevărat că rudele mirelui au venit imediat la Ineasca, să se înțeleagă în privința nunții și a viitorului tinerilor, dar îndărătnicia lui Simion Inereanu, marele și nemăsuratul lui orgoliu i-a făcut pe bieții oameni să se întoarcă aproape alungați. Vîrf la toate, prin ei îl amenință pe ginere că dacă cumva îl va întîlni, o să-i smulgă ouăle, iar Serafimei i-a poruncit să ia aminte că părinții renunță la ea pentru totdeauna, ceea ce au și făcut o bună bucată de timp. Mama Veta bocea și se frăsuia, tot îndemnîndu-l pe bărbat să plece cu ea la Comrat, să se îndure și s-o ierte pe fugară. Mai ales că toate-i merg bine acolo… Simion Inereanu însă, la auzul acestor vorbe, începea să strige și să huiduiască, silind-o de fiecare dată pe Veta să tacă. Tocmai într-un miez de iarnă, îmblînzit de cîteva păhărele, îi zise femeii:
— Iaca, dacă a da Domnul să se nască un nepot, atunci ne vom duce…
După un răstimp, tata Simion uită de rușinea ce i-a fost dat s-o tragă, fiindcă pe capul lor se abătuseră și alte griji, tot mai rar se gîndea la fiică… Numai mama Veta o ținea pe-a ei — găsi o femeie care avea neamuri la Comrat și află că Serafima trăiește printre oameni buni, dintr-o familie de cojocari, că are deja casă de la socri și pare să nu fie obijduită… I-a mai spus că găgăuzii, deși sînt cam fierbinți în ale lor, au multă tragere de inimă și pricepere la gospodărie și-s oameni de omenie. Mama Veta se pregăti de cîteva ori să plece, tainic, în musafirie la fiică-sa, dar tata Simion îi hotărî ca, fără de el, să nu se încumete să se miște din loc. Cuvîntul soțului toată viața a fost pentru dînsa lege.
— Copilul meu și-a scos sufletul la piață! Și pe noi nu ne-a întrebat. Las-o să se descurce singură, precum m-am descurcat eu, i-o tăie cu aceeași hotărîre neclintită tata Simion.
Toți anii cît rămăsese numai cu feciorii și pe care a avut grijă să-i învețe, tata Simion a căutat să nu aducă vorba de Serafima… Dar, iată, după ce s-a întors, a văzut în ea un alt copil. Deși… după atîția ani, ce fel de copil mai putea fi?! Avea în față o femeie grasă, voluntară, coborîtă parcă din altă lume. Iute la vorbă și mereu întărîtată, părea să nu ia pe nimeni în seamă și să nu aibă frică de nimic. Între aceste două imagini — cea de cîndva și cea de acum —, tata Simion se străduia să întrevadă o cît de mică asemănare. Fiica se schimbase: îmbătrînise, se trecuse, se ofilise. Reveni la Ineasca, acasă… o dată cu Arion… Uneori, seara, înainte de culcare, își netezea în fața oglinzii părul încă negru, dar mai mult cărunt, mătăsos și o podideau lacrimile. Într-una din aceste seri, tata Simion își călcă pe inimă:
— Și de ce l-ai lăsat tu? întrebă puțin cam grosolan, cu un tremur ușor în glas. Doar de dragul lui ai dat cu piciorul în mîndria noastră?
— Nu știu ce să-ți răspund, tată. Lasă-mă pe o vreme ca să-mi vin în fire. După ce își șterse ochii, adăugă necăjită: Și-a găsit alta, care, spre deosebire de mine, i-a născut un copil. Eu n-am putut să nasc. Am pierdut două sarcini la rînd, apoi…
— Așa te-a cruțat…
— Vina o port și eu, tată. Prea l-am iubit și-l mai iubesc! Pe toate i le-am crezut și i-am intrat în voie, dar el, văzînd că nu-l mai supraveghez, s-a dus la alta…
— Chiar credeai că n-o să-ți dau voie să te măriți, să fii în rînd cu lumea? Nici tu logodnă, nici tu înțelegere ca la oameni…
— Atunci n-aveai să-mi dai voie. Doar te știu cum erai… Iar eu, precum ți-am spus… țineam la Sergiu și țin și-acum…
— Să-ți fie de bine!… Spui că sufereai și-ți era oarecum de cele săvîrșite… Dar de ce n-ai venit să-ți ceri iertare?
— Fiindcă n-am avut chip, răspunse fiica de-acum iritată.
— Nu-i adevărat, se amestecă mama, scăpînd furculița din mînă. N-ai vrut! Dacă doreai, veneai într-o luntre pe rîul lacrimilor mele pe care le-am vărsat pentru tine.
— Nu mi-a fost deloc ușor, mamă, să părăsesc, să las tot ce aveam acolo, tot ce am agonisit… Dar cu toate păcatele pe care le-am făcut, iaca, m-am întors. Dacă dă Domnul și se mai încălzește, mă duc la Rădeni, cu mătușa Tița și moș Alexandru. Ei au nevoie de mine.
— Să-ți ajute Dumnezeu! zise tata într-un tîrziu.
— Și dacă vine de la Comrat Serghei să te ieie înapoi? nu se lăsă mama.
— Nu cred să vină. V-am spus doar că are copil la Avdarma. Chiar dacă nu ține la ea cum a ținut la mine.
— Atunci du-te și-i ajută pe bătrînii ceia neputincioși. O să-ți fie greu cu ei, că unu-i mut, și altu-i orb…
— O să le port de grijă. Poate așa mi-oi ispăși greșeala și față de voi.
— Vorbe de clacă, rosti tata Simion pe un ton moale. Noi v-am iertat pe toți de mult… Te-am iertat și pe tine, că sînteți trup din trupul nostru. Mai rău e cu potopul ce-a dat peste noi, dacă mai vine odată, s-a zis cu casa mea — o iau malurile, și ne pomenim în rîpă. Atîta-mi mai trebuie — să mă apuc de făcut o altă casă, acum la bătrînețe…
Se lăsă o tăcere pentru cîtăva vreme, pe care mai apoi o tulbură Serafima:
— Dar de ce și-a pierdut graiul mătușa Tița? Ce trai îndestulat duceau ei la Rădenii ceia! Grădina le era ca un rai — numai tufe de vie, cireși și nuci în jurul casei…
— După ce-au primit vestea că Romănaș, feciorul lor, că atîta băiat au avut, a căzut în Afganistan. Chiar a doua zi, Dumnezeu i-a luat graiul și nu i-l mai întoarce nici azi. Iar mai înspre toamnă și moșneagul a orbit cu totul… Mama Veta nu mai avu putere să continue. Oftă din greu și își aminti că, trebuia să se grăbească, să le reușească pe toate. Serafima privi cam straniu la mama, care în vreme ce bărbații se odihneau după ore de muncă, abia trăgîndu-și răsuflarea, dînsa avea să termine un caier de tors.
Arion asculta, absent în aparență, sfîrîitul fusului și, deodată, în închipuirea lui, acel caier din vîrful furcii i se năluci că nu-i decît o misterioasă materie eterică — diafană, fină —, din care mama le țese firul vieții lor, a întregii familii. Smocurile de lînă scărmănată bine se desprindeau cînd mai rare, cînd mai dese și degetele torcătoare apucau singure cîteva fire de lînă în plus, dacă smocul se subția sau tot ele, cu de la sine comandă, îl destrămau cînd se rupea prea înfoiat. Și lîna se răsucea în firul acela subțire pe unde cu vădite umflături, pe unde în segmente subțiate. Furată de gînduri, mama nu observă cînd firul se subție prea de tot și, la un moment dat, se rupse. Fusul lunecă dintre degete și căzu cu zgomot la podea. Bătrîna mamă tresări, se aplecă după fus, îl ridică, apoi trase pe buricele celor trei degete firul pînă la capătul lui, destrămă un pic lîna pînă o înfoie într-un smoc, după care, unindu-l cu capătul de caier, făcu vînt fusului. Ograda zăcea în noroi, iar sub șopronul cuptorașului, pe podeaua de scîndură, ea se simțea bine sprijinită cu picioarele pe pămînt și cu încredere în rostul a ceea ce avea de făcut… Și fusul porni să se învîrtă amețitor și, degrabă, cele două smocuri unite se prefăcură în fir subțirel, coborînd în jos, spre fus, să se înfășoare. “Așa-i și viața, își depănă gîndul în continuare Arion. Destinul toarce firul ei — ba îngroșîndu-l, ba subțiindu-l, pînă ajunge să se rupă. Și-atunci unde-i urzitoarea care să-l prindă și să-l unească la loc? Unde-i?!… ” Cît mai rămaseră din ziua aceea, bărbații s-au ocupat de nucul doborît, isprăvind abia pe la amiază. Lemnele tăiate le-au vîrfuit în stivă, lîngă poartă, vreascurile și crengile verzi le-au cărat în grădină, eliberînd astfel drumul și greblînd ulița în dreptul porții — mai spre seară, cînd se zvîntă. Femeile s-au porăit mai mult pe lîngă cuptoraș, lipindu-l pe unde lutul se răzmuiase și gătind de mîncare. Mama, obosită, lăsase demult furca în cotruță, gîndindu-se la ziua de mîine, cînd se va duce la biserică să mai ceară îndurare și iertarea păcatelor familiei ei. Că se tot adunaseră, socotea ea.
După muncă se întinse masa, au mîncat cu toții, după care, tata veni în odaie, și fără să-și descalțe picioarele, se culcă și adormi cu sforăitul lui obișnuit. Pentru el era lege ca după o muncă grea să doarmă… Cît dormise, Simion nu-și dădea seama. Trezindu-se, auzi gălăgie în ogradă, lîngă cuptoraș. Femeile pregăteau de mîncare. Nu-l supăra parcă nimic, doar capul îi era greu, însă știa că-i va trece, o să se dreagă cu un căuș de moare de curechi și o să umble puțin pe-afară. Se ridică de pe laiță și ieși pînă la gîrliciul beciului. Arion ședea pe un scăunel lîngă piatra funerară, tăcut, urmărindu-l parcă pe furiș, în obișnuita sa manieră, pe fratele Mitru, care, după ce se întinse căscînd în pragul casei și își îmbrăcă maioul înflorat, nu părea să se grăbească la masă. Tata Simion, după ce bău moarea, luă chișca și trase — direct din butoi — cîteva gîturi de vin roșu. Cînd reapăru în gura beciului, îl luă la rost pe Mitru care era de-acum îmbrăcat și gata de ducă.
— Unde te gătești, ușernicule!? rosti cu glas otrăvit bătrînul. Ești, am auzit, agent electoral?! La Sokoliuk-Godacul!… Acum așa-i zice satul. Are un burduhan cît abatorul, plin cu minciuni. Promite multe numai ca să-l alegem deputat! Iar tu te ții curnuț de coada lui…
— A!Papașa! Te-ai trezit ca voinicul din poveste? făcu Mitru cu zîmbetu-i obișnuit pe fața lătăreață. Îl ai în vedere pe Sokoliuk?… El acum e silion! Are bani și nutreț! Poate cumpăra toată Ineasca cu tot cu mațele tărcate ale neîntrecuților gospodari moldoveni! Va cîștiga alegerile cu nutrețul.
— Nu ți se pare că susții un venetic… să ne reprezinte interesele în Parlament? întrebă Arion… S-ar cuveni să fim stăpîni la noi acasă. Ori sugem laptele mamei, apoi uităm de ea?…
Mitru, plin de sine, reveni la masă, duse cîteva îmbucături la gură, clefăind zgomotos. Lui Arion i se strînse inima, dîndu-și seama că a bătut toba la urechea surdului.
— Bratok, nu te încrîncena ca vita de la plug! Cînd va sosi momentul, i-oi întoarce mamei căldarea cu laptele pe care l-am supt. Iar tot ce-au cheltuit părinții cu mine, învățîndu-mă la Drept, trecem la pierderi, anulăm.
Tata Simion se simți călcat pe nervi. Arion se încruntă, iar Serafima, intuind că iată-iată se poate declanșa scandalul, se apropie de masă și-i zise fratelui mai mic:
— O să huzurim și noi pe lîngă tine, nu-i așa, Mitrule?…
— O să vă am pe toți în vedere. Sokoliuk mi-a promis automobil pe gratis!. .
— Dar cu însurătoarea ce faci? Să nu rămîi carecumva flăcău tomnatic…
— Te rog, sestruha, să nu te îngrijorezi! La capitolul ăsta sînt tare. Doamnele și domnițele se usucă de dorul meu. Iar cînd o să mai am și mașină… Sokoliuk mi-a făgăduit solemn.
— Cîte a promis el în anii de cînd a ridicat hardughia pe deal, răbufni tata Simion. Că va asfalta drumul din centrul satului, că va împăduri o parte din Lipăgău, ca să nu se prăvălească pămîntul peste noi… Uite ce nenorociri ne pasc cînd se abat ploile mari. Și a făcut măcar ceva? Pentru rușii lui a construit școală, grădiniță modernă, magazin, apartamente, arteziană autonomă cu ape din izvoarele Podișului… Acuma mai are nevoie și de putere. Te folosește ca pe o marionetă, să-și facă ieșire la imunitate, în Parlamentul țării. Te-a atras în afacerea asta, momindu-te, ca să ne țină sub papuc încă mult și bine… Ai vreun grăunte în dimerlia ceea a ta, băiete?
— Tigva mi-i încărcată cu grăunțe, papașa, căci nu i-am turnat nici o sută de grame. Și în genere sînt un intelectual, un mare umnik, precum ar zice prietenul meu rus.
— Un mare modîrlan, iată cine ești. Și nu mai rusifica atîta limba noastră, nu-ți șade bine, ai studii superioare, dragă domnul, spuse cu năduf tata.
— Ce rost e să stric orzul pe gîște, să-i lămuresc unui om, ce are la activ numai o lună de cursuri făcute la fabrica de învățători din Soroca. Eu cinci ani am ros cartea în Universități de stat și de… șezut! La juridică. Acolo nu fiecare prost poate învăța. Iar acuma apăr bandiți, tîlhari, haiduci și mă bucur de autoritate printre ei, la Orhei.
— Aperi tu ca alde tine, nu-l cruță tata.
— Ce-o fi s-o lăsați mai moale amîndoi. Mai ales, tu, Mitrule? încercă Serafima să-i potolească.
— Þi-am spus: nu-mi zi Mitru! Eu îs Dimka, sestra.
— Să-ți crăpe ție beșica udului, că tot Mitru am să-ți spun, burduhosule!
Mitru se ridică de la masă. Apoi, pe un ton pretins serios, cu un aer de om pornit la treburi mari, zise:
* * *
— Sînt nevoit să plec — mă cheamă norodul! Mă așteaptă campania electorală! Goreaciaia predvîbornaia kompania! Pentru asta statul mi-a dat un concediu cu păstrarea salariului mediu lunar. Mitru plescăi a mare satisfacție. Avea acest nărav să plescăiască din limbă, cînd voia să se laude:” Vedeți cine-s eu?!”
— Bostanul ți-i cît un oboroc, dar doldora de tărîțe, rosti întărtat tata, ridicîndu-se de la masă și pornind să se plimbe de colo-colo. Deodată, se opri și spuse dintr-o răsuflare: Ieri l-am trimis pe “mintios” la prăvălie să cumpere o pîine și s-a întors fraierit de vînzătoare — o mucoasă de șaptesprezece ani nu i-a dat restul… Alaltăieri s-a dus după apă și a scăpat căldarea în fîntînă… Iar azi, uite-l, pleacă să facă propagandă electorală. “Mă așteaptă narodu! Du-te, du-te! Încă un burduhan pe spinarea poporului, încă un godac la putere!
— Era clar că se întîmplă ceva la Chișinău. În ultimile luni toată lumea părea să fie cuprinsă de fiorul unor mari schimbări, dar ceva nu-i venea la socoteală lui Simion Inereanu. Să fi fost la mijloc necazurile pe care le trăsese în ultimii ani sau alt motiv? Mitru, pînă nu demult, fusese cu totul altul: asculta seară de seară “Europa liberă”, “Vocea Americii” și alte “voci”, citea cărți românești, scria și publica în ziarele republicane poezii patriotice, împărtășea aceleași idei ca și Arion, încît se temea să nu nimerească și mezinul în vreo încurcătură. Acuma își exprimă, pe un ton mai împăciuitor, părerea sa de rău:
— Ai fost unul, dar ai ajuns altul… Nu pot înțelege ce te-a descumpănit, ce te-a împiedicat să ajungi un om de bună credință, să rămîi măcar cel care ai fost, băiete!?
— Omul evoluează, papașe! Îndată după ce am tipărit prima carte de versuri, mi-am dat seama că-i apă de ploaie, că n-am țîră de talent, iar chestia cu scrisul, fără har, nu faci parale nici la propriu, nici la figurat. Am îmbrățișat vîrtos avocatura, care mă asigură cu de toate. Bandiții, tîlharii, hoții, plătesc bine — numai să rămînă în libertate. Viața omului nu-i veșnică și trebuie trăită bine. Acum a apărut posibilitatea să mă căpătuiesc și n-o să ratez ocazia. Cu ajutorul lui Sokoliuk o să-mi agonisesc cîte ceva pentru bătrînețe…
— Ia-te uită ce frumos vorbește cînd vrea, făcu Serafima.
— Dar cum rămîne cu săpăturile arheologice, care se fac în partea cealaltă a Lipăgăului, în Hîrtop?. . interveni Arion dorind să schimbe vorba. Mai eri mi-ai povestit cu înflăcărare despre ele…
Acum cîțiva ani, în spatele abatorului, niște specialiști sosiți de la Kiev și Moscova și-au ales un loc pentru efectuarea unor săpături arheologice. Intenționau, precum le lămureau ineștenilor, să dea de urmele unor civilizații dispărute. La începutul fiecărei veri, întindeau acolo, în livada veche, cîteva corturi. Ziua mai făceau cîte ceva, însă de îndată ce se lăsa seara, începeau chefurile cu cîntece și hîrjoneli, încît nu se astîmpărau pînă dimineața. De la o vreme, specialiștii de la Kiev și Moscova dispăruseră și locurile lor veniră să le ocupe niște bărboși de la Odesa și Tiraspol. Erau și aceștia, după cum avea să se dovedească mai tîrziu, băieți veseli și curajoși:
— Ce cred ei să găsească acolo, unul Dumnezeu știe, zise sora.
— Poate apă potabilă, poate obiecte de aur? Că alta ce să urmărească?
— Nichifor știe mai bine, interveni tata Simion. I-a însoțit un timp… ca reprezentant al filialei Academiei moldovenești de la Tiraspol… Cei din Ucraina și Rusia n-au găsit decît potcoave de cai morți, iar cei veniți din Transnistria au și trîmbițat de-acum la radio că în Hîrtopul nostru se observă urmele unei așezări din perioada creștinării Rusiei Kievene!
— Cît le trebuie s-o dovedească și pe asta! făcu Arion gînditor.
— Nici eu nu pot înțelege de ce se aruncă bani în vînt.
— Oare nu pricepi, papașa, ce-i la mijloc? Politica! Vor găsi, chipurile, acolo un hîrb cu inscripție slavă și Sokoliuk îndată se va vedea călare pe cal, le deschise triumfător ochii Mitru.
— Are ce le comunica la ai săi: fiți liniștiți, dea-icea nu plecăm nicăieri. Demult sîntem acasă! și-a exprimat gîndurile Arion.
— Iar pe lîngă Sokoliuk și eu! aprobă Mitru în felul lui, cele spuse de frate-său.
— Din ziua cînd ai publicat în “Moldova Socialistă” articolul cela defăimător, în care l-ai ponegrit pe Arion, cîți ani au trecut și ce spuneai acolo, mai ții minte? îl mustră sora Serafima.
— Așa au fost vremurile, soro.
— Vremurile-s vremuri iar tu, tu trebuie să-ți păstrezi demnitatea de om, ridică un deget a luare-aminte tata Simion.
— Să lăsăm discuția asta, făcu a lehamite Arion. Omul are dreptul la opinie, la convingeri. Oricum, la vîrsta asta nu se schimbă el dintr-o dată. Și trebuie să ne împăcăm, că-i sînge din sîngele nostru. Așa spune Biblia: “Precum nu se aseamănă față cu față, tot așa inima unui om cu inima altuia”.
— Sîntem totdeauna niște mangafale! pufni bătrînul Inereanu supărat. Ne-am ținut de canoanele biblice: dacă cineva îți trage o palmă pe obrazul drept, întinde-i-l pe cel stîng și dușmanul tău… se va rușina să te mai pălmuiască odată… De atîta poporul ista, nu merită stimat! N-ar strica să fim mai dîrji, cînd cineva încearcă să ne lovească peste obrazul drept…
— Tu plesnește-l peste cel stîng, sări cu vorba Mitru. Plătește la rău cu rău!. .
— Taci odată, că nu pentru tine am vorbit! se înfurie tata Simion nedumerit, de tonul împăciuitor, adoptat de fiul mai mare. În ciuda tuturor necazurilor însă, undeva, în adîncul sufletului, chiar se mîndrea cu felul cum i se rînduise viața asta mutilată. Îi plăcea băiatul că și-a păstrat șira spinării dreaptă — oricît de grele au fost încercările pe care destinul i le-a pus în cîrcă. Pe de altă parte, nu se putea împăca cu modul lui de a ierta. În toate daraverile de familie Arion rămînea oarecum resemnat, nu-și ieșea din fire. Simion Inereanu auzise că celor care se întorc din pușcărie o habă de vreme, pînă se mai aclimatizează, mai bine să nu le pui degetul în gură. Arion făcea însă excepție. Ce mult dorea ca el să-l pună odată la punct pe Mitru. Ca să vezi, cum nu-l arunci, cade ca motanul în picioare. Credea că Arion îl va ajuta. Odată și odată trebuie să-i ceară socoteală pentru că Mitru a pus umărul, să ajungă în pușcărie. Frate pe frate! Și tata Simion porni iarăși să caute urma ulciorului de lut.
— Am înțeles că-i faci pocloane Aliona lui Joja Tîrsînă, vînzătoarei de la magazin, încercă și Serafima să abată discuția pe alt făgaș. Bagă de seamă. Mitică! Cu frații ei nici Nichipercea n-ar dori să aibă de-aface… Vezi să nu te-ntreci cu gluma.
— Fii pe pace, sestruha! Tocmai de aceea m-am lăsat amăgit la prăvălie, ca să am un pretext. Îmi trezește interesul. Ne-am înțeles să plecăm împreună la plajă, la Ismail. Acolo îmi va întoarce restul…
— Și-a cîta-i fata asta care îți trezește interesul în satul nostru? îl luă în răspăr mama Veta, care pînă acum păstrase o tăcere, cuvioasă. Astîmpără-te odată, nu-ți mai face de cap!
— Poate are de gînd să se însoare, mamă, îl luă peste picior sora.
— Așa-i, Mitrule? întrebă neîntîrziat mama.
— La grea încercare mă puneți… N-am degete la mînă cîte vor să-mi pună pirostriile în cap. De însurat nu m-am însurat, dar am vreo șase femei și vreo opt copii…
— La asta te duce mintea: în fiecare an ai căcat proaspăt în pelinci, reintră pe făgașul gîlcevii tata Simion.
— Papașa, nu port nici o vină! E destul să vorbesc cu femeia de două ori și — se face grea!… Și nu numai că prinde, dar… naște! Își închipuie că astfel va pune mîna pe mine. Una chiar și-a tras piciorul la o țigancă, chipurile, să mă ia cu farmece și știi ce i-a spus cioara? “Fată-hăi, pe aista vrăjile nu-l prind… ”.
— Ceea ce înseamnă că toată viața ta nu-i altceva decît o destrăbălare, măi Mitrule, conchise sora Serafima, stînd cu mîinile în șolduri.
— Curvăreala e cea mai veche și cea mai grea profesie, soro. De-ai ști prin cîte cumpene am trecut de răul femeilor: am dormit în copaci, ducîndu-le dorul, am ars în tanc, iar ca să nu dau ochii cu bărbații lor, am sărit de la etaj, fără parașută, scăpînd cu fuga de mișei.
— Ai cu ce să te mîndrești, frate! zise Arion, privind cum mama își acoperă fața rușinată.
— Să nu vă fie rușine cu mine. Vă asigur: omenirea a creat și un asemenea speciment și am și eu un loc sub soare. Așa cum mă vedeți, țin la copiii mei și le trimit daruri de sărbători, pachete cu deficitare, direct de la bază. Nu-i nici o problemă!
— Te-ai berbecit cu totul, Mitrule, oftă amărîtă Serafima. N-ai simțul datoriei de părinte. Nici cel mai scump dar nu-l înlocuiește pe un tată.
— Ei tată au, nu elefant. Mamele lor n-au soț. Aici ai dreptate. Arion, care-l privi pe frate-său cu obișnuita-i absență, se simți tentat să-i ardă o palmă. Se stăpîni.
— Totuși… cu fata lui Tîrsînă să fii cu ochii în patru, îl mai preveni o dată Serafima.
— Las’că mama în fiecare duminică se duce la Rădeni, stă la sfat cu Dumnezeu, Sfîntul Duh și cere îndurare pentru mine, să mă păzească de rele.
— Mă duc și eu să mai chem norocul și iertarea Domnului peste casa asta, aprobă mama. Iar tu, Mitrule, mai slăbește-o cu fetele. Satul vuiește că o plimbi cu mașina pe fata lui Tîrsînă la Malul galben.
În locul cela unii se duceau să se dea desfrîului, și deci era considerat de rău augur.
— Ce să-i fac, dacă-i place să se cătăiască, zise Mitru.
— Nebunule! Abia a terminat școala și lucrează de-o lună vînzătoare, făcu Serafima. Frații ei… au dat jurămînt: dacă se întîmplă ceva cu sora lor, te sparg cu furca cea de fier.
— Truba dela, o întrerupse Mitru cu voce necăjită. E deja în poziție!
— Frumoasă dragoste, nimic de zis, ca la sfîrșit de secol! pufni tata Simion. Ai fi bun de slobozit într-o herghelie de iepe sterpe, se înfurie el, dar Serafima i-o luă înainte:
— Cu mama vînzătoarei am învățat la școală, desfrînatule. A fost o elevă deșteaptă, din familie de gospodari. Copila ei nu poate fi altfel. E prea tinerică pentru tine.
— Vrabia-i tot pui, dar numai dracul știe de cînd, trînti Mitru o zicală.
Din dealul Lipăgăului peste sat se abătu, în valuri nevăzute, un iz urît. Prin aerul îmbîcsit se auzi covițăitul porcilor, mînați în ograda abatorului. Arion avu impresia că și de la Mitru, de la vorbele lui aduce un miros străin, infect.
— E de mirare, frate, că ți-i a zburda… Prin viața asta te dai mai mult de-a dura, te cotilești ca un dovleac, fără griji și, cum se spune, cu cîntecul pe buze, deși nu te-am auzit vreodată să îngîni ceva acătării…
— Greșești amarnic, Serafimo. Am vocea lui Kozlovski. Află că îl învăț pe Sokoliuk să cînte moldovenește! Aseară, la o petrecere în pădurea de la Chitca, am ținut un hang… Și Mitru, umflîndu-și pieptul maiestos, slobozi o voce puțin cam falsă:
— Mulțumesc lui tata meu,
Că m-a învățat să beu,
În chihniță, la răcoare —
Cu paharul cel mai mare!
Eh! Numai la beție
Uiți de sărăcie —
Numai la chileală
Uiți de orice boală!…
Își umplu un pahar și-l sorbi lacom.
— Acum, mai concret, unde ții calea? îl întrebă tata Simion, văzîndu-și mezinul pornit cu adevărat.
— Plec la șef. Avem de pus cîte ceva la cale. Satele din jur au început să se burzuluiască. Asmuțite! Frontul Popular cere limba, alfabetul fascist și tricolorul lui Antonescu… Dar să vezi poznă! Mai deunăzi, Mihalașa Sokoliuk, care a luat cu el un camion cu saci de urluială, a făcut un experiment, întrebîndu-i pe săteni: “Vă poftesc să-mi spuneți ce doriți: limbă de stat ori combicorm? Toată lumea a preferat urluiala. Asta-i mentalitetul moldovanului! Și nu numai al lui. Se zice că odată și odată o să fie și la noi bine. Ce folos că va bine după ce eu voi da pielea popii? Vreau să-mi fie bine acuma, cît se țin tinerețile în trupul meu! Cei care vor veni după mine, își vor face binele lor. Și cine știe, binele spre care năzuiește generația mea, poate că n-o să le convină țîncanilor de mîine. Așa că îmi port mie de grijă. Să nu trăiesc mai rău decît evreii. Unde-s bani, acolo-i toată politica. Cu bani poți cumpăra orice! Cu ce credeți că am ademenit vînzătoarea? De asta am și întinerit cu douăzeci de ani! Mulțumit, fără a-și lua la revedere, Mitru urcă în mașina pe alocuri “cîrpită” din cauza multor accidente ușoare, ușurele și de tot felul, și o rupse din loc. Doar Serafima cunoștea motivele grabei lui la raion. Era implicat într-un proces judiciar, pe care i-l intentase o nouă “victimă”, ce-i revendica paternitatea. În ogradă se lăsă o tăcere apăsătoare. Arion își cuprinse capul în palme și medita: “Fratele meu a înțeles că pe lumea ceea banii hotărăsc totul”. Își aminti de un evreu, disident și el, nimerit în detenție. “Cred că nu greșesc afirmînd că numele neamului meu este strîns legat de simbolul banului”, îi mărturisi acela într-o clipă de sinceritate. Camaradul lui de suferință ținea să-l convingă că evreii au fost și vor rămîne cei mai bogați oameni din lume. Cu banii ei țin în stăpînire, dirijează politica tuturor țărilor de pe glob. Să încerce cineva să-i vorbească de rău, sau să le pună bețe în roate! Din capul locului pretinsa persoană își va rata întreaga carieră… Numai America cîți miliardari evrei are! Se mai spune că ei, evreii, știu oricînd să-și susțină talentele: mulți, prin concursul lor, devin laureați ai unor premii prestigioase, ajung proprietari de mari avuții. Lor nu le pasă de concurenți, ei știu să cîștige… Și asta nu-i întîmplător — așa a fost și așa va fi totdeauna, spre invidia sănătoasă a tuturor celorlalți. Pentru că-i un popor deștept, solidar. Iată de la cine trebuie să luăm exemplu! Poți avea trecere și trezi interesul în lume numai dacă ești în corelație directă cu interesele lor. Dacă nu, păzea! Poți fi oricine — geniu, mare strateg — totuna: mai mult decît o recunoaștere pe valea Ciulucului sau, cel mult — în granițele neamului tău — nu vei avea de nicăieri… Arion tresări: de ce și-a adus aminte de amicul evreu disident, ce are el cu evreii, cu antisemitismul? Soarele scăpăra deasupra capului. Un soare roșu-aprins ce-și răspîndea cu dărnicie căldura și lumina peste casă, peste gluga de hlujani, peste crucile din cimitir — peste sat. În clipa aceea avu nălucirea, nu se știe de ce, că toată lumea este cuprinsă de flăcări, că a luat foc.
* * *
Mitru în fața instanței de judecată… nu în calitate de avocat, ci de reclamat. Tras la față, nebărbierit, în oglinda ochilor plutindu-i nemulțumirea. Stătea în picioare, alături de o tînără, gingașă, care îl săgeta cu privirile pe judecătorul bătrîn, ce-l interoga abia învîrtindu-și limba în gură:
— Reclamanta declară că sînteți tatăl copilului, zise judele.
— Nu sînt, se încreți Mitru. E o minciună grosolană. Mă șantajează. Dorește pensie alimentară. Și-a găsit prostul!
— De ce nu vrei să recunoști, Miti, izbucni în lacrimi tînăra mamă. Acum patru ani, cînd m-ai luat cu tine la mare, am dormit împreună pe un pat pliant pe faleză, în bătaia brizei, și tu, în seara aceea, ai exclamat cu atîta sinceritate în voce: “Alina, dăruiește-mi, în vuietul valurilor, un prunc!… ”.
— Taci, tu, se oțărî Mitru: Una-i să te culci și alta-i să faci copii. Se vede că prea te-ai străduit atunci… Voobșă!… În timp ce împricinații încercau să-și demonstreze unul altuia cine ține minte mai bine zilele unei iubiri albastre, iar judele clămpănea deasupra hîrțoagelor, ușa de la intrare ba se închidea, ba se deschidea. În sala de ședințe dădea buzna un clopoțel de băiețel, de vreo trei anișori, strigînd ca un cuculeț, arătînd spre Mitru cu mînuța:
— Tăticu’! Tăticu’!!! Vocea lui cristalină îi spărgea lui Mitru timpanele. Ochii îi scăpărau de indignare. Nu putea pricepe ce se întîmplă cu el, că și-a pierdut cumpătul în fața unei obișnuite componențe de judecată.
— Insist ca Miti să fie declarat, prin judecată, tatăl copilului, glăsuia sincer și inimos tînăra femeie. Mi-a promis… în ziua cînd m-a luat cu flori de la maternitate, mai adăugă tînăra și-i întinse drept probă instanței o poză ce imortalizase evenimentul respectiv și, pe un ton domol, cu îndurerare: Am auzit că vrei să te însori cu alta, Miti…
Mitru, privind poza cu chipul lui fericit, cînd ținea un prunc înfășat în brațe, se fîstîci și mai tare. Bătrînul jude își puse ochelarii pe nas și întrebă din nou cu vocea-i monotonă:
— De ce nu recunoașteți că sînteți tatăl copilului pe care l-ați lăsat în grija bietei femei?
— Să fi fost al meu, îl botezam la preot împreună și-i dădeam numele de familie pe care-l port.
— Tăticu’! Tăticu’! Am să-ți pișc buricul! prinse iarăși să strige băiețelul, tras mai apoi de-o mînecă din sală de către bunică-sa.
— Mucles, baistrucule! zise Mitru iritat, apoi către onorata instanță: Mă irită acest public nedisciplinat. Femeia reîncepu povestea, plîngîndu-i-se mai mult lui cît îi este de greu în mizeria timpului de astăzi, fără nici un ajutor, cînd prețurile la toate au crescut… Și încă multe alte nimicuri, pe care le poate spune în judecată o ființă naivă, aproape copilă, ce crede în cuvintele de dragoste ale primului crai întîlnit. În cosecință, Mitru mai-mai să creadă că instanța are tot temeiul să-i admită reclamantei acțiunea și deodată avu senzația că cineva îl aruncă într-o groapă cu gunoaie. Revenindu-și din gîndurile acestea negre, ridică disperat mîinile în sus și declară cu voce tremurîndă:
— Nu sînt tatăl copilului! Cer să se respecte Constituția! Nu uitați că sînt agentul electoral al lui Sokoliuk Ivan Ivanovici… mai sînt și avocat la Orhei!…
— Puteți fi agentul lui Iisus Hristos, făcu judele. Lămuriți-mi de ce nu vă considerați tatăl copilului? Atîta cer.
— Fericita inconștiență a tinereții! Hm… se bîlbîi Mitru, răscolind în mintea sa un gînd ingenios. După o scurtă pauză, declară ca un dictator, lovind cu pumnul în masă: Nu-s capabil să zămislesc copii! În aceeași clipă ușa se deschise din nou și băiețelul, în liniștea confuză a sălii de judecată, se uită țintă la Mitru și zise fără nici o sfială:
— Tăticu’! Vreau cacă…
— Nu mă face de rîs! se zborși la el Mitru…
Judecătorul, după mai multe șovăieli, satisfăcu demersul lui Mitru și îl trimise la medicul legist. Doctorul Niuma Bluvștein îl întîmpină cu amabilitate. Ascultîndu-i răbdător păsul, citi de cîteva ori ordonanța de expertiză a instanței. Mitru, ca să-l atragă de partea lui pe acest bătrînel cărunt, ce-și închinase toată viața problemelor de sexologie, spuse, ca printre altele:
— Sînt avocat la Orhei… Am multe relații, pot face rost de găini de Hamburg, ouă cu două gălbenușuri…
Medicul legist nu reacționă în nici un fel. Își schimbă ochelarii cu lentilele groase pe alții mai fini și, cu un zîmbet părintesc, dori să precizeze:
— Adică dumneata susții că nu ești în stare să faci copii, cu alte cuvinte, ești steril?…
— Nu sînt capabil de însămînțare. Sămînța mea intră unde trebuie, dar nu atacă ovarele feminine…
— Văd că ești expert și un bun avocat!.
— Mă bucur de clientelă…
— Ca să se convingă și medicina de spusele tale, va trebui să donezi spermă pentru expertiză… Și medicul legist Bluvștein, supranumit “părintele curvarilor”, îi întinse un vas gol și chemă infirmiera. Îndată, în cabinet își făcu apariția o duduie, îmbrăcată extravagant — prin pînza străvezie a unui halat fără mîneci, ce-i dezgolea picioarele pînă hăt mai sus de genunchi, i se întrevedeau buricul, sînii aproape goi și șoldurile puternice. Îi explică ce va trebui să facă asistat de sora medicală. Pacientul protestă vehement. Bluvștein desfăcu larg brațele și rosti cu același zîmbet mieros:
— Mie îmi trebuie expertiza? Sau ei?!
— Bine, bine, dar fără soră, acceptă Mitru, dîndu-și seama că altă ieșire nu are. Și vreau cabinet aparte… Fata chicoti îmbufnată și Mitru — pentru prima oară — se simți penibil în prezența unei femei. Bluvștein îl însoți pînă la ușa unui veceu întunecos și rece:
— Poftim, locul potrivit pentru ceea ce trebuie să faci… Și te rog, lucrează ca un iepure. Sîntem aproape de ora mesei. Mitru intră în veceu cu borcănașul cela de sticlă ca în fața morții. Înțelegea acum prea bine că a nimerit într-o adevărată cursă a rușinii. Auzea pașii doctorului pe coridor, iar peste vreo două minute îi auzi și vocea. ” Grăbește-te, să reușim pînă la prînz “— — Tempo! Tempo, temperamento!
— Îndată! gemu transpirat Mitru, blestemînd în sine ora cînd a văzut lumina zilei, dar mai ales ceasul cînd a hotărît să se ducă cu fata din Bănești la mare…
Peste cîteva minute ieși din veceul spitalului, întinzîndu-i necăjit borcanul medicului nerăbdător. Bluvștein cercetă mirat conținutul, cobîlțîi de cîteva ori sticla și dispăru într-un cabinet, unde huruiau motoarele aparatelor de analize. După o vreme de încordare și frămîntări, măsurînd de data aceasta el însuși lungul coridorului, Mitru chiui de bucurie, cînd Niuma Bluvștein, nemaiputînd și el de bucurie, flutură o foaie și îi spuse cu glas dulceag:
— June, ești un exemplar de excepție! Cu asemenea spermă ești capabil să însămînțezi o întreagă herghelie de iepe sterpe… Du-te și spune-le și colegilor dumitale de la avocatură că potența pe care ți-am descoperit-o constituie, fără îndoială, un fenomen rarisim în ramura unde îți desfășori activitatea… Mitru rămase cu gura căscată, așteptînd să cadă podul peste el. “Parcă ne-am înțeles… ” — voi să spună, dar bătrînul ovreu desfăcu iarăși brațele și zîmbi aproape părintește:
— Fiecare își face datoria lui sfîntă!…
— Instanța judecătorească îl declară pe Mitru Inereanu tatăl zbînțuitului copleș care intra cînd tocmai nu te așteptai în sala luminoasă, cu scaunele aproape goale.
— Tăticu’! Tăticuțu’! Dimka, ei! Ura-a! triumfa glăsciorul lui.
O situație mai penibilă Mitru nu avusese demult în viața lui de burlac. Arăta deprimat și nervos. Se simțea ca după o boală grea, incurabilă! Îngrijorat de faptul că despre “bravura” lui de bărbat ușuratic și iubitor de chefuri, de femei puteau să afle colegii, pășea amărît pe stradă, iar lumea, ca întotdeauna, grăbită și nepăsătoare, habar n-avea de necazurile lui. Urcă la volanul mașinii, avînd impresia că limuzina îi duce cadavrul spre casă după o grea încăerare, în care a pierdut nu doar o bătălie, ci întreg războiul. Nu pricepea cine poate să-l scoată din impas. Vroia să creadă că din acea clipă va deveni sobru, atent și foarte precaut nu numai cu vagabondajul său sexual… În văzduh răsunau tot mai distinct sunetele unui marș funebru și orchestra îl petrecea spre Ineasca cu o melodie jalnică, de îngropăciune, executată de un cor țigănesc… De unde orchestră, de unde cor de țigani?!… Doar venise la judecată în mare taină, să nu știe nimeni.
* * *
Serafima își simțea sufletul pustiit. Cearta de la masă o lăsase în descumpănire. În starea aceea își frămînta mințile: au devenit ei, copiii de altădată ai lui Simion Inereanu, alți oameni? Și Mitru și Arion și ea. Pe frați încercă să-i compătimească, prea încîlcită le era viața. Și nimeni nu mai putea schimba nimic, precum nu era în stare să țină piept acestor dezastre ale naturii năpustite cîteva nopți la rînd peste Ineasca. Multe schimbări s-au produs din momentul cînd ea, o copilă, a plecat în căutarea fericirii pe-acest meleag dulce și pitoresc. În dealul Lipăgăului crescuse un orășel cu toate ale lui: școală, grădiniță, magazine, cluburi, cu alte obiceiuri decît cele ale pămîntului, pe străzi și în case vorbindu-se, o limbă străină. De acolo, dinspre Lipăgău, continua să se răspîndească peste sat, mai ales îndată ce se lăsa înserarea, o putoare, greu de suportat, ce-ți curma nu numai pofta de mîncare, ci și de viață. Iar acolo sus, de curînd veniții se bucurau de toate plăcerile vieții. Cu trecerea vremii, specialiștii sosiți puhoi încoace, după ce s-au asigurat cu salarii bune, și-au găsit servicii mai ușoare, mai bănoase, părăsind abatorul rău mirositor. Muncile de salahor, de măcelar și hamal au trecut pe seama băștinașilor. Unica înlesnire de care se bucurau noii angajați era primirea salariului lunar. Serafima cunoștea foarte bine politica aceasta. Și la Comrat se construise o fabrică de dubit pieile, unde domneau aceleași reguli. Și acolo muncile grele, necalificate le făceau bieții țărani găgăuzi, veniți din satele patriarhale din împrejurimi. La întreprinderea ceea a muncit și ea. E drept că a fost cantaragistă, dar, oricum, mai bine de cincisprezece ani a înghițit colb și duhoare mulțumindu-se cu un salariu mai mult decît modest. Împreună cu Serghei, au ridicat casa, fără nici un sprijin din partea cuiva. Statul nu le-a putut da nici un fel de împrumut. Cînd mai scăpară și ei de unele griji, cînd puteau să-și vadă și de traiul lor, soțul începu să se aibă de bine cu alta, care-i născu un copil și… Acuma ea se mîngîia doar cu moș Alexandru și mătușa Tița. Se lipise de ei de cum revenise la Ineasca. Așteptă să se încălzească de-a binelea, ca să plece la casa lor, la Rădeni, să-i îngrijească și — cine știe? — poate se va așeza acolo cu traiul pentru totdeauna. Acasă, la părinți, era limpede că nu mai are ce căuta. Deși ținea la fiecare în parte, pe toți laolaltă nu-i iubea — îi stîrneau o nervozitate inexplicabilă. Acolo, în sat la moș Alexandru, va fi mai departe de… iar mai răruț e mai drăguț! Cel cu care ar fi putut să se împace în casa părintească era fratele Arion. Tare de mult nu-l văzuse, dar acum îl regăsise, ca și în anii copilăriei, tăcut, modest, serios. Cîndva și Mitru a fost băiat de treabă. Ceva însă se întîmplase cu viața lui — ceva care a stricat totul, stricîndu-l și pe dînsul, și ea nu dorea să fie o soră sîcîitoare. Strînse masa, după ce o hrăni și pe mama, și așteptă să se mai potolească spiritele. Mitru plecase la Telenești, la judecată, tata iar luă poziția orizontală în pat, îmbrăcat, încălțat cu ziarele peste față și degrabă adormi, sforăind de se cutremurau pereții. Cînd mama ieși pînă la vecina Maria Șoltoianu, prietena ei dintotdeauna, cu care cînd se certa, cînd se împăca — să mai scarpine limba, amintindu-și că nu fusese azi pe la bătrîni, găsi nimerit să le ducă demîncare. Văzuse că ceva mai înainte în saraiul de la poartă intrase Arion, care se împăca bine cu moș Alexandru. Intrînd în încăperea cu două odăi, despărțite de o sobă, cu icoane vechi de lemn în colț, deasupra laiței, auzi pe mătușa Tița, bombănind ceva sub nas — cînd direct, cînd mai pe ocolite —, din care vorbe deduse că bătrîna își exprima, în felul acesta, nemulțumire față de apropierea nepotului de moșneagul ei.
— V-ați trezit demult, drăgălașii mei, zise Serafima voioasă. Luă de pe plită o strachină cu fasole și o puse lîngă alta cu castraveți murați, pe masuța cu trei picioare acoperită cu un zolnic. Dintr-un ulcior le turnă moșnegilor apă să se spele, apoi îi ajută să se așeze la masă, mîngîindu-i pe mîini.
— Bătrînețe — haine grele, zise moșul către Serafima: Te rog, copilă dragă, nu-mi mai săruta bodolanul. Orbirea asta chiar că m-a dat la pămînt. Pe chipul crispat al moșneagului se așternu expresia stării de absență, obișnuită pentru un nevăzător. Serafima își întoarse privirile spre mătușa Tița, care scotea niște sunete stranii și stridente — ce-o mai fi însemnînd și ele? Muțenia o încătușase treptat. După ce fusese batjocorită, în patruzeci și patru, de niște soldați la Chitca, o apucase gîngăveala, dar se înțelegea ușor cu cei din jur. Își pierdu însă definitiv graiul cînd primi vestea morții lui Roman — unicul fecior, ofițer — în Afganistan. Atîta putere îi mai rămăsese — să scoată niște sunete triste și bizare, cu care cei apropiați se obișnuiau anevoie. În satele din împrejurime, mătușa Tița era cunoscută prin dibăcia neîntrecută la brodat și la țesut războaie, prin cunoașterea descîntecelor și prin darul prezicerii viitorului. Avea o intuiție și o înțelepciune aparte, deprinsă de la părinți, și chiar dacă-și pierduse graiul, lumea din Ineasca n-a încetat să-i treacă pragul: ba rugînd să descînte un copil, ba împrumutînd un model de război ori de broderie. Și, cine știe, de n-ar fi avut acest har de la Dumnezeu, și-ar fi pierdut, poate, și mințile. După înmormîntarea lui Roman, cînd se cuvenea să i se facă pomenirea de-a noua zi, mama Veta, ducîndu-se la dînșii, o găsi pe Tița în cotețul găinilor, clocind cîteva ouă într-un cuibar. Avea părul albit cu totul, vîlvoi, fața transfigurată și ochii tulburi. Dînd s-o ridice cu de-a sila de pe cuibar, sora nu se putu clinti din loc. Picioarele înțepenite și săgetate de cîrceie n-o ascultau. Atîta doar că prinse a boci, repetînd la nesfîrșit un singur cuvînt: “Pui-pui-pui… ”! Tot atunci îl găsi și pe cumnat orbit. Era numai piele și oase și se plînse că nu pusese nici rouă în gură de cîteva zile. Prinse să bocească și el, tot întrebîndu-se cui trebuiesc acum și de ce bunul Dumnezeu nu i-a luat și pe ei în împărăția celor drepți, o dată cu feciorașul lor. Se mai ogoi abia după ce își dădu seama că și bătrîna-i alături, căci așa îi așezase Veta. În schimb, începu ea, Veta, să-i jelească: “Sărmanii mei, sărmănuți, cum ați rămas de izbeliște… Doamne, cu ce ți-am greșit?” Nu mai așteptă pînă după-amiază, cînd trebuia să vină și tata Simion — se repezi îndată la Ineasca, să-i spună și lui nenorocirea, lăsînd pe cei doi oropsiți în supravegherea unei vecine. A doua zi i-a luat la casa ei și de-atunci bătrînii erau ca doi copii orfani și neputincioși… Mîncînd pe săturate, Tița își făcu semnul crucii, se așeză cuminte pe laiță, urmărind cu ochii scăldați în duioșie pe moș Alexandru, care-i vorbea cu nesaț lui Arion despre trecutul sătenilor. Cînd bătrînul parcă avea de gînd să sfîrșească, Arion zise așa, într-o doară:
— La Chișinău este o clinică unde se întorc vederile. Îi fi avînd cataractă, moș Alexandre, o pieliță ce se așterne pe retina ochiului, pe foița subțire care-l îmbracă. Pielicioară poate fi înlăturată.
— Am auzit de boala asta că se tratează, adăugă Serafima. Cît îi să-l rugăm pe Mitru, să ne repadă într-o zi pîn-acolo, cu mașina? Ce-s, pentru el, o sută de kilometri?!. Mătușa Tița căzu la învoială, dînd din cap și scoțînd din nou niște sunete bolborosite.
— Să mai fie și minuni de-aestea? puse la îndoială cele auzite moș Alexandru și iarăși porni să povestească — a cîta oară? — cum pierduse vederea. Toamna trecută, după ce am primit sicriul cu Romușca, m-am dus în grădină. Și așa, dintr-odată, am simțit că mi se face tot mai întuneric și — hop!— o perdea groasă ca de pîslă mi s-a pus pe ochi… Moș Alexandru gesticula din mîini cînd își exprima gîndurile. Din cînd în cînd nu uita să se întoarcă spre un anumit colț al casei, unde presupunea sau presimțea că se află icoanele să-și facă semnul crucii.
— Vezi, Arioane, ce ne așteaptă și pe noi la bătrînețe, zise deodată Serafima.
— E de vreme să te gîndești la bătrînețe, surioară.
— Nu, măi frate, încolo mergem. Trebuie să adunăm cumva bani, ca de pe-acuma să ne cumpărăm cele trebuincioase pentru înmormîntare.
— Fiecare vîrstă își are, cred, farmecul și rostul ei, zise Arion. Povara bătrîneții. Cînd viața nu-i povară?
— N-aș mai vrea să îmbătrînesc atît de repede, suspină Serafima. Cum o mai duci, frate, de cînd te afli acasă? Am auzit că îți aține calea fata lui Eșanu.
— Ce-ar fi s-o iei de nevastă, băiete? făcu de colo moșneagul.
— Vede rău, zîmbi Arion, auzind vorbele bătrînului, dar știe tot ce se petrece în jur… E prea tinerică pentru mine, moș Alexandre. Fericirea ei e în altă parte. Eu nu i-o pot da… Am ani destui, am păcatele mele și nu doresc să-mi mai iau încă unul pe cap. Sîntem pur și simplu buni prieteni.
— Apoi… pentru prietenie răsucește-mi o țîharcă de-acelea, că multe plăceri stîrnește în sufletul omului. Arion o sfecli, mai ales că era de față Serafima. Mătușa Tița, prinzînd firul vorbei despre țigară, începu iar să se zbată și să sloboadă alandala sunete, amenințîndu-i cu degetul și pe Arion, și pe moșneag.
— Te drogezi, Arioane? făcu mirată Serafima. De unde a aflat mătușa și de unde știe ce-i asta?
— Ascultă radioul…
— N-a fost chip — te-ai căpătuit și tu cu o… Și Serghei al meu de la o vreme prinsese să guste cînepa… Nu-i a bine, frate, ba-i chiar foarte rău…
— Aseară, fata te-a așteptat răbdătoare la poartă, a reluat moș Alexandru firul discuției începute adineaori, intuind indignarea celor din jur. Maică-sa mi-a spus, că a fost la Tița să-i tragă cărțile.
— Cum poate să înțeleagă femeia ce-i cade în cărți, dacă mătușa nu vorbește?
— Prin semne, nepoate, prin semne le lămurește și ele înțeleg… Serafima nu mai așteptă să afle de ce se droghează Arion și ieși afară la treabă. Adusese de la fîntînă cîteva căldări cu apă le turnă într-o cadă, aruncă cîțiva cîrmoji cîinelui, iar cînd reveni, bărbații, retrași în cămara întunecoasă, aprinseseră de-acum țigara și trăseseră cîte-un fum. În tăcerea molatică ce-i învăluia, mătușa Tița, pornită rău împotriva lor, emitea unul după altul sunete — cînd sîsîite, cînd pițigăiate. Obosise de cît îi tot prevenise prin semne, dar — degeaba.
— Fie-vă milă de bătrînă, îi dojeni Serafima. E om bolnav, Vă întreceți cu măsura…
— Scumpa mea surioară, cît de frumos ne probozești, o luă Arion cu binișorul. Văd că n-ai uitat limba de-acasă, după ce te-ai aflat atîta vreme printre iuții și drăguții tăi găgăuzi
— Ia las— că la Comrat, frate, bătrînii vorbesc românește mai bine decît noi. Găgăuzii, în genere, sînt oameni harnici, cu suflet bun. M-am împăcat foarte bine cu dînșii și totdeauna o să le iau apărarea… Îi tulbură, acuma, alții…
— Nu-i de mirare, oftă trist Arion. Pe cine n-au învrăjbit”eliberatorii” în lumea asta, mai ales în ultima jumătate de veac! Și cînd te gîndești ce oameni de seamă au avut rușii — fruntea culturii universale —: Tolstoi, Dostoievski, Cehov… Dar nici unul dintre ei n-a condamnat expansionismul consîngenilor asupra popoarelor vecine, ci — din contra — l-au încurajat în operele lor nemuritoare!
— Să vezi ce obiceiuri, ce tradiții frumoase au găgăuzii… Sînt bucuroasă că i-am cunoscut, spuse în continuare Serafima.
— De fapt, cîndva aveam o cu totul altă părere despre dînșii, rosti pe un ton domol Arion. Dar știu că-s tulbure apele și la Comrat.
— Arioane, nu oamenii sînt de vină. Alții burzuluiesc lumea…
— Frații eliberatori ne poartă de grijă, strecură Arion printre dinți și Serafima se cutremură — simți în vocea lui atîta ură, încît i se păru că vorbise un alt om — unul străin, nu fratele ei, tăcut și blajin.
— Nu sînt nici ei chiar atît de răi, le luă apărarea moș Alexandru. Rusul își dă și cămașa de pe el, numai ca celor de-alăturea să le fie bine.
— Bunătatea lor printre străini și pentru străini e fățărnicie, îi răspunse Arion. La ei acasă, într-adevăr sînt oameni de treabă. La ei acasă! Intelectualii din Þările Baltice au curajul s-o spună deschis, iar noi moldovenii ne temem și de umbra noastră. Știi oare că balticii sînt descendenți ai dacilor, ca și noi? De altfel, dacii, Ștefan cel Mare, au fost blonzi. Și, spre deosebire de noi, și-au păstrat bărbăția, curajul de altădată — fapt înveșnicit în chipurile de pe Columna lui Traian. Noi însă am devenit o cenușăreasă țigănizată a Europei — nici tu caracter național, nici tu chiloți de baie… Se mai spune că și nemții vin tot de la daci. Adică “doich… “ Dar ce mîndrie au și balticii și nemții!. .
— Vorbești lucruri necunoscute, băiete, făcu moș Alexandru după o pauză de cugetare, scărpinîndu-și anevoie nasul mare, ciupit de vărsat. Din păcate, în afară de țigările celea, altceva nu pot înțelege de la tine. N-ar fi fost mai bine, vorba satului, să rămîi cuminte, să devii om mare?… Cu școala pe care-ai făcut-o la Moscova nu se putea? Azi — cine știe — erai cel puțin ministru!…
— Cînd intri în conflict cu puterea, nu ești, netezit pe creștet, moș Alexandre, mărturisi trist Arion. Nu te face ministru, ci ocna înfundă cu tine… Precum au și făcut-o…
— Păi de ce ai intrat, cum zici tu… în conflict cu puterea, dragul moșului?
— Pentru că rusul ne-a adus toate nevoile pe cap în ultimele două sute de ani. Ne-a înstrăinat pămîntul, ne-a ciopîrțit țara, i-a silit pe locuitorii Basarabiei să treacă la mentalitatea sovietică, le-a insuflat ură față de frații de peste Prut, ca, pînă la urmă, să ne rusifice… Și noi, proștii, trebuie s-o facem pe deștepții și să spunem adevărul numai pe jumătate, căci — ferit-a sfîntul! — să nu-l supărăm pe Ivan!… Altă ticăloșie vă mai trebuie?! Poate de aceea nu ne știe nimeni în Europa. Sîntem un popor care nu merităm stima lumii civilizate… Parcă nu tot de aici vine și felul de a se purta al lui Mitru, și obrăznicia străinilor pe astă palmă de pămînt. Doar de la 1812 încoace, nimeni n-a cutezat să-i pună pe venetici cît de cît la respect. Am înțeles toate acestea cînd mă aflam la Moscova. Știți cine m-a făcut să le înțeleg? Tot ei, rușii!
Arion se opri în mijlocul odăii, rămînînd cu spatele la cei din casă și scrută prin fereastră soarele ce se rostogolea încet după zare. Nimeni nu îndrăznea să spargă tăcerea. Fiecare era parcă întrebat și fiecare își punea lui însuși întrebarea: Dar tu ce crezi? Tu, ce-ai făcut ca să mergi drept pe pămînt? Ce-ai făcut ca să te simți fericit? Te-ai împotrivit, ai opus rezistență? Serafima zise, într-o doară, ca să alunge tăcerea stingheritoare:
— Măcar fetișcana ceea îți împărtășește ideile? Altfel la ce-ați mai zăbovi serile pînă pe la miezul nopții…
Parcă-i veni să afle cum se rostogolește soarele înspre orizont, cum dispare și se stinge dincolo de zare, urmări prin geam apusul astrului ceresc îndelung și cu luare-aminte.
Tușa Tița scoase iarăși niște sunete nedeslușite și-i zîmbi cu bunătate lui Arion.
— Te aprobă băbătia mea, ghici moș Alexandru. Înțelege cîte ceva… La vremea ei, a fost femeie deșteaptă, pricepută. Știa să deosebească binele de rău. Așa a rămas pînă azi… Singurul lucru pe care nu i-l pot ierta e că i-a îngăduit fiului nostru să plece la școala militară. Niciodată nu mi-au plăcut militarii, mai cu seamă după nenorocirea ceea. Băiatul era leit maică-sa! Semăna cu dînsa și, păcat să spun, s-a căsătorit reușit. Chiar dacă nora îi cecenă, — îi de treabă. I-a făcut doi băieți. Totdeauna am fost în mare cinste la dînsa și la părinții ei… După moartea lui Roman, nu ne-a uitat — ne scrie, ne ajută cu un cuvînt bun, cu bani chiar… La vară o s-o poftim la noi cu nepoțeii. Serafima are să ne-ajute să-i primim cum se cuvine.
— Numai să-ți întoarcem cît mai curînd vederile, căzu de acord Arion.
În ogradă se auzi grohăitul porcului. Rînd pe rînd ieșiră din coteț rațele negre și mute, lăsîndu-și corpul gras cînd pe un picior, cînd pe altul. Căutau de mîncare. Mirată că vor hrană în preajma nopții, Serafima ieși în ogradă. Arion, susținut de moș Alexandru, mai răsuci o țigară și se rînduiră — de data asta cu mai puțină fereală traseră cîte un fum-două. Tocmai atunci de la Telenești pică Mitru, necăjit și tulburat de cele întîmplate. Avea poftă să se ia la harță ori să ardă o beție, dar tata încă dormea, mama trebăluia tăcută la cuptoraș. Arion nicidecum nu se potrivea pentru o sfadă la comandă.
— Am dat de dracu’! vorbi el către Serafima care, înconjurată de rațele flămînde, le dezghioca grăunțe. Azi am mai adăugat un moștenitor la glorioasa familie a lui Simion Inereanu. Nici o salvare de nicăieri — toată nădejdea la Sokoliuk! Mi-a promis multe, dacă învinge la alegeri. De acum înainte n-o să mă convingă nimeni ca să nu-i ascult și să nu-i îndeplinesc dorințele. Astăzi m-am convins încă odată, cît de ticăloși sînt moldovenii. Judecătorul moldovan și-a bătut joc de mine, mai dihai decît ar fi fost rus. Mă interesează suportul material. Ceea ce este lipsit de-această bază, în societatea noastră nu mai are nici o însemnătate…
— Ar trebui să facem ceva cu dihorii ceia, că s-au plodit cu nemiluita în cotețul nostru… , se căină Serafima. Sărmanele orătănii!
— O să-i împușc pe toți! se simți ofensat Mitru, dînd a lehamite din mînă. Am să-i dobor, precum o făcea mai ieri Sokoliuk, la iazul din Mîndrești, cînd, cu ajutorul automatului “Kalașnikov”, împușca de pe mal peștii…
* * *
Arion absolvise școala din sat cu note foarte bune la toate obiectele. Dădea însă preferință științelor umanistice, îi plăcea în mod deosebit istoria. Doar cu purtarea avea probleme. Era cel mai bătăuș din clasă! Dacă se încăiera cu cineva la bătaie, nu avea nevoie de împăciuitori. Se lămurea singur. Adeseori venea către colegii de clasă cu inițiative și, precum se spunea la Ineasca, “fugea de la lecții” în pădure. Acolo “haiducea” cu prietenii. Se jucau de-a poarca, de-a blanca, de-a “untișorul”, de-a ciorba… Erau clipe cînd aventurile lui îl făceau pe tata Simion să roșească în fața colectivului pedagogic… Doar succesele la învățătură îl salvau de la mari pedepse… În clasele superioare devenise mai liniștit era ingenios și curios, mai ales în problemele legate de istoria neamului. Începuse a se interesa de multe chestiuni, pe care părintele i le povestea uneori… în șoaptă. Din modesta bibliotecă a tatălui citise “Istoria românilor” de Nicolae Iorga. Tata îl prevenise să fie atent, ca nu cumva cineva să-l zărească cu cartea aceea, pe care o căpătase de la un profesor, vechi pedagog evreu, cînd a învățat la Soroca. Din aceeași bibliotecă mai citise publicistica lui Eminescu, tipărită selectiv într-o ediție veche, găsită întîmplător în podul împăienjenit al casei unui vecin. Rămăsese și se rătăcise, probabil, de la domnul și doamna Anghel, învățători la Ineasca pînă la război. Tatăl era abonat la cîteva ziare și le citea din scoarță în scoarță, dar mai ales avea obiceiul să asculte, întîi la un aparat de radio cu baterii, apoi la un tranzistor “Alpinist” postul “Europa liberă”. În toiul nopții urmărea, împreună cu feciorii, ceea ce nu prindea, nu putea afla din presa oficială a Uniunii Sovietice. Arion se deprinsese de mic să doarmă într-un pat cu tata Simion, iar cînd mai crescu — să citească pînă la miezul nopții și să asculte mărturisirile tatălui cum a luptat pe frontul românesc, cum a stat în lagăr ca prizonier de război la ruși. Cel mai mult tatei îi plăcea să-și amintească de anii de armată făcută la Bolgrad, Focșani, Timișoara și la Rîmnicul Sărat… Uneori își amintea despre o tînără sîrboaică din Timișoara unde el făcuse școala de telegrafist, în timpul războiului…
După școala din Ineasca, ultimele două clase ale școlii medii Arion le-a urmat la Telenești. Au fost cei mai luminoși ani ai adolescenței lui, a simțit avîntul romanticii și primul fior al dragostei. Nimerit printre orășenii din tîrg, afla multe și se mira de arsenalul bogat de cunoștințe al acestora. Pentru prima oară se ciocni cu elevii, ruși sau moldoveni, copii ai șefilor locali, care nu cunoșteau o boabă românește și-i desconsiderau pe cei veniți din satele de prin împrejurimi. În clasele paralele, unde se învăța în limba rusă, erau și mulți copii de evrei, care, spre deosebire de ruși, cunoșteau la perfecție limba română, aveau o atitudine mai indulgentă față de copiii moldoveni. Arion locuia la cămin și se împrietenise cu un băiat evreu Beniamin Hess, care îl invita din cînd în cînd la el acasă. Părinții acestuia îl primeau cu multă bunăvoință. Majoritatea profesorilor de la școala medie din Telenești erau evrei, aveau școală românească. Dînșii le povesteau despre România, despre literatura română, despre tot ce au însușit prin școlile regățene absolvite înainte de război. Arion s-a pătruns de un deosebit respect față de acest popor biblic, față de istoria și personalitățile lui. Deseori se plimba cu Beniamin pe colinele din jurul orășelului, abordînd diverse teme. Vecina familiei Hess, o fetișcană, pe nume Basea, de la o vreme începu să-l privească galeș pe Arion îi trimetea scrisorele. Băiatul, de fiecare dată cînd îi întîlnea ochișorii verzi, roșea pînă-n vîrful urechilor și nu îndrăznea să-i răspundă la biletele ei de dragoste… Abia pe la finele ultimului an de studii, după o scurtă plimbare cu Basea prin orășel, i se trezi adevăratul sentiment… Precum se obișnuia pe atunci, elevii, toamna, ajutau la muncile agricole. Clasele lor au plecat pentru o săptămînă la podgoriile din codri, la culesul de struguri. Printre viile învăluite de soarele blînd al toamnei, Arion a chemat-o pe Basea în frunzișul domol al pădurii din preajmă. S-au plimbat, povestind unul altuia istorii de dragoste citite în cărți. Arion culegea mereu flori de toamnă, dăruindu-i-le fetei, încerca să compună versuri, să i le recite plin de admirație. Tot ce era frumos și încîntător, dînsul îi consacra domnișoarei atît de gingașe și plăpînde. Dorea să construiască un castel al fericirii sincere, curate și veșnice. Un învățător mai anapoda îi zăriră cum se plimbă amîndoi pe potecile pădurii mînă de mînă și-i smotri, amenințîndu-i c-o să-i denunțe la părinți… Dar asta nu însemna nimic pentru adolescenți. Arion o iubea pe fata cu părul lung, cîrlionțat, îngrijit, cu cărare dreaptă la mijloc. Era mîndră și nu lua în seamă părerile celora care nu o înțelegeau… Se dăduse lui Arion cu trupul și cu sufletul. Cineva chiar vorbea că domnișoara școlăriță… e gravidă!!! Despre romanul lor de dragoste se vorbea deja la școală și în orășel. Dar se întîmplă așa, că atunci cînd viața lor de copii îndrăgostiți părea desăvîrșită, părinții Basei au emigrat în America și Arion… n-a mai avut posibilitatea s-o vadă și să audă vreodată despre micuța și dulcea evreică…
După absolvire, a încercat să susțină examenele de admitere la Universitatea din Chișinău, la drept. Nu a reușit. Concursul era foarte mare. De la colegii mai în vîrstă a aflat că la facultatea respectivă organele secrete de stat verificau, în scop de profilaxie, ținuta ideologică a fiecărui pretendent. Se cerea să ai vechime de muncă în producție sau de inițiere în profesiunea corespunzătoare de cel puțin un an-doi, sau și mai bine să fii candidat sau membru de partid. Profesorul care l-a examinat la istorie a rămas contrariat de cunoștințele băiatului la capitolul istoria veche a poporului moldovenesc și nu se putea decide ce notă să-i pună…
— A ști foarte bine istoria la noi, băiete, nu este un lucru lăudabil, îl consolă tata, văzîndu-l întors acasă. Nu te descuraja, fii consecvent! Viața ta e înainte, dacă o să vrei tare, o să izbîndești… Amicul, Beniamin Hess a plecat să-și încerce norocul la Celeabinsk, în sudul Uralului, la o facultate de veterinărie. Pe timpurile acelea, evreii neoficial nu erau admiși în instituțiile de învățămînt superior din Basarabia. În cele trei săptămîni, cît au durat probele de admitere, Arion a îndrăgit Chișinăul. Peste o lună a venit din nou și s-a înscris la o școală de meserii, care trebuia să-l facă sudor-electric. Nu avea atracție pentru meseriile tehnice, dar veni în capitală numai ca să nu rămînă în sat. La Chișinău descoperi biblioteca publică la care-și făcu abonament, teatrul de dramă și operă, unde se ducea la spectacole. Reprezentațiile de operă le înțelegea poate mai puțin, dar îi plăcea să asculte artiștii, să-i admire. Prefera baletul și nu scăpa nici un spectacol dramatic, seratele literare, întîlnirile cu poeții și prozatorii. Din cînd în cînd își trăgea piciorul pe la ședințele cenaclului pe care le ținea la Casa presei redacția unei publicații pentru tineret. La aceste întruniri se simțea cît de cît că-i moldovean. Ceea ce nu putea spune despre școala de meserii, unde stăruia o armosferă șovină. Grupa lor era din băieți de la țară, dar obiectele disciplinare se predau în limba rusă. Dacă cineva încerca să se răzvrătească, era avertizat de maistrul Evgheni Miliukov, un rus josuț cu fața mare, ochi șireți, mici și rotunzi, care, acolo unde ar fi trebuit să pună virgula, înjura de mama focului, pre dulcele grai al lui Pușkin… Sosit din regiunea Vologda, Evgheni Vasilievici era un sudor-electric de excepție, preda obiectul convingător, își iubea meseria. Însă, dacă bea cîteva pahare, îi brusca pe elevii mai dezghețați, amenințîndu-i cu exmatricularea. Devenea blînd cînd în zilele de sîmbătă elevii plecau acasă la țară, cerîndu-le să aducă vreo damigeană cu vin din beciurile părinților. Arion nu se bucura de simpatia lui Evgheni Vasilievici, pentru că se încăpățîna să vorbească mai mult limba maternă. În ziua cînd împlini optsprezece ani, mama Veta veni la el, făcîndu-i o mare surpriză. Era o zi de februarie, blîndă, fără de zăpadă. Micuță cum era ea de statură, într-un palton cafeniu, cu guler de vulpe apăru în curtea școlii, coborînd dintr-un taximetru, întrebînd de unul, de altul, dacă îl cunosc pe elevul Arion Inereanu. Arion tocmai se afla la lecțiile lui Miliukov. Văzîndu-și mama în cadrul ușii, înmărmuri. Þinea într-o mînă o tașcă plină cu mîncare, iar în cealaltă o damigeană cu vin. Dînd cu ochii de Arion, spuse neglijîndu-l parcă pe Miliukov,:
— Să fii sănătos, dragul mamei!Am venit să te felicit cu ziua de naștere… Cei din clasă o priveau cu nedumerire, pînă cînd Arion ieși în întîmpinarea ei.
— E mama mea, zise. Dați-mi voie de la lecții vă rog!… Maistrul șovăi, clipi oarecum nemulțumit, apoi îi făcu semn să iasă cu mama în coridor.
— Te eliberez pentru azi, dar… ia damigeana și o du în atelierul nostru, zise Maliukov. Nu-i frumos să stea mama cu damigeana plină… Hoinăriră amîndoi pe străzile orașului. Mama îl servi pe Arion cu înghețată, ca în copilărie, cînd se duceau la Telenești, îi cumpărară un veston frumos și la despărțire îi spuse:
— Ești mare de-acum… Te iau valurile străinătății și pe tine… Bun băiat ești, dar la grele vremi te-am născut, dragul mamei puișor!. .
* * *
Mai tîrziu, în timpul practicii la uzina de tractoare, Arion descoperi că ei, elevii, aveau de primit ceva bani pentru munca prestată, dar maistrul, după ce-i punea să semneze într-o listă țînînd degetul pe suma indicată, și-i însușea pe toți. Arion, cu replicile sale, îi dădu de înțeles că nu-i frumos ceea ce face… Evgheni Miliukov îl luă la ochi, urmărindu-i fiece pas. A fost de-ajuns să întîrzie într-o dimineață la careu ca la amiază, în curtea școlii, pe un panou mare să fie afișată o foaie satirică, cu o caricatură ce-l reprezenta pe elevul Arion Inereanu care, sub chip de bou, doarme într-un pat pe roticele, iar un iepuraș îl împinge spre școală. În aceeași zi îl chemă pe băiat, în cabinetul cu miros de crîșmă, și, înșfăcîndu-l brutal de guler, strecură printre dinți:
— Slușai, vaniuceaia morda! Iesli eșceo raz budeși karkati protiv menea hoti slovo, ia tebea izuroduiu kak bog cerepahu! Poneal!? (Ascultă, mutră împuțită! Dacă te mai aud odată cobind împotriva mea, am să fac din tine ceea ce-a făcut Domnul din broasca țestoasă! Ai înțeles!? — din limba rusă.)
Lui Arion i se făcu scîrbă de rusoi, dar tăcu. Învăța să învingă frica. Locuia la o bătrînă lîngă gară împreună cu un coleg, de la Camenca, care se îmbufna cînd Inereanu scăpa cîte-o vorbă moldovenească, taxîndu-l drept “naționalist”.
— De ce vă supărați atît de mult cînd auziți vorbindu-se limba băștinașilor? întrebă nedumerit Arion. Sînt oare vinovat că m-am născut unde m-am născut? Noi avem limba noastră, alții au limba lor… Să nu vorbesc limba pe care o știu de la părinți?
— Limba voastră e o limbă moartă, răspunse colegul. Cine are nevoie de ea? Nimeni. Pe cînd rusa… e cea mai bogată din lume. Mîine-poimîine întreaga planetă va vorbi în limba rusă. Rusa o să-ți trebuiască oriunde: din Kamceatka pînă-n Kaliningrad — peste tot e Rusia! E limba fratelui vostru mai mare…
Oricît s-a străduit Arion să-i demonstreze că și limba lui are farmecul ei, ca orice limbă de pe glob, nu s-a ales cu nimic, vorbise în vînt. Atunci, în anii aceia, Arion a înțeles că are în față un zid uriaș, care se cheamă șovinism velikorus, îmbibat cu destulă grandomanie. Și a mai observat că mulți funcționari autohtoni, în magazine, oficii, la casele teatrelor, la poștă și telegraf, vorbeau doar rusește. Peste tot atîrnau placarde în limba fratelui mai mare și se ajunsese că operele lui Creangă, Alecsandri, Eminescu, Sadoveanu se traduceau, chipurile, din românește în moldovenește. Se transcriau din grafie latină în cea chirilică. La Prut stăteau vigilenții grăniceri sovietici... Intelectualii basarabeni erau nevoiți să ia trenul spre Moscova, Leningrad, ca de-acolo să procure literatură română. Arion sesiza peste tot un fel de spionomanie, se condamna și se depista tot ce este românesc. Ca să se dumirească de ce se întîmplă asemenea lucruri pidosnice, se puse pe carte. Cît a învățat la școala de meserii citi multă literatură artistică, filozofică și de popularizare a științei. Firește, mai mult rusește, deoarece la biblioteca publică earu foarte puține cărți în limba română. Nu reușea totdeauna să pătrundă în esența celor citite, dar persevera. Cînd sala de lectură se închidea, ieșea la plimbare pe lîngă monumentul lui Ștefan cel Mare, venea pe Aleea Clasicilor, se așeza pe banca sa preferată din fața bustului lui Eminescu, pe unde se plimbau domnișoare elegante ce-i cotropeau privirile și o dorință necunoscută îl împingea să acosteze vreuna, dar se pomenea rușinos și timid — nu avea suficient curaj. Pe atunci fetele i se păreau niște cetăți de necucerit! Mărturie era cazul cu… Basea… Se sfia să propună vreunei colege de la școala de meserii, unde erau extrem de multe fete, să o… conducă pînă acasă, așa cum procedau băieții, cînd doreau să lege cu ele prietenie… Îndrăgise muzica și deprinsese baritonul în orchestra școlii. La defilările de sărbători mărșăluia, împreună cu ceilalți muzicanți, în fruntea coloanei. I se părea că fetele îl admiră — și poate că îl și admirau, atît că nimeni nu i-a făcut vreodată apropouri. Iubea în taină vreo codană și-i invidia pe băieții din grupă, care primeau bilețele de la fete… Uneori, cînd se întorcea seara de la bibliotecă, își închipuia că pe banca din parc se așază lîngă el o domnișoară și intră în vorbă cu dînsul… Într-o zi, chemîndu-l în cabinetul său, maistrul Miliukov îl săgetă cu ochi severi:
— Nu ți se pare că citești prea multă literatură burgheză? N-ar fi mai bine să te apuci de însușit meseria sudării metalelor?. Ia-ți de seamă. Păzea! Ești prea tînăr pentru a te antrena în politică!. . Uită ce te-a învățat taică-tău acasă…
Cînd vorbea, fălcile mari ale maistrului tremurau asudate, trezind celor din jur un sentiment de panică. Colegii de bancă auzeau discuția, dar nimeni nu intervenea pentru a-l potoli pe maistru. Arion rămînea cu un precipitat de amărăciune în suflet. Nu vroia să se antreneze în discuții aprinse cu Evghenii Miliukov. Intuia că acesta este dirijat de cineva din umbră, căci trezea dubii comportarea lui cu moldovenii, cărora totdeauna le poruncea să-i aducă damigene cu vin, brînză, ceapă, ca după ce primea aceste daruri să-i țină la distanță. Aveai impresia că băieții de la țară erau datori să-l asigure cu mîncare și băutură. Cei care-i urmau sfatul puteau să se bucure de unele privilegii: să nu umble cu regularitate la lecții și nu erau prea tare mustrați dacă nu prea reușeau la învățătură. Arion nu-i adusese niciodată nimica de-acasă și relațiile lor personale erau tensionate…
La mijlocul primăverii, venind într-o sîmbătă la părinți, găsi o citație de la Comisariatul Militar din Telenești, să se prezinte la comisia medicală. S-a dus chiar a doua zi. În timpul controlului, un colonel în vîrstă a constatat că nu poate fi încadrat la marină, pentru că la piciorul stîng se observă o recidivă a unei flebite. Un maior, care alcătuia echipa de recruți, a făcut mutră acră și s-a revoltat împotriva deciziei luate de comisia medicală, dar verdictul a fost definitiv și junele Inereanu fu înscris la aviație. A fost prevenit că, în curînd, va fi luat în armată. Reîntors la școala de meserii, îl puse la curent pe Evgheni Vasilievici, care-l anunță imediat că va susține examenul de absolvire înainte de termen. Mai întîi va trebui să execute cîteva planșe cu niște scheme tehnice, care să oglindească procesul de sudare a metalelor, apoi să plece acasă și… să aducă o damigeană cu vin alb, și una cu vin roșu. În ajun, Arion împreună cu săteanul Tudor Captari, au tăbîrcit, prin autobuze pînă la Chișinău, merinde și două damigene din roada toamnei trecute, purtînd pe față pecetea unei seriozități solemne față de examenul pe care-l avea de susținut a doua zi. Evgheni Vasilievici se întrecu cu paharul dis-de-dimineață. Stînd la masă, în comisia de examinare îl lăuda în dreapta și în stînga că-i băiat silitor, deștept, punctual, că va ajunge departe! Maistrul era deja beat criță-— nici să-l vadă, nici să-l audă pe cel care răspundea și demonstra schema tehnică a procesului de topire a metalelor în timpul sudării… Colegii care urmau să mai învețe o lună, au rămas cu gura căscată, aflînd că Inereanu a fost apreciat cu notă maximă, alegîndu-se astfel și cu o categorie înaltă! Deși n-a practicat niciodată meseria de sudor, Arion mai tîrziu avea să profite de faptul că în viața lui trecuse și prin școala de muncitor.
Într-o seară de la începutul lunii mai, părinții i-au făcut, precum se obișnuiește la Ineasca, petrecere la armată. A fost ultima oară cînd familia Inereanu a stat împreună la masă, ca de atunci să nu se mai poată aduna timp de peste douăzeci de ani. Arion s-a despărțit de baștină, plecînd într-o lume nouă, necunoscută, grăbindu-se parcă în întîmpinarea propriului destin. Ce-i pregătise soarta: multe bucurii sau grele încercări?
* * *
Duminică pe la amiază, în centu, la îndemnurile insistente ale lui Mitru Inereanu porni să se adune lume. Pe Movila Călugărului, din preajma bisericii ruinate, ciracii lui au ridicat o scenă, înconjurînd-o cu corlate. Au cărat pe scenă o masă acoperită cu pînză roșie, pe care au pus două pahare și cîteva sticle cu apă minerală. Puțin mai în dreapta, prinsă de doi salcîmi, flutura, în bătaia vîntului, o lozincă scrisă cu litere aproape de un metru, care zicea: “Să-l votăm pe tovarășul Sokoliuk!” Încă din ajun, pe clădirile blocurilor locative și ale abatorului fîlfîiau mulțime de drapele purpurii și lozinci cu chemări întru susținerea partidului și a candidatului pentru alegerile în parlamentul republicii. Tot în ajun, pe Lipăgău, a avut loc un miting întru susținerea lui Sokoliuk, dar ineștenii, prinși cu grijile și nevoile lor, n-au prea venit — poate doar cîte cineva din tineretul dornic de veselie pe gratis. Pînă spre miezul nopții, a răsunat muzică, clopote și urale de susținere. Deși era zi de duminică, ineștenii și acum își vedeau de gospodărie, fără să dea năvală la manifestări. Săptămîna trecută, cîțiva candidați de la Frontul Popular defilaseră cu un tricolor prin mijlocul Ineascăi, chemînd sătenii să-și dea voturile pentru ei. Sokoliuk a hotărît să mai facă și în sat o adunare.
Soarele se ridicase de-acum sus, dar lîngă tribuna, unde era așteptat candidatul, pășteau cîteva vaci. Vreo doi-trei gură-cască urmăreau vînzoleala celor care montau microfoanele și difuzoarele — niște lăzi negre, mari cît covețile. Așteptau poate să se deschidă vreo închipuire de bufet. Încă dis-de-dimineață, Mitru, obosit după o noapte petrecută cu echipa lui Sokoliuk în barul abatorului, cu voce răgușită, îi trezi pe toți ai casei și îi pofti să vină în centru, la adunare.
Mama Veta, cu noaptea în cap plecase la biserică, la Rădeni. Moș Alexandru, tata Simion, fratele nu se arătau ahotnici să facă act de prezență. Mitru mai trecuse cu îndemnurile și prin mahală. Oamenii încuviințau din cap și își căutau de grijile dimineții.
— Nu te mai frăsui, îi zise tata. Știi doar că la moldoveni, de la o vreme încoace, invitația o primești în zori, făgăduiești că la nuntă, la cumătrie, ori cu alte prilejuri vii pe la amiază, dar în realitate, toți sosesc la miezul nopții.
— De asta n-avem trecere nicăieri! Sîntem niște terchea-berchea, îi tremură glasul lui Mitru, cînd văzu că nimeni nu se grăbește la adunare. Am adunat oaspeți de la Chișinău de la Tiraspol și, cînd trebuie să ne unim și să ne rezolvăm o problemă politică, fiecare se ascunde în hruba lui. Eu propun să-l votăm pe Sokoliuk, căci străinii totdeauna au fost acei care ne-au scăpat de nevoi… Aduceți-vă aminte de grecii fanarioți!… La urma urmei, dacă nu vă place, veniți la miting și spuneți. Socoliuk e cea mai potrivită candidatură. O să ne facă dreptate, o să ne dea ajutor… Doar n-o să ne apere interesele popa de la mănăstire.
— Ce asurzești lumea, omule? se răsti la el mătușa Vera lui Vasile Sajin, o femeie voinică, cu mărgele mari, galbene, în jurul gîtului, purtate împotriva gușii, cînd Mitru făcea anunțuri la microfon. Ești lîngă biserică. — Dărîmată, da-i biserică…
În colțurile scenei improvizate, fîlfîiau arătos — acum și aici, în vale — drapele roșii cu seceră și ciocan și din cele cu dungă verde la mijloc. Mai apăruseră alte cîteva lozinci, care ridicau în slăvi Partidul Comunist. Pe un panou, erau condamnate acțiunile nechibzuite ale “naționalismului local”.
Pe resturile de pereți ruinați, năpădiți de buruieni, erau instalate cîteva amplificatoare și proiectoare, care, la căderea serii, urmau să lumineze locul.
— Biserica rămîne pe loc, n-o ia nimeni, îi aruncă Mitru cîteva vorbe peste umăr mătușii, continuînd să facă anunțuri. După miting, o să-i tragem o petrecere de să ne meargă vestea. Vin duduițele de la abator, și să vedeți, boieri, dumneavoastră, ce guleai o să se încingă.
În ograda Inerenilor, Arion și tata Simion, după ce mai făcuseră socoteala celor aduse cu chiu cu vai în rînduială după dezastrul de deunăzi, stăteau lîngă pietroiul de mormînt, singura mărturie rămasă neclintită după furtună. Nichifor, după schimbul de noapte, se abătuse, precum îi era obiceiul, pe la ei, le povestea despre ce se întîmplă pe dealul Lipăgăului. Bău un pahar cu vin și își drese glasul:
— Treb’ s’ ne ducem și noi, s’ vedem cu ce-o s’ ne mai momească dihorele Sokoliuk. Apoi, după ce-și șterse mustața cu dosul palmei: Știe șmecherul a vorbi fru-umos-s. L-ați ascultat asear’ cum se grozăvea în faț’ alegătorilor? Spunea că le fac’ rușilor lui acolo palat pentru sport și magazin de mezeluri la prețuri reduse. Cu condiția dac’ ajunge deputat! A mai făgăduit că ne asfaltează drumul din centrul Ineascăi ș’ ridică o nouă cas’ de cultură cum nu s’ mai văzut… Cică, destul cît tineretul de pe loc își petrece viaț’ culturală printre ruinele fost’ biserici…
Printre ruinele locașului bisericesc, distrus pe cînd comuniștii porniseră o nouă campanie ateistă, tineretul își făcuse loc de distracții. Prin munca voluntară organizată într-o sîmbătă, la un subotnik, au curățit terenul de moloz și, printre pereții crăpați pînă la ferestre, vegheați de chipurile mutilate ale rămășițelor de sfinți, își făceau de cap, dansînd de cu seară pînă după miezul nopții, chiuind și urlînd pe întrecute. Fosta clădire a clubului fusese dată de mult copiilor pentru grădiniță. Autoritățile locului promiseseră să construiască un club adevărat la Ineasca, numai că după ce abatorul își ridicase propria casă de cultură, s-au gîndit că, întrucît aceasta nu se află cine știe ce departe, tineretul se poate duce să se distreze și în dealul Lipăgăului…
— Ce mai, o face pe gospodarul Sokoliuk, zise ursuz tata Simion. O să se rupă de șale.
— Haidem ș’-o să-i pui vreo întrebare ce te doare, îl susținu Nichifor. Cum socoate el c’ mai noaptea trecută, în urma alunecărilor, jumătate din cimitir s-a mutat în acaretul matale. Ar fi cel mai potrivit prilej s’-l zgîlțîim oleacă.
— Ce vrei, dacă au smuls pădurea ce ținea malul Lipăgăului, se amestecă în vorbă moș Alexandru, care de cum auzi tămbălăul și zarva din ogradă, își tîrî picioarele la pietroi. C-o fost o pădure bătrînă de salcîm boieresc, pe coastă tufari deși…
— N-aș mai avea ce face, să pierd orzul pe gîște. Așteaptă să facă ceva Sokoliuk! Acest nemernic? Să bea și să piște muieruștele satului, asta-i este meseria. Se zvonește că, uneori, deși n-are ochi să-i vadă pe români, trece Prutul, ca să pescuiască dudui, tocmai… la București!Acum l-a convertit și pe Mitru — numai pădurea știe cîtă carne au afumat și cîte fetișcane au plimbat pe-acolo… Eu unul asemenea specimente nu cred.
— Da-n ce crezi, bad’ Simioane?
Tata umplu cu mișcări domoale paharele, îl goli pe-al său, îndemnîndu-i și pe ceilalți să-i urmeze exemplul. Apoi, adresîndu-se mai mult sieși decît lui Nichifor, continuă:
— Oricît de hărțuit am fost, totdeauna am crezut în puterile mele proprii, în soție, în pămîntul de unde am ieșit și unde ne vom duce cu toții… Cred în pietroiul ista cu buchii neînțelese.
— Cin’ l-o fi pus și ce-o fi scris pe el? Curios… Cineva trebuie să știe a discifra inscripții funerare.
Cei de față au înțeles că Nichifor face aluzie la Arion, dar nu îndrăznește să i se adreseze direct.
— Poate că știu arhiologii ceia, care au tot săpat și tot sapă, dar singuri nu pricep ce caută, a prins iară grai moș Alexandru.
— Știu ei foarte bine ce caută. Au venit cu o misiune concretă: să descopere urme de civilizație slavonă, pentru a argumenta că pămînturile Basarabiei aparțin rușilor și ucrainenilor, intră, în sfîrșit, în vorbă Arion, care părea să se afle cu gîndurile în cu totul altă parte.
— Cine caută găsește, ironiză tata Simion. Să nu vă mirați dacă într-o zi vom citi prin ziare că ineștenii sînt urmașii lui Sveatoslav sau ai vreunui cneaz de-al lor.
— Rușii știu să le falsifice iscusit pe toate — și istoria și arheologia, spuse Arion ca din carte. Mai mult decît atît, posedă de minune arta minciunii, încă de pe vremurile lui Ivan cel Groaznic. La Moscova, la institut, am studiat și istoria serviciilor secrete ale Rusiei, începînd de la opricină, kgb… și m-am convins că ei multe pămînturi le-au cucerit mai întîi falsificînd istoria, apoi punînd în joc spada… Cînd e cazul să argumenteze, invocă rezultatele descoperirilor arheologice. Întîmplător, găseau vreo inscripție, vreun ciob ce puteau fi interpretate în favoarea ideologiei lor. Nu zăboveau să fundamenteze “documentar” acapararea teritoriilor străine.
— Iar ne bagi în politică, Arioane, cîrti moș Alexandru. Dă-i încolo!. . Rușii de azi sînt altfel decît cei de la ei… I-am cunoscut pe cînd m-au ridicat la Taimîr. Acolo lumea murea pe un cap. Iar cei rămași cu zile erau siliți să spună că duc un trai fericit în țara lui Stalin. Bătrînul trase cu urechea dacă nu s-aude pe-aproape răsuflarea mătușii și adăugă cu subînțeles: Ia dă cîte o țîharcă din acelea cu fum dulciu, să ne ogoim… de cele rele.
În clipa aceea mătușa Tița se ridica pe cărărușa din ogradă și, cum avea un nărav încă de cînd s-au luat — de a-l prinde cu ocaua mică tocmai cînd el credea că nu-l vede, muierea, cum îi plăcea să-i zică, prinse și acum ultima frază, din zbor. Grăbi pasul și începu să scoată strigătele ei — mai mult niște bolboroseli bizare. Arion, care pornise mîna spre pachetul cu țigări, ascuns în buzunarul de la cămașă, o lăsă repede în jos.
Dinspre Lipăgău, pe panglica zvîntată a drumului ce cobora către sat, se întețea circulația mașinilor care aduceau, după cum se vede, lume de la abator pentru mitingul întru susținerea lui Sokoliuk. Pe medeanul din preajma ruinelor bisericii, orchestra intona marșuri patriotice și revoluționare. Norii firavi de praf, ce se ridicau în urma camioanelor și limuzinelor, aduceau pînă-n vale frînturi de cîntece despre Volga-matușka și cîte unui chiot năprasnic.
— “Iaca vin colea pe drumuri, ca-n șiragul din poveste”, declamă tata Simion și arătă spre drumul din deal ce se vedea ca în palmă peste creștetul copacilor scunzi din cimitir. Îi reveniră în memorie niște frînturi de versuri. Tăcu un timp, dus pe gînduri, apoi zise: Parcă au avut aseară întrunirea lor… Oare n-au ce face că o duc tot în adunări și petreceri?
— Așa li-i feleșagul, se grăbi Nichifor să răspundă. Cînd cade vremea să p’treacă, îndată s-apucă de guleaiuri. Și-apoi tot ei trebuie s’ tragă din gros la îndeplinirea planului lui Sokoliuk. Ma-a-a-re tămbălău — numai să-i vez’…
— Pesemne n-au prea ieșit oameni din sat și-acuma aduc bătători din palme de sus, din orășel, zise Arion. Ca să aibă numărul necesar de participanți. Se simt în minoritate. Deși nu m-aș mira ca oamenii noștri să se lase ademeniți de promisiuni deșarte… Firește, susținătorii lui Sokoliuk vor începe de pe acum să asfalteze drumul… Să aducă piatră și să pună temelia casei de cultură. Atît că mă întreb: de ce n-au făcut-o pînă acum?!
— Politica totdeauna a fost cu mai multe fețe, un fel de cur cu ochi, rosti scurt tata Simion.
— Cred că n-ar fi rău să ne ducem și noi pe maidan, propuse moș Alexandru, apucînd-o pe baba Tița de mînă. Ar mai asculta și ea ce spun oamenii, ce se face în lume. Arion a observat că la poartă, stopă mașina milițianului de sector și din ea coborî Onofrei Cojocaru, un bărbat aspru la înfățișare, îmbrăcat în haine cazone, cu o mapă subsuoară. Îi făcu semn să se apropie.
— Am indicație de la raion să te preîntîmpin că n-ai voie să mergi la întruniri publice, la miting, care vasăzică. Ca un consătean, țin să te previn că, printre cei adunați, vor fi mulți…
— Securiști, kaghebiști, îi duse gîndul pînă la capăt Arion, văzînd că Onofrei ezită. Le cunosc manierele…
— Eu nu ți-am spus nimic, făcu milițianul, schiță un salut cu mîna dusă la chipiu și urcă în mașină, adăugînd: Iar dacă o să ieși ca să te mai plimbi și tu… N-o să mă superi. Dar fii atent!
— Ce ți-a spus, Arioane? întrebă cu o umbră de neliniște tata, cînd fiul se întoarse la ei.
— M-a prevenit că n-am voie să mă duc la miting. Arion scoase o țigară, o aprinse și trase adînc fumul în piept. Vorbi pe șleau: Ca să vezi, se tem de mine ca dracul de tămîie, cu toate că deja sînt un cadavru politic… O fac pe deștepții, vor să instaureze democrația. Cu mîna lor…
— Asta-i bine, Arioane, că se tem încă, îi ținu de data aceasta parte moș Alexandru. Înseamnă că i-ai pus o țîră la respect… Iaca eu… Au trecut mulțișori ani de cînd m-am întors din deportare, dar tot le mai port frică…
— Iarăși au venit lighioanele! Năpădesc mereu ca musca, vorbi supărată mama Veta, care se întorcea de la biserică.
— Să fiu nebună, dacă n-am să-l opăresc odată pe Cojocarul ista!
— Puterea-i încă-i tare… o luă din scurt tata Simion. Iar dacă ea simte că începe cumva să moară, apoi… devine sălbatică și poate să te nimicească! Tu, astîmpără-te, hulere! Spune mai bine ce ți-a spus popa la biserică? Þi-a luat parale?
— A trebuit să mergi să vezi, spuse mama cu dojană. Ce-a vrut de la tine Cojocaru, măi Arioane!
— Și-a făcut datoria, formal, zise Arion. Nu vă faceți griji. E băiat de-al nostru!
— Ai vorbit acolo cu Dumnezeu? N-o slăbea tata Simion pe Veta.
— A zis să te pocăiești, păcătosule! Iadul o să știe de tine.
— Ba da! reproșă tata Simion. Parcă în rai lumea n-are nevoie măcar de un santehnic?! Am să mă angajez acolo și tot în rai voi fi!
* * *
Pînă la război (cîți ani au tot trecut de-atunci!) moș Alexandru fusese un flăcău înalt, frumos, cînta pe la nunți, la vioară. Uneori, întorcîndu-se la Ineasca de la vreo petrecere, dădea peste alta: în centrul satului, nu departe de biserică, tineretul mai continua să se veselească. Dacă se reținea prea tîrziu, de la Telenești sosea șeful de post, însoțit de jandarmi — doi soldați cu reteveie și pumnale la șold. Fără a pune multe întrebări, îl apucau de subsuori (vioara i-o puneau alături, să nu i-o strice) și-l “mîngîiau” de cîteva ori de-a latul șalelor, încît bietul viorist urla ca un juncan înfierat. Pe ceilalți doritori de veselie pe la miezul nopții, în postul Sînchetrului, șeful de post, un regățean negru ca tăciunele, îi poftea chiar a doua zi la postul de jandarmi și le trăgea cîte-o bocăneală încît vreo două-trei luni flăcăilor de la Ineasca nu le mai ardea să pună la cale vreo benchetuială nici chiar în plină zi. Șeful de post era bine cunoscut la Ineasca pentru pumnul său de plumb. Prima dată a venit în sat, cînd un ins a îndrăznit să fure găinile vecinului. Cum a sosit, a strîns flăcăii și alți suspecți în primărie, după care le-a aplicat o bătaie, ca din cer ploaie… Pînă-n seară, găinile au ajuns înapoi în cotețul păgubașului! Pe fete, ce-i drept, nu s-a aflat să le fi miruit vreodată, chiar și pentru fapte urîte. Au fost și cazuri, cînd șeful s-a cam întrecut cu gluma. Cînd? Ori de cîte ori, în loc să se lămurească cum se cuvine, îi snopea în bătăi și pe oameni mai puțin vinovați, dar pe care cădea oarecum bănuiala… Așa s-a întîmplat în cazul lui Petre Isac… Pînă s-a descoperit adevăratul ucigaș, mulți tineri au gemut sub loviturile de bastoane și pumnii de fier în ograda postului de jandarmi din Telenești… Cei mai de frunte flăcăi de la Ineasca, cunoscuți prin șotiile lor, au fost aproape mutilați. Nicidecum să dea peste Petrea Isac, un omulean cumsecade la prima vedere, care, în fiecare duminică, stătea în fața altarului, bătînd mătănii întru iertarea păcatelor…
Cînd Petrea s-a însurat, a furat logodnica și, curînd, ea i-a născut un băiețel. Invidios, temător și avan după bogăție, mereu îi cerea socoteală tinerii neveste de ce socrii nu împart cu ei gospodăria. Făcea așa, ca nimeni să nu-i audă bombănelile, certurile, decît soția și mahalaua avea o impresie foarte bună despre el. De bătut n-o bătea, nici chiar cînd se îmbăta criță… Avea năravul s-o piște și tot trupul îi era numai vînătăi. Cînd copilul crescu măricel, peste soția lui dădu o boală muierească, și bărbatul, simțind povara situației, începuse să dea tîrcoale altei neveste din sat, pînă cînd, într-o bună zi, se mută cu totul la ea.
Fosta soție, bolnavă sărmana, nu putea să întrețină copilul de una singură și-l trimitea (de fapt, îl ducea și-l lăsa) cam des la dînsul. Petrea Isac dăduse peste casa fericirii la care visase și-i plăcea viața cu noua lui soață, din oameni bogați, avînd casă și la casă. De la o vreme însă i se păru că băiatul îl încurcă… Într-o zi, copilul dus și lăsat la Petrea, a cărui casă acum era lîngă rîpa lui Zosca, un loc arătos prin așezarea lui, cu o singură gospodărie împrejmuită cu un cătiniș înalt, nu s-a mai întors. Mama, venită după el, n-a avut chip să-l ia nici peste o zi, nici peste o săptămînă, nici peste o lună…
— Unde-i copilul, Petrea? întreba femeia ieșită din minți.
— Eu tare știu, strîngea bărbatul din umeri. S-a pornit spre casa voastră, peste puntea din rîpă… Te pomenești că l-o fi zătrit careva, nitam-nisam…
— Am să spun jandarmilor, Petrea…
L-au căutat cu șișturile delaolaltă, cu căngile prin fîntîni, dar nu aveau cum să-l găsească, deoarece nu era nicăieri. Vara, rîpa avea puțină apă — abia ajungea, voba ceea, la genunchiul broaștei. Și-atunci biata femeie, împinsă de o presimțire rea, s-a dus și a mărturisit temerile sale. În aceeași zi, o echipă de jandarmi a poposit la poarta lui Petrea Isac. Mai într-o parte stăteau flăcăii bănuiți de omucidere. Au început pe loc anchetările, fiind interogată o mahala întreagă, printre care și scripcarul Alexandru Tudosan. Ca fiind bun cunoscut cu șeful, vioristul, de data aceea, a fost măsurat ușurel pe spinare cu bastonul. Dar acest procedeu de reprimare contra lui Alexandru nu avu nici un efect, fiindcă nu știa nimic. În vremea cercetărilor, jandarmii dădeau dovadă de o cruzime feroce. Dorind să afle măcar ceva-ceva despre cazul dat, cu fiecare întrebare pusă, loveau fără milă interogatul. Petrea Isac fu adus în mijlocul satului, lîngă biserică, după ce fosta soție bănuise că el ar fi răufăcătorul. Cu o funie agățată de o cracă, i-au prins în juvăț mîinile la spate, plesnindu-l din cînd în cînd cu o nuia și trăgînd brusc de funie:
— Unde-i copilul, mizerabile?!…
— Dații pace, sărmanul, îl căinau nevestele, știindu-l pe Petrea de om liniștit… După două zile de torturi, Petrea a fost dus de echipa de jandarmi la zămnicul părăsit din livada de nuci scorburoși, din preajma Chitcăi. Gîrliciul era blocat cu bolțari din lut și paie. Cînd i-au dat la o parte, la fundul întunecos al beciului au zărit un trupușor de copil cu o cîrpă în gură, gîtuit, după cum avea să se dovedească, cu o basma…
— E un păcat, e un păcat al meu, bombănea cu voce stinsă, abia auzită Petrea Isac, recunoscîndu-și fapta monstruoasă. În ziua aceea, lui Petrea i-au pus cătușe pe mîini și lanțuri la picioare. Pe la chindii, după ce i s-au luat lămuriri și s-au întocmit procesele-verbale, l-au escortat spre Telenești.
— Privește, mă derbedeule, bine aceste meleaguri, că n-o să le mai vezi niciodată! îl povățui, pe un ton răstit, șeful de post. Hai mișcă mai repede, element periculos ce ești! Cam la vreo lună după asta, Alexandru Tudosan a citit în ziarul Universul că Petrea Isac, de la Ineasca, a fost condamnat la moarte prin împușcare de către tribunalul județean Orhei, pentru omor abominabil și că executarea sentinței a avut loc la închisoarea orășenească, în prezența medicului legist și a procurorului. De-atunci, mai ales tineretul, a rămas cu o ură fățișă față de autoritățile de constrîngere românești. Samavolnicia și bătăile crîncene aplicate la cea mai mică greșeală comisă sau încălcare a normelor ordinii publice aveau să li se întipărească în memorie pentru toată viața. Fel de fel de zvonuri si vorbe de ocară bîntuiau cu privire la metodele de a acționa ale jandarmilor, dar prin sate ca atare nu se întîmpla nimic deosebit, dacă, bineînțeles, un oarecare nu începea să-și facă de cap. Căci jandarmilor le știau de frică toți! Și evreii din Telenești. Frinea Goldenberg, o jupîneasă zdravănă din marginea tîrgului, nu îngrijea de fîntîna de la poartă. Colacul de lemn stătea nevăruit, ghizdul ponorît, în noroiul de acolo veneau să se bălăcească rațele. Odată, aflat în inspecție, șeful de post Răducoiu, un oltean blond și vesel, în tunică și jambiere, a observat mizerabila priveliște. O chemă imediat și-i ordonă, clipind din ochi:
— Þațo, de ce nu dai puțul cu var? Mîine, cînd sosesc aci la prînz, să fie puțul văruit, că de nu, vă ia naiba!… Ori că Răducoiu era puțin gîngăvit, ori că biata femeie nu i-a înțeles dialectul… Fapt e că Frinea, înspăimîntată, făcînd fețe-fețe, încercă să-i reproșeze: cum oare să spună așa ceva un bărbat cu un post atît de mare, însă tînărul șef făcuse deja stînga-mprejur, adăugînd pe ton poruncitor:
— Ordinul nu se discută, ci se execută! Mîine, doamnă, să văd puțul spoit cu var.
Într-adevăr, a doua zi se prezentă din nou la poarta Frinei Goldenberg, pe care o găsi străjuită de copilașii ei, unul mai mic decît altul, cu fața albă de spaimă, dar colacul fîntînii rămas nevăruit.
— De ce nu execuți ordinul, cucoană?! se răsti la ea. De ce nu dați puțul cu var?
— Să trăiți, dom’ șef, da eu numaidecît dat — și-așa pe mine usturat! Cît se pote, ustură tare… Ceva-ceva șeful n-a înțeles pînă la capăt, însă nu dori să intre în detalii — în mahalaua ceea evreiască mai erau fîntîni nevăruite. De aceea i-o reteză și de data aceea scurt:
— Îți mai ofer răgaz zece ore! Dacă mîine, în zori de ziuă, puțul nu va fi dat cu var, păzea!
A doua zi, iarăși se trezește femeia cu șeful la poartă, și iar proțăpită și cu privirile înfricoșate la el, căutînd să se îndreptățească:
— Eu dat iarăși puțul cu var și așa tare usturat…
— Mă, mizerie, tună acela cînd își dădu seama cam ce înțelesese din ordinul lui jupîneasa: Am zis să dai cu var nu ceea ce ai dumneata sub fustă, ci colacul fîntînii, madam!
Nu trecu nici ceasul și harnica familie evreiască a adus în ordine fîntîna. Dar tot atît de repede întîmplarea a ajuns de pomină. Ce-i drept, ineștenii, bunăoară, își dădeau seama că, de cînd aveau de-a face cu șefii de post, deseori se făcea haz de necaz. Nimerind în alt mediu, fiecare regățean cu graiul lui, de multe ori specific pentru regiunea sau județul de unde provenea, mai avînd acum și sceptrul puterii în mînă, nimerea în situații de confuzie — cînd mai vesele, cînd mai triste. Moș Alexandru avea prieteni mulți printre evreii din Telenești. Cînd îl ajungea reaua, la ei alerga după ajutor. Dacă era nevoie de-un împrumut, de-o povață cum să vîndă ceva din roada strînsă de pe deal, se ducea pe la casele lor, unde găsea oricînd susținere și înțelegere. Legături de prietenie existau, de fapt, între mai mulți ineșteni și tîrgoveții evrei. La sărbători, se duceau unii la alții, evreii le învățau copiii, le lecuiau bolile prin spitale, le dădeau sfaturi cînd nimereau la vreo răspîntie a vieții. Pe drumurile Ineascăi și ale Teleneștilor, puteai întîlni fețișoare de copii, care aduceau a evrei în familiile moldovenilor și moldoveni în familiile evreiești. La școală, stăteau într-o bancă. Atîta doar că evreii umblau la sinagogă, iar moldovenii se duceau la biserică. Moș Alexandru se îndrăgostise de Etlia Gherțenzon, însă, fire nestatornică și petrecăreață, a pierdut-o, fata căsătorindu-se cu altul. Și atunci a luat-o nu știu cum în pripă pe Tița… A trăit cu ea vreo zece ani fără a avea copii, împăcîndu-se bine în casă și în lume. Apoi a izbucnit războiul. Pentru moș Alexandru el a trecut mai greu decît pentru ceilalți ineșteni. La început, a fost încorporat în armata română, cu care a ajuns pînă în Odesa, unde s-au încins lupte grele. Cînd a văzut ce se întîmplă, a încercat să dezerteze, dar un basarabean de prin părțile Tighinei, unul Nistor Plămădeală, l-a sfătuit să nu facă prostia asta, căci ar putea să moară împușcat — de ai săi ori de nemți — ca un cîine. Mai bine, i-a spus tighineanul, să nu sară ca prostul, să nu se aventureze la atac printre primii, iar în apărare să se lipească mai strîns de pămînt, să tragă mai pe deasupra unui stat de om, că Dumnezeu îi mare și le vede pe toate… Cînd, în august patruzeci și patru, basarabenilor li s-a propus să se întoarcă acasă, tot Nistor Plămădeală l-a sfătuit să nu se grăbească. Se vede că știa el ce știa și-i suflă lui Alexandru, care avea aproape cincizeci de ani, o vîrstă onorabilă deja, să nu facă zece pași în fața frontului, după cum ordonase noul comandant. A doua zi i-a spus că cei care se întorc acasă nimeresc în lagăr, iar acolo viața nu-i mai dulce decît în cătănie. Mai spre iarnă, s-au înscris amîndoi ca voluntari (“dobrovolițî”) în Armata Sovietică și, în primăvară, devreme, au ajuns să forțeze Oderul. Aici Alexandru mai nu s-a înecat — nu știa să înoate. L-a salvat tot Nistor. Nistor, omul acela chibzui și de suflet, vrednic la fapte, cel care se păzise pe sine și-l păzise și pe el aproape tot războiul, a căzut la Berlin, în primul atac pornit spre centrul orașului. A căzut la cîțiva pași înaintea lui sfredelit din spate de un glonte. În patruzeci și șase, cînd s-a întors la Ineasca, Tița își mai revenise din îngrozitoarea întîmplare prin care i-a fost dat să treacă în vara lui patruzeci și patru… Pînă în patruzeci și nouă, au agonisit cum au putut și-au ridicat gospodăria. S-a născut Roman, iar cînd au prins să-i mîne cu hurta în colhoz, într-o noapte, la poartă a venit duba, l-a arestat ca pe un presupus chiabur și l-au dus, alături de sute și mii de moldoveni, la Chișinău. Era arșiță mare și lumea chinuită de foame, dar mai ales de sete, stătea înghesuită într-un ocol cît puteai cuprinde cu privirea, pe loc deschis, unde mai tîrziu a fost construit stadionul cel mare. Un timp, pe Tița și pe copilaș i-a avut alături, s-au aflat împreună, înconjurați de santinele cu cîini. Apoi au fost răzlețiți. Despărțit de ai săi, Alexandru s-a văzut chemat mai întîi la interogatoriu. L-au întrebat unde a luptat, ce merite are și de ce nu dorește să se dea în colhoz.
— Nu m-am dat, fiindcă nimeni nu m-a întrebat și nu m-a poftit, a răspuns el în felul lui.
— De-acuma nici n-o să te mai întrebe, a făcut mutră acră santinela cu ochelari și cu gradul de sergent. Ești declarat dușman al poporului și condamnat la douăzeci și cinci de ani de închisoare.
— Dar soția? Unde mi-i femeia?…
— E condamnată și ea, dar își va ispăși pedeapsa în altă parte.
— Nu-mi puteți spune unde?
— Prea multe vrei să știi, chiaburule, și-l îmbrînci brutal din spate.
O lună de zile a fost ținut în vizuinele sumbre ale închisorii centrale, o clădire din cărămidă roșie, cu turnuri încă de pe vremurile rusului dintîi. De fiecare dată, în toiul nopții, era trezit de strigătele înspăimîntătoare ale celora ce erau supuși torturilor, de rafale sacadate de automat. Execuția osîndiților, care-și strigau îngroziți ultimele cuvinte către lumea aceasta, avea loc pe la miezul nopții, în auzul celorlalți deținuți. Măcelul, săvîrșit de cealaltă parte a zidului, îi ținea pe arestați într-o continuă stare de chinuitoare așteptare și frică. În orice clipă putea veni și rîndul lor. Alteori, înaintea execuțiilor, la urechile lor ajungeau țipetele copiilor despărțiți de mamele lor, iar după ce răsunau împușcăturile, scîncetele neogoite ale celor rămași orfani nu se potoleau pînă dimineață, cînd se schimbau executorii și santinelele. Cu Alexandru, în aceeași cameră, mai stăteau doi pedagogi, cîțiva preoți, care băteau întruna mătănii, rugîndu-se lui Dumnezeu să se îndure. Cînd îngrijorarea și panica mai slăbeau, înfiorătoarea tăcere era curmată și între ei se lega capăt de vorbă.
— Pentru ce-ai fost arestat? întreba unul.
— Am slujit paroh la biserica din Bulboaca douăzeci de ani, pe timpul românilor.
— Ca și mine. Am învățat copiii, pe vremea aceea.
— Iar eu nici acum nu înțeleg de ce am fost adus aici, zicea Alexandru, căutînd să-și ascundă amărăciunea.
— Toată purtarea tovarășilor, se amestecă în discuție un alt învățător, cel de la Bobzești, e un mare-mare semn de întrebare.
— Acuma după război, rușii au nevoie de robi — de cît mai mulți, și-a spus părerea un fost student de la Universitatea din Chișinău, arestat pentru că nota în niște caiete, observațiile sale cu privire la sistemul sovietic opresiv de guvernare a Basarabiei… Să fim rezonabili… Ei au nevoie de brațe de muncă la săpatul mai multor canale, să ridice economia ruinată. La fel cum în vechime faraonii și-au ridicat piramide… Nu încape nici o îndoială că este anume așa! Și mai urmăresc ei un scop: să distrugă poporul moldovenesc: pentru ca în felul acesta rușii să-și întărească pozițiile între Prut și Nistru.
Cuvintele studentului slăbănog, nebărbierit, cu ochii duși în fundul capului, ale tinerelului cela care tușea des, dar adînc îi făcură pe ceilalți să muțească. Foarte curînd însă se auzi un lătrat de potaie. Era după miezul nopții. Ușa celulei lor se deschise vraiște și intrară doi înarmați. Fără să scoată o vorbă, i-au pus studentului un sac în cap și l-au dus în întunericul nopții. Acolo i-au legat mîinile la spate, pe malul unei gropi proaspăt săpate, unde mai zăceau cadavrele celor executați de curînd. S-a început un fel de interogatoriu, anchetatorul era unul cu voce apăsată, rostind cuvinte cazone… Abia într-un tîrziu, pînă la auzul lor, răzbi vocea lui… niște declarații antistatale… Au răsunat apoi binecunoscutele rafale… Mirosul varului stins în groapa unde fuseseră aruncate cadavrele și cel de sînge omenesc îi făcea pe ceilalți deținuți să simtă că le sare inima din piept… Cei cîțiva preoți, cu frunțile plecate, au rostit în șoaptă o rugăciune, întru iertarea păcatelor celui căruia îi pierise pentru totdeauna graiul.
— A fost un om adevărat, curajos…
— Dumnezeu să-l ierte și să-l aibă în pază!
— Mai trecură ceva timp și, într-o noapte, cei din camera lor au fost încărcați în dube, iar în zori dați jos și împinși pe un teren îngrădit. Aflară că urmau să fie împărțiți pe categorii, după profesie, și mînați mai departe — în Rusia. Acuma erau la Tiraspol. Le-a spus o santinelă, că la pușcăria din Chișinău nu mai erau locuri pentru numărul mare de arestați. Era mare înghesuiala și în ocolul cela îngrădit și păzit cu strășnicie din toate părțile. Pe neașteptate, Alexandru Tudosan o reîntîlni acolo pe Tița! S-a bucurat nespus, cînd a zărit-o cu pruncul în brațe, deși nu i-a venit ușor să se apropie de ea! Era zăpușeală, lumea nu mai putea de sete și arșiță. Nu aveau puteri să se plîngă unul altuia de nenorocirea abătută peste ei. Fătul scîncea aproape leșinat și bietul Alexandru a împins oarecum lumea, care înghesuise femeia lîngă gard, ajutînd-o să-l alăpteze.
— Să încerci să scrii acasă, oriunde te-ai găsi, apucă el să-i spună, fiind împins din urmă de un pat de automat. Alexandru izbuti să zărească fața împietrită de durere a Tiței, ce stătea nenorocită în bătaia nemiloasă a soarelui, la un colț de ocol de la marginea Tiraspolului. Mai mult n-a văzut-o pînă nu s-a întors la Ineasca…
… Trenul cu vagoanele pline de lume chinuită porni să străbată cale lungă. Noua locuință pe roate — vagonul — avea instalat la mijloc un vas de zinc, plin cu apă, și o latrină, unde puteai să-ți faci nevoile de față cu femei, fete mari și copii… Mîncare li se dădea numai ca să nu moară de foame. Dezinterie. La rarele staționări ale eșalonului erau date jos cadavrele. Apoi urma numărarea ca pe vite a celor rămași în viață… Þăcănitul monoton al roților avea să i se încrusteze în amintire pentru toată viața. Au coborît dincolo de Ural, într-un cătun uitat de lume, în regiunea Kurgan. De la gară, escortați de santinele cu cîini, au fost duși și cazați într-un sarai lung de bîrne, care fusese cîndva club. Zilnic, erau scoși la tăiat pădure. Bărbații doborau copacii, iar femeile (căci aduseseră vreo două vagoane de femei din alte părți) curățau trunchiurile, ca alți bărbați să le împingă spre rîu cu brațele. O parte din bușteni trebuiau să fie încărcați în niște căruțe mari, la care se înhămau bărbații, și erau transportate pe un alt rîu, aflat la o mică depărtare de acolo, al cărui nume nu l-a știut niciodată. Mulți deportați mureau și cadavrele lor zile întregi stăteau înghețate pe marginea drumurilor. Alexandru se obișnuise și cu viii și cu morții, înțelegînd că de la una la alta nu-i decît un pas, iar viața — o viață ca a lui — nu mai costă nimic. O viață de muscă, pe care o trăiește de azi pe mîine.
După o iarnă, cei rămași în viață au fost duși să culeagă, de pe marginile drumurilor, cadavrele și să le înhumeze într-o groapă comună, săpată cu excavatorul. Administrația lagărului hotărî să-i strămute pe supravețuitori. Mai întîi au separat femeile de bărbați. Alexandru Tudosan, rămas în viață, slab și istovit, a ajuns la o mină din sudul Taimîrului. Acolo a lucrat trei ani. Cea mai mare bucurie pentru el a fost vestea despre moartea lui Stalin. În timp ce toți militarii și cei care-i supravegheau plîngeau disperați, deținuții nu-și ascundeau bucuria:
— A zdohnit năpîrca! S-or slobozi noroadele! ziceau oamenii, cu speranță că de-acuma înainte toate se vor schimba spre bine. Abia după moartea lui Stalin, putu să scrie o scrisoare la Ineasca, unde-l aștepta vestea de la soție că e în viață, împreună feciorul, în unul din lagărele Siberiei.
Politica lui Hrușciov a descătușat oarecum situația încordată a popoarelor Imperiului Sovietic, mulți basarabeni fură reabilitați, și lui Alexandru Tudosan soției și copilului li s-a permis întoarcerea la baștină.
Cît lipsise de la Ineasca, jumătate de sat pierise de foame și nu se întorsese din deportări. Pe Lipăgău începuse construirea abatorului.
— Românul bătea, scăpa uneori către săteni Alexandru Tudosan, iar rusul omoară… și nimeni nu se revoltă. Cu cine era mai bine? Cine-a fost mai bun?
Reîntors acasă, pe multe din rude nu le mai află în viață. Amintindu-și vremurile trecute, plîngea pe ascuns copilărește și se bucura că a rămas viu, după atîtea cumpene ce i-a fost dat să îndure. În sat, unii au început să-și ridice case sau să le refacă pe cele bătrînești. Nu mai erau boierii Trandafirescu, Grișman, Comarov, care se refugiaseră în România, nu mai erau șeful de post din Oltenia, nici părintele Untilă. Unii din acei care abia-și tîrîiau obielele, vorba ineștenilor, răzbiseră cu noua putere între oameni, devenind șefi.
Ineștenii începură să-și dea odraslele pe la școli și mulți dintre ei nu se mai întorceau în sat. Luau calea orașului și tineri care nu prea aveau mare dragoste de carte și care-și găseau de lucru la zidirea abatorului de pe Lipăgău. Se duceau la munci necalificate, să măture străzile, să spele troleibuzele, numai să se știe orășeni.
Pe Roman, Alexandru și Tița vroiau să-l trimită la institut. Fiul însă preferă cariera de militar. Încercară să-l convingă că ce fel de carieră este cea a militarilor — nici tu casă, nici tu baștină. Dar pînă la urmă s-au dat bătuți în fața insistențelor băiatului.
— Un regim care ne-a adus atîtea blestemății?
— Ce dorești să aperi Romane? îl întreba tata.
— Îmi place tată milităria! Am văzut atîtea filme, am citit atîtea cărți… Îmi place și nu pot fără ea, zicea feciorul cu sinceritate.
* * *
În ’44, rușii au luat băieți tineri ca niște flori și i-au dus neinstruiți pe linia întîi, unde puteau servi drept carne de tun. Plutoane întregi vorbeau, trăiau și mureau românește.
Departe de baștină, prin Pomerania, Polonia și Germania, zac și azi osemintele ineștenilor, care, în afară că servesc îngrășăminte humusului, nu se bucură de nici o comemorare nici din partea dușmanilor, nici a prietenilor, nici a băștinașilor de-acolo. Martiri ai voii întîmplării, ei pur și simplu n-au existat și nu există pentru popoarele Europei! Toate zbuciumările și măcelurile pe care le suportase generația lui erau în numele unei politici de proslăvire a unui popor puternic în defavoarea altor popoare marginalizate, cărora li se furase credința, istoria, limba, poate și mai mult. Moș Alexandru avea să-și amintească aceste cuvinte abia după ce trăise drama fiului său, folosit și el drept carne de tun tocmai în Afganistan, readus la baștină ca “erou care a căzut îndeplinind misiunea internaționalistă“.
În serile lungi, stătea frămîntat de un gînd, căruia nu-i putea găsi răspunsul: “Oare nu se va găsi nici o putere în veacul acesta, ca să curme nedreptățile aduse de barbarii de la răsărit?” Ofta și scruta îndelung zarea deșartă. Visa să ajungă ziua aceea, apoi, fără nici o părere de rău, să primească destoinic judecata lui Dumnezeu.
* * *
Patru ani de război, apoi încă trei în lagăr, prizonier la ruși. Simion Inereanu părea să se fi dezobișnuit să poarte gospodărie. Se întoarse acasă într-un februarie geros. Cînd intră în casă Veta îl întîlni cu vorbe aspre:
— Astăzi numai tu-mi lipseai, mirimosule, zise dînsa bărbatului, care intră în casă împingînd ușa cu spatele. Cu vreo două ore în urmă se certase aprig cu Ion al lui Iova, pădurarul, de la niște lemne, apoi cu vreo doi cerșetori care treceau spre Leușeni. Era foame încă… Recunoscîndu-l pe Simion dînsa muți pentru o clipă. Prima întrebare ce îi fulgeră prin minte a fost: “Cu ce o să-l hrănesc eu, Doamne?”
Vestea că Simion Inereanu a revenit la baștină satul a aflat-o preste vreo două zile, cînd îl văzu cu Veta la Iarmarocul din Telenești. Neavînd cu ce să-l hrănească, Veta s-a decis ca să vîndă vițica, unica ei bogăție. Pe banii cîștigați a mers cu el la magazin, au cumpărat ceva făină, brînză… apoi au trecut prin piața agricolă. Slab și înalt ca o trestie, Simion, cu ochii lui scînteetori de foame, se apropia de tejghele și întreba lacom:
— Cît dai pînica?
Vînzătorul nici nu prea dovedea să-i răspundă, că el o și lua, ducînd-o la gură. Alături de cel ce vindea totdeauna stăteau bărbați, înarmați cu bîrghidăie, gata să te ciomăgească și, Veta, din urma bărbatului înfometat, se grăbea să achite cumpărătura…
La sfîrșitul tîrgului, Simion o făcu și mai lată… La insistența lui, Veta îi cumpără o sfeclă de zahăr și el, în drum spre casă, în văzul lumii tot rodea demonstrativ din ea…
— Þi s-a întors bărbatul, Vetuță hăi?! făceau unele gospodine. S-a întors, s-a întors, zicea Veta rușinată. Vreo cîteva săptămîni Simion parcă muțise. Stătea zile întregi cu ochii țintiți în pod, cu gura semideschisă, gîndind întruna, chibzuind ce-i de făcut mai departe. Socotise că zadarnic s-a întors acasă. Lumea murea pe un capăt de foame. În sat nici nu dovedeau să-i îngroape. Gropaș se unea să fie acela care obținea siguranță că va fi asigurat cu masă…
— Trebuie de făcut ceva, bărbate, zicea mereu Veta. Banii se mîntuie, țîra de făină la fel…
Simion se hotărî să plece în Polonia, la Stanislav, unde apucase să meargă mulți dintre săteni. Împreună cu Filip Cazacu, Agache Tîrsînă, au mers cu sacii în spate la gara de la Bălți, apoi cu trenul pînă în Ucraina Occidentală, teritoriile căreia pînă la război aparțineau Poloniei. Au lucrat acolo pînă în vară și în preajma secerișului s-au întors acasă aducînd cu ei cîte un sac de cartofi. Povesteau mereu cît de atașați de credința în Dumnezeu sunt ucrainenii de acolo; cît de frumoase sînt femeile și cît de stricți sînt bărbații lor… Între timp, Veta, împreună cu tata Nică, se mutaseră cu traiul la Brîndușa deopotrivă cu aproape întreg satul. Acolo, între lanurile cu grîu făcuseră o colibă, frecau grîu în palme, îl fierbeau și-și alinau foamea. Pe la mijlocul lui 1947 foamea fusese înfrîntă. Lanurile au rodit și spre începutul toamnei sătenii s-au întors definitiv la casele lor… Casa de la Podiș, Veta o îngrijise bine toți anii care trecuseră. Harnică de firea ei, o văruise, îi trase brîiele cu chinovar pe la prispe, vopsise deregii, ferestrele, pragurile. Trecînd pe alături, îți ademenea privirile. Dar Vetei, nicicînd nu i-a plăcut locul cela de la marginea satului, ferit parcă de lume. Trecuse pe acolo armata, apoi tot felul de vagabonzi, cerșetori care încercau să se oploșească sub acoperișul ei, și-atunci ea se făcea furtună… Într-o seară, pe cînd Simion era plecat în Polonia, la fereastră a bătut cineva. A deschis ușa Tudor Abalașa, un vădăoi din Fundătură, care îndată a năvălit la ea…
— Stai, omule, că nu dau turcii, a zis atunci Veta, ghicind în ochii săteanului pofta de a face dragoste.
— Vetuță, vreau trup de femee! zise bărbatul puțin reținut.
Cît bărbatul se vroia primit mai repede în casă, Veta înșfăcă de după ușă coromîsla și cu toată puterea îl lovi peste umeri… Odată și încă odată ca să-i pîrîie oasele!. . Gemînd, apoi urlînd de durere, săteanul a dat bir cu fugiții, dispărînd în întuneric cu înjurături deocheate la adresa Vetei…
Din acea seară Veta și-a pus în gînd, cu orice preț să-și schimbe casa… Într-o zi o întîlni pe Zina Zeleny, fiica vechilului Fonică, ce revenise din deportare și o întrebă dacă nu dorește să schimbe casa cu ea. Zina avea un copil din flori, era săracă, lipită pămîntului și nu putea să-și repare casa părinților care fusese devastată de oștirile rusești transformată în grajd pentru cai. Văzînd casa Vetei atît de bine păstrată și îngrijită, Zina s-a unit dindată. Cînd Simion a revenit din Polonia, ei s-au mutat din Þarina Brîndusei s-au oprit în casa unde locuise cîndva vechilul Fonică…
Erau numai pereții și acoperișul de stuf. Lipseau ușile și ferestrele, nici pomină din scîndurile podelelor. Rușii făcuseră focul cu ele…
Spre marea lui supărare, Simion nu avu încotro. Locul era frumos. În mijlocul satului, lîngă biserică. Grădina era mare cu vie din soiuri alese, îngrădită din toate părțile cu gard de nuiele, printre care crescuseră salcîmii boierești. Doar cimitirul vechi din preajmă îl intimida, însă foarte curînd se deprinsese și nu-i trăgeau nici o atenție. Veta se avîntase la lucru. A dat cu lut cu pae, apoi cu lut cu pleavă, și în cele din urmă cu lut cu balegă toate odăile, pereții de afară la fel. A rănit de peste tot gunoiul de cal; tata Nică a făcut ușile, ferestrele, sobele și cînd afară, pe la hramul satului de la Arhanghelul Mihail, căzură primii fulgi, s-au mutat în casă nouă. Veta înăimise un zugrav de la Telenești care făcu un trefaret frumos în casa mare. Doar acoperișul mai rămăsese de cîrpit pe ici-colo. Simion, împreună cu tata Nică au adus din cîmpia Bălțatei malduri de stuf tînăr și reparau acoperișul.
Ajutor n-avea de nicăieri. Surorile se măritaseră, fratele Pavel se pierduse fără veste în Germania, iar fratele Afanasie se întoarse acasă și plecase dindată la o fată înstărită uitînd parcă de Simion. Aflîndu-se pe vîrful casei, Simion auzi pe la amează chiuit năpraznic prin mijlocul satului.
— A cui e veselia, fată-hăi? întrebă mirat tata Nică.
— A cui? repetă supărată Veta și răspunse cu mînie: A lui frate-său!
Prin toată ființa lui Simion trecu un fior rece. Frate-său nu-l chemă la nuntă. Cum a aflat mai apoi, cumnată-sa, soția lui Afanasie, împreună cu sora Tatiana, care mai era la nunta ceea și nună mare, nu l-a chemat fiindcă “Simion mănîncă tare mult”. Lumea pe acele vremi trăia încă greu.
După ce o terminase cu reparația casei, Simion și Vetuța, cu ajutorul lui tata Nică, au mai ridcat un sărăieș, au construit un zămnic, au ridicat gardurile și aveau gospodărie arătoasă. Simion se aranjă la lucru la un punct de rechiziționare a vitelor, apoi a hotărît să plece la cursuri de învățător la Soroca. Cînd s-a întors în sat, loc la școală nu era și s-a angajat șef de depozit în colhoz. Au fost vreo doi ani plini de bucurie și distracții. Împreună cu alte familii tinere din mahala organizau deseori petreceri. Fără nici un fel de muzică, nici patefon nu aveau. Petrecăreții se apucau de mîni, femeile cîntau și toți dansau, de le scăpărau călcîiele. Numai Simion, dacă o lua prea aprig la măsea, tulbura liniștea cu vocea lui tare, intonînd strofa deprinsă încă de pe timpul cînd era la război:
— Spune-mi puică, spune-mi tu
Cu cine-ai născut pruncu?
— Cel dintîi a fost cătană
Și-am crezut că-mi fac pomană
Cel de-al doilea - însurat
Și-am crezut că nu-i păcat
Cel de-al treilea a fost un june
Și-am crezut că nu m-a spune…
Petrecerile țineau lanț, cîte două – trei seri la rînd. În sat venise o familie de ruși: ea soră medicală, el – șofer, care se îndobrise cu Veta și Simion. La ei mai adera și fratele Afanasie, care nu prea se împăca cu soția și dorea să tragă un pahar – două în voie. Simion uitase mînia că nu-l invitase la nuntă, dar odată îl întrebă pe frate-său:
— De ce te-ai însurat c-o fată mai în vîrstă ca tine, și nu chiar frumoasă?
— Vaca! ridică un deget în sus Afanasie parcă a disperare, continuînd să explice: Vaca ei a măritat-o! Atunci erau încă vremuri grele, iar ea, vidma avea vacă bună de frupt. Eu m-am lipit de ea, pînă am fost înhămat în jug…
La o sărbătoare s-a îmbătat atît de aprig cu frate-său, încît nu se vedeau unul pe altul. S-au întîlnit să-și pomenească părinții care muriseră la sfîrșitul anului 1945, cînd ei, frații amîndoi, erau la război. Deodată Afanasie, cu ochii sticliți, se bunghi la Simion și-l întrebă:
— Bem pentru tata?
— Numaidecît, răspunse Simion.
— Mă, dar cum îl chema pe tata nostru? întrebă în auzul tuturora Afanasie.
După o clipă de ezitare, Simion răspunse cu greu:
— Pă… Ion!
— Da, bre, Ivan îl chema… își aminti Afanasie.
Dialogul lor îl auziseră cîțiva guralivi care erau de față și multă vreme satul a avut ce-i lua pe ambii peste picior…
Maria Lupeac, acea soră medicală, rusoaică, avea niște ochi de jăratec și-l ademenise pe tata Simion… Mereu venea la depozit, mai lua cîte ceva pe documente și între ei se legase o prietenie demnă de gura lumii. Maria, din una alta, îi spuse că Vasea, soțul ei, este comunist și n-ar fi rău ca Simion să-i urmeze calea. Bărbatul ei era șofer la președintele colhozului, Leșenko, un ucrainean pîntecos, venit de la Chișinău, trimis de partid să facă colectivizarea. Leșenko și Vasea nu știau o boabă românește, precum încurcau nucile cu merele… Ion al lui Iova, la început își bătu joc de bietul șofer, care mergînd prin sat și dorind să-și manifeste cunoștințele în limba băștinașilor, zise nestingherit lui Tudor Heșcu, un omulean gospodăros și cumpătat la ale lui:
— Moșu Tudor, pupă pe mine la cur!
Gospodarul, fără multă ezitare, i-a otînjit o dîrjală pe șale, încît Vasea însuși pentru toată viața că atunci cînd se întîlnește cu oamenii satului trebuie să spună mai întîi: “Bună ziua”!
Pînă una alta, Simion a dat acordul să devină membru de partid și Vasea era nespus de mîndru că îl convertise. La adunarea de la cîrmuire veniseră oaspeți de la raion să-l examineze pe proaspărtul candidat. Vasea se îmbătase de-a binelea și pirotea pe un scaun din fundul odăii cu sobă de teracotă… Simion și-a spus biografia în fața comisiei. A fost ertat pentru că a luptat pe frontul român, că a fost prizionier. La urmă celor prezenți li s-a dat voie să-i pună întrebări. Leșenko, văzîndu-l pe Vasea că doarme, îl ghionti și-i șopti ceva la ureche. Vasea se ridică aproape buimatec și-l întrebă pe Simion:
— Ce ocupație aveați în timpul Marii Revoluții din Octombrie?
— Mă iertați, dar eu în anul cela abia mă născusem! răspunse candidatul.
— Dormi, spurcăciune?! făcu indignat președintele către Vasea, în timp ce sala hohgotea de rîs.
Fiind primit în rîndurile partidului, tata Simion a trecut să lucreze ca învățător la școala din sat… Noul serviciu îi plăcea. Cînd se mutase în casă nouă, în pod găsise o adevărată bibliotecă, cărți colbăite și valoroase, pe care le citea, mereu ciondănindu-se cu Veta, căci uita de ale gospodăriei. În anii ceia se mai abonase la o sumedenie de ziare și Veta, aproape că nu avea nici un ajutor din partea lui. În orele prînzului venea special acasă ca să răsfoiască ziarele proapsete, obișnuință care i-a rămas pînă la sfîrșitul zilelor lui.
— Eu ți-aduc slariu, reproșa dînsul soției. Nu-mi place să muncesc la pămînt.
Iar Veta se spetea: avea o mulțime de norme, se ducea la cîmp în zori și se întorcea noaptea. Nici nu prea avea cînd să ia în seamă zvonurile despre relațiile lui Simion cu Maria Lupeac…
În acel început de iarnă, cînd simți că e însărcinată, prinse parcă alt curaj de viață… Simion deveni și el altul. Curînd se potoliră zvonurile despre el și Maria. Se întîmplă că și Agafia lui Tiniță plecă din sat, căsătorindu-se cu un preot de la Þibirica… Toți cei trei copii care s-au născut în familia lui, unul după altul, la un inetrval de doi ani i-au adus cea mai mare fericire. La toți trei copii moașă le-a fost Maria Lupeac. Veta devenise prietenă cu ea și dispăruse pentru totdeauna acea bănuială amară.
Arionel cu Serafima deja alergau prin drum, cînd s-a născut Mitru.
În acel an, spre toamnă, comuniștii au strîns toate răstignirile din sat, au închis și au distrus biserica.
* * *
După amiază s-au dus totuși în centrul satului, la întîlnirea cu Sokoliuk. Acasă rămăsese doar Arion, îi era silă să vadă mutra viitorului deputat mai pui că ar fi putut să aibă neplăceri cu stăpînirea. Deși era duminică, se apucă să facă puțină ordine, căutînd de prin șopron ciubote vechi, pneuri și alte cauciucuri: se apropiau sărbătorile Paștelui și, încă din copilărie, avea obiceiul să adune lucruri vechi și inutile, să aprindă pe vîrful dealului sau într-o rîpă, nu departe de casă, un foc mare…
Dorea să stea, după mulți, mulți ani, în seara din ajunul Paștelui, la căldura focului pălălăind, cu prieteni de copilărie, dintre care rămaseră puțini în sat. I se făcuse dor de-această seară cu snoave, întîmplări hazlii, care aduna oamenii, arzînd parcă, totodată, păcatele adunate de-a lungul anului, ca să le înceapă pe toate din nou curați, cu noi dorințe și noi puteri.
Dar în mijlocul satului se auzea tot mai multă gălăgie. Între două cîntece, — cîte-un apel al fratelui Mitru ce îndemna sătenii să vină la întîlnirea cu Sokoliuk. Din partea forțelor democratice erau vreo patru candidați. Fiecare se separase în gașca lui și se criticau, și se demascau vehement unii pe alții, doar arareori amintindu-și, prin critici de ziar, în cuvîntările lor, că mai au un oponent — un interfrontist, pe nume Sokoliuk.
De la înălțimea austerității sale, Arion simțea bufonada cu alegerile, de aceea interdicțiile milițianului de sector nu-l ofensaseră deloc, era conștient că nimic nu se schimbă. Își mai aprinse o țigară și, cătînd absent în jur, cercă să șteargă mușchiul verde de pe pietroiul funerar. Erau niște semne, ce aduceau cu cele cuneiforme. Să aibă oare Ineasca o vechime de cînd oamenii mai scriau cu aceste semne? se întrebă. Deseori, citind Biblia — o ediție din Vatican de pînă la război, pe care o găsise tot în podul școlii vechi tata Simion, admira hărțile anexate la Sfînta Scriptură, pe care era indicată și Dacia. Despre Rusia nici pomină, și atunci de ce se afirmă, fără pic de jenă, că România, Basarabia, Transnistria nu sînt altceva decît o așchie din teritoriile slave? Doar există destule probe istorice, care au stabilit adevărul. Ei bine, cu politicienii, cu funcționarii de partid lucrurile-s clare, dar de ce intelectualii recurg la minciună…
Minciuna… Niciodată nu a fost frate cu ea. Din care cauză a și pătimit. Deși… o dată a recurs la o minciună. Aproape de sfîrșitul serviciului militar, veni la ei în unitate un colonel de la securitate. Arion Inereanu, unicul basarabean, trecea la comandanții săi drept ostaș activ. Acel colonel… îi propuse să-și continue studiile la Institutul de Relații Internaționale de la Moscova. Nu cunoștea prea bine ce fel de specialiști pregătește, dar, aflînd că la absolvirea facultății respective se poate alege cu un grad diplomatic și va avea ocazia să călătorească prin țări străine, se simți tentat să urmeze acea instituție de învățămînt superior. Colonelul, după o convorbire lejeră cu el, își făcu unele notițe într-un carnețel, apoi, în cele din urmă, se interesă dacă cineva din rudele apropiate sau părinți au avut antecedente penale. Știa biografia lui tata. Știa că, după evadarea lui din prizonieratul rușilor, autoritățile nu l-au căutat, fiindcă acest fapt nu figura în nici un document oficial sau neoficial, și Arion era convins că nimeni nu cunoaște această filă, decît numai membrii familiei lor… Îi spuse colonelului că totul e în ordine, că tatăl său predă istoria la școala din satul natal.
Colonelul, după prima convorbire, l-a îndemnat să înainteze o cerere către organizația primară de partid a unității, ca să fie primit candidat în membrii P.C.U.S. Cu mintea lui tînără, căzu de acord și, după multe formalități, cu adunări solemne, cu examinări pe marginea politicii interne și externe a Uniunii Sovietice, Arion a devenit candidat în membrii partidului… Ultima oară colonelul veni la el chiar în ziua demobilizării. Îl privi sever și-i zise:
— Pleci, la recomandarea noastră, la Institutul de Relații Internaționale. Ești unicul candidat din Moldova și ia seama: purtăm răspundere pentru tine! Toate actele biografice îți sînt în ordine. Așa că să fie într-un ceas bun!
În aceeași zi, fu chemat la contabilitatea unității, unde ridică o sumă frumușică pentru drum și rație, ca a doua zi să plece la Moscova, împreună cu colonelul, care sosise în unitatea lor, special pentru această misiune, tocmai din Iacutia. În tren, acesta mereu trăgea tutun, bea ceai tare și, doar din cînd în cînd, închina cîte un păhărel. În schimb, pe Arion îl îndemna să cinstească și mare îi fu mirarea, aflînd că moldoveanul n-are patima băuturii.
— Întinde mîinile înainte, frățîne, îi ordonă el, și, cînd Arion execută ordinul, după o ezitare, zîmbi evaziv: Ca să vezi: nu tremură! Am avut impresia că toți moldovenii sînt alcoolici. Acolo, la voi, vinul se bea în loc de apă.
— Cine a inventat asemenea nerozie?
— În ’44, fratele meu mai mare v-a eliberat republica și a văzut acolo tot butoaie și butoaie, pline cu vin bun și tare. Întors acasă, la Nijni Novgorod, pînă la moarte și-a amintit toate acestea cu plăcere…
După ce fu “dat în primire” de colonel, Arion nimeri la un cămin, situat într-o clădire somptuoasă, în odaie cu un ucrainean, Pavlo, care încerca să devină student al patrulea an. Tatăl acestuia fusese demnitar al ambasadei U. R. S. S. în Marea Britanie, dar, fiind bănuit de activitate subversivă, guvernul englez l-a declarat persona non grata, expulzîndu-l din țară. Pe atunci, U. R. S. S. făcea des schimb de note și expulzări reciproce ale misiunilor diplomatice. Cu naivitatea sa de țăran de la Ineasca, Arion se miră:
— Dar parcă misiunea de diplomat este compatibilă cu cea de spion? Spionajul se face clandestin, tainic, e cu totul altă instituție…
— Nu cunoști dedesubturile lucrurilor mari, zise Pavlo. La această facultate se studiază diverse limbi străine: istoria, geografia, economia, politologia țărilor din arealul unde vei fi pregătit să activezi… Și, desigur, taina activității serviciilor secrete. Toți diplomații în realitate sînt spioni în țările unde activează. Adică, pre limbajul nostru oficial — patriot al țării sale, luînd în considerare confruntarea politică a celor două sisteme de pe glob. E clar? În lumea noastră, cele două sisteme antagoniste se află în continuă confruntare…
Pavlo îi povesti o noapte întreagă în ce consta viitoarea lui profesie. Arion era deja prizonierul emoțiilor din preajma examenelor, pe care urma să le susțină și nu dădu mare importanță noilor descoperiri despre profesia aleasă. Ucraineanul, care locuise cîțiva ani cu părinții în Anglia, poseda la perfecție engleza, tocise în cei patru ani, cît încercase să tot intre la facultate, istoria P. C. U. S. Crea impresia unui om cu o bombă de intelect sub el, și Arion începu a se îndoi că va putea concura cu asemenea tipi, concursul numărînd peste două duzini pe un loc. În acele zile, mergînd la consultații, avu ocazia, prin intermediul lui Pavlo, să vadă, la distanță, fiii și fiicele demnitarilor de prim rang ai statului sovietic, care doreau să se însoare la Institutul de Relații Internaționale. Admira limuzinele grele și luxoase ce staționau la poarta institutului, ca din ele să iasă tinerei bine îmbrăcați și îngrijiți, aidoma prinților din filme.
— Cred că cel mai deștept lucru ar fi să ies din horă și să plec acasă, în Moldova, zise într-o zi Arion disperat, aplecat asupra manualului de istorie a P. C. U. S. În cartea aceasta e un adevărat vinegret, un melanj de date, evenimente pe care e imposibil să le explici și să le memorizezi… Am să fac republica de rîs, zîmbi el sarcastic. Și limba rusă mă dă de sminteală.
— Nu-i bai, zise ucraineanul, trebuie să rămîi oricum în joc. Ești minoritate națională, trimis special, te bucuri de înlesniri. Reprezentant al țărănimii colhoznice, merit pe care eu nu-l am și de aceea nu sînt admis al cîtălea an…
Primul examen Arion îl susținu, spre uimirea lui, destul de bine. Un profesor cu titluri științifice și cu merite ce puteau fi așternute pe o pagină întreagă, îl ascultă cu ochii absenți, nu-i puse nici o întrebare suplimentară, apoi, căscînd și acoperindu-și cu dosul palmei gura plină cu dinți de aur, zise copleșit de amintiri dulci:
— De cînd predau, n-am examinat încă nici un moldovean… Moldova e o forjerie a cadrelor de partid din statul nostru! Am lucrat acolo cu Leonid Ilici, cu tovarășul Cernenko… Frumoase timpuri, o perioadă plină de entuziasm… Ce locuri și ce oameni harnici! Și ce femei frumoase! Bravo! Succes, tinere, să duci departe stindardul U.R.S.S…
După primul examen, o jumătate din candidați fură nevoiți să plece acasă. Arion se bucură sincer că și Pavlo susținuse proba bine. El pentru a doua oară recurse la o șmecherie. Engleza o cunoștea superficial. S-au înțeles cu Pavlo să intre împreună și să se dea ambii ca fii de ambasadori, care au locuit o vreme în țări anglofone. Șmecheria trebuia să-l facă pe profesor să renunțe la biletele de examinare și să accepte o discuție verbală pe diverse teme în trei.
Se dovedi că profesorul era obișnuit cu asemenea propuneri și Arion, ca un pretins fiu de diplomat, asculta încîntat dialogul celor doi, aruncînd din cînd în cînd cîte-o replică — o zubrise din timp la indicația amicului ucrainean. La sfîrșit, profesorul se arătă satisfăcut de cunoștințele progeniturilor de diplomați și astfel Inereanu se pricopsi cu o notă de trecere la cea mai dificilă disciplină pentru el. Nu avea remușcări. Ajunse să înțeleagă deja că în viață, ca să reușești, trebuie să dai din coate și că toate în lume se fac prin șmecherii și ingeniozitate. Numai în lucrurile principiale nu trebuie să accepți compromisurile: dragostea de părinți, de țară… Ele își au locul și icoanele lor.
* * *
Devenind student la cea mai prestigioasă instituție de învățămînt superior din U.R.S.S., studia minuțios disciplinele incluse în program, străduindu-se să pătrundă esența lucrurilor și, cu fiece zi, descoperea o lume frumoasă plină de taine.
Biblioteca “V. I. Lenin” constituia pentru el prilej de bucurii și elan. Stătea în sala de lectură pînă seara tîrziu și abia atunci ajunse să înțeleagă prețul timpului în destinul unui om ce se pretinde intelectual. Între timp, primi scrisoare de acasă, din care înțelese că părinții s-au pomenit în al nouălea cer de fericire. Aveau un băiat cu care putea să se mîndrească toată Ineasca! Chiar Republica cu tot comitetul ei central!
Curînd însă euforia succeselor trecu, strîmtorată treptat de proza zilelor suprasolicitate cu orele de program. Locuia la cămin împreună cu un georgian, un cazah și un lituanian. Chiar de la primul an, studenții trebuiau să deprindă sentimentul unității în marea familie a popoarelor Uniunii. Efectul însă se dovedi a fi invers.
Georgianul și cazahul povesteau cu multă însuflețire despre demnitatea caucazienilor și farmecul necuprinselor stepe cazahe. Lituanianul era mai retras, mai închis în sine. O dată însă îl întrebă cine-i totuși: moldovean sau român? Arion se fîstîci și atunci lituanianul se interesă dacă a citit “Război și pace “. Arion citise romanul, figura în programa școlară, la literatura rusă. “Rău l-ai citit, zise colegul de odaie, dacă n-ai găsit acolo o informație foarte curioasă despre voi. ” Și el îi dădu lui Arion cunoscutul roman tolstoian. Arion observă pe cîmp diferite semne și notițe scurte în lituaniană — cum se vede, colegul lui îl citise mai atent.
Găsi fragmentul cu balul țarului rus la Vilnius, trecerea lui Napoleon peste Vilna, mesajul suveranului francez trimis prin generalul Balașov lui Alexandru, alte pagini, care-i aduseră un pic de lumină în istoria relațiilor Rusiei cu Moldova. Altă dată, lituanianul îi arătă un extras din textul pactului Ribbentrop-Molotov și Arion, pentru prima dată, prinse să se întrebe: cine este, de unde vine, care-i istoria adevărată a plaiului său? Atunci pricepu și observația colegului despre “eliberarea “teritoriilor de vest în ’40.
Dar toate-acestea aveau să vină mai tîrziu. Deocamdată lecțiile i se dădeau cu dificultate. Fusese repartizat la secția țărilor arabe și limba, neauzită, necunoscută complet pînă atunci, i se păru un coșmar. Programa era supraîncărcată. Aproape că nu avea nici o clipă liberă. Deseori, noaptea, se ducea în subsolul căminului, unde ardea lumina și studenții puteau să se pregătească pentru seminare. La început era timid cu profesorii, în marea lor majoritate savanți cu renume, și răspunsurile lui erau mai mult decît modeste. Apoi, peste jumătate de an, lecturile îl făcură să-și perfecționeze dicția, retorica, devenind un student de frunte. Îl pasiona istoria științelor politice, teoria statului și a dreptului, filozofia; limba arabă îl amuza și-l înaripa, devenind curînd frumoasă și plăcută.
Îi părea bine că e unicul din Moldova, care învață această limbă veche și frumoasă. La început, regretase că fusese inclus, contrar voinței sale, împreună cu încă cinci studenți, la arabistică — intenționase să se dedice studiului limbilor romanice. Apoi, către sesiunea de iarnă, consideră că soarta i-a oferit o ocazie mai mult decît fericită. În numai cîteva luni, descoperi o lume nouă.
Profesorii țineau prelegeri la un nivel înalt, dînd dovadă de cunoștințe vaste ce trezeau interesul studenților, îi antrenau în discuții inteligente. Nu puteai rămîne un student neobservat, trebuia să se știe ce concepții și ce viziuni politice se formează în conștiința unui viitor diplomat.
La anul doi studenții de la secția țărilor arabe au început studierea abecedarului artei serviciilor speciale, pe care un stat le are în interiorul și exteriorul lui.
Structura serviciilor de securitate, cu studierea utilajului pe care trebuie să-l poată manevra un diplomat-spion, era predată de profesioniști. Oameni de la K.G.B. Prelegerile se țineau cu ușile închise, într-un regim de cazarmă, fiecare student era obligat să semneze că a fost preîntîmpinat de răspunderea penală în caz de divulgare a secretului de stat. Cîțiva ani, pînă la sfîrșitul studenției, Arion trăi cu presentimentul că se află în iureșul unui război invizibil, avînd în față dușmani de moarte în persoana americanilor, francezilor, englezilor… chiar și… a românilor! Studie regimurile politice ale celor mai dezvoltate state contemporane, influența asupra țărilor din arealul arab, atitudinea lor față de sistemul politic din U. R. S. S…
La anul patru, Arion Inereanu se ciocni din nou, de data aceasta mai îndeaproape, de problema Basarabiei. Cartoteca bibliotecii “Lenin” îi oferea suficiente izvoare cu această tematică. Arion cu cît se cufunda mai adînc în problemă, descoperind adevăruri neștiute pînă atunci, cu atît mai des scrîșnea din dinți, indignat de minciunile istoriografiei oficiale. Între studenți era obișnuit să se urmărească unii pe altii, dar cînd făcea lecturi despre istoria României, Arion avea grijă să se ferească de ochi străini, apelînd în acest scop la cunoștințele de la lecțiile serviciilor secrete, antrenîndu-se pentru o activitate de cercetaș iscusit, cum trebuia să fie un veritabil diplomat.
Ajunse să posede bine limba arabă, putea deja să converseze cu studenți din Egipt, Iordania, Siria, Marok, Tunisia, Palestina. Își făcuse prieteni din diferite țări ale lumii, care studiau la Moscova. În iarna ultimului an, o întîlni pe Elvira, o rusoaică blondă din regiunea Ural. Își făcea studiile la Academia Agricolă și era fiica unui mare demnitar. Mai plinuță decît o franțuzoaică, cum spunea ea în glumă. Purta haine la modă și întotdeauna avea bani. Se întîlneau în parcul Sokolniki.
Elvira stătea în gazdă în vecinătatea institutului lor și el o vizita des. Moscova dintotdeauna i-a părut un oraș contradictoriu, cu lume pestriță, viață haotică, nervoasă, foarte scumpă, dar extraordinar de interesantă.
Întîlni în metropolă și alți compatrioți, pe care Ministerul Învățămîntului de la Chișinău îi trimitea la diferite instituții de învățămînt superior. Erau persoane, cu preponderență inteligente, bine asigurate, printre ei părea o cioară albă. Valeriu Þărigrădeanu, un băiat deștept, simpatic, doctorand la drept, contribuia activ la întrunirea compatrioților moldoveni într-o asociație. În puținele ore de răgaz, duminicile, îi invita la Teatrul “Taganka”, ori la vreun meci de fotbal pe stadionul “Dinamo”, sau să se adune pe terasa unei cafenele din Lujniki, și pornea discuții pe diverse teme, în special politice.
Intuitiv, după ce începuse a studia activitatea serviciilor secrete într-un stat, Arion pricepea că unii din acești studenți ar putea fi potențiali turnători ai K.G.B.-ului, sau chiar agenți secreți. Despre acest lucru avu o discuție cu Pavlo, care, pînă la urmă, devenise student la un institut de geologie.
— Imperiul are nevoie de coloana a cincea în toate republicile unionale. Se obișnuiește, ca cele mai agere minți din provincii să fie selectate prin filiera K.G.B.-ului, trimise la învățătură aici, favorizate și convertite la politica imperială. Cei mai capabili fii și fiice ai unui popor mic, de la periferiile imperiului, sînt transformați în… eunuci…
— Am impresia că exagerezi, zise Arion.
— De-ar fi așa, demult eram ambasadorul U. R. S. S.-ului în China, prietene. Tatăl meu s-a revoltat oficial și astăzi, dintr-un diplomat iscusit, a ajuns un crescător de flori la vila de lîngă Cerkask… Basarabenii voștri slujesc cu devotament regimul sovietic. Uită-te la acest Þărigrădeanu! Cînd va cere Moscova, el primul se va posta în fruntea luptei de eliberare națională din Moldova, ca mai apoi, tot el s-o detoneze dinăuntru. Și nu numai el. Fii prudent și ține-te la distanță, nu te lăsa cucerit de inteligența lui. Poate să ți se adreseze “Dragul meu concetățean”, “Marele meu prieten!”, să vă duceți împreună la mîndre, s-o facă pe libercugetătorul, dar în fond e un ticălos, se vede de la o poștă.
— Nu te înțeleg, amice, o făcea Arion pe neîncrezătorul, deși îi dădea dreptate lui Pavlo.
Arion ducea mereu lipsă de bani, împrumuta de la colegi și, de cum primea bursa, își dădea datoriile. Și iarăși devenea lefter. Și iarăși începea să împrumute. De la Ineasca, nu îndrăznea să ceară; părinții trăiau din sudoara muncii cinstite, nu speculau, nu furau, pe deasupra, Mitru devenise student la Drept și trebuiau să-i acopere și lui cheltuielile elementare.
Erau zile cînd nu avea ce să mănînce. Unica salvare era cantina din vecinătatea bibliotecii, unde, pe mese, stăteau castroane cu felii de pîine. Acolo veneau studenții flămînzi. Așot, șeful cantinei, un bărbat de proveniență caucaziană, părea să aibă un suflet bun. Nu încerca să le facă vreo observație, știind că bursele lor tot în chimurul cafenelei, la sfîrșitul lunii, erau vărsate, îl știa pe fiecare în parte și, uneori, intuia că cutare sau cutare umblă flămînd și putea să-l servească liber, achitarea așteptînd-o la începutul fiecărei luni, cînd studenții primeau chenzina. În cantină stăruia o atmosferă deosebită — pe pereți erau fresce din “Voinicul în piele de tigru”. Îi plăcu și Elvirei, cînd o aduse aici, deși, mai tîrziu, fata prefera întîlnirile la gazda unde stătea. Avea o cameră într-un apartament cu trei odăi. Stăpînii erau niște intelectuali amabili.
Elvira era de o statură mijlocie, purta părul lung, pe care îl aduna într-o coafură în formă de coif. Ochii ei înguști, albaștri, mereu jucăuși, migeau în momentul cînd avea plăcere să discute cu Arion. Mereu se plîngea că a fost trimisă, contrar voinței ei, la învățătură. Recunoștea că a îndeplinit voința părinților de a veni la Moscova. Tînjea mereu după munții de-acasă, după prietenii de-acolo și, spunea că, orice s-ar întîmpla se va întoarce acasă. Uralul pentru ea era o gură de rai, o poveste, un dor. Mai spunea că acolo locuiesc cele mai frumoase fete din Rusia. Cu adevărat, Elvira îmbrăcată într-un pardesiu lung de culoare verde, pe cap cu o pălărie neagră, la gît cu eșarfă albă, avînd mersul elegant, frapa privirile trecătorilor. Părea mereu serioasă, dar îndată ce începea să discute cu Arion, pe chipul ei învia un zîmbet molipsitor și dulce. Nu se putea împăca doar cu aceea că în ultima vreme trebuia să poarte ochelari, cînd citea și i se părea că acest atribut o… îmbătrînește. A luptat mult cu miopia ei, dar zadarnic. Pentru-aceasta, vara trecută, plecă cu părinții la odihnă și la tratament la Nizza. Această călătorie i-a produs mai multe impresii plăcute. Acolo văzuse o scenă, care o încîntase. Un român bătrîn, abia pășind pe dunele de nisip, se afla în compania unei fete tinerele, suple, care avea grijă să-l plimbe, să-l hrănească, să-l învelească cu o pătură groasă, cînd se însera și briza mării bătea răcoros.
Ambii vorbeau românește. Fata, din cauza că bătrînul stătea rău cu auzul, era nevoită să-i vorbească tare. Sub privirile oarecum suspicioase ale celor din jur, pășea mîndră, ducîndu-l pe bătrîn la braț, arareori sărutîndu-i obrazul plin de riduri și pete cafenii, urme lăsate de un cancer al pielii… Scena o impresionase foarte puternic. Cînd auzi acest grai din gura lui Arion, se arătă și mai curioasă.
La întîlnirile cu el, afla lucruri interesante despre poeții, compozitorii, scriitorii, diplomații români. Arion îi declama versuri din lirica lui Eminescu, Blaga, Stănescu; îi aduse un disc cu muzica lui Ciprian Porumbescu, vocea Irinei Loghin, Gică Petrescu, Dan Spătaru… Elvira abia pronunța aceste nume românești și asta o amuza, o făcea să-l privească cu ochi zglobii, puțin descumpăniți.
Într-o seară, s-au revăzut la stația metro “Frunze”, împreună cu săteanul Nichifor, care-și făcea studiile la Universitatea “Lomonosov”, Facultatea de Istorie. Au plecat împreună la Teatrul Armatei, unde au privit “Sfînta sfintelor”. După spectacol, se întorceau tustrei veseli și au intrat să mesească în restaurantul “Aragvi”. O masă în acest restaurant, dar mai ales pentru trei persoane, costa foarte mult. Băieții încercaseră să propună ceva mai pe buzunarul lor, dar Elvira a insistat spunînd că totul va fi normal. S-au așezat la o masă curată, plină de lumină, cu flori, lumînări. În vreme ce sătenii căutau neliniștiți în jur, gîndind cum vor achita masa, fata scoase din poșetă un clit de bancnote și, întinzîndu-i-le lui Arion, îl rugă să nu se neliniștească, ci, cînd va trebui, cum i se cuvine unui cavaler, să achite masa. Elvira era în buna dispoziție. Își ceru voie de la Arion și Nichifor să fumeze. Scoase din poșetă țigări scumpe și-i servi și pe băieți. Deși niciunul nu fuma, au acceptat cîte o țigară. În timp ce luau masa, Elvira i-a rugat pe Arion și Nichifor ca să converseze puțin înde ei românește. Îi plăcea să asculte muzicalitatea graiului. Băieții nu s-au lăsat mult rugați. Spre sfîrșitul serii chiar i-au cîntat un cîntec popular moldovenesc:
Floricică floare-albastră,
M-ai făcut, mamă, frumoasă…
Mă făceai mai urîțică —
Aveai ginere în casă și-un bujor de nepoțică…
— E deosebită limba română, mărturisi sincer fata. Vorba voastră seamănă cu o melodie de serenadă, apoi fericită, exclamă: Copii ai serenadelor! Romantici și sensibili. Păcat că sînteți prea puțin cunoscuți se știe mai mult despre țiganii din Basarabia și mai nimic despre voi.
— Ai înțeles, Arioane, cine sîntem? făcu atunci Nichifor impresionat. Trebuia să venim în inima Rusiei, ca să înțelegem că sîntem… Copiii serenadelor!.
— Sus paharul! strigă Arion fericit. Iubesc sinceritatea… Apoi, rugat de Nichifor să povestească cum a cunoscut această Zînă a Uralului, Arion zise visător: Din prima oară, cînd trecea pe lîngă geam, în plină ploaie, și a intrat udă lioarcă în holul cinematografului «Rossia», am simțit c-a tresărit ceva aici, sub inimă. Și mi-am zis: “Ar fi o adevărată sărbătoare, dacă s-ar așeza pe scaunul de lîngă mine… “Așa s-a și întîmplat. Am privit filmul “Calina roșie” de Șukșin, simțindu-i alături, bătaia inimii… Apoi, fiindcă domnișoara nu avea umbrelă, am condus-o spre casă. Ce sărbătoare!
— Erai atît de morocănos, la prima vedere! interveni Elvira pe un ton copilăresc. Nu mi-ai spus niciodată că ai trăit atunci o sărbătoare.
— Atunci? căută mirat Arion către ea. Sărbătoarea sufletului o trăiesc încontinuu din prima clipă cînd te-am cunoscut.
— Chiar și acuma?
— Indiscutabil, veverița mea!
— Trebuie să vă părăsesc, parcă ghici Nichifor. Am impresia că o să se petreacă ceva serios în relațiile voastre, în această seară… Trebuie să plec. Mă așteaptă serviciul de noapte.
— Desigur, zîmbi Elvira, dîndu-i de înțeles prietenului să nu se grăbească. Ce fel de serviciu la oră așa tîrzie?
— E paznic la o grădiniță, îl recomandă Arion. Acolo are odăi separate, paturi, telefon, bucătărie… E jidan de la Telenești! arătă Arion către sătean. E cel mai hîtru dintre noi… Cum numai a aflat că sînt student la Moscova, a depus eforturi și, uite-l, a venit și el să învețe lucruri mari… El e mai deștept decît mine, fiindcă a învățat mai bine la școală. Și acum… E paznic la grădiniță! În afară de bursă, primește salariu. Trăiește ca un pașă… Noaptea, cînd lumea doarme, el poate chema vreo dădacă să-i facă masaj…
— Poate să ne cazeze și pe noi acolo?
— E posibil să o cazăm pe Elvira la grădinița ta?
— Nici o problemă, fraților!
— De ce, mă rog, hotărăști pentru mine? se supără Elvira pe Arion. Erau deja în stradă, cînd, după o pauză, îl întrebă, privindu-l serios, plină de hotărîre: Ești sincer cu mine, cînd spui că sînt pentru tine o sărbătoare a sufletului?
— Nu vreau să ascund nimica față de tine și de Nichifor: îmi placi foarte mult și n-aș vrea să te pierd.
— Pentru această seară sau pentru totdeauna? deveni și mai insistentă fata.
— Pentru azi și pentru mîine. Pentru totdeauna.
— Atunci, ce mai așteptăm? Comandă un taxi… Nichifor e starostele nostru! Mergem înainte, la grădinița fericirii!
— Copiii serenadelor! exclamă încîntat Arion, amintindu-și ceva plăcut și impresionant, aflîndu-se deja în taxi.
Noaptea a fost superbă. Grădinița era situată pe teritoriul unei fabrici de bomboane, adumbrită de plopi și mesteceni. Camera pustie, cu paturi multe, picturile de pe pereți reprezentînd motive din poveștile populare. Au adunat mai multe saltele la podea și, pînă în zori Elvira și Arion s-au iubit cu multă patimă. Norocul lor că era zi de odihnă și nu aveau să vină copiii. Soarele demult se juca cu crengile copacilor din preajmă, pătrunzînd prin geamurile mari în odaie, iar tinerii mai savurau încă plăcerea clipelor divine.
— Știam că moldovenii sînt băieți buni, dar chiar atît de temperamentali! Tocmai de opt ori într-o noapte! Maică precistă! O să spun să știe tot Uralul!
— Ai pretenții? întrebă, ca să nu tacă, Arion, întinzîndu-se a plăcere în așternut. Nichifor, în odaia vecină a dormit ca un tanc. Nu s-a trezit!
— Vreau să fii soțul meu, zise deodată Elvira. Doresc să mă căsătoresc cu tine.
— Pui la cale vreo aventură?.
— Chibzuiesc că anume ție aș fi capabilă să-ți fiu consoartă.
— Ești convinsă?
— Cea mai mare decepție a vieții mele sînt bărbații, care, deși Dumnezeu le-a oferit dreptul de a alege, totuna îi alegem noi, femeile, din capul locului. Ești de-acord?
— Să știi că la moldoveni nunțile sînt bogate, iar părinții mei sînt nevoiași.
— Iar, la ruși, se permite și o simplă serată pentru a legaliza legătura a doi concubini. Nu-ți face probleme!
— Vă ajunge, dracilor! se auzi vocea lui Nichifor de la bucătărie, unde, împreună cu o duduie, așezau ceva de mîncare pe o masă grea și lucioasă de aluminiu. Veniți la crăpăt, să vă reînnoiți puterile!
Luni, peste o zi, tinerii au prezentat actele la secția stării civile și au trecut la o gazdă din Ilinskoe, la o familie tînără ca și ei. Arion le scrise părinților despre căsătoria sa neașteptată și ei l-au invitat în vacanță la Ineasca, unde, din toată nevoia, au să sclipuiască o nuntișoară.
* * *
Dar așa a fost să fie că părinții lui Arion n-au avut prilejul să facă nunta la nici unul dintre copii. Mereu așteptîndu-i să vină acasă, Arion și Elvira parcă îi duceau de nas. Tinerii mai întîi au fost la părinții din Ural, apoi făcuseră un voiaj prin Carelia, mai aveau probleme cu învățătura și așa trecu aproape un an. Apoi, cînd soțul susținea examenele de stat, după practica în Algeria, Elvira născu un băiețel, căruia, la insistența lui Arion, i-au pus numele Ovidiu. Tot atunci, Arion a aderat la Liga studenților din Basarabia, fără Valeriu Þărigrădeanu, fără alte persoane ce li se păreau suspecte. Au creat clandestin, împreună cu Nichifor și alți băieți de încredere, societatea “Copiii serenadelor”. Acolo, la Moscova, tinerii molodoveni urmăreau scopul de a le spune băștinașilor adevărul despre istoria României moderne, despre teritoriile ocupate de către ruși în ’40…
Prima întrunire avu loc într-un apartament dintr-un fundac moscovit, unde, la lumina unui candelabru cu lumînări de parafină, au purtat discuții aprinse pe marginea adoptării strategiei și tacticii de luptă pentru momentul dat și pe viitor. Se desfășura o activitate revoluționară, de-a dreptul leninistă. Pînă la sfîrșit, au decis să constituie un partid în cadrul societății, iar Arion a fost ales liderul “partidului eliberării naționale a românilor basarabeni și bucovineni”.
— Ar fi bine ca mișcarea noastră să aibă filiale la Odesa, Kiev, Lvov, Ismail, Cernăuți, Leningrad și, desigur, la Chișinău, propuse Arion chiar la prima ședință.
— E o idee bună! aprobă Nichifor. S-avem grupări, care să ne servească drept pîrghii de transmisie, s-avem legătură directă cu moldovenii de-acasă.
— Cel mai greu o să ne fie la Chișinău, spuse un bucovinean înalt, cu părul blond, creț de la Probotești.
— Așa este, făcu îngîndurat Arion. De Chișinău ne vom ocupa în mod special.
— Cine anume? întrebă parcă în zeflemea Nichifor. Doar Chișinăul, precum o știm… e împînzit de turnători, toți se feresc de-asemenea discuții ca de dracul.
— O să mă ocup eu, zise Arion și adăugă în liniștea ce se lăsase: Eu, personal.
— Ai să reziști? întrebă un student de la Drept din Chilia.
— Mai puțin să vorbim și mai multe să facem, încheie Arion ferm, ca imediat să cadă pradă unui discurs patetic. Să ne gîndim la poporul nostru basarabean, care știe a presta munci agricole, a dansa pe placul “eliberatorilor”, a cînta despre pace și partid… “Eliberatorii” se simt în Basarabia ca peștii în apă, iar băștinașii… N-ați observat că în Chișinău toți măturătorii de stradă și veceuri sînt băștinași, iar posturile-cheie le ocupă veneticii din Rusia, Ucraina… sau slugoii naționali, denaționalizați, care-s un soi de marionete. Burghezie compradoră există ca pretutindeni; conducătorii uzinelor, fabricilor sînt tot ei: rușii, ucrainenii, iacuții… numai nu basarabenii. Asemenea stare de lucruri, mai devreme sau mai tîrziu, va fi distrusă de oamenii care locuiesc acolo. E o situație anormală și ea nu poate dura veșnic. Nouă ne-a revenit misiunea nobilă de a fi primii. Și să fim conștienți că ne supunem unui risc foarte mare de a fi descoperiți de autorități. Puterea știe că problema există că revolta mocnește în sufletele multor intelectuali basarabeni. Toate obiectivele industriale, cu pondere și potențial, Moscova le construiește în partea stîngă a Nistrului. Pentru orice eventualitate istorică în orașe demult se vorbește doar rusește. Iar intelectualitatea rusă poartă pe umeri epoleții șovinismului. Se bucură că o parte de Românie le aparține și regretă foarte mult că au pierdut Alasca la cărți, prin 1867… Adevărul care nu le convine lor trebuie să-l spunem noi. Oamenii de-acasă nu-l știu, iar generațiile care vin se mancurtizează. Dacă nu stopăm aceste fenomene, sîntem sortiți rușinii istorice. Și, dimpotrivă, dacă spunem adevărul despre tot ce s-a întîmplat în decursul acestor ani, Europa modernă va începe să ne cunoască, să ne scoată din anonimat și să ne stimeze pentru curaj și dîrzenie. Vreau ca europenii să ne cunoască mai puțin ca ostatici ai rușilor, și mai mult ca bravi urmași ai lui Ștefan cel Mare.
Arion devenea din ce în ce mai convingător și curînd, în diaspora românească de la Moscova, se răspîndi vestea că s-a ivit (numele lui păstrîndu-se în mare taină) un adevărat promotor al ideilor naționale.
Arion miza pe sprijinul lui Nichifor și al altor cîțiva membri ai partidului. Considera că ceea ce face este legitim și nu contravine Constituției, în care scria negru pe alb că fiecare cetățean are dreptul la opinie. Elvira începu să frecventeze și ea întrunirile lor, după ce revenise la Moscova de-acasă. Îl admira pe soț în declanșarea sa patriotică și părea că îi împărtășește ideile. Odată însă, acasă, îi zise, parcă prevenindu-l:
— Dacă se întîmplă ceva cu tine și vei pune în pericol securitatea familiei, nu știu cum o să procedez…
— Þi-e frică?
— În activitatea ta se întrevăd revendicări politice concrete, iar unde-i vorba de politică, U. R. S. S.-ul devine adevărat urs sălbatic. Oare n-ai auzit de penitenciarele de psihiatrie ale disidenților? N-aș vrea să devii ostatecul psihiatriilor. Mișcarea disidenților, începînd cu Saharov, este casta evreilor, are viitorul ei îndepărtat… Evreii știu să se apere! Dînșii mai fac aici și jocul lor!. .
— Oare noi, românii, trebuie să trăim în hibernare? cu mîinile-n buzunar, să urmărim ce fac celelalte popoare?
— Multă vreme, dragul meu, U. R. S. S. va mai fi o putere de temut, cu bombe atomice. Pentru veacul pe care îl avem de trăit — la sigur! Nu doresc să devin soția unui decembrist ambițios din Moldova. Vreau un soț diplomat, înțelept! Cu pondere în societate!
Ultimul an, Arion avu frecvență liberă la facultate și, la finele lui, aștepta să fie repartizat la activitate diplomatică. Avea o pregătire serioasă și ar fi putut liber ocupa un loc vacant în ambasada uneia din țările arabe. Avusese chiar oferte concrete, după practica din Algeria și Tunisia.
Adunările grupului lor aveau loc cu regularitate în diferite apartamente, respectînd conspirația, după exemplul leniniștilor de pînă la revoluția din octombrie. Din cotizațiile adunate achitau arenda pentru încăperile unde convocau adunări, procurau literatură. În perspectivă aveau de gînd să editeze o revistă, pe care, prin curieri, ar putea-o difuza în Basarabia... Într-o zi, Arion îl întîlni în holul facultății pe Valeriu Þărigrădeanu:
— Marele meu prieten! îl salută consăteanul de departe. Tocmai nu aveam cu cine servi o bere.
— Mulțumesc, am hotărît să mă las de alcool.
— În ultima vreme mă ocolești, dar nu înțeleg cauza.
— Þi se pare, frățîne… Pur și simplu, după ce m-am căsătorit, nu mai sînt liber ca înainte.
— Ba bine că nu… Știu cîte ceva, zise nemulțumit Valeriu. De ce ai socoti că nu ți-aș fi de folos? Părinții mei sînt simpli învățători, la facultatea din Chișinău veșnic mi s-au pus bețe în roate, ca să nu avansez pe treptele sociale… Cu puterile proprii am ajuns să studiez aici, la Moscova… Să mai știi că nu ești singur. Îți împărtășesc ideile tale și ale amicilor noștri…
Examenile de absolvire Arion le-a susținut fără nici o dificultate. Trăia cu speranța că foarte curînd va fi trimis să-și exercite funcțiile într-un consulat din străinătate și, undeva în suflet, regreta c-o să se despartă de Moscova. Elvira era gata să ducă bebelușul la mama și să-l urmeze. Visau să cîștige bani, cu timpul să cumpere o casă lîngă Moscova, unde să-și petreacă vacanțele… Dar, contrar așteptărilor, Arion primi diplomă liberă și fu recomandat pentru muncă… pedagogică. Noutatea îl zgudui. Se adresă la comisia de repartizare cu o petiție, însă demnitarii i-au spus: Pentru moment nu dispunem de un loc vacant pe specialitatea dumitale… La anul viitor, neapărat te vom avea în vedere… Pînă una alta vei fi în rezervă…
Perspectiva de a deveni cu adevărat diplomat nu mai exista. Socru-său n-a putut nici el să-l ajute, deși avea mulți prieteni printre demnitarii moscoviți. A reușit să obțină pentru el doar un post de profesor conferențiar la Universitatea din Moldova.
Deci, Arion reveni la Chișinău. Curînd, Elvira îi spuse că este gravidă.
* * *
Autoritățile din Moldova prefăcuseră republica deja într-o oază înfloritoare, în care se scurgeau tot mai mulți specialiști din toate regiunile uniunii. Mai toate orașele, în numai cîțiva ani, au fost totalmente rusificate. La Chișinău, numărul școlilor naționale era catastrofal de mic, ca și al grădinițelor. Puținii băștinași care stăruiau să-și vorbească limba maternă erau tratați ca naționaliști. Chișinăul devenise un oraș de pristaniște al tuturor celor care părăseau satele rusești, ucrainene și veneau să se angajeze la fabricile și uzinele de-aici. Rusia era plină de anunțuri că în Moldova sînt așteptați cetățenii ei, unde vor fi asigurați cu lucru și salarii. În timp foarte scurt se pricopseau cu apartamente. Băștinașii nu se bucurau de nici un drept; intenționat se emise o circulară, care interzicea autohtonilor să obțină buletin de oraș, lucru ce-i împiedica să se angajeze în cîmpul muncii la uzinele de prestigiu. Tinerii specialiști moldoveni erau trimiși pe un cap la sate. Darea în exploatare a vreunui obiect economic servea drept motiv ca rușii să năvălească puhoaie: specialiști-nespecialiști, aici li se oferea spațiu locativ și posibilitatea de-a trăi în alt mediu, despre care majoritatea se mira zicînd că a nimerit în rai.
În schimb la muncile grele, necalificate, se speteau localnicii, ducîndu-și traiul în cămine mizerabile și așteptînd zeci de ani pînă să primească un apartament modest. Străzile orașelor răsunau de vorbă străină; denumirile firmele instituților, magazinelor erau scrise doar în limba rusă. Intelectualitatea, în marea ei majoritate; părea inertă sau slugarnică, proslăvind entuziasmat frăția popoarelor. Cînd administrația capitalei a intenționat să demoleze monumentul lui Ștefan cel Mare, kaghebiștii s-au infiltrat în rîndurile unor studenți revoltați. Monumentul a rămas pe locul vechi, dar îndată au pornit niște procese judiciare stranii. Securiștii, în maniera lor de activitate, le înscenau liderilor rebeli acte de huliganism, și aceștia erau întemnițați, dovedindu-li-se vina prin pseudomartori, sau marginalizați pe la sate, lipsite de perspectivă, de unde n-au mai avut nici o posibilitate de a reveni pe baricade. Apoi au început a infiltra printre studenți provocatori, chiar din rîndurile adepților ideilor naționale în Basarabia, persoane competente cu carte, dar cumpărate de securitatea de la Chișinău. Ca de obicei, aceștia erau fii de intelectuali, cu preponderență șefi de la capitală, care vorbeau o limbă română cizelată; erau bine instruiți. Se recurgea și la alte manevre. De îndată ce răsărea vreun tînăr înzestrat de la țară, serviciile secrete îl studiau, apoi îl converteau în slujba lor, oferindu-i o bursă favorabilă și făcîndu-l turnător încă de pe băncile studenției. Apoi îl căsătoreau cu o nemoldoveancă, ca mai apoi să fie trimis la lucru într-un colectiv, unde să asigure și mai departe securitatea ideologică a statului, pururi în pericol. Acestor persoane li se ofereau, ca și veneticilor, servicii, salarii bune, apartamente și situație în societate. Familiile mixte deveneau, de regulă, slavofile; progeniturile lor, începînd cu grădinița și terminînd cu școala, nu mai vorbeau limba maternă, socotindu-se moldoveni doar în buletinul de identitate.
Pentru Arion, rusificarea populației băștinașe nu era o problemă nouă, dar acuma, revenind în Moldova după aproape zece ani, situația i se păru pur și simplu dezastruoasă. Tovarășii săi de idei, ciocnindu-se cu realitatea de la Chișinău, ori băteau în retragere intimidați de serviciile K.G.B.-ului, ori treceau în slujba lor. K.G.B.-ul avea evidența lui. Deseori, cei ce căutau dreptatea și adevărul, se pomeneau cu cîte un lacheu de lîngă Planetariu, avertizîndu-l ușor printr-o aluzie:
— Cum vine asta, dragă tovarășe. Statul sovietic cheltuiește sume impunătoare ca să vă învețe, să vă facă specialiști, iar voi citiți literatură română, ascultați muzică și vă rupeți capul după filme de la București…
Și o tot țineau așa pînă prindeau insul în capcană.
Arion se convinse că faimosul K.G.B. de la Chișinău era informat despre persoana lui de cum încercă să se prezinte în cîteva cabinete ale conducerii republicii. Înalții funcționari îi apreciau studiile și… îl lăsau fără răspuns săptămîni în șir. Pînă la urmă, fu acceptat în calitate de lector la Facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic. Dar și aici șeful de catedră îi oferi cîteva cursuri speciale dintre cele mai inutile și detestate de studenți. Chiar la prima oră, cînd se înfățișă în aulă, fu întîmpinat cu cîteva șuierături din fundul sălii. Arion știa destul de bine că turnătorii dintre studenții convertiți de către serviciile speciale ale K.G.B.-ului au misiunea de a-l urmări și nu dădu nici o atenție turbulențelor din sală.
Încercă și în celelalte zile să nu ia în seamă aceste ostilități. Cursurile speciale le ținea fără prea mare inspirație, mai multe speranțe investind în orele facultative, planificate pentru a doua jumătate a anului de studii.
Mai greu era cu Elvira. Deși în aparență erau într-un gînd, simțea că ea așteaptă, ca lui să-i vină “mințile la cap” și să se retragă din acea activitate periculoasă, asigurînd fericirea familiei. Avu o naștere complicată, dar fetița, pe care o numi Veronica, era sănătoasă. Nu avea nici un ajutor decît doar de la părinții soției. Arion adeseori o îndemna să plece vremelnic cu traiul la Ineasca, în saraiul care pustia. Părinții lui, la fel au chemat-o. Ea a avut curajul să plece, dar peste o săptămînă bătu alarma:
— În satul vostru se simte epoca feudalismului. Nici electricitate, nici gaz, nici apă caldă… Doamne, ferește!
Nu s-a certat cu nimeni, dar a spus că va trăi, cît de greu ar fi, dar numai alături de el. Dimineața îl ducea pe Ovidiu la grădiniță, și peste zi se chinuia cu fetița în căminul studenților familiști. Regreta și îi părea rău, că s-a decis să vină în Moldova. Dar, Arion, după ce a înțeles că nu mai poate spera la cariera de diplomat, a fost foarte drastic, afirmînd că locul lui este în Moldova, la Chișinău, și nicăieri în altă parte. Cu doi copii, într-o odăiță strîmtă dintr-un cămin studențesc — nu acesta fusese visul fericirii ei, alături de cel mai bun student de la cea mai prestigioasă școală superioară moscovită.
Așa se întîmplă că, la Chișinău, se reîntoarse, peste jumătate de an, și Nichifor. Obținu imediat o funcție de lector la Universitate și o odaie într-un cămin pentru tinerii profesori. Se căsătorise și el la Moscova, aproape o dată cu Arion, cu o udmurtă de la Academia Timireazev. Așteptau al treilea copil. Căminele nu erau chiar departe și amîndoi se bucurau că se vor putea întîlni mai des.
În cursul său special — “Relațiile moldo-ruso-ucrainene în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”, mai spre sfîrșit, Arion începu să le strecoare studenților, puțin cîte puțin, date despre anumite personalități din Moldova, care și-au adus contribuția la cultura rusă, ucraineană — Nicolae Milescu-Spătaru, Miron Costin, Petru Movilă, Antioh Cantemir, lingvistul Iațimirschi. În ochii multor studenți, observă un licăr de interes. Curînd însă, fu chemat de șeful catedrei și avertizat, într-o limbă pocită, cu accent transnistrean:
— Nu-ți pare c-o faci pe hîtrul și la mijloc miroase a… pute? Nu-ți pare că supraestimezi rolul unor personalități din Moldova și le cobori pe cele din Rusia și Ucraina? Ș-apoi cam des pomenești mata cuvîntul “România”. N-ai altceva ce le spune?
— Păi, e vorba de epoca contemporană, așa cum se scrie și în cărțile oficiale de la Moscova.
— Uită ce-i scris în cărțile celea! Aici nu-i Moscova. La Moldavia istoria este tîlcuită altfel decît la Moscova. Þine asta minte odată și pentru totdeauna, tovarăș!
Arion întîlni la Chișinău cu totul alți oameni. Unii îl ocoleau, alții evitau discuțiile pe marginea problemei Basarabiei, Ungariei, Cehoslovaciei, crizei cubaneze, revoltelor muncitorești din Polonia. Evitau în general orice discuție politică. Elvira era supărată și ea.
— Nu-ți dai seama că, din cauza ta, n-am nimerit cu lucrul peste hotare, nu ni se dă apartament, n-am nici o trecere la serviciu? De n-ar fi părinții mei, am pieri de foame în chichineața asta.
Certurile lor deveneau tot mai frecvente. Elvira îl amenința că, dacă nimerește la închisoare pe motive politice, îl va părăsi. Arion cugetă îndelung și decise să revadă componența grupului și să treacă în adîncă ilegalitate. Deși la Moscova, Sankt-Petersburg, Odesa, Kiev și alte orașe în care fuseseră formate grupuri de inițiativă, cercurile partidului lor funcționau, aici, în Basarabia, intelectualitatea rămînea pasivă. La un an, de la Moscova se întoarse cu titlu de doctor în drept Valeriu Þărigrădeanu, “marele prieten”. Deși dînsul se plîngea că a fost prigonit, înainte de a pleca la aspirantură, imediat primi postul de judecător. Cu orice ocazie declara că Arion îi este unul din cei mai apropiați prieteni. Căuta mereu să se întîlnească și să stea la un pahar de vorbă, în vreo bodegă.
— Oamenii de la Odesa, Kiev, Moscova, Sankt-Petersburg nu sunt consecvenți, îi zise Þărigrădeanu în una din întîlniri. Activează fiecare cum gîndește. Ar fi bine, ca mișcarea aceasta să fie dirijată, e nevoie de un conducător…
Arion pricepuse că Valeriu știe cîte ceva despre partidul “Copiii serenadelor”, dar zise nedumirit:
— Nu pricep, despre ce vorbești. Nu sînt antrenat în nici un fel de studiu al mișcărilor. Aștept cît mai curînd chemarea la muncă diplomatică…
— O să mă mîndresc, precum m-am mîndrit totdeauna cu tine, marele meu prieten! zise Valeriu la despărțire, privindu-l cu ochii reci.
Din tovarășii mai vechi avea încredere doar în Nichifor, consăteanul lui. În mișcare atrăgea persoane energice, verificate de el personal. Mai apelase la susținerea și ajutorul a patru veterani ai frontului român, care făcuseră școala pînă la război. Avea toată încrederea și în Mihai Cătină, coleg de studii, dar nu-l atrase la adunările partidului. Îl avea parcă într-o rezervă aparte… Formînd un nucleu de aproape zece oameni, într-o zi de toamnă tîrzie, Arion îi întruni la un congres ilegal în comuna Lalova, de pe malul Nistrului, în casa unui amic de la școala tehnică. Formal veniseră într-o simplă vizită. Arion puse problema ca intelectualii să reia activitatea de iluminare în satele și orașele Moldovei, explicîndu-le oamenilor, în discuții simple și foi volante, adevărata istorie a Basarabiei și perspectiva reîntregirii.
— Ne supunem unui mare risc, zise Arion în concluzie. Putem fi arestați în orice clipă și judecați pentru activitate subversivă. Dacă cuiva îi este frică, se poate retrage. Am o singură rugăminte: despre această întrunire nu trebuie să afle nimeni. Sîntem pionierii mișcării. Basarabenii trebuie să se trezească. A sosit timpul! Mă bucur că printre noi sînt și tineri, și foști membri ai societății “Arcașii lui Ștefan cel Mare”, care au activat îndată după război, la Soroca. Mă bucur că cercul nostru întrunește și români, și ucraineni, și bulgari, și găgăuzi… Strămoșii noștri au făcut marea unire împreună cu toate neamurile ce-și duc traiul pe această palmă de pămînt.
Și Arion privi spre bătrînul Vermeiuk, un ucrainean de prin părțile Hotinului, care a luptat pe frontul român în războiul trecut, apoi a fost deportat, ca chiabur și s-a aflat șase ani la minele de scos cărbune din Vorkuta.
La întrunirea de la Lalova s-a decis emiterea unui manifest. Acest document, în care trebuia să-și găsească expresie starea de lucruri de la Chișinău și din toată Moldova sovietică, urma să fie transmis, cu orice preț, Guvernului de la București, lui Nicolae Ceaușescu, care se bucura de stimă deosebită, mai ales după criticile lui vehemente aduse rușilor, în legătură cu intervenția lor în Cehoslovacia. În manifest se cerea ca țara să atenționeze, prin toate canalele posibile, organismele internaționale asupra marasmului sovietic și rusificării forțate, pe care o aplică regimul de la Chișinău. Această misiune și-o asumă bătrînul Vermeiuk, profitînd de ocazie că iarna îi va face o vizită fratelui său la București. Arion urma să pregătească textul documentului. Ceilalți aveau misiunea să răspîndească, atent, neforțat, ideile mișcării.
La Institutul Pedagogic lui Arion îi venea tot mai greu. Majoritatea covîrșitoare a profesorilor și studenților erau denaționalizați. Asista adesea la adunările de partid deschise, unde murea de plictiseală ascultînd cuvîntări demagogice, primitive chiar, despre reușita studenților, randamentul prelegerilor… Arion lucra mai mult nopțile, avînd certuri cu Elvira, care-i cerea să stingă lumina, ca să adoarmă mai ușor copiii. Soția muncea la o uzină de tip închis, unde era o disciplină militară și trebuia să se scoale dis-de-dimineață.
— Azi, s-a apropiat de mine un tip, îi povesti ea într-o seară, și m-a avertizat că ai șanse de a intra în conflict cu organele de drept…
— Deja nu-mi mai aparțin, draga mea. Cale întoarsă pentru mine nu există. Fii gata de orice, oricînd pot nimeri în ghearele securității și judecat, spuse el liniștit.
— Cine va asigura viitorul copiilor noștri? N-am fost educată pentru a fi soția unui Soljenițîn ori Saharov. Iar tu, nici pe departe, nu ai celebritatea lor…
— Nici nu pretind. Sînt un salahor ideologic de altă natură. N-ai zis și tu cîndva că noi, românii, sîntem prea romantici?… Și ai dat cuvîntul în fața legii că o să fii alături de mine întreaga viață, la bine și la rău, încercă s-o întoarcă Arion în glumă.
— Nu glumi cu destinul, bărbate… Gîndește-te că ai doi copii. Ce viitor le pregătești?… Cîndva, credeam că sînt demnă de soția unui decembrist. Astăzi, nu pot să am nici o siguranță ce se poate întîmpla cu destinul nostru în caz de nenorocire…
* * *
Elvira privea pe fereastră, undeva în depărtare, încercînd parcă să afle unde s-au rătăcit perspectivele unei vieți frumoase, înstărite, printre oameni aleși, cum și-o închipuise la început, în tinerețe. Ce are însă în realitate? Nimic. Pe zi ce trece, Arion devine tot mai străin. Ferindu-se de ochii familiei, el întocmea foi volante pe care, prin tovarășii săi, le lipea noaptea pe pereții celor mai importante edificii ale orașului. Chema oamenii de bună-credință să se opună migrației intensive, care duce la schimbări demografice în ținut, deznaționalizare, rusificare forțată, urcrainizarea la Cernăuți și Ismail. În foile volante se mai pleda pentru deschiderea școlilor cu predare în limba maternă, în locul celor ruse sau mixte.
Una dintre foile volante anunța că în Basarabia a luat naștere un nou partid de natură patriotică, numit “Copiii serenadelor”. Se mai făcea apel către străinii, veniți în vizită la Chișinău, să transmită Occidentului adevărul despre ceea ce se întîmplă între Nistru și Prut.
În seara răspîndirii primelor proclamații, posturile de radio “Europa liberă” și “Deutsche Welle” au dat citire conținutului lor. Arion, care asculta prin bruiajul puternic aceste posturi cu auzul încordat, și urechea lipită de tranzistor, se pomeni fericit ca niciodată. Procură o sticlă de coniac. Bău împreună cu Elvira, fără să-i explice motivul. Nu vroia ca soția să fie implicată în chestiuni ce nu o privesc direct. Și-apoi sîngele ei slavon ar putea să-i joace festa.
Dimineața, la Institut observă mare învălmășeală. Urmărea persoanele intuite de el, că sînt agentura și turnătorii caghebiști, cum împînziră aulele. El însă își ținu prelegerile calm, fără emoții. Cîțiva studenți îl întrebară, ca printre altele, dacă nu a auzit despre cele întîmplate noaptea trecută în oraș, șoptindu-i că au ascultat posturile de radio occidentale, care au comentat foile volante răspîndite la Chișinău de către naționaliști. Nu auzise nimic și, chipurile, nici nu-l interesa.
— Toată lumea este agitată de acest eveniment extraordinar, iar dumneavoastră nici să discutați nu doriți.
— Ce-i aici de discutat, cînd n-am auzit nimica și nu știu despre ce-i vorba, spuse Arion, privindu-i încruntat și sever. Pricepea că se încearcă a fi “pipăit”, provocîndu-l la discuție… Pînă la chindii, își preîntîmpină, pentru orice eventualitate, camarazii, ca nu cumva, îmbătați de succes, să piardă perseverența și să încalce legile conspirației.
Decise să se transforme într-un spectator, care observa dintr-o parte cît de corect respectă K.G.B.-ul Constituția, conform căreia cetățenii aveau dreptul la opinie și la exprimarea liberă a concepțiilor. Cunoștea bine iscusința lor în această privință: kaghebiștii puteau pătrunde în cele mai mari taine ale societății, în așternuturile cetățenilor, răscolind lenjeria fiecăruia în parte, răfuindu-se bestial cu pretinșii oponenți ai puterii sovietice, prin deferite - metode de la convertire și mituire, pînă la exterminare fizică. Sau, în cel mai bun caz, puteau să te compromită astfel, încît concetățenii să-ți întoarcă spatele. Așa cum s-a întîmplat cu bunul lui cunoscut Vasile Vlaicu. Acesta declanșase o campanie de atenționare a opiniei publice față de fărădelegile rușilor în politica lor colonială și de rusificare în Moldova. A lansat apeluri, răspîndindu-le pe la organele puterii de stat. K.G.B.-ul, depistîndu-l, i-a înscenat luare de mită, i-a fabricat dosar penal. În timpul anchetării, secția K.G.B.-ului, prin agenții săi, răspîndea prin oraș diferite zvonuri ponegritoare la adresa omului; chipurile, era un desfrînat, mergea cu duduile la saune, iar acolo, le introducea cu seringa în sîn coniac, pe care tot el îl sugea; că în safeul lui de serviciu s-au găsit lingouri de aur… Iar cu gura lumii ca și cu vîntul de-afară, după răspîndirea unor asemenea zvonuri, nu mai putea lupta. Puterea l-a condamnat la privațiune de libertate pentru abuz de serviciu, luare de mită, dorind să-l îngroape definitiv. Dar numele Vlaicu stîrnea, printre oameni, repulsie și dezgust. Iar adevărul era ascuns sub zece lacăte. Rămînea doar speranța că odată și odată va veni ziua cînd va ieși la suprafață… K.G.B.-ul era ca o caracatiță și Arion îi cunoștea stilul, străduindu-se să fie extrem de precaut. Această organizație secretă, putea să recurgă la procedee cu mult mai drastice, decît s-ar fi așteptat cineva. Printr-un simplu contact cu un obiect afectat, amplasat la vîrful unei umbrele, în înghesuiala unui troleibuz urban, după cîteva luni, puteai să te îmbolnăvești de o maladie incurabilă și să nu-ți mai găsești scăparea și nimeni să nu știe vreodată cauza decesului tău.
Arion, de cîteva ori îl îndemnă pe fratele Mitru, ca să se includă și el în lupta împotriva cotropitorilor. Programul partidului “Copiii serenadelor” miza mult pe tineretul studios. Mitru, student la Drept, părea să aibă o gîndire sănătoasă. La început fratele se arătă interesat, apoi, de la o vreme, prinse a-l ocoli.
După noaptea cînd au fost răspîndite foile volante, prin oraș s-au operat arestări. Cele mai multe au fost printre studenții activi la demonstrațiile contra hotărîrii demnitarilor de a strămuta monumentul lui Ștefan cel Mare. Dar arestările și procesele penale ce au urmat au avut cu totul alte pretexte. Lui Mihai Moldovanu, activist al mișcării studențești, care fusese deportat împreună cu părinții în Siberia, unde-și pierduse o mînă, i se organiză o cursă — o mică confruntare într-un magazin. O întrebă nevinovat în limba maternă pe vînzătoarea rusoaică, cît costă o cămașă din vitrină, la care aceea, prevenită din timp, zbieră la el:
— Govori na normalinom celoveceskom iazîke!
Mihai, fire calmă și cumpătată, îi ceru vînzătoarei condica de reclamații. Aceasta ridică și mai mare zarvă, numindu-l bădăran necioplit de la țară. Studentul, fără a-și da seama că este înconjurat de oameni veniți aici special pentru a ațîța conflicul, nu se putu stăpîni:
— De ce ești atît de mărginită și știi a vorbi numai… rusește?
— Pomoghite! prinse a urla și mai tare vînzătoarea, de parcă băiatul vroia s-o violeze. Huligan, beskuliturnîi!!!
Răsăriră ca din pămînt doi tipi, în haine civile, și-l poftiră civilizat la secția de miliție. Acolo, imediat se găsiră martori oculari ai incidentului, se întocmiră un proces-verbal și dosarul penal a și fost intentat. Peste o lună, în ședința de judecată, vînzătoarea, plîngînd cu istericale, aruncînd în repetate rînduri cîte-o pastilă de calmare în gură, depuse probe că Mihai Moldovanu a comis un act de huliganism cu încălcarea ordinii publice… Bietul băiat fu privat pe doi ani de libertate, neluîndu-se în considerare nici replicile lui prompte, nici faptul că este invalid, că fost deportat pe nedrept în anii stalinismului… Sentința o emise Leonid Florea, un moldovean de la nord, pe care nu-l interesa altceva decît propria căpătuire. La sfîrșit, cînd rămase în sala pustie, în patru ochi cu procurorul, care se revolta contra deciziei lui, judecătorul strecură printre dinți:
— Naționaliști ne trebuie! N-are ce intimida oamenii care-și cîștigă cinstit bucata de pîine la tejghea.
* * *
De la o vreme, Mitru începu a-i da tîrcoale fratelui. I se lăudă că mai este angajat la o întreprindere, unde i se plătește o soldă bună și nu are nevoie de activități pe care le consideră ilicite. Acum îl protejează oameni cu sufletul mare. Dorește să rămînă în afara oricărei politici. Așa-i dictează conștiința. Nu-l mai interesează poezia, literatura în general, care nu-i poate aduce omului decît irosire de nervi și permanentă lipsă de mijloace.
— Puțini scriitori în lume trăiesc pe seama scrisului, conchise Mitru, iar eu nu sînt un talent, ci doar un simplu amator. Și după o pauză cam lungă adăugă: Împotriva vîntului n-ai dreptul să te piși, dacă ai o cît de vagă idee despre legile fizicii…
— De ce ești atît de pornit?
— Te-aș sfătui și pe tine s-o lași mai moale cu nedreptățile, pe care, numai tu le observi… Știu bine a cui e trebușoara cu foile volante. O știu și alții, doar că nu există probe… Sînt prieten cu Valeriu Þărigrădeanu. Trec practica la judecătoria lui…
Ultima frază îl amărî mult pe Arion. Înțelesese că fratele are altă mentalitate decît a lui și i-o zise pe șleau:
— Mitrule, un om onest nu aduce prin comportarea sa prejudicii semenilor. Dacă dorești să faci bine, nu face rău și vei fi răsplătit.
— Vai, ce cuvinte înălțătoare! Ce-ar fi să-ți scoți și tu fluturii din cap?! Cu școala ta, demult erai ambasador peste hotare. Dar un nenoroc mereu te paște. Ești o simplă piuliță a societății noastre sumbre și perspectiva ta de pe acum este egală cu zero.
— De unde știi?
— Mă vizitează niște persoane și-mi spun să te conving să te lași de politică.
— Ca să vezi… Te roagă pe tine să mă convingi pe mine…
— Nu pricepi… Ei îți vor binele și-ți șoptesc pe secret prin mine, intermediarul. Doar organele de drept, cînd urmăresc un interes global, nu recurg dindată la arestări. De ce? Pentru a depista cît mai multe persoane implicate într-un joc politic de uzurpare…
— Lasă, frate, știm noi ce facem…
— Atunci, să nu regreți că nu am mers în viață pe același drum.
Trecură cîteva luni. Lucrurile parcă se mai liniștiseră, deși la Institut, Arion simțea mereu un al treilea ochi care-i urmărea faptele și mișcările.
Iar Mitru prospera. Se înscrise la cursurile de șofer, curînd se pricopsi nu numai cu drepturi, ci și cu limuzină. Cunoscînd situația materială a părinților, progresul fratelui îi trezi bănuieli serioase. Cînd îl întrebă de unde toate-acestea, Mitru îi răspunse plin de importanță:
— În viață, frate-meu, trebuie să te faci uneori și găgăuță.
Arion își dădu seama că și-a pierdut fratele. Se simți neputincios și se întrebă dacă face bine că a pornit pe calea lui, unde nu putea nimeni să știe cînd va avea loc sfîrșitul și unde-l așteaptă izbînda.
Și Nichifor, care pînă atunci părea devotat, zise cu jumătate de gură:
— Hai să renunțăm la toate ideile astea utopiste, căci rușii sînt puternici pe tot globul pămîntesc, iar noi semănăm cu niște purici în fața elefantului. N-o să iasă nimic. Nu vezi că în jurul nostru mișună kaghebiștii cu telescoapele? Nu are nici un rost să continuăm lupta…
— Nu forțez mîna nimănui. Cine nu poate înota, să nu intre în apă, zise Arion.
La rîndul său, Elvira nu vorbea cu el zile întregi, se uita pieziș la persoanele care apăreau în pragul ușii la ore tîrzii. Orașul mișuna de zvonuri și presupuneri. Unii curioși, care se rețineau mai mult, citind pe zidurile clădirilor apelurile clandestine, o pățeau: miliția reținea pe orice gură-cască și, pînă lucrurile se mai clarificau, pătimașii încasau cîte o chelfăneală zdravănă. Tot atunci, în principalele centre ale Uniunii Sovietice se răspîndi broșura unui oarecare Boiardo Victorvera “Adevărul istoric al Basarabiei, Bucovinei de Nord, ținutului Herța și Insulei Șerpilor”. Unele exemplare ajunseră și la Chișinău, circulînd din mînă în mînă printre studenți și intelectuali. Lucrarea conținea amănunte despre “Sfatul Þării” și rolul lui la 1917-1918, despre pactul Molotov-Ribbentrop… Puțini auziseră despre acest pact, despre protocolul adițional secret dar mite să cunoască esența lui. În școli și aule universitare, se studia altă istorie. Paginile ziarelor centrale și republicane erau împestrițate cu numele unor pseudoistorici, lachei ai regimului ce condamnau activitatea naționalistă din ținut. În colectivele de muncă din orașele Moldovei se organizau mitinguri de protest și luări de atitudine, cerîndu-se ca “infractorii”, care au scris asemenea hîrtii instigatoare, să fie prinși și trași la răspundere. Manifestații de protest au fost inspirate de putere și în unele sate.
La Chișinău au fost delegați cei mai de elită securiști din serviciile centrale, s-au operat schimbări serioase printre cadrele de vîrf, aducîndu-se moldoveni, din Transnistria sau, care trăiseră și activaseră toată viața doar la Moscova sau în alte republici unionale, în special în Asia Mijlocie. Unii dintr-acești moldoveni, conform buletinului de identitate, cunoșteau limbile tagică, uigură, cazahă, pe unde munciseră pe linia partidului, și numai pe cea maternă nu o însușiseră ca lumea, vorbind un grai caraghios. O cunoșteau, dar nu o vorbeau decît la bucătărie. Ei se năpustiră asupra intelectualității locale cu atîta furie, de parcă se întreceau cu ohranca țaristă. A fost limitat numărul disciplinelor cu predare în limba maternă. S-au mărit numărul orelor la studierea Istoriei P.C.U.S.
Toate manifestațiile, adunările, întrunirile, se desfășurau exclusiv în limba rusă. La Universitatea din Tiraspol gramatica limbii moldovenești se preda prin intermediul limbii lui Pușkin și Tolstoi. Cei care încercau să-și țină prelegerile în maternă erau etichetați și învinuiți. La posturi de conducere avansau localnici rusificați, sau căsătoriți cu rusoaice, bine verificați de organele K.G.B.-iste, în privința fidelității platformei ideologice.
Arion căuta să se stăpînească, deși reușea cu greu. Îl neliniștea comportarea Elvirei. Cu Mitru nu discuta decît chestiuni casnice. Ducea din ce în ce mai multe lipsuri. Copiii creșteau. În toamnă, Ovidiu avea să meargă la școală. În vacanța de vară, făcu tot posibilul să le organizeze o escapadă la gurile Dunării, la Reni.
— Privește spre celălalt mal, fiule, acolo e Patria ta, arătă Arion spre locul unde un soare roșu încerca să dea foc valurilor de stufării arămii. Privește și memorizează: Þara ta se cheamă România!
Copilul zîmbi dulce, întinzînd mîinile spre soarele ce scăpăta în asfințit.
* * *
De la o vreme, Arion simțea că mereu cineva îl urmărește.
Pe la cămin începură să treacă niște tipi simpatici, înalți și bine clădiți, risipind complimente în adresa Elvirei, cît e de frumoasă și ce soț are…
Porniră să-l bănuiască și colegii de serviciu — de ce nu-și ține prelegerile și în limba rusă, așa cum o fac toți profesorii la facultate.
În altă zi, fu chemat la serviciul personal, unde șef era un general în retragere, care i-o reteză militărește:
— Trebuie să predai cursul dumitale în limba rusă, ca la Moscova!
— Dar studenții mei sînt moldoveni.
— Dacă n-o s-o faci, de săptămîna viitoare vei fi concediat! îi replică ex-generalul.
Arion aduse la cunoștința studenților că va trebui să le țină prelegerile în rusește. Se aștepta la un protest din partea lor. Andrei Urîtu, secretarul organizației de partid, consideră că Savițki, ex-generalul, are perfectă dreptate. Și atunci vreo doi tineri, de prin părțile Orheiului, rostiră într-un glas:
— De ce să nu ni se predea lecțiile în moldovenește? În limba noastră maternă? Sălbăticesc cu totul șefii! Tu, Urîtule, și nicidecum Frumosule, las’ că te știm că umbli, seara prin cămin, să prinzi studenții care încearcă să recepționeze televiziunea de la București, că ne pîrăști nacealnicilor. Ca cel mai mare cap al comuniștilor la facultate, s-ar cuveni să cunoști că Moldova și România sînt state-prietene, prin politica și ideologia pe care o promovează…
Se stîrni mare hărmălaie. Un grup de studenți se adresă la decanat cu reclamație. În ședința corpului profesoral la facultate, majoritatea lectorilor se pronunțară pentru predarea obiectului în limba rusă, cîțiva au păstrat tăcere și doar Gheorghe Copilul, care se dădea drept mare cunoscător al Istoriei României, îi luă apărarea lui Arion. Profesorul guraliv era turnător al K.G.B.-ului, lucru cunoscut de mulți studenți, care mai știau și altceva…
Ghiță Copilul, cum îi ziceau dînșii, era unul dintre profesorii cei mai pregătiți cu o judecată neordinară. Cu aceasta, îi cucerise pe tineri, precum și cu faptul că detesta fetele. Le trata cu zeflemeli și astfel își crease o alură de pseudooriginalitate. Venea adesea pe la cămin, așa, în simple vizite, provoca studenții la discuții sincere. Uneori, avînd o voce frumoasă cînta împreună cu ei romanțe de ale Mariei Lătărețu, Mariei Tănase… Cunoscînd numeroase titluri de carte românească, pe care le și citise, îi antrena într-un soi de schimb de opinii, captivant și cu o doză de grotesc, încît aceștia nici nu-și dădeau seama cum se deschideau… Astfel se informase cine și ce citește, cine cunoaște “Doina” și publicistica lui Eminescu. Și tot în felul aceasta aflase de la studenți, despre ideile lui Inereanu în problema Basarabiei.
Studenții mai șușoteau și despre acel altceva. Așa se făcea, că după ce-i servea cu o sticlă-două de vin, provocîndu-i pe ceilalți să aducă după aceea alta, discuțiile sfîrșeau plecînd cu cîte un student la gazdă sau rămînînd peste noapte să doarmă în odaia mică, unde de regulă, era de unul singur cu studentul. Ce se întîmpla noaptea era o taină a celor doi, căci nimeni nu îndrăznea să se răsufle, ca să nu devină ținta glumelor colegilor. Numărul celor “pătimiți” fiind în creștere, taina nu mai putea fi taină. Cine însă se împotrivea insistențelor nupțiale, devenea victima serviciilor speciale ale securității.
Arion înțelese că nu poate spera la vreun sprijin din partea cuiva. Se retrase în lecturi. În orele de răgaz făcea sport. Sîmbăta și duminica, alerga curse lungi de la Schinoasa pînă la Botanica, iar în zilele obișnuite — în jurul stadionului republican, unde cîndva stătuseră sub strajă, înainte de-a fi deportați în vagoanele de vite, moș Alexandru și tușa Tița.
Sportul îi menținea proaspătă forța de muncă. Cu bătrînul Vermeiuk se întîlnea clandestin, la cimitirul de pe strada Armenească, unde acesta venea să îngrijească mormîntul fratelui său. Aveau un loc dosit, în care Arion ascundea foile volante. După cîteva semne de aprobare, se despărțea. Îl simpatiza pe acest bătrînel cu nasul mare ca o gulie, fața roșcată și favoriți argintii. Purta pălărie albă cu găurele și baston. În tinerețe fusese, probabil, un domn solid și prezentabil, iar ochii lui îmbătrîniți exprimau intelegență și înțelepciune. Locuia într-o garsonieră, pe care autoritățile i-au oferit-o în locul casei mari, avute pînă la război, în care, o dată cu “eliberarea” Moldovei, s-au instalat familiile demnitarilor.
Vermeiuk fusese deportat chiar în ’40, la o lună după venirea rușilor. Nu-l auzise niciodată să vorbească despre sine și necazurile vieții lui, dar faptul că era văduv și fără atenția copiilor, se observa în portu-i neîngrijit, hainele-i miroseau a naftalină. Se deda întru totul activității pe care o începuse împreună cu Arion. Lumînarea licărea la geamul lui pînă noaptea tîrziu, iar în acest timp el se furișa în stradă, în haine de măturător, și împresura cu foi volante locurile mai dosite, dar pe unde ziua avea să treacă multă lume.
De fiecare dată cînd autoritățile începeau a se foi, iar posturile străine de radio informau ascultătorii despre conținutul foilor volante, atenționînd lumea la problemele pe care moldovenii se înfricoșau să le spună cu glas tare, bătrînul avea o mare satisfacție. De Arion îl lega un atașament părintesc, îi plăcea cum băiatul se îmbracă, cum vorbește și cum analizează problemele în esență. Și se mai gîndea că dacă, printr-o împrejurare ideală, s-ar schimba vremurile și vînturile prielnice ar bate spre Moldova, Arion ar deveni un adevărat om politic. Totodată avea un presentiment că, foarte curînd, timpul îi va despărți. Dușmanii din jurul lor erau mulți, puternici, înzestrați cu utilaj de depistare, serviți de specialiști de înaltă calificare.
— Nu-ți fă griji, îl consolă Arion pe bătrînel, cînd acesta-i mărturisi la o întîlnire pe Aleea Clasicilor, despre neliniștile sale. E doar începutul mișcării noastre de eliberare națională. Monstrul de la răsărit neapărat o să dea într-o bună zi ortul popii. Timpul va răsplăti străduințele noastre.
Tăcu o habă, apoi adăugă pe un ton obosit:
— Eu sînt gata la orice, soția însă m-a prevenit: dacă nu renunț la ideile mele, pleacă cu tot cu copii… Și nu se mai întoarce.
— Caută să nu-i mai spui chiar toate.
— Femeile, în ziua de azi, sînt foarte perspicace. Mă tem să nu înceapă a-și face de cap… E slabă de înger. Un alt bărbat, bine situat, o poate ademeni ca pe un șarpe laptele proaspăt de vacă. Aștept cu nerăbdare plecarea dumitale peste Prut.
— Crezi că smintitul ăsta de “geniu al Carpaților”o să ia vreo decizie?
— Sînt convins că el este înconjurat de birocrați și nu cunoaște realitatea noastră din exterior și interior. Dacă ar cunoaște-o, ar atrage atenția lumii asupra genocidului, operat de ruși în Basarabia. El doar călătorește foarte des în străinătate… Pentru mine, dincolo de cultul personalității, Ceaușescu este o figură de curaj civic… Îți amintești ce atitudine fermă a luat față de invazia sovieticilor cu ceilalți membri ai pactului de la Varșovia, contra Cehoslovaciei?
— Să sperăm și să n-avem teamă, îl parafrază Vermeiuc pe Eminescu.
— Altminteri, ce ne mai rămîne de făcut?
— Din păcate, sîntem prea puțini… Cine poate spune care ne va fi salvarea. Sîntem ostaticii Europei și, cred eu, cineva ar trebui să ne aprecieze măcar pentru aceea că, secole la rînd, am ținut piept năvălirilor barbare…
— Azi s-au schimbat vremurile. Pe nimeni nu mai interesează această stare de lucruri. Banul a acaparat planeta. Totuși cred în forța și curajul celor de la București.
— Dea domnul, băiete, să fie așa cum zici!
Bătrînul Vermeiuk primi viză de plecare peste Prut la fratele din București, într-o zi de septembrie. Avea la dispoziție doar două zile. Arion convocă, în apartamentul unuia din membrii partidului, o ședință urgentă, pentru a aproba declarația pe care Vermeiuk avea s-o ducă în anticamera lui Ceaușescu. Arion citi integral textul, apoi îl privi pe fiecare în parte cu luare-aminte: sînt obiecții?
— Cum va transporta-o bătrînul peste frontieră? se interesă Nichifor. Ce garanție avem, că nu v-a fi descoperit? Ca să nu avem probleme în caz de ceva, propun să iscălim declarația: “Un grup de patrioți basarabeni”.
— Vă privește, zise Arion, dar eu ca președinte al mișcării îmi voi pune semnătura. Guvernul de la București trebuie să știe că are de-a face cu oameni concreți, și nu e o provocație.
Deodată, Arion își aminti că l-a văzut cu vreo două zile în urmă, pe Nichifor la un bar, în compania unor persoane suspecte, și se cutremură… Imediat însă alungă acest gînd, fiind preocupat doar de plecarea lui Vermeiuk.
— Semnăturile nu sînt atît de importante, zise Mitică Hodorogea de la Șabo, cu o barbă neagră, stufoasă și ochi ageri, a lea Hristo Botev. E suficient ca Arion Inereanu, în calitate de lider al partidului, să-si pună numele, iar după semnătură, să adăugăm:“la care aderă un grup de simpatizanți”.
— Ai dreptate, se uni Arion și votară unanim. Deși, pînă la urmă, semnară mai mulți.
După cum s-au înțeles, Vermeiuk n-a fost condus de nimeni la gară. Bătrînul a dormit liniștit pînă la Ungheni. Aici, însă, în timp ce se schimbau roțile, fu trezit de șapte zdrahoni, care năvăliră în compartiment și-i porunciră să ridice mîinile în sus. Unul din ei deșurubă capacul tranzistorului, pe care i-l ducea în dar fratelui și descoperi “Manifestul” partidului “Copiii serenadelor”.
* * *
Adunînd gunoaiele la poartă, să aibă cu ce face focul în ajunul Paștelui, Arion nici nu observă cînd soarele trecu de zenit și scăpătă spre orizont. Dinspre zidurile bisericii, răzbătea muzică, apoi se lăsă o pauză și desluși clar vocea fratelui Mitru la microfon:
— Onorată asistență!. Îmi cer scuze de la prietenii noștri de pe Lipăgău, că voi vorbi moldovenește.
— Astăzi avem întîlnire cu tovarășul Sokoliuk, care, dacă va ajunge deputat în Parlament, ne va apăra interesele la Chișinău. Tovarășul Sokoliuk s-a născut în regiunea Kurgan, a rămas de timpuriu fără mamă și fără tată, fiind crescut și educat la o casă de copii. A făcut armata, a urmat studiile la institut, apoi a sosit ca tînăr specialist, în Moldova și în prezent, după cum prea bine știți, este șeful abatorului din dealul Lipăgăului (Fujiama noastră locală!), unde prin stăruința și munca lui face minuni de vitejie!
Cuvîntarea lui Mitru fu întreruptă de urale și aplauze de aprobare. Tinerii, veniți cu autobuzele din dealul Lipăgăului, montaseră la amplificatoare instrumentele electrice și dădeau semnale de slăvire a celui ce candida. Drapele roșii și lozinci comuniste stăteau arborate pe zidurile bisericii cuprinse de buruienile verzi și uscate.
Cînd aplauzele încetară, Mitru chiui o dată în microfon, în semn de apogeu al aprobării entuziasmate, și continuă:
— Iar acum, dragi săteni și, onorați oaspeți, să-l invităm în scenă pe tovarășul Sokoliuk!
Un bărbat înalt, masiv, cu o față roșie, lucitoare de sudoare, mustață neagră și buze late, cărunt pe la tîmple, puțin atins de cheliciune, cu gene stufoase, parcă se armonizau cu bărbia tunsă scurt, semănînd cu Mefistofel; urcă pe scenă, își sprijini mîinile lungi, cu degetele butucănoase în chingile din părți ale tribunei, învălui mulțimea cu ochii săi, puțin bulbucați, severi. Făcu o pauză, bău un gît de apă din paharul ce stătea alături, îl puse la loc și își drese glasul. Era o manieră de-a atrage atenția mulțimii. Vorbi apoi mult, îndesat, de fiecare dată așteptînd să fie tradus de către Mitru și aplaudat de mulțime. Își spuse și el biografia. După absolvirea Academiei Agricole, secția veterinară, a fost trimis tînăr specialist la abatorul de la Ineasca, unde, suflecîndu-și mînecile și-a pus umărul la realizarea programului agrar, trasat de P.C.U.S. și Guvern. Povesti îndelung despre greutățile întîmpinate la ferma de creștere a porcilor, despre achiziționarea cărnii de la populație, transportarea mezelurilor spre centrele industriale ale Rusiei, își asumă cu o deosebită mîndrie meritul de a fi creat multe locuri de muncă pentru săteni, pe care îi cinstește și-i stimează. Dacă sătenii își vor da voturile pentru el, se va încadra în făurirea planurilor de amenajare a satului din vale.
Apoi se năpusti cu asprime asupra acțiunilor naționaliste ale Frontului Popular, care nu urmăresc alt scop decît dezmembrarea U.R.S.S.-ului, introducerea obligatorie a limbii moldovenești în toate sferele vieții și a alfabetului latin, înlocuirea drapelului cu tricolorul fascist a lui Antonescu… Ultimele cuvinte nu entuziasmaseră publicul întărîtat tot mai mult de aplauzele și uralele unui grup de sprijin. De fapt, din cauza pasivității și indiferenței lor, localnicii pe maidanul din Lipăgău erau în minoritate. Abia spre sfîrșitul discursului lui Sokoliuk, în coada mulțimii răsăriră cîteva tricoloruri, pe care “veneticii” începură imediat să le huiduiască. Sokoliuk zise iritat:
— Strîngeți drapelul ocupanților români, altfel chem miliția!
Tot atunci, Joiana de lîngă scenă, care pînă la momentul acela rumegase liniștită, contemplînd indiferentă mulțimea, își desfăcu puțin picioarele din urmă, ridică coada și începu a se bălega chiar în fața vorbitorului. Sokoliuk se simți oarecum insultat, îi șopti ceva la ureche lui Mitru, după care acela răcni în microfon:
— Luați dobitocul de lîngă tribună, ordin de sus!
— Cu ce este vinovat animalul, dacă dorește și el să te-asculte, se auzi o voce.
Un copil în chiloți veni la fugă, trase vaca de funie, dar aceasta încă nu-și isprăvise socotelile, se opunea cu rezistență.
— Să rămînă, să asculte și ea cuvîntarea nacealnicului! se mai auzi o voce.
Coborî atunci de pe scenă însuși Mitru și, înșfăcînd o jordie, prinse a șfichiui animalul. Din neatenție, călcă cu pantofii, lustruiți oglindă, în lostopenele aburinde. Mulțimea începu să se amuze.
— Nu vă hliziți, c-o să vă cadă bucuria în scîrbă, se răsti Mitru, scuturîndu-și pantofii și împroșcîndu-i pe cei din jur cu stropi călduți încă.
— Vai, ne-au trecut răcorile de spaimă!
Sokoliuk își încheie discursul și pe scenă urcară alți șefi ai abatorului, care vorbeau pe scurt întru susținerea candidatului. Spre finele adunării, Mitru se grăbi să anunțe:
— Administrația abatorului a hotărît să-i dea fiecărui cetățean al Ineascăi cîte 10kg de combicorm. Spre deosebire de cei de la Frontul Popular, care vă hrănesc doar cu promisiuni… Deci, cine se consideră gospodar, demn de încrederea tovarășului Sokoliuk, să treacă mai încolo, spre rîpa lui Zosca, unde vă așteaptă camionul cu sacii plini.
Mulțimea se îndreptă spre vîlceaua încinsă de flăcările asfințitului, iar în locul lui Sokoliuk, pe scenă urcară reprezentanții Frontului Popular. Adepții șefului de abator s-au retras imediat spre zidurile ruinate ale bisericii, unde-i așteptau dansurile. Duduițele dansau erotic, în ritmul muzicii ce se revărsa din difuzoare.
Pe scenă, cu o porta-voce, cîțiva tineri începură o nouă rundă de agitație, dar puțină lume rămăsese să-i asculte. Toți se grăbeau să-și primească pachetul cu combifuraj, iar tineretul, venit din dealul Lipăgăului, era ademenit de dansurile de după zidurile fostei biserici. Mitru distribuia, serios și plin de responsabilitate, conform listelor alcătuite, pachetele de nutreț atît de bine picat sătenilor, ca să-și hrănească animalele și păsările. Tata Simion, mama Veta, sora Serafima, moș Alexandru și mătușa Tița își primiră pachetul și se înapoiau acasă mulțumiți, fără a-și da osteneala să-i asculte pe cei de la Front, care tunau într-una slogane contra veneticilor.
— Să plece rușii acasă, în Rusia! strigă unul în porta-voce. Jos rusificarea, jos ocupanții roșii!
— Trăiască națiunea! îl îngînă un grup nu prea mare de gură-cască.
— Sus cu ea! răspunseră cei de pe scenă.
— Dacă vom veni la putere, o s-avem grijă de băștinași, să se bucure de privilegiile pe care le au cei de la abator. În primul rînd, le vom da apartamente localnicilor! Drapelul nostru național va fi arborat pe cea mai înaltă clădire de-acolo. Copiii noștri vor avea ocazie să învețe în limba maternă…
Promisiunile de pe scenă curgeau gîrlă. Într-un tîrziu, un june rotofel, în cămașă națională, porni să recite cu voce aprigă:
— La arme, fraților români, la arme!.
Alt frontist prinse să împartă garanții mulțimii că, o dată cu venirea lor la putere, neapărat vor închide abatorul și băștinașii nu vor mai livra în Rusia carnea din lunca Ciulucului, ci vor împărți-o celor necăjiți, celor ce o produc. Printre oameni, coborîră vreo doi emisari, cu niște pușculițe, în care adunau de la cei prezenți bani și îi duceau celora de pe scenă, bărboși, unii din ei îmbrăcați cam anapoda, în bătaia proiectoarelor. De cum se terminară cuvîntările, tineretul porni să defileze în coloane pe ulițele satului, ducînd în frunte tricolorul.
— Noi sîntem acasă! Noi sîntem acasă!
— Unire, moldoveni! Unire, moldoveni!
— Ocupanții să plece în Rusia!
— Inereanu — trădător!
Strigătele gloatei continuară pînă pe chiscurile Lipăgăului, apoi tineretul se furișă la dansuri. Cei mai în vîrstă — pe la casele lor.
— Ca să vezi, comedie, zise moș Alexandru, ajuns în ogradă. Pe Sokoliuk l-au hulit întruna, da iaca el ne-a dat nutreț. Iar ai noștri ne-au cerut bani, au făgăduit cerul și pămîntul și și-au luat tălpășița… Ceva are să se întîmple.
— De ce spui așa, bade? se miră tata Simion.
— Pleacă evreii la Ierusalim. În Telenești rămîn din ce în ce mai puțini. Iar cînd pleacă evreii, îmi spunea tata Nică odată, vremurile se vor schimba în rău.
— Da, rosti mama Veta îngîndurată. Evreii pleacă. Tata Nică, Dumnezeu să-l ierte, spunea că acea țară e bogată, care știe a-și păstra evreii. Vă aduceți aminte?. . Păcat. Nu i-am obijduit cu nimica, dar ei pleacă. Ca în ’41, cînd s-a început războiul. Mama Veta oftă, ținu o pauză, voind să verifice dacă ceilalți încuviințează sau nu spusele ei. Și, luînd tăcerea drept încuviințare, continuă: Moșcu lui Șleizer, cel de la magazinul de stofă, mi-a propus mai ieri să cumpăr de la el frigiderul foarte ieftin. “De ce pleci, Moșcu? l-am întrebat, căci am umblat cu el la școală. Ce-ai de căutat acolo unde nu cunoști pe nimeni?” “Ei, dragă Vetă, plec din urma copiilor. Aici, cît am trăit, n-am avut nici școală. Copiii noștri nu cunosc evreiește, limba străbunilor. În Tora se zice că la sfîrșitul lumii vom pleca cu toții la judecata de-apoi cu neamurile grămadă…”
— Þi-amintești mereu, surîse tata. Ai învățat cu dînșii la școală… Mai bine ai povesti, cum ai făcut mîncare la popa.
— M-am dus cu ziua la preot, zise mama Veta. Eram copil nevoiaș, dar am meritat încredere. Mama era bolnavă, îi mai avea pe Ilie, Andrei și Zina. Privonea se măritase la Budăi… De trebuit ne trebuia! Tata Nică nu ne prea dovedea… Oftînd necăjită, Veta își aminti, ce mîncăruri a învățat a face, împreună cu preoteasa, atunci, la numai 14 ani. În dughenele evreilor, puteai găsi toate bunătățile pămîntului. Iar acum, ne lasă sărmăneii!
— Termină, dîrdală. Te-ai pornit ca moara, se supără tata Simion. Mi-i milă că lui Arion nu i s-a îngăduit să vină la adunarea lui frate-său.
— Cine nu i-a dat voie? făcu mirată mama Veta. Nu i-a fost urît lui Arion fără noi, chicoti Serafima, zărind pe banca de la poartă două umbre.
— Băiatul se ia cu lumea, făcu mama. Iaca de ar fi și tat’o mai îngăduitor. .
* * *
Tata Simion, după ce se pensionă, deveni mai hărțăgos, se îndobri cu paharul, mereu era pe picior de gîlceavă cu Veta. A vrut să mai lucreze. De la raion însă îi spuse că n-are studii superioare, iar de la Chișinău sînt trimiși specialiști de înaltă calificare ca să-l înlocuiască. Pomenindu-se fără lucru, dezobișnuit să stea acasă, el nu-și putea găsi astîmpărul. Își găsea consolrea într-un păhar cu vin. De cu toamnă, avînd o vie bogată, umplea vreo 5 – 6 butoaie cu vin roși și alb, apoi, mereu stătea în beci, încercînd ba din unul, ba din altul.
— Ce faci, trimăsule, acolo? se răstea la el mama Veta, văzîndu-l cherchelit de-a binelea, – vorbești cu poloboacele? Treci, mirimosule, și mai lucrează cîte ceva la gospodărie.
— Liturghia, precistania și toți răzdumnezeii măsii! se înfuria tata Simion incomodat de soția, care nu se astîmpăra nici pentru o clipă, tot ocărînd și trebăluind pe-afară. După o avalanșă de sudălmi deocheate, deprinse încă din tinerețe pe cînd făcuse armată la români, el făcea pentru sine, a mirării. Ia-uite Domnule?! Nici nu mă lasă hulerea să-mi gust producția pe care-am muncit-o eu cu mîinile mele!
De la o vreme se împăcau rău. Nu era zi ca să nu se certe. Tata Simion nu prea iubea gospodăria. Mereu avea pasiunea de a schimba gardurile din ogradă: ba strîmtorînd ba lărgind grădina. Lucrul îl făcea cam neîndemînatic, cam stîngaci și toate mișcările le însoțea cu înjurături grele și deocheate. Mama Veta, de la o habă, își căuta de ale ei, nici să-i tragă vreo atenție. Urmărea arareori piezis cum bărbatul ei se odihnește. Așezat pe trunchiul din mijlocul ogrăzii, vorbea de unul singur, gesticulînd, aprobînd sau dezaprobînd ceva, în închipuirea lui. Ea îi pregătea demîncare și după ce lua masa mergea în casă să facă amiaza.
— De-aș zdohni eu înaintea ta să nu te mai văd atîta! tuna mama Veta neîmpăcată, sătulă pînă în gît de toate capriciile bărbatului.
— Ești ră! zicea tata Simion. Nu degeaba ghetul tata Nică zicea despre tine: “Leapăd-o ginerașule că-i ră ca și gheavolul de mamă-sa!”
Așa zicea el despre fiica lui!
— Spunea și el fiindcă numai intra pe poartă și-i împleai paharul. Iar la beție ce nu spune omul!. . făcea mama Veta amărîtă.
— Dumnezeu să-l ierte, dar mă apăra totdeauna de atacurile tale.
— Tu ai să lucrezi azi, ori o să stai la taifas cu mine ca un trîntor! iar tuna mama Veta neîmpăcată.
— Ucide-mă! desfăcea mîinile a pagubă în părți tata Simion, continuînd iritat: Ce ai hulere cu mine de nu-mi dai voie să trăiesc liniștit?!
— Să mai lucrez oleacă, dar să nu dughești și să mănînci ca un buhai pus la îngrășat…
— Am să plec de la tine. Am să te lepăd.
— Mi-oi face cruce în patru părți, voi bate mătănnii și-oi plăti slujbe pentru sănătatea ta la biserică!
Cearta lor părea nesăfîrșită, după care foarte curînd se împăcau și vorbeau, glumeau de parcă nimica nu s-ar fi întîmplat.
Satul îi avea de gospodari ca totdeauna. Îi pofteau și la nunți și la cumătrii. Doar că de la o vreme tata Simion nu prea știa măsura. Nici mama Veta, care de cum venea la vreo asemenea ceremonie, nu refuza să treacă îndată la rugămintea amfitrioanei ca să trebăluiască la pregătit și dat bucatele, ca să-l stăpînească. “De cum mă duc la vreo petrecere, zicea tata Simion nemulțumit, în loc să mă petrec, Veta mea, nici nu ajunge bine acolo, că dindată se vîră într-un cuptor, la dat oalele…”
Așa s-a întîmplat la nunta băiatului lui Alexei Fetescu… Ploua cu găleata. Mama Veta, cu alte femei trebăluise la cuhnie, iar tata Simion stătu o vreme în preajma fanfarei, admirîndu-i marșurile și cîntecele, mai rînduind cîte-o drușcă. S-a îmbătat criță. După ce umfla nările tata Simion totdeauna se trăgea la culcare. A chemat-o pe soție să meargă acasă că-i tîrziu, dar ea a strigat ceva la el și tata Simion a pornit singur prin noroiul drumului întunecos. Trecînd peste podul de lîngă Ilie Dudea din marginea satului, tata Simion, nesocotit, lunecă și căzu de pe el într-o rîpă adîncă unde pe lîngă apa leneșă, tulbure creștea urzică și tufe de boz. Căzătura a fost nu prea rea grea. Bătrînul mai mult s-a speriat. Þîrțîra și era beznă. Ca să iasă de-acolo nu se putea fără ajutorul cuiva. Tata Simion căzu în panică. Legat cu prosob, cu ochii sticliți, se ținea cu mîinile de tufele de boz și, nimeni nu putea expluca, de ce începuse a striga cît îl țineau berile:
— Liudi! Pomoghite!!!
Locul era relativ aglomerat și pe-alături taman treceau doi îndrăgostiți, acoperiți pe cap cu un impermiabil. Auzind strigătele de chemare în ajutor, tînărul a îndreptat lanterna spre fundul rîpei și, văzînd ochii ceia îndobitociți de spaima disperării, zguduit de vocea pătimitului, întrebă, făcînd mîinile pîlnie la gură:
— Mata ești om sau necuratul?!
— Ia Grajdanin Sovetskovo Soiuza. Jiteli sela Ineasca, Inereanu Simion Ivanovici, pociotnîi pensioner!..
— De-ajuns, făcu junele, scoțîndu-și prosobul său, ca să-i arunce un capăt în fundul rîpei.
Multă mulțumită primiră tinerii care l-au adus pe tata Simion pînă acasă. Fără să se aducă în ordine, bătrînul se înveli cu obișnuitul cojoc și adormi sforăind strident. Ziua, cînd îl văzu mama Veta, își puse mîinile în cap.
— Ce-i cu tine, măi, mirimosule! Necistîi duh!
— Da, să știi ce-am pățit eu… Tu n-ai nici o grijă de mine… Dar să știi c-am să plec și eu, cum vor pleca mulți din sat…
— Unde-ai să pleci măi? făcu necăjită mama cu ochii chinuiți de nesomn.
— La Batumi! Să facem făină de pește, pentru colhozul nostru. Se duc mai mulți. Am aflat la nuntă de la Vasile Sajin. El e mai bătrîn ca mine și pleacă. D-apoi eu!..
Oricît nu s-a împotrivit mama Veta, tata Simion era hotărît.
Într-o zi gospodăria agricolă, care avea legături economice cu fabrica de făină de pește din Batumi, Adjaria delegă de la Ineasca o grupă de lucrători pentru un termen de o lună. Ca să le fie mai vesel a-lde Mihail Cușnir, Alexei Tîrsînă, Gheorghe Isac, Valoghiță Bunescu și alți muzicanți ai orchestrei de îngropat morții din sat, au luat cu ei și instrumentele muzicale. Tata Simion a plecat și el, făcîndu-i în ciudă soției, care-l petrecu bocind, ca la concentrarea din 1944.
— Nu plînge hulere că n-am întins sandalele! reproșă el.
Tata Simion pentru prima oară în viață călători spre Georgia cu avionul și fusese cutremurat de impresie.
— Bade Simioane! făcu a glumă Mihail Sofronescu, vecinul de bancă. Dacă a cădea avionul să te ții de speteaza scaunului și s-o strigi în ajutor pe țaca Veta!
— Nu mînca la hoaspă, cur cu pene ce ești! se îndîrji tata Simion.
Lui Mihail așa și-i era porecla. Pe timpul războiului, pe cînd taică-său era pe front, mama sa se încurcase cu un lipovan din Telenești. Taman cînd bărbatu-său se întoarse , ea îl născuse pe Mihail. Ca să-și ferească păcatul, mamă-sa îl ascunse pe micuț în pod, într-un știubei cu pene… Bărbatul a iertat-o, l-au crescut pe Mihail, l-au făcut gospodar, însă gura satului i-a lăsat pentru totdeauna porecla “Cur de pene”…
La Batumi, conducerea de-acolo s-a îngrijorat ca să-l amplaseze pe tata Simion în cîmpul muncii. Muncitorii trebuiau să umple sacii cu făină de pește, apoi să-i încarce în vagoane. Pe Vasile Sajin l-au expediat îndată, chiar în aceeași zi spre casă… Tata Simion socoti înjositoare o întoarcere imediată la Ineasca. Ce v-a zice soția? Are ce-l vorbi. Are ce-l lua pe sub picior!
— E un lucru greu. Ne temem să nu mori! – reproșă conduceea fabricii.
— Trebuie să-mi dați de lucru! mai că nu lovi bătrînul cu pumnul în masa unui adjar cu ochii bulbucați, și o față monumentală. Eu sînt comunist! Nu vă bateți joc de comuniști!
Adjarul auzindu-i declarația, se sculă încetișor de la masă, tocmai căscă gura a uimire și dori să concretizeze:
— Mata cu adevărat ești comunist?
După ce le vîrî demonstrativ în față carnetul de partid, conducerea nu avu încotro.
— Haide diavole, lucrează! îl îndemnau sătenii mai tineri pe tata Simion, care din prima zi de lucru simțise că a nimerit în capcană.
Trebuia să ridice saci grei cu făină puturoasă și să-i ducă pînă la transportorul care îi mîna în vagoane. Era ud ghioalcă, și după două zile vroia să dea bir cu fugiții. Conducerea fabricii nu avea nici o grijă de oameni. Nu-i hrăneau, nu-i asigurase cu gazdă, nu le spunea cum vor fi remunerați… Ineștenii s-au cazat la un georgian într-o casă cu două nivele, din vecinătatea Mării Negre. Era în preajma iernii, bătea năpraznic vîntul. Seara, oamenii, istoviți de muncă procurau ceacea de lka georgian și după ce se îmbătau, unii umflau tromboanele, cîntau melodii triste – alții se revoltau, nemulțumiți că nu pot să se odihnească. Georgianul era iritat, nervos de comportarea moldovenilor, pînă într-o seară, pe întuneric îi dădu afară, în stradă. Ineștenii, mai avînd rezerve de ceacea, au ieșit în oraș cu tot alaiul. S-au urcat într-un autobus ca să plece pentru a înnopta la gară. Șoferul însă, amețit pe dată de mirosul greu de pește, opri mașina și cu niște gesturi vehemente, cu strigăte turbulente pre limba lui, îi sili să coboare. Să se ducă pe jos. N-au ce tulbura confortul orășenilor!
— Iaca-s dușmănoși oamenii prin părțile locului, zise tata Simion. Nu-s ospitalieri ca moldovenii. O cană de apă nu-ți dau pe degeaba!
— Dar să-i vezi mata cum pot face ei uneori impresie, vorbi Dionis Chpancă, săteanul care făcuse armată la Poti. Te pot invita la restaurant, îți fac cadouri, îți dau și cămașa de pe ei. Numai să știe că impresionează…
— Dumnezeu cu ei! – făcu Mihail Cușnir, apoi se adresă cu îndemn către ceilalți muzicanți. Să le dăm de înțeles localnicilor că au năvălit peste ei moldovenii!
— În aceeași clipă liniștea orașului portuar a fost zguduită de un marș solemn, care era însoțit de vocile răgușite dar pline de îndrăzneală ale moldovenilor aranjați spontan într-o coloană de zdrențuroși, cu miros greu de pește din urmă.
— Treceți batalioane române Carpații!..
Cîntecul lor se înălța pînă la crestele muntoase din apropiere… enervînd locatari puși pe odihnă…
Un pluton de miliție georgiană i-a condus pe toți pînă la secția de interne. Clarificîndu-se în situația lor, oamenii legii s-au mărginit cu o admonestare față de tulburătorii liniștii, silind administrația fabricii să asigure cu hrana și cazarea… Au mai lucrat ineștenii două săptămîni, locuind într-un cămin părăsit, fără încălzire, în condiții antisanitare. Cel mai nemulțumit, pe toată lumea era tata Simion. Se certa cu toți, și după o săptămînă de muncă silnică nu mai dorea să iasă la lucru. Înciudați, doi ineșteni, l-au aruncat pe tata Simion în apa rece a mării fără ca el să-și dea sama cine a făcut-o… Bătrînul ieși cu mare dificultate la mal, în hazul tuturora, și din acea zi nu mai dori ca să lucreze.
— Mi s-a rupt diafragma-n mine, zicea dînsul și mă dor șalele…
Au mai stat la Batumi încă vreo două săptămîni. Administrația fabricii nu le-au plătit nimic, motivînd c-o să trimită gospodăriei de la Ineasca făină de pește. Le-a acoperit doar cheltuielile pentru drumul spre casă.
Cînd a sosit acasă fără de lețcae, mama Veta a rîs cu poftă, de altfel, precum au rîs toate nevestele celorlalți care au fost cu “concertul la Batumi”…
— Iaca-s nesocotiți oamenii noștri! făcea deseori tata Simion. Cum de ne-au trimis pe noi la Batumi, fără ca să fim asigurați cu leafă! Nu sunt eu la conducerea satului! Mai ales să fiu cu vreo 20 de ani mai tînăr… Doamne: Hîtru am mai fost!
— Mare c…t aveai să faci! zicea mama Veta.
Cînd ai fost tînăr trebuia să agonisești la gospodărie, dar nu să mă shimbi cu toate răutățile satului! Nici acuma nu te-a săturat Hihai să tot miroși fuste străine!..
— N-am avut studii, hulere, zicea tata și parcă se împiedica să vorbească mai departe.
— Hai vorbește, îl îndemna mama Veta. Cu cine te-ai mai încurcat acolo în tren, cînd veneai de la Batumi?..
În călătoria ceea de trei zile în compartimentul vagonului nimerise o rusoaică de peste 50 de ani, care pe dată s-a avîntat, de fața sătenilor, într-o interminabilă discuție cu tata Simion. Femeia își amintea întruna despre vremurile trecute; despre război, foame, bărbații ce i-a avut, dar muriseră… I-a mărturisit lui tata ce gospodărie are în satul ei, dar i-i urît că trăiește singură. Copiii s-au căsătorit, au plecat prin alte țări. Femeia a împărțit cu tata Simion trapeza sa, au ciocnit cîte o sută de grame. Pe la sfîrșitul călătoriei, ea îi zicea condrumețului, mîngîietor, “Senea”, iar tata Simion o dezmerda “Marusica”. Cînd aproape să iasă la halta unde avea să coboare “Marusica” îl apucă pe tata Simion de mînă și îl chemă s-o urmeze:
— Hai cu mine. O să huzurim amîndoi în casa mea. Voi avea grijă de tine, Senea!
Tata Simion s-a despărțit de ea cu lacrimi, și sătenii care văzuseră scena, au avut ce să-l vorbească și să-l decline!
— Taci, hulere! îi reproșă el mamei Veta. Era o femeie necăjită și bună. Îmi trezise chiar și un interes sexual!
* * *
… În aceeași zi, după-amiază, cînd se întorcea obosit după patru perechi de prelegeri, Arion fu oprit în plină stradă de trei inși, îmbrăcați elegant, cu cravate negre, cămăși albe și costume de culoare închisă. Coborîseră dintr-o “Volgă” și-l poftiră să-i urmeze, îl împinseră cam cu forța înăuntru… În salonul automobilului confortabil, se pomeni pironit pe banca din spate de doi dintre ei…
Tăcuți, îi puseră cătușele pe mîini și cel mai mare în grad, după cum i se păru lui Arion, îi prezentă legitimația de colaborator al comitetului securității de stat din Moscova. Parbrizul întunecat îl împiedica să vadă încotro merg și, cînd fu poftit să iasă, nu știa unde se află. Peste cîteva clipe, fu introdus într-un cabinet de o construcție stranie: lung, complet întunecat pînă la mijloc. Mai departe, după ce treceai un arc de culoare galbenă, nimereai la masa demnitarului. Cabinetul era făcut astfel, ca cel ce intra să nu-l poată vedea pe șeful de la masă, în schimb vizitatorul era văzut ca în palmă. La un birou, cu cîteva mape groase și o lampă de masă, îl aștepta un tip, în haine militare, încheiat la toți nasturii, scos ca din cutie.
— Demult te așteptam, fîrtate, îl șfichiui cu o voce plină de dispreț, dar care îl făcu pe Arion să-și închipuie că o fi fiind de vîrstă pensionară. Ai dat dovadă de înalt profesionalism! Bravo! Iar acu să ne clarificăm și să sfîrșim comedia! Ochii securistului mijiră și, din cețurile lor verzui, scînteiară sclipiri de răutate. Nu te-ai gîndit că într-o bună zi te vom prinde? Sau că, mergînd în plină zi pe stradă ai putea fi strivit de vreo cărămidă, căzută de pe vreun acoperiș?
— Nu m-am gîndit, făcu mirat Arion.
— Dispunem și de alte metode, ridică vocea demnitarul.
— Aș putea să vă întreb cu cine am onoarea?
— Nu contează!
— Ce se vrea de la mine?
— Un lucru de nimic: cine-ți sînt ciracii din așa zisul partid “Copiii serenadelor”!?
— Îi cunoașteți fără să vi-i spun.
— Totuși, trebuie să-i numești tu, și demnitarul împinse spre el o foaie de hîrtie și un stilou. Concentrează-te și scrie totul: cum ai activat la Moscova, apoi la Chișinău, cu cine și ce scop urmăreați… Și să nu îndrăznești a minți. Noi știm deja totul.
— Scopul a fost mereu unul și același, răspunse cu îndrăzneală Arion.
— Care anume? Fii mai explicit, se încruntă securistul, sprijinîndu-și mîinile păroase pe masa lucitoare.
— Reîntregirea patriei… După ocuparea rusească la 28 iunie 1940…
— Prea bine. Acum îmi e clar. Așterne-ți cugetările patriotice pe hîrtie.
— N-am avut vreodată intenții să vin la K.G.B. cu declarații de dragoste față de patrie.
— Atunci voi face-o eu pentru tine! Și demnitarul luă un toc în mînă.
— Poate vă recomandați, totuși?
— Colonelul de securitate Bîrcă, rosti arogant demnitarul, și acu dă-i drumul: cu ce scop l-ați trimis pe Mihai Cătină la București, ca să înmîneze petiția Guvernului român? Știm la sigur că tu l-ai trimis, încă în luna octombrie, fără știrea partidului pe care-l conduci. Apoi l-ați trimis prin hotărîrea partidului vostru pe Vermeiuk… Sîntem la curent cu toate matrapazlîcurile tale… Pur și simplu nu te-am arestat cu jumătate de an în urmă ca să-i descoperim și pe ceilalți. Între timp v-ați împrăștiat prin țară… Dar nu-i nici o problemă, băieții noștri lucrează profesionist și productiv.
Arion n-avea de unde să știe că, trimițîndu-l în mare taină la București pe Mihai, colegul său de studii la Moscova, cu un grup de turiști, după ce înmînase petiția oficialităților de-acolo, fu demascat de securitatea română, ce colabora “fructuos” cu cea sovietică. Rămase trăsnit de trădarea cruntă a securității de peste Prut și, o clipă, se pierdu cu firea. Întrebă, totuși, cu voce aparent calmă:
— A recunoscut el așa ceva?
— Va recunoaște… Cuculețul a evadat în țările calde, simțind reaua. E undeva la canguri, în Australia, cu gagica. Cere insistent azil politic, dar pînă la urmă tot o să-l întoarcem… Iar tu, dacă nu vrei să dai de dracul, colaborează cu noi. E suficient să pui o singură iscălitură, să stîrpim naționaliștii, care categoric n-au nici o perspectivă, și vei avea serviciu bun, călătorii peste hotare, pondere, că doar nu ești un prost fără pereche.
Anchetatorul își aprinse o țigară și trase lacom fumul în piept. La lumina chibritului, Arion prinse zvîcnetul unui mușchi, brăzdîndu-i fața smeadă cu linii drepte. Îl călca pe nervi tăcerea băiatului:
— După cîte îmi dau seama, ești un mare patriot român. Ai învățat la o școală de prestigiu, din contul statului, la Moscova, dar tînjești după București, hai? O să-ți iasă pe ochi această tînjire! Apoi le porunci celor doi zdrahoni, care stăteau la spatele lui Arion, să-l scoată din încăpere. Aceea îl înșfăcară brutal de subsuori și-l îmbrînciră în unul din subsolurile întunecoase ale securității. Era întuneric și pustiu în sufletul lui. I se aplică o lovitură asurzitoare peste maxilar și o îmbrîncitură zdravănă în regiunea rinichiului stîng. Urmară cîteva lovituri de cizmă.
Năruit la podele, încercă să se ridice. Un junghi ascuțit îi străpunse șalele. Reuși totuși să se ridice, examină încăperea cu miros pronunțat de guzgani. În întunericul rece, simți umezeala pereților. Încercă să deschidă gura, însă maxilarele erau încleștate. O durere ascuțită îi tăia mușchiul sub urechea dreaptă, unde nimerise lovitura temnicerului, iradiind pînă în rădăcinile creierului. Făcu vreo cîțiva pași, ca să-și dea seama cam cît e de mare încăperea. Avea trei pași în lungime și trei în lățime. Ridică privirile spre închipuitul tavan cătînd ceva prin fereastră — cu zăbrele sau fără. Nu-l găsi. Desluși, pe unul din pereții murdari, o pînză mare, ce se dovedi a fi un drapel, cu chipul lui… Lenin.
Într-un colț, pipăi ușa unei sobe, iar în centrul celulei stătea înțepenită o targă. Deschise ușa sobei, în care se vedea un smoc de lumină. Vîrî capul, simți miros straniu de cenușă și, întorcîndu-și privirile, desluși, undeva sus, o gaură. Chibzui că e unul din acele crematorii ale morții, pe care le aveau ncvd-iștii la Chișinău și în toată Basarabia în anii ’40-’50. “E unul din subsolurile de torturi din acea vreme, își zise în gînd Arion, amintindu-și despre documentele secrete, pe care le citise la Arhiva din Moscova. În acele documente era descrisă activitatea serviciilor secrete sovietice, după ocuparea Basarabiei, cînd sute de oameni nevinovați au fost împușcați, aruncați în gropile de var, arși în crematorii, duși în Siberia. De ce mi-au oferit ocazia să văd toate acestea? Clar, vor să mă intimideze, să-mi dea de înțeles ce mă așteaptă, dacă nu mă convertesc la politica lor… Gîndurile începură să cadă peste el ca grindina. “Ce va fi mai departe? Cine ne-a trădat? Pe cine au mai arestat? Ce face Elvira, copiii?”
Cam la o oră, un clănțănit de zăvor strecură o dîră de lumină în celulă și Arion fu condus din nou în fața anchetatorului.
— O să vorbești sau o s-o faci pe partizanul? se răsti acela. Frate-tău demult ne-a spus totul. Te socoți mai sfînt decît Biblia? Nici soție-ta nu mai are nevoie de tine, românule! De îndată ce a aflat despre arestul tău, și-a făcut bagajele…
— Vă rog, tovarășe Bîrcă, să nu strigați la mine, pentru că nu sunt din cei sperioși.
— Închide-ți fleanca, prostule!
— Ați participat la cremarea oamenilor în subsolul în care m-ați închis adineaori?
— Termină cu obrăznicia. Aici noi sîntem stăpîni! Recunoaște-ți tu crimele contra statului.
— Am înțeles deja că știți totul de la fratele meu și de la alți oameni. La ce bun să vi le mai spun și eu? Ori doriți să fiți cît mai curînd avansat în grad?
Se lăsă o pauză confuză. Bîrcă își reveni, aranjîndu-și haina cu mîinele tremurînde, și urlă sălbatic:
— N-o face pe năzdrăvanul, vom întocmi proces-verbal și îl vei semna… Ascultă-mă! Îți ofer o șansă și crede-mă că îți vreau binele. Mărturisește totul, pocăiește-te, semnează, obligîndu-te că încetezi orice activitate de propagandă contra statului. Vei fi pus în libertate și pleacă-n p… a mătii de-aici!. . De eliberarea ta răspund eu. Punem capac la toate și socoate că nici n-am avut asemenea întrevederi. Îți place?
— De unde cunoașteți intențiile soției?
Bîrcă se încruntă. Se așteptase la altă reacție.
— Putem să-ți organizăm o întîlnire. Dar numai după ce te vei spovedi în scris. Cine-ți sînt adepții la Kiev, Harkov, Moscova, Cernăuți, Sankt-Petersburg?.
— Ce mărinimie din partea securiștilor autohtoni, surîse Arion.
— Gura! îi sări muștarul lui Bîrca.
— N-am fost nicicînd turnător, și cu atît mai mult — trădător. Cît privește familia mea, nu există faptă fără răsplată.
— Credeam că ești mai inteligent, naționalist împuțit! strigă anchetatorul nestăpînit. Dacă nu te putem convinge cu binele, vom face uz de alte metode. Avem substanțe psihotrope, reteveie fabricate din prezervative uzate… Cînd e vorba de secutitatea țării, se admit toate procedeele…
— Dar cum stăm cu Codul moral al constructorului comunismului?
— Foarte bine. Îndată ai să te convingi. Curînd, dădură buzna în birou vreo cîțiva inși în haine negre, cu măști pe față, și începură să-i snopească cu reteveiele după care îi prinseră două fire electrice de mîini și le uniră cu priza. O durere insuportabilă îi săgetă tot corpul și Arion își pierdu cunoștința.
Se trezi ud lioarcă. Fu stropit cu apă, apoi cărat, ca un sac, în altă celulă mai îngustă, cu un scaun de metal prins în dușmeana de beton, cu pereții zgrunțuroși, fără iluminare. După două ore iarăși fu scos și adus în fața unor persoane, care-l așezară la o masă și-l sfătuiră să scrie cum a complotat contra statului. Arion tăcea, absent la toate amenințările.
— O să mucezești în catacombele noastre! Gîndește-te bine ce faci!
Tăcerea lui îi scotea din sărite și cîteva zile nu i-au permis să doarmă. Ochii îi erau injectați, ieșiți din orbite… De el se apropiară doi medici în halate albe; unul îl ținu ca în clește de brațe, iar al doilea îi făcu o injecție în spate. Peste cîteva clipe, avu senzația că plutește, zboară prin nori, înaintea lui totul e senin, luminos, n-are frică de nimic, clipele trec fulgerător prin veacuri și epoci. Euforia îl făcu să-și piardă controlul rațiunii și nu mai pricepea ce se face cu el, auzind doar cuvintele: “Vorbește cine sînt complicii tăi la Kiev, Harkov, Cernăuți… Cu cine ai fost la Lalova…” Își reveni la starea normală după zece zile și zece nopți aproape nedormite. Era ca de vată. Abia atunci securiștii i-au permis să doarmă. Trezindu-se după o zi și o noapte de somn, Arion se închise din nou în sine, deveni stană de piatră, înțelegînd că chiar și după aplicarea stupefiantelor, kaghebiștii n-au putut scoate nimic din el. Era hotărît să întîmpine moartea, dar să nu cedeze… Simțea o durere necruțătoare în spate, în regiunea rinichilor… Își pierdu pentru a cîta oară cunoștința, fiind readus în simțiri cu apă rece ca gheața, închis în celula cu latrina bătută și un scaun de fier. Simți că începe să moară… Cineva stătea la ușă și-l întreba mereu:
— Cît o să te încăpățînezi, animală română, împuțită? Nu-ți pasă nici de familie, de copii. Îți înscenăm o evadare și nu mai calci iarbă verde. Te zătrim ca pe o gînganie!
— Pederaști afurisiți! scăpă Arion pentru prima dată o înjurătură și aceasta fu replica fatală.
— Așa-a-a? urlă unul dintre ei. Acușica vedem noi cine-i pederast.
Curînd, ușa se deschise vraiște și Arion fu scos la lumină, apoi dus în altă celulă, cu multe lămpi. Din urma lui, fu îmbrîncit un ins cu pieptul tatuat, cum se vede, întemnițat și el, care, zîmbind muieratic, cu buzele vopsite cu ruj, se apropie de Arion și începu să-l dezbrace. Neizbutind la prima tentativă, își dezgoli el corpul. Arion îi văzu faosul întins strună și abia acum își dădu seama de primejdie. Insul, cu o furie bestială, începu să rupă hainele de pe Arion, urlînd cu voce de fiară:
— Te vreau, tîrfo! O singură dată! Aici nu ne vede nimeni! Ha-ha! O singură dată!
Arion își adună ultimele puteri și întorcîndu-se, parcă neobservat… își înfipse degetele în beregata celui care încerca să-l violeze. L-ar fi strangulat, dacă n-ar fi dat năvală temnicerii.
Și iarăși începură coșmarurile. Fu din nou dus în camera de interogatoriu, terorizat brutal de un grup de trei anchetatori, cerîndu-i să scrie că are remușcări că a colaborat cu posturile de radio “Europa liberă”, “Deutsce Welle”, care au difuzat conținutul acelor foi volante, că intelectualitatea moldovenească rătăcită este convinsă că a greșit complotînd contra securității statului.
— O simplă depeșă, o publicație într-un ziar republican că te pocăiești și vei fi pus în libertate. Nu uita, că îți pierzi soția și copiii. Îți distrugi părinții. Ia pildă de la fratele tău, care nu dorește să-ți împărtășească ideile. Toată lumea a aflat acest lucru din publicația lui în ziar. Uite!
Și unul din anchetatori îi vîrî sub nas ziarul “Moldova Socialistă”, unde era reprodusă poza lui Dumitru și a lui Arion din anii adolescenței, iar mai jos — un protest pe un întreg subsol, împotriva “naționalismului român” de la Chișinău…
— Părinții mă vor înțelege, chiar dacă nu cunosc activitatea mea în detalii.
— O cunoaștem noi în schimb! făcu îngîmfat altul.
— Dacă o cunoașteți, de ce mă forțați să mă autodenunț?
— Se vede că vrei cu tot dinadinsul să înfunzi pușcăria.
Arion simțea o durere acută în șale. Rinichii fuseseră probabil zdruncinați, căci se urina în două cu sînge. O altă durere teribilă îl frigea în burtă. Tîmplele îi vuiau, de parcă îl lovise cineva cu muchia unui topor…
Își aminti spusele tatălui despre prizonierat. El se afla acum pe cîmpul unui război invizibil, căzut prizonier… “Trebuie să rezist. Nu mă tem de bătaia lor! Ei se tem de adevărul meu și vor să-l țină sub zece lacăte. Zăvoarele sînt multe și grele, dar de după ele vor răzbate suspinele poporului îngenuncheat… ”
Colaboratorii securității moldovenești erau devotați puterii.
Arion observă pe perete harta R. S. S. Moldovenești. Bîrcă aruncă și el o privire peste ea și-l întrebă mai împăciuitor:
— De ce ești atît de pornit contra puterii?
— Nu-ți pot explica. Ești o simplă mașină, tovarășe Bîrcă… Dumneata ești o simplă mașină de tocat mațe…
— De ce? deveni curios anchetatorul, păstrîndu-și calmul.
— Nu ești capabil să vezi adevărul. Crezi că pseudoadevărul, pe care-l știi din școlile partidului, este veșnic și absolut. Cîndva istoria…
— Ce ai cu istoria, rătăcitule? Doar pînă mai eri ai fost și tu membru de partid. Acuma ești exclus și cineva, care te-a primit în rînduriule lui tot o să pătimească… știi prea bine… Ce ai cu istoria? – repetă Bîrcă.
— Te va califica drept trădător, că ai ocrotit minciuna. Pe toți ne-așteaptă cîndva judecata.
— Ești luminat, măria ta, cum văd. Dar să terminăm cu lirica și să trecem la proza vieții. Nu uita în ce situație te afli. Spune, cine-ți sînt complicii?
— Nu am complici, tovarășe Bîrcă…
— Regret că nu vrei să fii rezonabil, tinere. Statul nostru lupta victorios cu dușmanii externi! Celor interni le venim de hac cît ai zice pește. O să-ți dai seama, dar va fi prea tîrziu.
Și Bîrcă apăsă pe un butonaș. Zîrnîi o sonerie. În prag își făcură apariția două santinele, care-l înșfăcară de subsuori și-l duseră iarăși în camera cu curent electric. În liniștea îngrozitoare se auzea doar răsuflarea călăilor în uniforme militare, cu steluțe aurii pe umere, care-și făceau sîrguincos meseria. Deodată, prin pereții groși, cenușii, ajunse pînă la el plînset de copii, ce semăna foarte mult cu al lui Ovidiu și al Veronicăi. “Tăticule, hai acasă, tăticule… ” Inima lui Arion zvîcni dureros și… coborî într-un abis să nu mai simtă nimic…
… Se făcea că plutește prin labirintul unor ziduri negre, căzînd tot mai adînc într-o prăpastie fără fund. Apoi dintr-odată zbură peste crestele stejarilor din dealul Lipăgăului, ce semăna mai mult cu crestele Carpaților înzăpeziți. Imașuri înverzite se succedau uluitor cu troiene înalte, cu lacuri albăstrii și pini mirositori.
Fețe cunoscute — tata Simion, mama Veta, sora Serafima, tușa Tița și moș Alexandru, Elvira, copiii păreau că-i flutură de jos din mîini, iar el zbura, zbura… O zînă necunoscută, cu fața rumenă și zîmbitoare, îi întindea mîinile albe-albe, ademenindu-l spre înălțimi în ceruri. ” Poate că-i moartea? îl fulgeră un gînd. Sau vreun înger?” Dar fețele dispărură și el din nou avu senzația că se prăbușește în hău. De la fund, păru că aude glasul lui Mihai Vlaicu. Sau poate al lui Vermeiuc?
… Cîtă vreme să fi trecut pînă își venise iar în fire, nu știa. Începuse să piardă simțul orelor, zilelor… Timpul curgea neînduplecat de greu. Era ud lioarcă, tremura tot și, prin vuietul ce-i vîjîia în creieri, răzbătea pînă la el glasul călăilor.
— Nici acum n-ai să vorbești? urlă unul dintre ei. Scrie, omule, ce ți se cere și toate se vor termina, că doar nu sîntem nici noi inchizitori din evul mediu.
— Faceți-vă mendrele mai departe, abia rosti Arion, simțind că limba nu-l ascultă… Lucrați, fraților! La treabă!
Cineva introduse iar firele în priză și din ochi îi săriră scîntei. Corpu-i prinse să joace ca o minge. Avea senzația că prin vene nu mai curge sînge, ci curent electric. Slobozi un răcnet neomenesc și căzu din nou în nesimțire. Cînd se trezi, zăcea la podele, în celula cu scaunul de fier și latrina astupată, într-un frig groaznic, numai în cămașă și în chiloți. Era ud pînă la oase. În întuneric, îi țiuiau urechile. Ca dintr-un haos îl chema ecoul urletului său ce-i mai stăruia în conștiință. Cînd se dezmetici de-a binelea, ușa se deschise și un gardian îi dădu o cană cu uncrop și o bucată de pîine.
Stătu un timp în cumpănă: să mănînce ori să intre în greva foamei? Și se decise: va lupta pînă la ultima suflare. Va ține piept întregii mașini de reprimare. Cale întoarsă nu există. “Dar cine mă va salva? Pe cine pot miza? se întrebă deodată Arion, ca după o lungă meditație să facă o descoperire senzațională, ce i-a fost călăuză întreaga lui viață: Cu mine este Dumnezeu! El mă va salva! El e în credința, în adevărul, în sufletul meu. ” Printre acele frînturi de gînduri, auzi, deodată, un alt răcnet omenesc și recunoscu glasul lui Vermeiuc. ” Înseamnă că e arestat și el? “Probabil că bătrînul era supus torturilor și puteau să-l omoare, căci avea probleme cu sănătatea, îl chinuia tensiunea arterială. Arion se sculă și, din ultimele puteri începu a lovi cu pumnii în ușa de fier.
— Ce strici ușa, dobitocule? se răsti la el temnicerul. N-ai odihnă?
— Dacă o să moară bătrînul, declar greva foamei și am să anunț organizațiile internaționale despre violarea drepturilor omului în U.R.S.S.… Transmiteți-i procurorului… Să vină procurorul!
— Uite la el, se miră temnicerul. A înviat. E ațos ca broasca. Cîtă bătaie mănîncă, dar dacă e dușman de clasă, dușman de clasă rămîne! Astîmpără-te, voi chema procurorul.
Arion socoti că a fost prima lui “victoprie” obținută în cazematele kaghebiste, fiindcă nu mai auzi niciodată strigătele disperate ale bătrînului Vermeiuk. Veni la el un procuror tinerel, slab, înalt, cu un negel pe frunte. Părea somnoros, căsca și aducea de la el leacuri.
— Aveți vreo declarație, cetățene Inereanu? și deodată, uitîndu-se prudent în părți, îi zise: scrie o petiție cu toate argumentele și amănuntele, care s-au întîmplat aici în celulă. Voi încerca s-o transmit la instanța superioară de supraveghere.
— Nu voi scri nimic! Aveți grijă de bătrînul Vermeiuk…
— Locul de-aici nu este compartimentul de lux al vagonului, unde călătorea el spre București, cu intenția de-a trăda patria.
— Care e patria dumitale, tovarășe procuror?
— U. R. S. S.
— Dar dacă Patria dumitale va fi mereu cucerită de turci, tătari, austrieci, poloni, ruși… Înseamnă că, de fiecare dată, cînd te cucerește un altul, îți aduce patria lui de import?
— Lasă politica! se îndîrji procurorul. Am să fac un apel față de anchetă, ca să fii trimis la balamuc, îl mai preveni tinerelul, netezindu-și negul de pe frunte. Să vedem dacă ești teafăr sau, vorba ceea, țîcnit. Asta ți-o pot promite… Și-ți mai pot comunica una. Soția dumitale a plecat din Chișinău. Cu tot cu odrasle. Era mîhnită după ce a citit articolul cumnatului din ziar… Acuma ai grijă de părinți. Ei sînt unicii, care te așteaptă acasă. Crede-mă că îți vreau binele.
— De ce îmi vrei binele?
— Intenționez să urmez studiile la Institutul Relațiilor Internaționale.
— Atunci spune-mi, te rog, cîte zile și nopți mă aflu în cazematele voastre?.
— Treisprezece zile și treisprezece nopți.
La cîteva zile, Arion avu o confruntare cu Nichifor, care tremura ca varga și făcea depoziții adevărate despre activitatea lor la Moscova și Chișinău, împreună cu membrii partidului “Copiii serenadelor”, despre hotărîrile și deciziile Congresului de la Lalova… Arion le nega în continuare pe toate, sau cel puțin se abținea de la comentarii asupra celor mărturisite de Nichifor și înscrise pe bandă de magnetofon. După confruntare, Bîrcă le rezervă în mod special timp ca ei să discute în doi. Știind că pereții K.G.B.-ului sînt înzestrați cu microfoane camuflate, Arion se decise să-l întrebe:
— De ce le torni pe toate ca din găleată? Doar totuna pentru asemenea palavre vei sta la dubă. Călăii aceștia n-au să te cruțe. Trădătorii n-au fost cruțați nici de un regim al istoriei. Știi lucrul acesta destul de bine.
— Mi-au promis c-o să mă elibereze. M-au snopit în bătaie, m-au încercat la electroșoc. Nu pot rezista… Și Nichifor începu să plîngă ca un copil. Asemenea sălbătăcie nici în filme n-am văzut… Ce să fac să scap de bestialitatea lor, Arioane? O să ne omoare… Iar eu mă tem… Am soție, copii, lucru…
— Te-ai prefăcut într-o capră, Nichifor! Mi-i milă de tine. Așteaptă să-ți dea drumul deseară, rosti Arion cu voce stinsă și mai mult nu dori să vorbească.
* * *
După ce sfîrși întîlnirea cu alegătorii, Sokoliuk cu apropiații lui organiză un zaiafet la Chitca. Pe două foi de cort, stăteau bucate și băuturi alese. Fusese invitată elita raionului, oaspeți necunoscuți celora din sat.
Mîna dreaptă a lui Sokoliuk era Mitru Inereanu, cu chelia strălucind în lumina lămpilor electrice, ce spînzurau din copaci. De la Chișinău fuseseră aduse duduițe frumușele, care, fără pic de stinghereală, se alipiră, parcă urmînd legile protocolare, de cîte un bărbat. Mesenii se ospătau pe cinste. Securitatea le era asigurată de bodygarzii lui Sokoliuk — niște vlăjgani de la secția sportivă a școlii din dealul Lipăgăului, care, tupilați printre tufari, vegheau prudent ca cineva să nu strice zaiafetul. Pe Mitru îl acostase o duduie din cele mai elegante, care ciocnea întruna cu el pocalul de șampanie, consolîndu-l parcă după înfrîngerea la procesul din ajun.
— Să ne dea, să ne stea! o îndemna el în culmea veseliei.
— Cu-cu! răspundea seducător domnișoara.
În toiul petrecerii, Sokoliuk îl prezentă pe Mitru ca cel mai de seamă bărbat de prin părțile locului, viitorul real al moldovenilor:
— Știe să privească treaz lucrurile, îl caracteriză șeful abatorului. N-a aderat la politica de turmă a moldovenilor. Cine are economia în frîu, acela dictează de pe tron. Moldovenii, cică, vor s-o rupă cu rușii. Aceasta nu se va întîmpla niciodată! Cine o să le dea gaze, petrol, cărbune? Cine o să le cumpere roșiile, ardeii, vinurile? E destul să le închidem electricitatea și s-a zis cu toată mișcarea națională…
Mitru înfuleca de-i trosneau fălcile, o cuprindea pe duduie, iar cînd i se oferi cuvîntul, ridică mîna stîngă-n sus cu pumnul strîns, de parcă ținea să facă o declarație, și-i asigură pe toți:
— Cît sînt eu viu, prin părțile locului va fi ordine și pace!
Era dublu mulțumit în acea seară. Sokoliuk îi asigurase o nouă garsonieră la Telenești și un autoturism “Moscvici” pe gratis, în afara rîndului. Avea prilej să se veselească și acum o curta pe duduia Ina, simțindu-se printre oaspeți mai bine ca printre ai casei.
— Să nu creadă naționaliștii că vor activa din voia lor, îl susținu pe viitorul candidat unul dintre oaspeții veniți de la Tiraspol. Avem mijloace destule, pentru ca populația de dincolo, nemulțumită, să fie înarmată în orice clipă și să dea ripostă. Pur și simplu, cei de la Frontul Popular nu-și dau bine seama de toate cele ce se întîmplă.
— La o adică, s-ar putea să porniți și un război? întrebă în glumă Mitru.
— Și de ce nu, fîrtate? Cînd cineva îți zice că ești venetic și te silește să-ți iei tălpășița, iar tu ți-ai adus aici părinții din Rusia, aici ți s-au născut copiii, ai făcut casă, masă, ai serviciu, ce îți mai rămîne să faci? Nu uitați: în spatele nostru este Moscova, unde oricînd vom găsi înțelegere.
— Mai dați-o încolo de politică, propuse Sokoliuk, ridicînd din nou paharul. Pentru fetele frumoase de la Tiraspol. Cele mai fermecătoare cocote din toată stînga Nistrului!
Șampania curgea gîrlă. Cîțiva bărbați, în haine militare, pîrpîleau frigărui din carne proaspătă de purcel de lapte. Lui Sokoliuk și lui Mitru li s-a adus cîte-o porție aromată și aburindă. Toată lumea se pili de-a binelea și începură cîntecele. Pe o masă pregătită din timp, dansau acum, rînd pe rînd, dudui extravagante, dezbrăcîndu-se treptat și demonstrîndu-și erotic rotunjimile.
O parte din bărbați erau pasionați doar de băutură și mîncare, privind ca niște imbecili dansatoarele. Mitru însă se prinse în dans și degrabă sudorile începură să-i curgă șiroaie. Gras și neîndemînatic nu se înscria în această frescă bahică.
Puțin mai încolo de rugul unde sfîrîiau frigăruile, fusese adus un clit de pături militare, din care luau perechile ce doreau să se retragă pentru cîteva clipe în desișul tenebru al pădurii din preajmă.
La Chitca se instalase infernul cel adevărat, pe care Mitru, altădată, putuse doar să și-l imagineze. Mintea lui savura cele mai crude plăceri din subconștientul omenesc. Chemă duduile în pădure, una după alta, deoarece o putea prefera pe oricare. Sokoliuk îl prevenise:
— Sînt proprietatea noastră în această seară. Alege-o pe care poftești. Le-am plătit din gros și n-au dreptul să te refuze… Așa că dă-i bătaie, freacă-te ca un cal chior, nu cruța iepele… Să ne veselim!
Din magnetofon răsuna muzică veselă pentru toate gusturile. Deodată, peste crestele copacilor se rostogoli, volnic și maiestos, cuprinzînd împrejurimile, proaspătul “O, libertate, scumpă libertate!”… Cei de la masă, în orgia sindrofiei, chiuiau, urlau și dansau stil “șeic”, nici să le pese de cuvintele exprimate de șlagărul național. Mitru avea grijă doar să intre cu una și să iasă cu alta din pădure, deși de la a cincea sau a șasea putea doar… să latre la nudurile vii. Prefera, precum le spunea sexul oral. Cu mintea lui tulbure, a încercat să le treacă “la strungă”, dar și aici se poticni… Adormi buștean, sub un nuc bătrîn, scorburos, unde, dormea în copilărie, cînd venea să pască vacile… În zori, cînd sindrofia luă sfîrșit, bărbații-santinele avură grijă să-i “culeagă” pe toți acei care dormeau prin tufișuri perechi, neperechi, și să-i ducă acasă…
S-au reîntîlnit a doua seară, să se dreagă. Sokoliuk avea vocea răgușită, aproape pierdută. Mitru socoti că e timpul să-i mărturisească patronului toate cîte credea el că trebuie să i le spună:
— De azi înainte vreau să ne considerăm frați de cruce, tovarășe Sokoliuk, porni el cînd s-au așezat la masă. Doar am fost împreună în diferite situații… Chiar și la București am ajuns! Dacă ești de-acord, trebuie să urmăm ritualul bine cunoscut: să ne tăiem puțin o venă de la mînă și să picurăm sînge pe batistele, pe care le vom purta totdeauna în buzunarele de la inimă.
— La ce bun? se miră Sokoliuk. Doar ai un frate…
— E o creatură. Singur nu știe pe ce lume se află. Luptă contra binelui! Mie puterea sovietică mi-a dat studii, situație, serviciu, pîine pe masă, muieri în pat… Mi-i bine; super penis non saltus!.
— Dumneata cu adevărat ai absolvit dreptul? întrebă deodată Sokoliuk.
— Astăzi toată lumea se străduiește să aibă studii mari!
— Așa e, frate! aprobă Sokoliuk chibzuind poate o nouă stratagemă. Scoase din buzunar băsmăluța ca și Mitru pe a lui, apoi își pișcă ușurel un capilar cu lama. Roșul sîngeriu făcu din două-trei picături o floare de trandafir pe băsmăluța de un alb imaculat, lățindu-se treptat pe mătasea fină. ” Straniu, se găndi Sokoliuk, luînd batista lui Mitru, cît de diferiți sîntem, dar sîngele nostru nu se deosebește cu nimic. ”
— De azi înainte mă vei urma în toate. Eu sînt fratele tău mai mare!
— Și eu cel mic! parcă raportă Mitru.
După ritualul înfrățirii, Sokoliuk îl angajă, clandestin, pentru o sumă frumușică pe jumătate de salariu și cînd plecau prin sate în campania de agitație, Mitru adesea era petrecut de șoaptele oamenilor: “Uite-l, e fratele șefului de la porcărie… ”

Cu fiece zi și simpatizanții Frontului Popular sporeau. În Moldova, o dată cu schimbările survenite la Moscova, se întețea valul mișcării de eliberare națională. Ziarele publicau articole tot mai îndrăznețe și situația prinse a se schimba ceas cu ceas. La sate, țăranii simțiră un val de mîndrie și demnitate, anihilat odinioară pretutindeni. Toți umblau în cruce: ca să schimbe vremurile, moldovenii au limbă maternă, care trebuie să fie oficială, de stat. Erau date publicității documente de arhivă, luau cuvîntul felurite persoane și personalități, care, peste noapte, din comuniști înveterați se prefăcuseră în patrioți înfocați. Se dădeau drept “oameni de bună-credință”. Coloanele reprezentanților Frontului Popular se completau cu acești tipi. Numai Mitru și Sokoliuk, un timp, nu se dezmeticeau ce se întîmplă. Curînd, veni la ei un bărbat între două vîrste, de la Tiraspol, adunîndu-i la o masă din cabinetul lui Sokoliuk.
— Situația politică se schimbă vertiginos și, la momentul de față, devine imposibil orice control, le aduse la cunoștință bărbatul. În cadrul serviciilor noastre de la Chișinău și Moscova, a avut loc o întrunire extraordinară cu participarea conducătorilor politici de cel mai înalt rang. S-a hotărît a nu împiedica mișcarea de eliberare națională a moldovenilor și a tuturor celorlalte popoare. Însă… banii partidului, economia se află în mîinile noastre și pe acest temei s-a făcut o strategie de viitor. S-a convenit ca toți lucrătorii de partid, toți securiștii activi, din orice regiune a U. R. S. S.-ului, susținîndu-se reciproc, să se infiltreze în coloanele mișcărilor de eliberare națională. Să cucerească, la prima etapă, pîrghiile politice-cheie. Iar cu bani, din umbră, să creeze agenți economici puternici… În fruntea mișcării de eliberare națională, acum s-au aburcat țipătorii care se pricep doar să strige și să îndemne gloatele. Foarte curînd, masele vor înțelege că pentru a trăi bine, e nevoie de bani, iar banii sînt în mîinile noastre și îi vom manipula cum ne convine. Deci voi trebuie să vă restructurați, să începeți a susține masiv mișcarea de eliberare națională, să cuceriți mandatul, pe urmă… veți primi indicațiile de rigoare. Deocamdată, strîngeți cureaua. Noi, comuniștii, ca și cum am pleca în ilegalitate, dar economic vom dirija societatea. Serviciul securității și oamenii lui nu au alternativă în nici o altă structură din societatea noastră…
Vorbele tipului i-au pus la grea încercare pe Mitru și pe Sokoliuk. Nu-și puteau închipui cum vor ieși mîine-poimîine în fața maselor, să anunțe că susțin politica Frontului Popular.
Trecuseră doar cîteva zile de la orgia de la Chitca și Mitru simți că ceva-i în neregulă. Avea dureri acute mai jos de brîu. Îi erau cunoscute. Căpătase iarăși boala dragostei, în acea seară, și “fratele mai mare”. Plecă de urgență la Chișinău, apleînd la serviciile unui venerolog cunoscut, care-l trată o săptămînă în mare taină.
— Prea mult păcătuim în viața asta, îi mărturisi Mitru lui Sokoliuk. S-ar cuveni să ne-astîmpărăm.
— Însoară-te, frate.
— E timpul. Am o candidatură și cred c-o să mă decid.
— Mă prind să-ți țin pirostriile. Îmi place acest ritual moldovenesc.
— Te iau nun mare
* * *
La școala din sat, Mitru fusese un elev isteț și năzbîtios. Tata Simion avea adesea dificultăți din cauza lui cu profesorii. La recreații, ba era sus în clopotnița bisericii, care se afla lîngă școală, ba îl bătea pe vreun elev nitam-nisam. Cînd venea vorba de carte, nu prea asuda. Absolvise școala medie cu note mijlocii. Invidios pe fratele Arion că învață la Moscova, la relații internaționale, hotărî să urmeze și el Dreptul la Chișinău. Susținu examenele de admitere, fără mari probleme, deși concursul era din cele mai mari. Majoritatea pretendenților aveau armata făcută, sau stagiu de muncă. Unii veniră la admitere chiar în uniforme soldățești, de parcă căzură direct de la manevrele militare.
Anii de studenție se călătoriră în mare tristețe pentru el. Colectivul era alcătuit din studenți aflați în pragul celei de a doua tinereți. Cei mai mulți — căsătoriți, cu interese de carieră. De la primul an de facultate se formaseră gășculițe, fiecare întrunind un anumit cerc de persoane cu anumite interese. El își găsea refugiu la tinerii de la alte facultăți. Mai ales la acei de la Litere, Ziaristică și Istorie. Își făcuse un prieten, Mihai Staicu, un băiat de la istorie, fire veselă, un bun fotbalist. Amîndoi hoinăreau în zilele de odihnă la Lacul Morilor, discutau felurite probleme de care erau frămîntați tinerii la Chișinău, dar mai ales despre faptul că interesele naționale sunt știrbite. Se revoltau de tot ce se făcea aici, că se vorbește numai într-o limbă… Apoi împreună au dorit să recurgă la o aventură amoroasă de răsunet printre studenții moldoveni. La cămin, locuiau și mulți negri din Africa, care acostau și iubeau fetele, mai ales pe cele moldovence. Era un lucru arhicunoscut și indiscutabil. Au fost și cîteva nașteri extraconjugale, au fost și căsătorii, pentru ca fetele noastre de la Băcioi, sau Durlești să se călătorească, stabilindu-se cu traiul în mijlocul vreunul trib de aborigeni din Bandustan… Mihai i-a propus lui Mitru ca s-o acosteze pe Silva Oceciucu, o studentă buzată și minunată din centrul Africii, care-și făcea studiile la Matematică. După o lună de zile, bravii studenți beau împreună cu Silvia rachiu în cafenea și improvizau cîntece tribale. Apoi au venit cu ea la cămin și le-a reușit s-o convingă că ar fi păcat să plece din U.R.S.S., fără a face și ea dragoste cu albii… Silvia s-a unit fără de probleme, mîngîindu-i pe amîndoi consecutiv o noapte întreagă, încît amicii, în zori, se pomeniră vlăguiți, sleiți de puteri ca niște armăsari după o cursă istovitoare… Numai Silvia îi ținea pe-amîndoi de mînă și-i ruga să nu o părăsească, fiindcă foarte mult i-a plăcut sexul sovieticus. Despre fapta lor au aflat la rectorat și, numai cum veni primăvara, Mihai Staicu, fiindcă era student bun, a fost trimis să-și continue studiile la Moscova. Acolo, prietenul se întîlnea mai des cu Arion. Mitru tînjea după el la Chișinău. Cerca să-și găsească ocupații cît mai interesante. Era pasionat de literatură, scria versuri. Frecventa seratele de creație ale scriitorilor și încercase și el să publice ceva. Își citi la cenaclul “Miorița” un ciclu de versuri. Despre “geana talentului” său a vorbit o dată în treacăt însuși Paul Mihnea. Dar foarte curînd renunță la cariera literară. Soarta lui luă o turnură neașteptată, după ce îl întîlni pe Artiom Lazarenco, un student de la anul trei, fiu de savanți bogați, care-l invita deseori la ei la vilă. Acolo aveau la dispoziție și un pahar cu vin bun și o prietenă… Deveni o obișnuință să plece în weekend, cînd cu părinții acestuia, cînd singuri, la vila de la Holercani. De la Ineasca nu primea aproape nici un ajutor, doar știri că tata era mîndru că cel de-al doilea fecior învață la Juridică și face progrese în literatură, încît chiar maiestrul Mihnea l-a vorbit de bine. Altceva nu avea ce aștepta. Tata Simion îi scria epistole, povățuindu-l să fie econom. Uneori, primea scrisori și de la mama Veta, care nu apucase să facă școală sovietică și-i scria cu alfabet latin. Avea un scris îngrijit, deprins de la școala românească și de fiecare dată îl chema să mai vină pe-acasă, că-i e dor de el… Mama începuse să sufere de ficat, mereu îi pomenea c-o să moară și-atunci n-o să-l mai vadă… Răvașele mamei îl înduioșau și-l amărau pînă la lacrimi. Tocmai într-o asemenea dispoziție îl surprinse într-o zi Artiom — trist și abătut.
Uimit, îl întrebă ce are, dar, deoarece răspunsul întîrzia, observă scrisoarea de pe pervaz. O luă și parcurse cu ochii primele rînduri. Apoi îl scrută pe Mitru și-l întrebă scurt:
— De la cine-i?
— De la mama, răspunse el cu voce stinsă.
— Da-a, făcu lung colegul, ai niște părinți neprevăzători…
Privirile lui iscoditoare și glasul sec, cu care pronunță ultima frază, îl scoaseră pe Mitru din amorțire. Trase atent scrisoarea din mîinile colegului și zise prefăcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic:
-— Lasă, a fost un moment de slăbiciune. Mi-a trecut…
— Socoate că n-am văzut nimic, răspunse parcă pe alt ton Artiom, dar lui Mitru nu-i scăpă nuanța de interes vădit. Își aminti că, acum trei săptămîni, un alt coleg de la Litere fusese exmatriculat, fiindcă cineva îl denunțase la comitetul de partid al Universității că păstra un simplu carnețel cu versuri de Lucian Blaga, Octavian Goga și alți poeți români, copiate cu alfabetul originalului. Nu se gîndise vreodată că scrisorile mamei ar putea să-i facă probleme la facultate.
Artiom era un băiat bine crescut, moldovean, absolvise școala rusă în oraș. Putea lega bine cuvintele în graiul matern. Părinții nu vorbeau cu el în limba strămoșilor, deși o cunoșteau foarte bine. Taică-său era savant-filolog, cu nume în republică, specialist în limba contemporană moldovenească, după cum prefera să-i spună. Ceea ce-l frapa era că Artiom avea totdeauna bani și nu se zgîrcea să cheltuiască sume frumușele, îmbiindu-l prin restaurante, cafenele, la cinematograf, la teatre, comentînd sau filozofînd cu mare pasiune, solicitîndu-i opinia și tot el oferindu-i răspunsul, atunci cînd Mitru nu știa ce să răspundă.
Odată, la mai mult timp după întîmplarea cu scrisoarea, ca să nu-i trezească suspiciuni, îl întrebă ca printre altele:
— Ce-ți mai spune fratele Arion?
— De cînd a plecat de-acasă nu prea corespondăm, sîntem firi cu totul diferite, îi răspunse Mitru, fără a bănui ceva. Într-o vacanță m-a provocat la niște discuții ce nu mi-au fost pe plac. De-atunci ne-am cam înstrăinat…
Artiom lăsă să se scurgă o pauză mai îndelungată, apoi îl întrebă:
— Ce-ai face dacă te-ar ruga să conduci un partid?
— Ce fel de partid? nu înțelesese Mitru.
— Să presupunem, un partid în ilegalitate… De renaștere, pentru ca Moldova să se reunească cu România?
Mitru avu o tresărire. “Vasăzică iată încotro bate vicleanul?” Își aminti îndată de studentul exmatriculat, de răvașul mamei Veta, de privirea scrutătoare a lui Artiom. Nu-și dădu pe față bănuiala și răspunse cît putu de calm:
— Lasă-mă-n pace cu asemenea prostii.
Artiom însă nu-l lăsă.
— Dar dacă ți-ar propune chiar Arion s-o faci?
— Nu mi-a propus și nu-mi va propune, că ce are dînsul cu politica?
— Dar ce preocupări are?
— Face studii serioase, a însușit și vorbește la perfecție araba. Celelalte pasiuni nu mi le împărtășește.
Tăcură un timp, fiecare cu gîndurile lui. Pauza se lungi și deveni incomodă. Primul întrerupse tăcerea Artiom:
— Ce-ar fi să începem lupta cu naționaliștii de la Universitate?
Mitru își dădu seama cine este Artiom, ce servicii îndeplinește și de unde are bani. La facultate se știa că mulți dintre studenții de la Drept frecventează instituția de lîngă Planetariu, dar cine ar fi aceste persoane era un mare secret. Totul se reducea la simple presupuneri. Zvonurile însă circulau prea intens, ca să fie lipsite de temei. Plus că, aproape în fiecare an, la Universitate se operau exmatriculări și nu pe toate le puteai clasifica prin nereușite în sesiuni.
— Să știi că-i o idee! o luă Mitru atent. Dar nu daiboj, să mi se plătească biștari. M-am săturat de foame și mizerie…
Și răsuflă ușurat. Îi plăcu și lui cum o întorsese, mai ales cînd văzu că Artiom se luminează la față.
Mai departe lucrurile se desfășurară cu o neînchipuită repeziciune. În aceeași zi, Artiom îl conduse într-un oficiu, la un trust de construcții capitale, unde îi aștepta un bărbat între 35 și 40 de ani, cu o mină severă, gravă chiar. Vorbea frumos, ca românii de peste Prut.
— Viorel Cibotaru, se recomandă el, ca Mitru să-l recunoască pe colegul de facultate de la cursul superior. Îi explică pe îndelete cît de nobilă misiune este colaborarea cu serviciile secrete ale statului, care sînt condițiile securității. Dacă se decide, va trebui să-și depună semnătura pe un jurămînt. Nerespectînd și divulgînd vreodată acest secret, se poate alege cu urmări imprevizibile.
— Am înțeles că mi se propune să fiu pîrîtor? se prefăcu mirat Mitru.
— În limbajul lui Dzerjinski, chestia asta se numește colaborator, preciză calm Viorel Cibotaru, netezindu-și fruntea lată și mustața îngrijită.
— Și care va fi misiunea mea?
— Simplă de tot. Dar mai întîi de toate trebuie să fii băiat cultivat. Să știi a provoca și susține o discuție pe teme istorice, literare, politice, în care să te prezinți ca un simpatizant al idealurilor de renaștere, al repunerii în drepturi a limbii române, al reîntregirii țării etc. Vei citi din fondul secret toată publicistica lui Eminescu… Și în acele discuții improvizate, neapărat o să-i depistezi pe acei care vor fi în obiectivul nostru. Vei prezenta și cîte o dare de seamă despre cutare sau cutare persoană, de care o s-avem nevoie… Remunerarea nu te va deziluziona. Vei primi soldă lunară, vei avea anumite favoruri, atît în cadrul facultății, cît și în afara ei: îți vei petrece weeke-end-urile la întruniri și recepții cu delegații străine, vei călători peste hotare. La finele studiilor vei fi repartizat la un serviciu prestigios, unde o să continui să îndeplinești misiunile noastre…
— Cîtă vreme o să îndeplinesc aceste misiuni?
— Toată viața, încheie sever Viorel Cibotaru. Este în interesul tău personal. E de datoria ta ca cetățean al U.R.S.S. Naționalismul oricînd poate periclita integritatea țării.
— Pe cine va trebui să urmăresc?
— La început vei trece cîteva teste de încercare. Nu propunem oricui asemenea servicii. Fii mîndru că te-am ales pe tine. Te urmărim de cînd erai elev la școala din sat.
— Care-i prima misiune ce mi-o încredințați? săltă Mitru din loc de bucurie că el e alesul acestor oameni curajoși, despre care a auzit multe, a privit la televizor, a citit.
— Pentru început îmi vei prezenta o amplă informație despre relațiile tale… cu fratele Arion.
Mitru simți fiori de gheață în spinare. Cum să-și vîndă propriul frate? Există lucruri sfinte! Observă chipul special al lui Artiom, dar se prefăcu că nu vede nimic.
— Înseamnă că ne-am înțeles, conchise imperturbabilul Viorel Cibotaru. Ai la dispoziție cîteva zile. Te așteptăm cu plinul.
Cîteva nopți, Mitru nu prea avu somn, înspăimîntat de-a binelea de propunerea lui Viorel. Reconstituise toată viața lui, în sînul familiei, dragostea și admirația sa față de fratele Arion. Cînd erau mici, părinții îi îmbrăcau în pantaloni negri cu pachioaște, se duceau împreună la nunți, au alături de ceilalți copii aduși de părinții lor și se amuzau, cum maturii, neavînd altă muzică, se apucau de mîini, cîntau din gură și dansau cu foc. Atunci nu erau magnitefoane, picupuri. Nici patefon nu era în satul lor. Se aduna atîta lume și era atîta căldură… Apoi clipele din zilele senine ale primăverii, cînd cu alți băieței hoinăreau pe drumul codrilor pînă la lacul din dreptul Leușenilor, plecările în noaptea de Paști la biserica de la Rădeni. Toți pedagogii raionului atunci erau în picioare, pentru a nu admite ca școlarii să sărbătorească ajunul sfintei sărbători. Îi smotreau, îi preveneau, îi alungau pe la casele lor. Copiii însă știau ale lor. Mitru, împreună cu toți camarazii lui, în acea noapte trăia clipe de vis. Numai spre zori, cînd toți sătenii se întorceau pe drumul Lipăgăului de la sfințit pasca, plecau și ei spre casă… Mai avea în memorie amintirile anilor de școală… Cu chiote și strigăte haiducești, cu poponețe aprinse se întorceau serile de la “Luminițele” școlare, care se sfîrșeau tîrziu. Își mai aminti cum, împreună cu fratele Arion, se duceau cu uratul de Anul Nou și cu colinda de Crăciun. Înfruntînd nămeții, cu dîrjale și nuiele, mergeau pînă în fundătura satului, pe la toate neamurile… Dacă se certau cumva cu mama, care avea obiceiul să-i dojenească, fugeau la bunelul Nică, care-i primea bucuros și le dădea nuci dintr-un sac mare și prune uscate. Bunelul Nică, în Balțata, o țarină de peste Ciuluc, săpase o fîntînă, unde lumea venea să bea apă bună cu ciuturiță și găleată de lemn. Toată Ineasca îi zice locului “fîntîna lui moș Nică “. Și ei se mîndreau că multe locuri din satul Ineasca sînt legate de neamul lor. Și tata nu o dată le spunea că în valea Inului, de unde își avea proveniența denumirea satului, a descălecat pentru prima oară neamul lor, răzeși de viță, gospodari veniți de lîngă tîrgul Ieșilor.
Adeseori își amintea de bunelul Nică. Tata mamei. Bătrînul învinse toate grozăviile timpului. După divorțul cu ce-a de a treia soție, bunica de pe mamă, nu s-a mai căsătorit. A trăit singur peste 40 de ani, într-o căsuță mică, dar în care toți nepoții găseau mîngîiere și căldură. El le meșterea jucării din peticele și ciocălăie, meșterea capcane de prins șoareci, le spunea pătărănii și întîmplări din viața lui zbuciumată, interesantă. La vîrsta de 90 de ani mergea cu el și cu Arion, iarna, trăgînd după ei sania, să aducă lemne. Era o mîngîiere și un veșnic refugiu. Și a fost bunelul un om deștept, citea mereu Biblia și credea în Dumnezeu. A avut mințile întregi, pînă la ultima răsuflare. I-a lăsat îndurerați la 96 de ani împliniți pe toți cei 27 de nepoți…
Tata, ca învățător, era stimat în Ineasca. Mama, o simplă țărăcunță, se pricepea la croitorie: le cosea hăinițe și-i purta curăței. Mai aveau norme pe deal și lucrau în sudoarea frunții, părinții, luîndu-i și pe ei la prășit, să știe cum se crește pîinea. Oricum, au fost o familie frumoasă, tata și mama se mîndreau cu cei doi feciori.
I-au educat parcă pe amîndoi la fel și ei, ambii frați, au pornit pe aceeași cale. În casa lor, tata, în serile lungi de iarnă, le recita poezii de Coșbuc, Ispirescu, “Doina” lui Eminescu, ceea ce învățase și el la școala românească. Mama și tata cîntau adesea, pe două voci, o poveste de dragoste dintre un sergent și o fată dintr-un sat “Aninoasa”; mama cînta de răsuna casa “Þărăncuța“, mai ales la vreo petrecere.
Apoi au venit anii răzlețirii. Cînd Arion pleca la armată, mama plîngea și le spunea: “Buni băieți ați fost la mama, dar de acum nu veți mai dormi niciodată într-un pat alături… ” Și așa a fost să fie. Străinătatea și timpul i-au îndepărtat. Materialicește, părinții totdeauna au dus-o greu și nu i-au putut ajuta mult în anii studenției. Arion suportă povara, iar el, de cum a sosit la oraș, s-a avîntat în iureșul vieții, înțelegînd că aici dictează și dirijează… buzunarul. La fiece pas, trebuia să scoți banul din chimir, ca să demonstrezi că nu ești o surcică, o coajă de semință de floarea-soarelui, adusă de vînt la capitală. Doi ani s-a chinuit, alături de alți colegi, cu părinți mai în stare.
De la o vreme, deveni îndîrjit, nemulțumit. Și dacă colegii lui își mai permiteau să-și petreacă timpul la vreo cafenea, în societatea vreunei domnișoare, să se distreze cu muzică și șampanie, el era nevoit să stea închis între pereții odăii de la cămin și să tocească mereu doctrinele construirii comunismului. Cîndva, cînd nu va mai fi, se gîndea el, oamenii se vor bucura de toate bunătățile acelui comunism. Deocamdată însă realitatea îi oferă altceva. Băieții mai șmecheri din jurul lui își făceau carieră, protecție fie prin rudele ce-i sprijineau, fie printr-o căsătorie reușită. Unii îi condamnau, alții se șușoteau pe la spatele lor, dar ei izbutiseră să prindă pasărea măiastră. Uite, colegul Maxim Ganasulcă, o lichea și un conformist, a chitit momentul cînd fiica ministrului îi trecea pe sub geam, a stropit-o cu apă, dînsa a început să se revolte apoi s-a prins în cîrlig. Înalt, frumos, dar care a absolvit facultatea nepricepînd deosebirea dintre cuvintele “evoluție “și “revoluție”, Maxim a cucerit-o ca un Adonis. După nuntă, s-a pricopsit cu apartament, automobil la scară și frecvente călătorii în străinătate. Desigur, împreună cu soțioara, în componența unor delegații sindicale… După acest mariaj reușit, cei din jur nu-l mai socoteau pe Ganasulcă de prost. Iar el era mereu serios și plin de importanță, alături de noile lui rude…
Toate-acestea se petreceau în fața ochilor lui Mitru. Adesea se gîndea cum să facă și cum să dreagă, ca să nimerească în cohorta protipendadei, unde nu fiecare putea să se infiltreze, dacă nu recurgea la mașinații și șmecherii. Acum însă i se propunea să-și vîndă fratele, să devină turnător! Fuma țigară după țigară. Colegii de grupă îl vedeau schimbat și îl întrebau ce necazuri are, ce-l frămîntă. Le răspundea aiurea:
— Mi-a dat Dumnezeu un ștreang, să-l folosesc, dar m-am abținut și acum îl port în diplomat… Cum credeți, e o situație plăcută?
Afară stăruia o toamnă blîndă, cu rod bogat. Oamenii păreau mai buni, mai indulgenți și doar deasupra destinului lui Mitru se abătuseră nori negri și zdrențuroși, aidoma banilor învechiți, care îl ademeneau ca pe-un narcoman începător, să guste din drogurile pe care le-a încercat și la care nu mai poate renunța.
* * *
Tîrziu, cînd peste sat se lăsă liniștea, ai casei s-au dus la culcare. Arion și Angelica lui Efimie Eșanu, mai stăteau pe banca de la poartă. Fata ațipi cu capul pe umărul lui, dar se trezi peste cîteva clipe, și-l sărută pe buze. Arion avu o tresărire pe care demult n-o mai încercase…
— Angela… murmură el. Sînt om în vîrstă, iar tu un copil, nu te juca cu mine…
— Ei și? Ce contează anii? Nu m-am simțit cu nimeni așa cum mă simt cu tine. Mi-ai cotropit inima, ești bărbatul la care am visat.
— Angela, spuse Arion, te așteaptă un viitor frumos, alături de un băiat tînăr și inteligent. Pe cînd eu…Eu am numai trecut. Am dorit cu toată ființa să reușesc ceva, dar n-a fost să fie. În încercarea mea n-am avut mulți doritori să-mi împărtășească destinul. Poate voi avea cel puțin urmași.
— Printre acei urmași voi fi eu, ținu să-l asigure Angelica. Greutățile nu mă sperie și nici lașă nu sînt.
— Nu ești… și Arion, întîmplător, îi atinse obrazul fierbinte.
— Nu-ți închipui cîtă plăcere și fericire îmi prilejuiesc plimbările prin livada Prihonului. E o frumusețe de rai, cu miros de ierburi, copaci înfloriți și murmurul apelor de izvor, ce curg domol la vale, spre Ciuluc. Și tot atunci se întrebă:— Cum se întîmplă ca un izvor atît de dulce, cristalin, își duce apele spre o gîrlă lenoasă și puturoasă, ca Ciulucul nostru?… Mergi să ne plimbăm pînă acolo, peste rîu.
— E prea tîrziu.
— Ba e cea mai romantică oră pentru doi oameni ce au atîtea a-și spune. Mă aflu în vacanța de vară, de unde trebuie să mă întorc la facultate, cu cît mai multe impresii romantice… Am fost la fratele meu, la Drochia. E polițist. M-a dus prin multe locuri, dar m-am plictisit… Cu tine mi-i bine…
Arion aprinse o țigară, trase cîteva fumuri adînci în plămîni și se ridică.
— Nu-ți face rău fumul de țigară? – o întrebă Arion.
— Dacă aș ști că mi-ar fi de folos, aș începe și eu să fumez, spuse Angelica, luîndu-l de mînă.
— Doamne ferește!… Dacă mă stimezi, n-o să încerci să faci așa ceva.
— N-o să încerc, numai că nu te stimez, ci… te iubesc!
Mărturisirea fetei nu era ceva neașteptat pentru el. Se simți tentat să o sărute. Dar îl face să se stăpînească îndîrjirea de sihastru, pe care începuse să și-o cultive încă în detenție. Trase adînc fumul în piept și, pînă a-și pierde claritatea gîndului într-o nouă ceață de plăcere, rosti:
— Angelică, draga mea, nu vei fi fericită cu mine. Sentimentul tău adolescentin e trecător. De altcineva ai tu nevoie, crede-mă.
— Dar, cel puțin în această noapte, mergem pînă în livada Prihonului?. .
— Nu uita că mai ai părinți și mai este… gura satului la mijloc…
Și cum Arion stătea la îndoială, fata îl trase după ea. În lunca Ciulucului răsuna simfonia miraculoasă a celui mai numeros cor de broaște. În văzduh zumzăiau țînțarii. Au mers drum de țarină, trecînd podul Ciulucului, peste a cărui oglindă se arunca punte o așchie din lumina lunii. Înaintînd, simțeau tot mai mult mireasma îmbătătoare a florilor de măr și prăsad. Multă vreme pășiră în tăcere iar în dreptul hățișurilor de zmeură, fata se opri, își încolăci brațele în jurul gîtului lui Arion și-i spuse:
— Termin ultimul an de studii și mă ocup intens cu aerobica… Vreau să gust din plăcerile vieții în toată amploarea… Sînt și frumoasă, așa cum m-au adus părinții pe lume. Sînt și îndrăgostită, fiindcă am douăzeci de ani, iar soarta mi-a oferit ocazia să te întîlnesc, bade. Și nu mi-i frică de nimic. E o seară superbă, nu-i așa?.
Inima lui Arion zvîcni puternic și-i veni să strîngă această frumusețe suavă în brațele lui încă vînjoase. Dar nu făcu altceva, decît să-i răspundă cu același tremur în glas:
— Cu aerobica zici că te ocupi?… La facultate m-am ocupat și eu cu luptele greco-romane. Apoi, în închisoare, cu halterele… După ce-am stat în spital cu rinichii, pe care mi i-au dezbătut securiștii… lucram la construcție. Zideam cazemate pentru rachete balistice…
— Nu te mai ocupai de politică?
— Dimpotrivă. Am citit toți clasicii marxism-leninismului, am scris două lucrări, pe care le-am publicat în străinătate. Administrația pușcăriei turbase, cînd a primit broșurile mele editate la Paris, de către Samizdatul lui Paul Goma. “Dușmanul nu doarme!” își ziceau ei… Au încercat să mă omoare prin frig. Am fost transferat într-o celulă cu gheață pe pereți, care nu se încălzea, și în adaos cu un bolnav de tuberculoză, să mă contamineze… M-a salvat un evreu, care a reușit să transmită o informație despre starea mea lui Saharov. Ilustrul savant a realizat un interviu la postul de radio Vocea Americii. În anii de la urmă, tovarășii se temeau de posturile străine ca dracul de tămîie. Afirmau la toate forumurile internaționale, ce luau în discuție problema drepturilor omului, că în U.R.S.S. nu există deținuți politici, iar în penitenciare condamnații au condiții bune. Și cînd colo există un Arion Inereanu e frămîntat de problema Basarabiei, care este supus torturilor!
După aceea mi-au creat condiții mai normale. Începusem a face sport, aveam din nou acces la bibliotecă, la toc și călimară. Tovarășii, draga mea, se tem de forța din afară și se înarmează pînă-n dinți. Școala sovietică îi turmentează pe oameni din fașă. Pe băncile ei se vorbește una, în stradă se face cu totul alta.
— Te îndemn să uităm de toate și să ne dedăm unei nopți de plăcere.
Ca să-i abată gîndurile triste, fata își scoase hainele, i le puse pe braț, rămase doar în sutieni și slip, și intră în lacul, ce se formase în vecinătatea izvorului înconjurat de cătiniș, rîzînd și țipînd ușurel la atingerea stropilor reci de trupul ei fierbinte. Lăsă apoi izvoarele să-și ducă apele spre gîrla Ciulucului și săltă sprinten pe un pietroi. Își scutură trupul de apă, ridică ochii spre cerul înstelat, cu luna melancolică, lăsînd pletele-i bogate să se resfire peste umerii de pe care se cotileau bobițe de mărgăritar. Încă o clipă-două și Arion s-ar fi smuls din lanțurile stăpînirii de sine și s-ar fi aruncat să strîngă, sălbatic în brațe această divină arătare, să se îmbete în acel opiu cu care îl seducea fata, dar în clipa următoare Angelica îi ceru fusta și bluzița ce erau pe brațul lui, și el le întinse ascultător, trezit parcă dintr-un vis dulce.
Fata își trecu fusta peste umerii încă uzi, îmbrăcă bluzița fină, cu floricele de cîmp brodate pe ea. Își aruncă puloverul pe spate și, tremurînd ușor de răcoarea dimineții, veni zgribulită în brațele lui Arion, culcîndu-și căpșorul în palmele lui mari.
Arion o strînse la piept, ca să-i dea puțin din căldura inimii sale zbuciumate.
— Părinții mi-au interzis, apoi au acceptat să mă întîlnesc cu matale, bade.
— Trebuie să-i asculți.
— Am dreptul la viața personală.
— Să nu-i amărăști, Angelico.
— Iar dacă la mijloc e dragostea?
— Ar fi bine să fii răbdătoare, ca să te înteleagă și ei, o povățuia Arion, incomodat…
— Am încercat să le explic, dar ei nici nu vor să mă asculte. Spun că trebuie să-mi aleg un mire mai tînăr, c-o biografie curată… Ei neagă sentimentele…
— Nu te neliniști. Noi vom ramîne totdeauna prieteni.
— E puțin… Vreau să fim soț și soție. Pentru totdeauna împreună.
* * *
… Peste sat se trezea domol dimineața, plină de prospețime și mirozna verde a primăverii. Arion și Angelica se reîntorceau spre sat, fericiți. Pe fețele lor se putea lesne citi speranța că mîine va fi mai altfel decît azi.
Aproape de casă, le ieși în cale mama Veta, cu două căldări goale. Arion i le luă din mînă și se îndreptă grăbit spre fîntîna de sub salcia mare și pletoasă.
— Dacă te simt părinții tăi, ce-o să fie cu Arion fată – hăi?
— Ei știu, zise fata. În rest – mă privește…
— Ca să nu dați sămînță de vorbă satului, fată dragă, n-ar fi mai bine să vă cununați?
— Eu cred, bade, că mătușa are dreptate, surîse fata.
— Cred și eu c-ar fi mai potrivit, răspunse mama, puțin nemulțumită… La casa mea trebuie să le am în grijă pe toate. Trei copii, dar niciunul nu mă ascultă… Iaca l-am rugat pe Mitru să mă repadă pînă la Chișinău, dar n-a vrut. S-a luat în bedrag cu deavolul cela de pe Lipăgău… Iar mie îmi trebuie să duc moșneagul, pe cumnatu-meu, la doctor, să-i scoatem pielița ceea de pe ochi. Cine să m-ajute?
— Am să merg cu tine, mamă, încercă s-o liniștească Arion, apucînd-o ușurel de umeri, silind-o să se așeze pe banca de la poarta casei.
— Dac-a fi nevoie, o să mînați peste noapte la căminul meu… Acuma studenții se află în vacanță și odăile căminului sînt pustii, iar intendentul e om înțelegător. Ba mai bine, merg și eu cu voi la Chișinău.
— Nu trebuie, ne descurcăm singuri, răspunse mama spre uimirea celor doi.
* * *
Pînă la Chișinău, drumul a fost anevoios. Autobuzul făcea nazuri. Șoferul ieșea înjurînd de toți sfinții, ba să schimbe o roată, ba să scormonească ceva la motor. În salon era lume multă — cu preponderență mame și copii, bătrîni. În Codrii Orheiului mașina s-a defectat cu totul și lumea aș¬teptă cîteva ore, pînă șoferul nervos opri un alt autobuz, ca să transporteze pasagerii pînă la oraș.
La policlinica spitalului republican au ajuns cu troleibuzul după-amiază, obosiți și flămînzi. Moș Alexandru se ținea de umerii mamei și sărmana femeie, pierdută între atîta lume străină, punîndu-și toată nădejdea în Arion, începură să caute cabinetul renumitului oculist Potlavschi. Pe coridoare, pe paliere, peste tot stăteau oameni cu fețe chinuite de boală, majoritatea țărani de la sate, făcînd cozi enorme pe la uși. Femei, cu fețele galbene ca frunzele uscate de tutun, vorbeau în șoaptă, ici-colo se auzeau gemete de oameni suferinzi.
După ce-au obținut fișa de control, cu o trimitere specială în cabinetul oculistului Potlavski, toți trei urcară la etajul al patrulea. Din cînd în cînd, din cabinete ieșeau infirmierele și dădeau cu voci răstite indicații în limba rusă, pe care bolnavii, neînțelegînd-o pînă la capăt, erau nevoiți să mai întrebe o dată, făcîndu-le să devină și mai arțăgoase:
— Vhoditi toliko v poreadke oceredi… (să se intre doar în ordinea rîndului ocupat, rus.)
Una dintre infirmiere părea a fi cea mai înfiptă. Ieșea rar de tot și, cînd cineva o întreba ceva românește, nici nu dorea să răspundă. Îi arunca doar o privire disprețuitoare și mergea țanțoș mai departe. “Culoarea tutunului, asta-i tot ce-i este hărăzit poporului nostru”, se gîndi Arion. Îl impresionaseră rafturile pline cu fișele de boală — volume întregi, rînduri întregi, într-o sală lungă, pe zone și raioane. Cele mai multe, firește, din zonele rurale. Registrul pentru Chișinău, Bălți, Tighina și Tiraspol era aparte. În vreme ce aici se adună statistica bolilor de la țară, veneticii o fac pretutindeni pe nacealnicii… Nacealnicii vorbesc rusește, iar bolnavii— românește…
— Ce program are doctorul Potlavski? îndrăzni s-o întrebe mama pe infirmiera țîfnoasă, cînd ieșea din cabinetul medicului, cu un stativ de eprubete, îndreptîndu-se spre laborator.
— Ne znaiu… (nu știu, rus.).
— Cum vă place țărișoara noastră? făcu Arion scîrbit. Nici durerea nu ți-o poți spune în limba ta.
— Lasă-i, dragul mamei, în plata Domnului, zise mama Veta. Þi-ajunge!. .
Cînd le veni rîndul să intre la Potlavski, mama luă coșul din mîna butucănoasă a moșului și intră de una singură. După o vreme, ieși mulțumită.
— Hai, intră, îl îndemnă pe moș Alexandru, iar cînd bătrînul nu mai era în coridor, îi mărturisi lui Arion: Acuma la putere sînt coniacul și banul… Fără de ele nu faci nici o ceapă degerată.
Consultația dură lung. În sfîrșit, moș Alexandru fu condus în alt salon din vecinătate. Acolo a stat pînă la căderea amurgului.
În oraș se aprindeau luminile și Arion le privea pe geam. De vreo 15 ani nu mai colindase străzile Chișinăului. Orașul se schimbase mult. Rămăsese doar aceeași populație: toți vorbeau rusește și nici un cîine, purtat de zgărdiță, nu înțelegea românește. Îi era dor de orașul adolescenței sale, orașul care, de fapt, l-a format ca personalitate, unde a întîlnit oameni diferiți, unde a cunoscut dulceața adevărului și amarul dezamăgirilor. Ar fi dorit să revadă clădirea școlii tehnice, să-l revadă pe dirijorul Maranța, un evreu, energic și ghiduș, de la care deprinsese și repeta, oriunde s-ar fi aflat, frazele lui hazlii. Vroia să mai vadă o dată aulele universitare și clădirea K.G.B.-ului, să se reîntîlnească cu ofițerul Bîrcă, Rusnac, Lupu… care, mai adăugînd pe umerii lor încă atîția ani, vor fi fiind acum bătrîni, pensionați. Sau poate au trecut și ei judecata de apoi? Ar fi dorit să-i întrebe, dacă, prin condamnarea lui, viața a devenit mai asigurată, mai îmbelșugată și dacă într-adevăr acțiunile lui de-atunci periclitau securitatea U.R.S.S., care acuma, judecînd după cele citite în presă, a început să se zdruncine. Era curios să se întîlnească și cu acei care l-au trădat, să tăifăsuiască cu ei despre toate nimicurile vieții, să afle dacă au rămas cu aceleași concepții, cu aceeași frică față de putere. Dorea să mai asiste la un meci de fotbal cu echipa lui preferată, în componența căreia jucau numai ruși, ucraineni, și nici un moldovean, la adresa cărora microbiștii adeseori aruncau cîte-o replică: “Bravo! Rușii noștri joacă mai bine decît rușii voștri de la “Dinamo”. Tînjea după Aleea Clasicilor, după banca de lîngă bustul lui Alecsandri, față în față cu bustul lui Eminescu, unde venea să citească o carte, îmbătat de mirosul teilor. Tresări, amintindu-și de scările ce duceau spre Valea Morilor, la Teatrul Verde, unde veneau să alerge la orele de cultură fizică și sport și el stabilea recorduri la cros. Își amintea de ploile răcoroase de octombrie, cînd picături cristaline brăzdau geamul, iar apa mîna pe caldarîmul străzilor frunze galbene de tei, ce scînteiau la lumina lămpilor de neon. Apoi acea noapte de pomină cînd, din cauza colegului, gazda îl alungase în stradă și pe el, cu o pernă în spate, a cutreierat prin ploaie străzile pustii, pînă cînd i s-a îngrelat căpătîiul ca un pietroi, de-a fost nevoit să-l arunce într-un desiș din Valea Trandafirilor, cu speranța că mîine îl va găsi. A doua zi însă nu află decît cîteva pene în locul cu pricina… Mai tîrziu, o minți pe mama că perna i-au furat-o hoții.
În acea jumătate de oră de amintiri, văzu toată adolescența lui nevinovată de la Chișinău. Îl trezi din visare infirmiera, care întrebă din nou cu glas milităresc:
— Cine-i Inereanu?
— Noi sîntem, se grăbi mama Veta să răspundă. S-o-ntîmplat ceva?
— Bolnavul a fost internat în spital. Veniți să-i luați hainele.
Arion se duse să-i cumpere lui moș Alexandru un șervet și un săpun, pastă de dinți și periuță. Mai cumpără și două sticle de apă minerală, un kilogram de mandarine și unul de covrigei. Urcă din nou la etaj și, cînd să intre în salon, infirmiera îl opri sever:
— Va merge numai dumneaei, arătînd către mama Veta. Aici e spital, nu lizion. Există reguli sanitare, omule, care trebuiesc respectate.
Lui moș Alexandru i-au înlăturat cataracta. Trebuia să stea sub supravegherea medicilor peste noapte. Arion și cu mama Veta au plecat la căminul studențesc, adresa căreia le-o dăduse Angelica. Intendentul de-acolo, un rusoi cu multe medalii în piept, le-a înțeles necazul și i-a cazat într-o odaie, cu cearșafuri curate. N-au putut dormi amîndoi toată noaptea. Așteptau nerăbdători dimineața să se convingă, dacă moșului cu adevărat i s-au întors vederile… Cînd au venit la spital, bătrînul avea încă o batistă de tifon pe ochi și medicii i-au poruncit ca să mai rămînă sub supraveghere cîteva zile… Arion și cu mama Veta s-au întors în sat.
La Ineasca ajunseră cu o mașină de ocazie. Ai casei nici nu se așteptaseră să se întoarcă atît de repede. Nici chiar milițianul de sector nu-l căutase…
În vinerea seacă, cu toate protestele Serafimei și ale Vetei, Arion o însoți pe mama din nou la capitală, ca să-l aducă pe moș Alexandru. Dădură peste aceeași asistentă, care, de astă dată, se arătă mult mai îngăduitoare și-l lăsă să intre în salon. Arion o privi mirat și o întrebă cu nevinovăție:
— De ce ai fost atît de severă cu mine, nu ți-am pricinuit nici un rău, măcar să facem cunoștință. Viața e viață și deal cu deal se întîlnește, darmite om cu om. Arion, se prezentă el.
— Nuvela, răspunse ea. O să vă convingeți ce bucurie are moșul…
În salon îi aștepta o adevărată surpriză.
— Minunea lui Dumnezeu, Arioane… Doctorul ista face minuni. Am avut o pieliță rea pe lumina văzului și iaca am început să văd… Te văd. Și pe tine te văd, Vetuță…
Mama Veta plîngea de bucurie.
— Mulțumesc, Doamne, că am ajuns să văd din nou lumina zilei, își făcu moșneagul semnul crucii în patru părți. Vreau s-ajung mai repede acasă. S-o văd pe Tița, fotografia lui Roman…
Mai bine de jumătate de zi așteptară formele medicale de externare, ultimele analize și consultații ale doctorului Potlavski. Avînd răgaz, Arion mai trase o fugă prin farmaciile din preajmă, să cumpere “tămăduirile” recomandate lui moș Alexandru, căruia nu-i tăcea gura o clipă. Toți bolnavii împărtășeau bucuria lui și doar infirmiera se arătă mai rezervată:
— Ce folos că vedem? Totuna sîntem orbi cu toții. Sîntem o turmă, nu un popor.
Arion rămase uluit. Din animozitatea pe care i-o stîrnise fata în halat alb scrobit din prima zi, simți doar vocea ei supărată și disprețuitoare. Abia cînd sensul cuvintelor ei ajunseră să-i sfredelească creerii, Arion păru să se fi trezit dintr-un somn adînc, după un vis urît. O privi lung, dar nu scoase nici un cuvînt. Rămase doar ușor surprins descoperind în domnișoara țîfnoasă nu demult o tînără cu judecată sănătoasă. “Ca să vezi, cum evoluiază Nuvela, la numai cîteva zile… N-o fi carecumva provocatoare?… ”
După ce terminară toate formalitățile, moș Alexandru își luă rămas bun de la tovarășii de salon și le făcu semn mamei Veta și lui Arion să pornească înainte, că are să-i ajungă. Mai intră o dată în cabinetul doctorului Potlavski.
Coborînd scările, în hol, Arion din nou dădu cu ochii de Nuvela. Ieșea, probabil de la schimb, îmbrăcată elegant, îl privi cu același dispreț, ba chiar îi arătă obraznic limba.
— Ce te holbezi așa la mine, mojicule? zise dînsa.
— Te admir. Dacă s-ar întîmpla o minune, te-aș accepta ca soție.
Ea stătu o clipă înțepenită, privindu-l cu aceeași suspiciune, apoi, aruncîndu-și gentuța pe umăr, o luă la fugă pe scări în jos, dispărînd între oamenii din stradă.
Moșul cobora atent și anevoios scările și, ieșind în stradă, trase lacom aerul proaspăt și umed în piept. Ploua mărunt.
— Cum ne-om duce acum spre casă? făcu îngrijorată mama Veta.
— Cu autobuzul de Bălți, zise Arion. Călătorim pînă la Ratuș, iar de-acolo, găsim o mașină de ocazie. Bine e că am făcut treabă.
— Eh, Arioane, de-ai mai avea o țigară cu tutun de-acela…
— Arion nu fumează. N-a fumat bunelul lui, nu fumează Simion și nu fumează nici el…
— Ba da, mamă. Nevoile vieții m-au făcut să fumez, dar rar de tot. Apoi, întorcîndu-se spre bătrîn, îi spuse că n-a luat nimic cu el.
Arion nu se bărbierise toată săptămîna și părea îmbătrînit. Doar ochii îi scînteiau vii, inteligenți.
— Cînd te-ai trecut așa de tare, Arioane? se miră deodată moș Alexandru, sincer ca un copil, abia acum văzîndu-l cum arată.
— Am trăit și eu cîte doi ani deodată în loc de unul. Să te ajung pe matale, glumi nepotul.
— Nu te grăbi, dragul moșului, că bătrînețea e grea povară.
Luară troleibuzul. Ajunși pe strada centrală a capitalei, printre picăturile mărunte ale ploii, Arion vedea cam aceleași edificii, pe care le admirase în adolescență și se bucură, cînd, pe vitrina jucăușă a unui magazin, licări o inscripție cu caractere latine. Fu plăcut impresionat auzind vorbindu-se românește și în troleibuz. Cîțiva tineri discutau entuziasmați despre cenaclul literar de la Teatrul Verde, la Valea Morilor, despre discursurile scriitorilor. Arion prindea rupturi de frază, dar această informație succintă îl înaripa. Vorba e că la Ineasca, la insistența lui Sokoliuk, oficiul poștal nu difuza ziarele de limba maternă de la Chișinău, radioul se defectase și lumina, deteriorată în timpul furtunii, fusese conectată abia de două zile. Lumea de la Ineasca trăia doar din auzite.
Cînd troleibuzul ajunse în dreptul Ministerului de Interne, Arion văzu, în pragul edificiului, milițieni înarmați cu automate Kalașnikov. O aripă de clădire păstra amprenta unui incendiu, avea unele geamuri sparte și ochiurile astupate cu placaj negru. Despre asaltul Ministerului de Interne, Arion aflase în treacăt de la Mitru, care se indigna grozav.
— Avem și noi Reihstagul anului ’45, glumi unul dintre tineri, secundat îndată cu hohote de rîs.
— Chiar s-a tras cu automatele? întrebă cineva din pasageri.
— În aer. Dar mulțimea a fost bătută aprig cu reteveiele. Pe un procuror, care trecea întîmplător pe-acolo, l-au snopit în bătăi. Cînd acela, năucit, le-a arătat legitimația, soldații nici n-au clipit din ochi: “E tot acolo, ești moldovan și cine dracul știe ce gînduri te poartă pe stradă în hărmălaia asta. “
Tinerii povesteau și întreg salonul se amuza, în afară de cîțiva pasageri cu mutrele înăcrite.
— Nicego, izbucni o rusoaică. Mî vam ieșcio pokajem! Naționalistî, nesceastnîie. Za nami Moscva!
Se stîrni hărmălaie. Tinerii începură să se certe cu alolingvii, să-i șuiere, să-i huiduiască, vorbind cu ei românește. “E vremea să învățați și voi limba noastră!” Cearta luă amploare și noroc că ușile troleibuzului se deschiseră. Șoferul anunță în românește (ceea ce fu pentru Arion o mare noutate) că au ajuns la autogară. Tustrei coborîră.
— Băieții aceia gîndesc ca tine, Arioane, zise moș Alexandru. Numai că-s prea gălăgioși.
— Uneori și gălăgia nu strică. Totuși tinerii ar trebui să fie mai vigilenți căci rușii sînt vicleni; la început te lasă să-ți dai frîu liber emoțiilor, ca mai apoi, prin elemente destructive, să compromită totul. Cînd vom crede că am cîștigat bătălia cu ei, ne vom alege cu o catastrofă.
— Rea s-a mai făcut lumea în ziua de azi, își dădu cu părerea mama Veta. Nici nu știi la ce te poți aștepta. Mare lucru să nu înceapă a se omorî unii pe alții.
— Vor fi și victime, și lucruri imprevizibile, zise Arion. La Moscova, între pereții Kremlinului, zi și noapte clocotește munca pentru a determina strategia de mai departe. Acuma, Puterea amplasează oamenii săi în fruntea mișcărilor de eliberare națională. Ceilalți agenți ai securității vor deveni fruntea unităților economice. Rusia în trecut a furat prea multe teritorii. Se apropie veacul de apoi și Matușca va fi nevoită să le restituie…
— Taci, te rog, îl țistui mama speriată, că acușica ne vor aresta. Te pui cu bandiții? Îi știu prea bine încă din vremea războiului ce hledii sînt. Apoi îl privi miloasă pe fecior. Numai am mult de trăit, Arioane! Mama e tare bolnavă și înainte de moarte aș vrea să te văd cît de cît astîmpărat la cuiubul tău.
— Rusul e încă tare ca ursul, zise moș Alexandru. Are bomba atomică…
La autogară, era puțină lume și toată somnoroasă. Lîngă casa de bilete Arion, întîmplător, îl recunoscu pe Ion Tîrsînă, prieten de copilărie, care fusese și el delegat la Congresul de la Lalova. Atunci, era șofer și i-a dus cu autobuzul. Se gîrbovise și el, îmbătrînise, după vreo patru ani de închisoare pe care-i făcuse, chipurile, pentru huliganism.
După eliberarea din detenție rămăsese în Rusia. A întîlnit o moldoveancă, din părinți deportați, și s-a însurat. Acum venea în ospeție la ai săi. Îi povesti că locuiește într-un sat rusesc, și-a durat casă, are patru copii, lucrează tractorist, primește leafă bună și-i mulțumit.
— Acolo nu e așa nebuneală ca aici! zise Ion. Simt c-o să înceapă un mare talmeș-balmeș în Moldova… Vor să trăiască toți fără ruși? Este imposibil…
— Mai ții minte acea zi însorită de toamnă, de pe malul priporos al Nistrului? îl întrebă Arion reținut.
— Am de toate și nu-mi mai trebuie nimica, zise Ion. Demult mi s-a aplecat de politică. Aduce numai și numai neplăceri.
— Vezi cum gîndesc oamenii care vor să fie gospodari și la locul lor? zise mama îngîndurată.
Pînă la Ratuș, au călătorit bine. De-acolo, cu o mașină de ocazie, ajunseră în toiul nopții la Ineasca. La poartă i-a întîlnit tata Simion, cu ulciorul în mînă, încercînd să-l servească pe milițianul de sector. Acela se opunea cu înverșunare. Dînd cu ochii de Arion, duse mîna la cozoroc zise cadențat:
— Am ordin să vă iau sub arest, pentru încălcarea legii cu privire la arestul la domiciliu…
— Lasă băiatul în pace, că m-a dus la Chișinău. Iat-acum te văd și pe dumneata. Mi-a întors vederile, înțelegi?
— Ordinul a venit de sus. Nu sînt vinovat că la Chișinău s-au găsit turnători. Nu va fi nimica serios; la Telenești va explica situația, iar eu voi insista ca pînă în zori să ne întoarcem acasă. Plecăm cu motocicleta de serviciu. Zise milițianul Cojocaru.
— Arioane ce zici? se uită la el mama speriată. Spune ceva.
— Milițianul are dreptate. Ordinul de sus trebuie executat. Fiți pe pace. Timpurile se schimbă în bine. Plec… N-am încotro!
Cei de la poartă îl petreceau cu priviri îngrijorate. Arion, docil, pășea înaintea sectoristului, dorind s-o vadă pe Angelica. Simți că îi este dor de ea. Întîmplător aflase de la tata Simion, că fata de asemenea l-a căutat. În ajun, Angelica plecase la Chișinău. Avea niște treburi la facultate.
* * *
La secția de miliție, Arion fu condus în cabinetul șefului — un colonel de statură mijlocie, cu părul creț, în uniformă nouă, cu epoleți și nasturi lucitori. Îl pofti să ia loc. După ce scotoci ceva prin hîrtiile de pe masă, vorbi cu voce obosită:
— De unde te-ai luat pe capul nostru, că ne cășunezi atîtea neplăceri? Tot Chișinăul a fost ridicat în picioare. Au aflat că te plimbi pe străzile capitalei. De ce nu ne-ai informat unde pleci? Þi-am fi permis o deplasare la spital. Ai ajutat un om bătrîn, dar știi că te afli sub arest la domiciliu și n-ai dreptul să ieși fără permisiunea autorităților.
— N-am avut timp. Bătrînul trebuia internat de urgență.
— Te preîntîmpin că, altădată, vei fi pedepsit. De data aceasta ți se iartă. Poți pleca.
* * *
În sîmbăta Paștelui Angelica sosi îndeseară acasă. Și-i spuse lui Arion cu bucurie:
— Vreau să-ți fac o surpriză, bade. Þi-am colectat ziarele republicane din ultima vreme. O să afli că la Chișinău s-a spart gheața! Forțele patriotice iau vîrful. Citește! Dacă dorești, scrie un articol despre tot ce-ai pătimit, despre concepțiile pe care le promovați acum 15-20 de ani. Este foarte important. Redactorii le vor publica cu deosebită plăcere…
Arion asculta vocea ei de clopoțel și-i spuse gînditor:
— Mai răbdăm oleacă…
— Þi-a fost dor de mine? – îl ispiti fata.
— Þi-am simțit lipsa…
Angelica zîmbi larg și încercă să-l consoleze:
— Hai să facem o plimbare pe deal. De acolo, tot satul e numai în ruguri! Și porcii au încetat să mai covițăie pe dealul Lipăgăului. Deși locatarii de la blocuri nu au aprins nici un foc… Sînt atei, vasăzică! Oameni cu stele pe suflet…
— N-au gunoaie, strecură sarcastic Arion.
Iar la poarta casei lor, în drum, măhălenii aprinseseră un rug mare. În jurul focului se adunaseră lume veselă. Moș Alexandru ciupea împreună cu tata Simion cîte un pahar și la un moment dat începură să cînte, bătînd din palme:
Hora mi-i dragă, vinul îmi place,
Cît de lucru — să-mi dai pace,
Cînd aud de lucru mult,
Fug sub laiță și m-ascund…
Copiii săreau peste para focului, spuneau pătărănii. Veneau bătrîni și tineri să se veselească. Unii, cu pască și ouă roșii în coșuri, zăboveau o vreme, apoi se îndreptau spre Rădeni la sfințire. Tata Simion îi servea pe toți delaolaltă. Ieșiră cu ulcioare și alți megieși.
Arion era în schimbul de noapte, împreună cu Nichifor. Dar se reținu să savureze priveliștea și veni la abator abia pe la o bucată de noapte, împreună cu Angelica. Fata vru să-l ajute. Aveau de încărcat două frigidere cu buturi de carne. Lucrul manual îl istovea, dar alături de fată îi era mai ușor. Fata stătea pe o buturugă de lemn, împopoțată într-o rochie lungă, neagră, cu guleraș alb. Cînd puterile lui Arion parcă secaseră, Angelica scoase pachetul de cocoloși de cînepă, îi făcu o țigară și-i dădu să fumeze. Corpul îi amorți. După cîteva fumuri, nu mai simțea nici durerea, nici oboseala. Pe la revărsatul zorilor, cînd terminaseră de încărcat vagoanele, la biserica Rădenilor dangătele clopotelor prinseră să bată învierea, revărsîndu-se peste liniștea codrilor. Noaptea a trecut repede. Către ziuă, vagoanele erau încărcate, Arion și cu Angelica se întorceau spre sat, împreună cu lumea ce venea dinspre Rădeni cu pasca sfințită…
* * *
În familia Inereanu abia ciocniră ouă roșii, gustară din pasca sfințită, adusă de mama de la biserică, cînd la poartă claxonă o mașină. Era Mitru, trufaș oarecum. Avea autoturism nou, de culoare roșie, și un frate de cruce în persoana lui Sokoliuk!
— Hristos a înviat, proletarilor! salută el ridicînd o mîna în sus, ca după puțină ezitare să zică. M-am înțeles cu Aliona… Plecăm la pădure. Pîn-atunci vreau să mă înfrupt cu miel umplut, saltison, jambon meșniță… și o cinzeacă.
— O cinzeacă nu ți se poate. Ești la volan, îi interzise tata Simion. De mîncat mănîncă de toate.
— Nici o problemă, papașa! Miliția și Sokoliuk sînt în mîinile mele. Tot raionul știe a cui persoană de încredere sînt. Sokoliuk e deputatul de mîine!
Totuși tata Simion stărui să nu bea. Mitru însă, mai pe ascuns, mai în glumă, dădu două păhărele peste cap și, ridicîndu-se de la masă, începu să imite un sport marțian, săltînd în sus ca o minge.
— Mitichiușa-a!! răsună deodată un glăscior de domnișoară, la poarta verde și înaltă. Mai zăbovești sau purcedem?
Era Aliona, o copiliță zveltă, cu ochii migdalați și părul prins într-o codiță la ceafă. Purta fustiță mini și maiou albastru-aprins. Deschizînd poarta, trecu în revistă, mai mult din curiozitate, toată gospodăria. Nestingherită, se apropie de pietroiul mare, netezi cu mîna inscripția acoperită de mușchi și luă o poză îndrăzneață, cu mîinile în șolduri.
— Te-așteaptă, hoața, îl grăbi tata pe fecior, arătîndu-i cu privirile spre pietroi.
— Așteaptă o clipă! îi strigă Mitru Alionei din casă. Fac gimnastică.
— Grăbește-te, împerecheatule, îl zori Aliona. Ne-așteaptă Sokoliuk la sabantui.
Mitru mai făcu vreo două mișcări caraghioase, după care luă ulciorul din mîinile tatălui și trase lacom cîteva înghițituri.
— Ești la volan! îl dojeni Serafima.
— Mă antrenez, rîse Mitru. Conduc mai bine cînd am ceva pileală în cap.
Vînzătoarea tinerică îl aștepta nerăbdătoare, sprijinită de ușa limuzinei. Sora o vedea pentru prima oară, era foarte drăguță și părea nevinovăția întruchipată:.
— Asta-i o nouă pășune, pardon, pasiune, Mitrule?
— E mișto puicuța, hai? S-a îndrăgostit lulea de mine.
— Chiar a avut de cine, ironiză Serafima.
— S-o lași în pace, dezmățatule. Copila abia a terminat școala. Lucrează de o lună la magazin, adăugă mama Veta.
— E șmecheră, calculată știe bine ce vrea.
— Așa se vorbește despre ființa iubită? îi reproșă Serafima.
— Cine ți-a spus că nu mai pot de dragul ei?
— Cu experiența mea de viață crezi că mă poate îmbrobodi o puștoaică?
— Atunci de ce n-o lași în pace? Încă nu te-ai săturat de umblat lela amăgind fetele? Astîmpără-te.
— Oi face-o și pe asta, dar, deocamdată, mai am poftă de guleaiuri burlăcești…
— Pleacă odată! Nu mai croncăni atîta, se răsti tata supărat. Că nu-mi ticnește bucățica nici măcar în ziua de Paști. Nu mai sări ca un țap, să nu-ți crape diafragma!
Mitru deschidea deja portiera limuzinei, cînd îl strigă moș Alexandru:
— Băiatule! Am fost cu maică-ta și cu Arion la Chișinău și doctorul Potlavski mi-a întors vederea. Ce frumos ești… Delicat!
Mitru îl privi mirat pe moșul, care venea spre el liber, neînsoțit de nimeni. Se miră că n-a observat acest lucru mai înainte. De fapt, venise ca o furtună, și acum pleca ca un vînt. Zîmbi binevoitor și zise:
— Nu-i adevărat că sînt frumos, moș Alexandru…
— Ba ești, se încăpățînă bătrînul.
— Eu, moșule, n-am fost nicicînd pur și simplu frumos, ci… foarte frumos! Nu uitați că sînt surcica lui Simion Inereanu, iar dînsul este trunchiul meu. Așa-i, papașa?
— Așa-i, păgînule!
Deschizînd ușa limuzinei, Mitru o împinse pe Aliona înăuntru. Fata se așeză mai comod, deschise fereastra și le strigă:
— Deseară, cel mult mîine, vi-l aduc în altă postură pe dragul meu burduhoșel. Lăsați și pentru mine cîte ceva din trapeza voastră!. .
* * *
— Adevărul este că renașterea națională a pornit cu valul al nouălea peste toată Uniunea Sovietică. La etapa actuală trebuie să fim pregătiți să pierdem bătălia. Dar, pierzînd-o, vom deveni mai puternici. Va fi nevoie de acțiuni concrete — sabotaj economic, luptă informațională pe toate căile și, poate chiar, pentru a ne apăra pămînturile strategice în regiunea Balcanilor… Orice s-ar întîmpla, Tiraspolul va rămîne avanpostul nostru în zonă. Deci, avem misiunea de a ne încadra într-o luptă mare, pentru interesul vital al Rusiei. De la Moscova, unde la fel domnește dezechilibrul, am obținut garanție că vom fi susținuți și finanțați. Serviciile secrete vor trimite aici agenți. Se preconizează a autoproclama o republică nistreană, cu toate structurile statale necesare, pentru a menține dominația și influența în partea această de țară, cucerită prin sînge de Suvorov și Kutuzov…
Avem deja programul strategic de activitate, avem lista potențialilor guvernanți. Știm ce măsuri trebuie să întreprindem, ca să realizăm acest scop patriotic… Trebuie să reacționăm calm și dur la cele ce se vor întîmpla. După ce se vor mai potoli spiritele naționaliste, ca să evităm victimele majore, doar sîntem în ochii Europei și ai întregii lumii, vom trece… în ofensivă. Bani, pentru aceste lucruri, precum și demnitari autohtoni, rusofili, ca să ne susțină — cîtă frunză și iarbă!Vom folosi, în primul rînd, acele persoane pe care le-am avut în obiectivul nostru în calitate de turnători la Securitate. Sînt oameni controlați, de nădejde. Îi vom folosi în structurile economice, vom da curs materialelor ce i-au compromis pe cei care azi se află pe creasta valurilor naționaliste. Au slăbiciunea muierilor și patima de a se pricopsi cu cît mai multe cordeluțe colorate, zise Sokoliuk cu privirea spre tinerii din vale. El, Mitru Inereanu, deja al zecelea an e sluga noastră credincioasă și nu s-a compromis niciodată. Chiar pe fratele său nu-l cruță, continuă el, parcă lăudîndu-se emisarului de la Tiraspol, ce veni la Chitca să le vorbească. În asemenea oameni, putem avea toată încrederea. Băștinașii cunosc limba, obiceiurile, specificul. Să aveți în vedere acest lucru…
— Negreșit! răspunse militărește una din persoanele invitate. Zilele trecute venise în Moldova de la Vilnius, de unde fusese izgonit pentru acțiuni criminale. În Republicile Baltice am suferit eșec pentru că n-am fost lucizi și n-am ținut cont de elementul național foarte pronunțat acolo…
— Þările Baltice e altă chestie, spuse Sokoliuk, le-a veni și lor rîndul, dar mai tîrziu. Opinia publică mondială nicicînd n-a fost de-acord că sînt teritorii legitime ale Rusiei. Le-a considerat, oficial, țări ocupate, pe cînd despre Basarabia, începînd cu Franța, apoi Gemania în ’39, ne-au recunoscut dreptul asupra ei… Și-apoi cine în Europa se socoate cu România? Și este necesar oare să se socoată cineva cu ea?
— Așa e, căzu de-acord un bărbat cărunt, cu o burtă pe care abia i-o cuprindea centura militară. Dar va trebui să ne gîndim cum să ne asigurăm familiile de pogromuri. Că doar frontiștii strigă pe toate străzile: “Cemodan, vokzal, Rossia!”
— Se vor ogoi. Fiți liniștiți! Acestea sînt lozincile și sloganele noastre, strigate de oamenii noștri, infiltrați acolo, pe care cu mare succes le preia turma, rosti calm Sokoliuk. Cele cîteva asasinate de la Chișinău și Dubăsari contra rușilor au fost controlate de serviciile noastre. Oare nu are Rusia cîțiva mujici pe care să-i jertfească întru apărarea unor interese majore?!. Cei care vor cădea în panică, n-au decît să plece. Rusia e mare și acolo fiecare își poate găsi loc de muncă. Mii de sate stau părăsite și pline de pîrloagă. Important e ca Moscova să ne furnizeze banii pe care i-a promis și noi, aici, peste cîțiva ani, vom face aluat bun de frămîntat din toți moldovenii. Cu mîinile lor ne vom realiza destul de curînd planurile. Anglia, Portugalia, Franța, Spania, pierzînd coloniile, în unele își păstrează influența și azi. Rusia procedează la fel. Instituțiile noastre de la Moscova nu se ocupă cu cultivarea sfeclei de zahăr sau a cartofilor. Situația este studiată excelent. S-au scris teze de doctor și s-au creat planuri strategice de perspectivă.
— Totu-i clar, ce mai, făcu în cele din urmă un alt bărbat, scund, cu părul alb ca neaua, dar încă plin de energie. Cunosc situația, sînt român din Bucovina, general de brigadă, devotat, prin jurămînt militar, Rusiei… Nu ca cecenul cela turmentat de pastila naționalismului fanatic… Indicațiile le avem din centru și vom acționa la cel mai înalt nivel de profesionalism. De altfel, i se adresă el lui Sokoliuk, dumneata ai primit rația și codurile respective?
— Mi-au fost transmise, dar să-mi trimiteți cîțiva soldați, ca s-o instaleze și să verifice funcționarea.
— Întocmai, zise bucovineanul, ducînd mașinal mîna la cozoroc…
După ce au pus totul la cale, au chemat bucătarii, pe cei doi îndrăgostiți și ospățul se încinse. Mitru ținu cîteva cuvîntări, urîndu-le tuturor sănătate și o prezentă pe Aliona ca pe logodnica sa. Pînă tîrziu s-a servit băutură de tot felul și frigărui. Mitru stătea cuprins mai mult cu noul său frate, decît cu Aliona și, cînd în cele din urmă aveau să se despartă, Sokoliuk îl lăudă patetic:
— E cel mai lucid moldovean pe care am avut ocazia să-l întîlnesc vreodată!
— Vezi ce părere au oamenii despre mine? se adresă el Alionei, aghesmuit de-a binelea. Unul dintre musafiri, care părea mai cumpătat la băutură, îl întrebă:
— Dar cu ce se ocupă acum fratele tău Arion?… Salvatorul, mesia moldovenilor?
— E hamal la abatorul tovarășului Sokoliuk. Încarcă șolduri de scroafe în vagoane, deșteptul! Dacă n-a avut cap pe umeri… Azi putea fi ministru!
Mitru înghiți fraza o dată cu îmbucătura și un nod de regret i se opri în gît. Își aminti de răul pe care i-l făcuse el însuși fratelui. Cînd Artiom îi propusese să fie turnător, cîteva zile a cutreierat năucit străzile orașului. Intenționa să se opună, să vină la Arion să-i mărturisească totul. Într-o zi, chiar se porni spre căminul unde locuia fratele. Pe neașteptate, în fața lui stopă limuzina lui Artiom. Era cu două dudui fermecătoare și-i clipi șiret, cu subînțelesuri:
— Urcă, amice, azi e zi de sărbătoare. Să nu uităm de suflet, precum glăsuiește un dicton străvechi.
Slăbiciunea față de femei deja pusese stăpînire pe Mitru. Erau ca un drog din cele mai puternice. Putea să renunțe la oricare plăcere a vieții, numai la ele nu. Urcă în limuzină și ajunseră la motelul “Struguraș”, unde-i aștepta băieșul cu sauna pregătită. Cu șampanie, mîncare deliciosă și un harbuz mare, s-au veselit pînă după miezul nopții. Sală de biliard, masaj, odăi separate cu canapele, amor nebun cu fetișcane seducătoare. Cînd se termină sindrofia, un taximetru, comandat de cu seară, duse fetele pe la casele lor, iar el cu Artiom au mai rămas la o halbă de bere și la un pahar de vorbă.
— Apoi, amice, eu cred așa, îl luă Artiom pe ocolite, dacă fugi de noroc și el poate fugi de tine. Ai o șansă unică. E de-ajuns să faci o iscălitură, să-ți dai acordul. Și Mitru, cu capul vuind de alcool, răspunse fără echivoc, ca la spovedanie:
— Fac totul, dar împotriva fratelui n-am să merg!
— La noi, amice, nu există condiții sau jurămînt pe jumătate din partea celui angajat. Dacă intri în horă, apoi joacă… Semnează aici și nu mai bate capul. Þi-am intuit firea. Ești ca și mine: preferi băile, sindrofiile și muieruștele. O dată trăim pe fața pămîntului, amice, o singură dată! Dacă cineva vrea să schimbe lumea, s-o facă după ce ne-om trece noi.
Și Mitru se trezi cu o hîrtie albă în față, pe care era scris textul unui jurămînt. În clipa aceea simți, undeva în străfundurile conștiinței, o îndîrjire cumplită: va fi un adept pe viață și pe moarte al lui Artiom și-și puse iscălitura. Tîrziu, cînd se întorceau la căminul studențesc, Artiom îi înmînă o pereche de chei și îl conduse la un apartament, spunîndu-i:
— Iată locul conspirativ al întîlnirilor noastre. Aici este baie, telefon, comodități. Poți aduce pe cine vei găsi de cuviință și cînd dorești: ziua, noaptea. Consideră că e apartamentul tău. Se interzic doar bețiile. În rest — tot ce dorești. În schimb vei îndeplini toate misiunile de sus. Și fii liniștit: securitatea îți este garantată precum și conturile financiare respective din băncile elvețiene. Va trebui să prezinți lunar informații în scris despre colegii tăi, despre oamenii care te înconjoară. În rest, trăiește în voie. Vei primi solda regulat, dar despre ea nu trebuie să știe nimeni. Bucură-te de viață și socoate că ai pășit cu dreptul pe un făgaș, ce urcă direct în paradis.
Primul său raport către tovarășul de la securitate, care venea o dată în lună la apartamentul conspirativ și se numea “tovarășul Groza” — un bărbat cu capul mare, rotund, ca un bostan — a fost despre fratele Arion. L-a întrebat cum se comporta acasă, ce cărți citea, cine i-au fost prietenii de copilărie, dacă n-a avut traume la cap, dacă a avut vreo prietenă în adolescență și ce conținut aveau scrisorile trimise din armată și de pe cînd era student. Mitru se împotrivi o habă. Nu dorea ca primului denunț să fie asupra fratelui. Dar timpul trecea fulgerător și cînd se pomeni cu luna expirată, se sperie. Știa că celor de la K.G.B. nu le plac surprizele. Și nu găsi altă soluție decît în două nopți să-l ticluiască. Raportul lui a satisfăcut conducerea și primi, pe lîngă soldă, o primă considerabilă.
Fratelui i se lăudă că a cîștigat banii la un joc de pocher, ocazional. Ticluise o istorie amuzantă cu această ocazie. Cu ajutorul lui Artiom și-a cumpărat un autoturism, ce-i drept, cam uzat.
De-atunci era dator, o dată pe lună, să viziteze un cabinet, unde făceau act de prezență mai mulți tineri și tinere, printre care și Artiom, ca să asculte, de la niște inși în etate, informații politice despre situația internă și internațională. Li se spunea că imperialiștii americani sînt cei mai periculoși dușmani de pe glob, că Moldova este împînzită de sectanți și iehoviști, agenți camuflați ai serviciilor secrete din străinătate care duc o luptă ostilă inetreselor U.R.S.S., că la Chișinău, sporește considerabil numărul naționaliștilor dornici de a citi cît mai multă literatură interzisă, iar pe clădirile orașului apar tot mai frecvent lozinci cu caracter politic, dușmănos…
Încetul cu încetul, Mitru începu să-și piardă sentimentul de reprezentant al neamului său. Trecea tot mai rar pe la Arion, iar odată cuteză să însăileze un capăt de discuție cu el:
— Oare n-ar fi bine să scriem, noi amîndoi, un articol despre înăsprirea luptei ideologice la noi?
— Și de ce anume noi amîndoi? Avem atîția savanți, care activează special pe acest front.
— Trebuie să ne aducem și noi contribuția, îngînă Mitru. Nu ar fi deloc rău pentru soarta noastră de mai departe…
Arion îl privi lung și mirat, încercînd parcă să ghicească ce va să ascundă acest început de discuție. Apoi îl întrebă cu suspiciune:
— Cineva ți-o pune în pericol?
— Păi nu, dar… cred…
Avînd anumite cunoștințe și o experiență cît de cît în depistarea turnătorilor, Arion se înfioră. Îl întrebă cu buzele tremurînde: “Mitrule, nu cumva…?” Acesta nu încercă să-i dea vreo explicație, ci ieși din casă, pentru ca să nu mai vină la el niciodată… Cînd Arion fu arestat Mitru avea deja articolul de condamnare scris și toate ziarele republicane îl publicară ca pe un adevărat reviriment. Fotografia lui Mitru era toate publicațiile. Deveni vedeta zilei.
Amintirea despre fapta-i rușinoasă îi provoca mustrări de conștiință doar la început. Foarte curînd însă se consolă, spunîndu-și că fiecare om are dreptul la punctul său de vedere.
După o lungă perioadă de politici obscure și programe triumfaliste, după niște acalmii aparente, tentative de înviorări, veni, pe neașteptate, un timp cu limpeziri și primăveri tulburătoare. Mitru, în adîncul sufletului, începu să aibă remușcări pentru cele comise, dar viața îi aducea noi și noi propuneri de plăceri, la care nu putea să renunțe și veni o vreme cînd toate regretele se atrofiară și el se scufunda și mai adînc în jilțul comodităților și compromisurilor. Nu-l mai interesa absolut nimic, decît banii, femeile și favorurile patrimoniale. A căutat ani la rînd o candidatură mai potrivită, ca să încheie o căsătorie, dar, ori domnișoarele nu erau pe gustul lui, ori el nu era pe gustul domnișoarelor, după ce-l cunoșteau mai îndeaproape. Vînturase destule fuste, pînă să o întîlnească, întîmplător parcă, pe Aliona. Îi căzu tronc la inimă ca orice fetișcană. La început, o primi în viața lui ca pe o victimă ordinară, dar peste vreo săptămînă, cînd o așeză lîngă el, ca să o învețe a mînui volanul, inima îi tresări în ritmul dorurilor și tinereții.
Sokoliuk îi acceptă pe amîndoi în societatea lui. Aliona avea maniere aparent elegante, un boi plinuț, dar fraged și era mereu întreprinzătoare, veselă. Pe Mitru nu-l deranjau expresiile ei cam alintate. Era deprins să rabde, la primele întîlniri, orice capriciu muieresc. Le copleșea cu complimente, din “puișor” și “mititica” nu le scotea. Era în stare să le cumpere cele mai frumoase flori, cele mai gustoase bomboane, numai ca să le facă să înțeleagă că toate căile străduinței lui duc… la pat! Și abia după ce învingea împotrivirea duduițelor cochete, farmecul jocului se topea și se grăbea să ancoreze la inima alteia.
* * *
… Cînd s-au întors de la sindrofia de la Chitca, Aliona începu să cocheteze cu un scop bine determinat:
— Azi, ne-am petrecut pe cinste, burduhoșelul meu gingășel!
— Ai de furcă cu un adevărat gangster în persoana mea și a prietenilor mei.
— Cînd vei ciopli jumătate din burduhănel, iubițelule, atunci să te consideri gangster!
— Nici o problemă!. Capu-mi lucrează ca ceasul. De una mi-i în grijă…
— Ce griji te apasă, dragule?!
— Mă gîndesc la furca de fier, cu care frații tăi au promis să mă împungă în caz că te dezvirginez.
— Liniștește-te. Ei au în vedere, în caz că nu mă iei în căsnicie, burduhoșelule. Nu confunda lucrurile. Toate căile spre trupul meu trec prin… Oficiul stării civile… Dar mai întîi ne vom cununa.
— E neapărat?
— Firește. De-acum nu-ți mai aparții numai ție, ci și mie și fraților mei…
— Voobșă, am dat de naiba! Nu m-am așteptat la asemenea epilog.
— Þi se pare trist epilogul pentru romanul nostru, aflat abia în a cincea săptămînă?… Hai, nu te clătina ca frunza pe apă. Nimeni nu va atenta la securitatea burduhănelului tău. Poate doar o mică profilaxie, o bătăiușcă cu o tăvălire, dezbrăcat prin tufele de urzici. Bravii mei frați își trag obîrșia din neamul haiducilor!
— Mă văd silit să-ți fac hatîrul, oftă Mitru într-un tîrziu, cînd limuzina se apropie de poarta verde a casei părintești.
— Uite-așa mai vii de-acasă, burduhosule! Gîndește-te serios la căsătorie, termin-o cu zburdăciunea…
Mitru încercă să-i arunce o privire severă, dar ochii fetei radiau atîta gingășie, încît supărarea lui se topi ca un fulg de zăpadă într-o zi de iulie. De unde puștoaica asta să aibă atîta viclenie? Simțea cum îl învîrtește ca pe-o mergică — lucru care nu era în firea lui, să-l drămăluiască o muiere, și încă de numai șaptesprezece ani, dar ceva peste puterile lui îi domolea orice pornire de răzbunare.
— Fii solemn, hulubașule, să nu crezi că eu sînt o nouă victimă, zise Aliona parcă ghicindu-i gîndurile. Ai nimerit în cursă, păzea! Am spatele frontului în persoana celor trei frați, cu pumnii ușurei ca roata morii, dornici de a-și dezmorți mușchii și de-a bea sînge străin.
— Vrei măritată cu orice preț, își controlă prima concluzie Mitru, neînțelegînd încă dacă dialogul dintre ei este o glumă sau poartă un caracter serios.
— Ba nu, tu trebuiești însurat, burduhoșelule, și pe fața copiliței se rostogoli un zîmbet ironic. Tineretul de azi nu se dă bătut cu una cu două. Þi-am studiat persoana, rezolvînd ecuații cu mai multe necunoscute la computerul din contabilitatea magazinului și am priceput că pe tipii alde tine trebuie să-i iei numai prin atac! Mișelește! Că multe fete ai mai amăgit prin vicleniile tale. Cu mine n-o să-ți meargă. A venit ceasul să ți se mai pună și ție cercei în nas și jug pe grumaz. Printr-o decizie, pe care trebuie s-o iei imediat, îmi vei dezlega mîinile. Vom face o nuntă comsomolistă, fără alcool, așa cum ai visat dintotdeauna.
— Eu, în general, nu visez niciodată… Ce vrei să spui cu asta? nu se dezmeticea Mitru. Mîinile grase, cu inele pe degetele păroase, țineau strîns volanul. Fața i se încărcă abundent cu broboane de sudoare.
— Fericitul meu, burduhoșel! Ești bărbat deștept, bine potcovit politic, dar acum vorbești… din pîntece. Parcă ai fi fost născut la rămășag… Doar niciodată n-ai fost mire, decît numai un dezmățat. Nu e nevoie să te îndoiești…
— Păi?.
— Nu-mi întrerupe gîndul! O să-ți nasc doi gemeni și vei începe să duci o viață normală, ca să recompensezi ceea ce ar fi trebuit să faci față de alți bastarzi ai tăi, pentru care nu ești decît un tată biologic.
— Dar mătăluță ce-o să faci? se strîmbă deodată Mitru. N-ai să mă schimbi atunci cînd n-am să mai pot?
— Asta va rămîne o taină dulce… Iar în rest… o să-mi caut de treabă… pe platourile de filmare, burduhoșelule. Mă așteaptă, nerăbdător, Institutul de Arte, regizori de tot felul, inclusiv cei de talie mondială…
— Cîte-am văzut eu ca tine, voobșă!.
— Încrederea și trufia nu-s cei mai vrednici sfetnici. Pot să-ți aducă mari prejudicii! Ar fi o mare greșeală din partea ta. Croșele mele n-o să te lovească mai jos de centură, îmi trebuiești ca un mascul exemplar, iar fată ca mine tu întîlnești pentru prima oară. Îți dai seama? Așa că împacă-te cu situația. Cîndva, mașina în care mi-ai răpit feciorelnicia va servi un extraordinar exponat de muzeu al familiei noastre comune.
— Da-a-a?!.
— Datorită mașinii tale, ți-ai pierdut libertatea, fericitule! De azi înainte trebuie să ne înhămăm împreună la jugul vieții. Deodată, ochii ei jingași începură a se scălda în lacrimi, ceea ce-l sperie pe Mitru. Frații mei — Laicu, Aurel și Izvorel — fac din tine piftie de cămilă! Numai să le mărturisesc cele întîmplate…
— Apoi… nici nu știu ce să fac… vorbi el descumpănit, cu același tremur în voce.
— Să nu cazi pradă panicii, puiuțule! Cu mine te însori reușit, liniștește-te. Þi-a căzut lapte-n pasat, vorba ceea. Mai ales că sînt o vînzătoare celebră.
— Tu — celebră vînzătoare, eu — un simplu avocat!
— Asta-mi place! aprecie fata lirica “logodnicului” și-i cuprinse cu mîinile gingașe gîtul gros. Vezi că și poeziile tale își au primenire și rost. Deci, mergem să-mi ceri mîna de la părinți, precum cere datina, apoi chibzuim cum să întîlnim ziua de mîine, avînd aceleași speranțe și cutezări… Ce minunat e cînd în jur stăruie liniștea, pacea, înțelegerea și nimeni nu împușcă!
Mai întîi, la insistența fetei, intrară împreună în ograda lor. Pe banca de lîngă cuptoraș stăteau mama Veta, tata Simion, Arion, puțin tulburați.
— Ce s-a mai întîmplat? întrebă Mitru cu voce cam stinsă. La casa asta mereu ceva se întîmplă…
— Am dus-o pe mătușa Tița la spital. Iar au apucat-o durerile de stomac, răspunse cu glas tînguitor Serafima.
— În schimb moș Alexandru e vindecat, încercă Mitru să le descrețească frunțile.
— Și el abia gîfîie. Ce folos că vede, dacă picioarele și măruntaiele i-s putrede. Atîția ani de zbucium prin Siberia, zise mama Veta.
— Nu vă mai dați de ceasul morții, ciripi deodată Aliona, din spatele lui Mitru. Bătrînețea nu-i ca tinerețea și bolile nu sînt o raritate. De ce avem doctori, să le vindece.
— Fata asta se ține scai de tine, zise mama Veta. Încă nu te caută frații ei cu furcile lor de fier?
— Ce taci ca mutul? îl ghionti fata și zîmbi ștrengărește. Sînt deja logodnică!
— Învățați-mă și scăpați-mă, fraților! Pruncuța asta se vrea măritată, liuboi țenoi…
— Tu l-ai amăgit mai deunăzi pe copilul meu la magazin? întrebă veselă și curioasă mama Veta.
— Trebuia să holbeze ochii, e avocat, dragă doamne! surîse Aliona.
— Avocații au asemănare uneori cu trîntorii din știubei! o trînti Mitru ca din butoi. Le trebuim clienților o singură dată, apoi ne scot afară să pierim.
— Ce-i cu băieții mei? nu se lăsă mama Veta. Și unul și altul îi pun mintea cu niște copile… Apoi către Mitru: Descurcă-te singur, băiete, dar să nu am lacrimi în poală din pricina ta… Frații fetei sînt niște cuțitari, nu alta!.
— Ai luat apă-n gură, burduhoșelule? Șopti Aliona la urechea lui. Încurcat de-a binelea, Mitru își smuci enervat umerii, cum avea obiceiul s-o facă în situații neplăcute, se îndreptă din șale, clipi din ochi, căutînd consolare.
— Sînt nevoit să aterizez… Am hotărît să mă însor… Cu gîgîlicea asta…
— Dumnezeu să-ți ajute, băiete! zise mama, amuzată de emoțiile lui Mitru. E cam tinerică pentru tine, dar nu-i pagubă.
Aliona începu să bată din palme fericită. Îl cuprinse pe Mitru de umeri, îl sărută pe obrajii asudați și începu să cînte “Mulți ani trăiască!” Mitru sălta, prins cu ea copilărește de mînă. În clipa aceea răsări în poartă Nichifor, schimbat la față.
— Bade S’mioane, bade S’mioane!. Ce nedreptate, bade!!!
— Ce-ai pățit, bre? Nu ne umbri bucuria. Mitru nostru se logodește…
— Distrugere și nedreptate, bade S’mioane!
— Cine-i vinovatul? Iar e vreo nebunie la mijloc?
— Netrebnic’ cela de Sokoliuk m-a nenorocit cu totul. M-a distrus!
— Ce ți-a mai făcut? întrebă mama Veta. Doar se duc comuniștii de la putere.
— M-am angajat hamal la abator c’ condiția c-o s’ mă pricopsesc pînă de Paști cu un apartament, pe care-l avea în rezervă… Am vrut să-mi întregesc familia, să nu mai locuiască ea la Petersburg, iar eu în storoșica ceea d’ la poarta bisericii ruinate… Cînd colo, ieri, cică, au venit doi tineri spec’aliști din Vologda și le-a dat lor apartamentu’ ce mi se cuv’nea mie… Așa e după lege… Dac’ nu-mi place, a zis Sokoliuk, pot să mă concediez, nu mă ține cu sila… Am s’ rămîn pentru totdeauna d’espărțit. Acolo, deocamdată nu am voie s’ plec. Arest la domiciliu încă doi ani juma!
Nichifor își ispășise pedeapsa numai doi ani, după care, i s-a interzis să locuiască împreună cu familia, decît doar în satul natal. Procuratura din Telenești, ca și în cazul lui Arion, efectua supraveghere asupra lui. Părinții săi muriseră la un an după condamnarea lui și, deoarece casa lor se afla în vecinătatea Lipăgăului, și pe acel loc se lărgea construcția cazangeriei, a fost demolată. La întoarcerea acasă, a acceptat să locuiască în chelia de la poarta bisericii ruinate. Tot satul știa că administrația abatorului i-a promis că, la prima ocazie, o să-i ofere un apartament la bloc, după care familia lui va avea dreptul să se întregească. Arion rămase nedumerit, încrucișîndu-și mîinile pe piept, precum îi era obiceiul cînd auzea o veste rea:
— Ce fel de specialiști ne-a adus Sokoliuk la abator?
— Unul zic’ că-i specialist pe intestinele groase, iar celălalt pe intestinele subțiri, care-s predestinat’ la industria cîrnațului, răspunse necăjit Nichifor…
— Ia cinstește un pahar, liniștește-te, îl îndemnă tata Simion.
— Măcar în ziua de Paști mai slăbește-o cu paharul, omule, îl certă mama și intră supărată în casă.
— D-apăi ce mi-a mai rămas a face, țac’ Vetă, începu iarăși a se căina Nichifor, după ce răsturnă paharul și mama nu-l mai auzea. Se vede că m-a blestemat Dumnezeu. Parcă m-am străduit și eu în viața asta să le fac pe toate bine, să nu-i supăr pe cei de la putere, dar degeaba… Am ajuns și la trădare… Iartă-mă, Arioane, îmi mușc mîinile, dar ce folos. Pușcărie am făcut și eu de rînd cu toții. Am vrut să mă ocup cu arheologia, mi-a apărut și ocazia. Am renunțat s’ la visu’ ista, numa’ s’ capăt apartament. Am schimbat știința pe carnea de porc ș’ de vacă… Acuma cei care fac săpăturile în hîrtop, “descoperă” numai cioburi din perioada slavă și scriu în presă că primele așezări pe locurile astea au fost — bineînțeles — ale rușilor. Falsifică nu numai prezentul, ci și trecutul, chiar dacă asupra trecutului, precum se spune, nici Dumnezeu nu-i atotputernic… Of și iară of!… ce-are să-s’ mai întîmple cu mine, bade?
— Mai bea un pahar și-apoi afli tu singur răspunsul…
Nichifor bău cogîlțăind și, după o clipă de tăcere, se puse din nou pe suspinat.
— Daț-i pace că s-a liniști el singur, zise cineva.
— Hai, burduhoșelule, la culcare, îl îndemnă Aliona pe Mitru, plictisită. Mîine va trebui să te întîlnești cu patronul și să hotărăști unele chestiuni organizatorice…
— Care chestiuni? se miră Mitru. Are el multe pe capul lui și fără mine. No pasaran! Ce chestiuni organizatorice?
— Nu pricepi, dragul meu burduhoșel, că, foarte curînd, va trebui să facem nunta și e nevoie să ne înțelegem în privința sălii, mesei, cadourilor, nănașilor?…
— Nu pot să te-ajut cu nimica, dragul meu, zise tata Simion către Nichifor.
Mitru înțelese că a dat peste belea, vorba ceea, dar tot mai spera că născocește el ceva pînă mîine-poimîine. Deocamdată, ca să adoarmă vigilența Alionei, îi dădu ascultare, ambii urcară în mașină și o luară din loc.
* * *
În ultimele săptămîni, de cum se desprimăvărase, peste Ineasca începură să bată vînturile renașterii naționale ca peste toată Moldova. Forțele patriotice ale Frontului Popular de la Chișinău inițiaseră o serie de activități spirituale. Un grup de pedagogi ineșteni plecau duminica la capitală, ca să participe la ședințele cenaclului literar. Reîntorcîndu-se acasă intelectualii satului discutau agitați. Elevii învățau poezii pe care nu le mai auziseră pînă atunci, iar o serie de publicații naționale, pe care Arion le citea sistematic, publicau materiale senzaționale despre lucruri pe care dînsul le știa cu douăzeci de ani în urmă și pentru care făcuse pușcărie. Presa de stat, radioul, televiziunea mai rămîneau în mîinile comuniștilor și duceau o aprigă luptă de dezinformare, contestînd tot ce era autohton și românesc. Evenimentele din Tbilisi, Karabah, Republicile Baltice ajunseseră problemele cele mai frecvent discutate printre intelectuali. Aici monstruosul imperiu a înecat în sînge tentativele de revendicări naționale, generate de perestroika.
Arion, de cînd Angelica începuse să-i aducă cu regularitate presa democratică, își făcea notițe, scria. Se lăsase de fumat, plecase clandestin la cimitirul din Tiraspol, unde scoase, de sub piatra funerară, manuscrisele ascunse cîndva și scrise un articol amplu despre problema Basarabiei în contextul pactului Molotov-Ribbentrop. Imediat, presa de stînga din Moldova s-au năpustit asupra lui cu replici amenințătoare, argumentînd și ei cu lux de amănunte că un protocol adițional secret la acest contract nu există și nici nu a existat vreodată. Cu toate-acestea, articolul lui Arion stîrni admirație și uimi lumea savantă. Se declanșase și printre ei discuții contradictorii, iar numele lui, aproape neștiut pînă atunci, deveni de referință, era considerat un istoric de factură nouă, specialist în problemă. Articolul fu reluat de publicațiile din Þările Baltice și Ucraina. Cea mai reacționară continua a fi presa moscovită. Dar și mai ostilă rămînea cea de limba rusă din Moldova. Într-un subsol al cotidianului comunist de limba rusă, un autor deghizat deschise, de fapt, dosarul lui Arion, arătîndu-l că a fost pus la dubă pe mai mult de zece ani, pentru acțiuni ostile statului. În Moldova nu se găsise nimeni să-i ia apărarea, nici măcar atitudine în presă. Ziarul care i-a publicat articolul fu supus unei critici vehemente din partea conducerii, amenințat cu suspendarea, deși cititorii căutau, deja cu febrilitate, încă vreun articol semnat de Arion Inereanu
La Ineasca, puțini sesizaseră acest eveniment. În schimb milițianul de sector Cojocaru veni la el cu mari pretenții și iar îl preveni:
— Dacă nu te lași de politică, se vor lua măsuri drastice. Adresîndu-se Angelicăi, milițianul o avertizară. Dacă nu te cumințești, am să-ți aplic o admonestare, inclusiv arest administrativ… Să nu-ți pară rău. Din cauza voastră, n-am nici pace, nici odihnă în ultimele luni. Cît se poate?… Mereu sînt amenințat de șefii raionului că, dacă nu fac ordine — mă concediază! Cu ce să-mi întrețin familia?
Mina jalnică a milițianului îi făcu să se amuze. În pofida prevenirii, au decis să scrie cît mai multe articole, pe diverse teme, dar să le publice cu pseudonim. Informațiile lui Arion erau de-a dreptul senzaționale.
* * *
La Chișinău procurorul general al Republicii, acționase în judecată un pictor, care publicase o caricatură: un rusoi cu ușancă, ce punea sub buric grafia slavă și un român basarabean în cușmă țurcănească, care ducea la inimă grafia latină. Mai acționase și publicațiile ce inseraseră articolele lui Arion, cerînd și deconspirarea autorului. Dar, pe cît autoritățile se încrîncenau, pe atît masele largi se făceau tot mai active și mai curajoase. În mod deosebit, pedagogii și medicii, un șir de profesori din instituțiile de învățămînt superior inițiaseră în presă o amplă discuție referitor la identitatea limbii moldovenești cu cea română, trecerea la grafia latină și necesitatea adoptării limbii de stat.
Pe arena publică a republicii își făcură apariția și noi personalități proeminente, care, pînă mai ieri, erau secretari, erau lideri de partid și comsomol. Peste noapte, au apărut, în fruntea mișcării de eliberare națională, acei care, pînă nu demult, ținuseră barda sub cap și distruseseră noaptea bisericile, iar acum, spre zori, și-au pus crucea la piept. În coloanele mișcării, nimeriseră și elemente compromise, simpli pușcăriași, pungași, cuțitari, escroci, dar majoritatea erau oameni de treabă. La tribunele publice se rosteau discursuri înflăcărate, se reciteau cele mai frumoase poezii, se cîntau melodii vechi, din trecut, interzise de comuniști. Mulțimea care-i asculta se încărca cu energie, iar aplauzele și uralele nu conteneau. Liderii Frontului Popular contaminaseră societatea cu desăvîrșire. La Chișinău aveau loc numeroase mitinguri de protest și demonstrații. Cei mai curajoși dintre participanți veneau cu tricolorul, care fîlfîia maestuos deasupra mulțimii. Din partea serviciilor secrete, s-au pornit provocările. În încăierări banale, au fost uciși mișelește, din spate, cîțiva ruși, locuitori ai capitalei, despre care evenimente Moscova nu întîrzia să transmită în toată lumea, prin canalele ei superputernice, subliniind că în Moldova crește pericolul naționalismului, care lezează drepturile celorlalte etnii, aflate în enclavă.
Pe la sfîrșitul lui august, se convocaseră prima Mare Adunare Națională. La ea participaseră cîteva zeci de mii de oameni, personalități ieșite din anonimat și venite de peste hotare. Un lituanian, cu drapelul tricolor în mînă, s-a ridicat la tribuna de lîngă monumentul lui Lenin, și a rostit:
— Frați români basarabeni! Îmi cer scuze, dar sînt nevoit să mă adresez către dumneavoastră în limba ocupanților noștri!
A fost o cuvîntare curajoasă, cum nu s-a mai auzit vreodată la Chișinău, iar fraza cu ocupanții deveni celebră. Mulțimea se așteptase la multe, dar la așa ceva… Au muțit cu toții de nedumerire, apoi au început a-l aplauda frenetic…
De obicei, spre sfîrșitul mitingurilor, neapărat se anunța că mișcarea de eliberare națională din Moldova, în mod normal, are nevoie de mijloace. Persoane, cu banderole în cele trei culori la braț, treceau prin mulțime, cu pușculițe. Unde se vărsau acești bani și pentru ce acțiuni concrete erau predestinați, nimeni nu se întreba atunci.
La prima Adunare Națională a fost și Arion. Venise clandestin, împreună cu Angelica. Acest fapt trecu neobservat, deoarece miliția locală, inclusiv sectoristul Cojocaru, era mobilizată la Chișinău, să mențină ordinea. Arion nici nu visase vreodată că basarabenii sînt capabili să-și revină, după atîția ani de amorțeală politică. Entuziasmul maselor era omniprezent și la ordinea zilei.
Se înregistrară primele provocații, instigate de serviciile secrete. Analiștii constatau că se repeta o nouă ediție a perioadei din 1917, din ajunul Marii Uniri, cînd armatele demoralizate ale imperiului rus desfășurau pe teritoriul Basarabiei o activitate ostilă, săvîrșind acte de sabotaj și diversiuni. Puterea se pregătea de sesiunea a treisprezecea, devenită istorică mai tîrziu, care urma să adopte statalitatea limbii, introducerea alfabetului latin. Se declanșase o luptă aprigă între partizanii renașterii limbii și părtașii bilingvismului armonios. Inițiată de scriitori, mișcarea pentru repunerea în funcția oficială a limbrii române — acum așa începură să scrie gazetele — fu susținută de majoritatea intelectualilor, iar mai tîrziu, această chestiune cuprinse practic toată populația. De fapt, reabilitarea limbilor se inițiase în toate coloniile fostului imperiu, transformîndu-se într-o mișcare națională mult mai largă pe întreg spațiul imperiului sovietic.
Arion se bucura nespus de amploarea acestei mișcări, de această trezire neașteptată a basarabenilor, ceea ce-i insufla noi forțe de muncă. La sfîrșitul lui august, veni iar la Chișinău cu Angelica. Străzile capitalei erau pline de lume. Demonstrațiile izbucneau una după alta și se mai ostoiră abia cînd începură lucrările sesiunii a treisprezecea extraordinare a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești, pe ordinea de zi a căreia era problema limbii.
Dar tot atunci, Moldova fu zguduită de un val nemaiîntîlnit de greve, în fond, inițiate de întreprinderile cu statut unional, unde majoritatea o constituiau nebăștinașii. “Rusofonii” (așa i-a botezat presa pe alolingvi) își dădură în pietre cu așa-zisa prietenie de nezdruncinat a popoarelor, cu grija fratelui mai mare.
De fapt, în spatele grevelor se afla nomenclatura comunistă, fracționată și ea acum în două. Arion își dădea seama că se dă, de fapt, și o luptă pentru menținerea la putere a vechilor eșaloane de vîrf. Dar asta îl deranja mai puțin. Cu spiritul său analitic, intui și embrionii unei lupte secesioniste, care avea să se declanșeze din interiorul Moldovei.
Frontul Popular organiză un miting la Varnița, pe care îl anunțase ca o mică adunare națională a moldovenilor de la Tighina și din Transnistria. Greviștii de la Tiraspol își constituiseră deja structuri obștești O.S.T.K. și gărzi populare, care, în realitate, deveniseră, prin puterea pe care și-o arogară, structuri parastatale. Anume acest O.S.T.K. devenise animatorul grevelor, dar și al lozincii despre “românizarea limbii și populației”. Mitingul de la Varnița fu prima probă de forțe. Spre mulțimea adunată la Varnița, încă pînă a începe mitingul, au pornit trei coloane de tineri de la Tiraspol și Tighina. Purtau în mînă ziare strînse sul…
Îi despărțea o distanță de vreo trei pași. Tineri însuflețiți de aerul dreptății și alții cu ochii tulburi de băutură se priveau acum cu ură. “Bei rumânskuiu sfoloci!” strigă un glas din mulțimea adversă. Și, în același moment, cîteva ziare, făcute sul, începură să lovească crunt cu plumbul capetelor de metal, pe care îl ascundeau. La vederea cîtorva fețe însîngerate, mulțimea pașnică ridică tămbălău și panică. Liderii frontiști și simpatizanții lor, luați prin surprindere, au fost puși pe fugă, iar sutele de gură-cască, care veniseră să asculte, se împrăștiară care și încotro. Fu prima ciocnire sîngeroasă fățișă și Arion, cînd citi despre aceste evenimente, își dădu seama că lupta cea adevărată abia începe.
Acum, văzînd piața și parcul central plin de lume, ușile celor mai falnice instituții cu inscripții mari, în negru “Zabastovka”, placardele cu “Vrem limbă, alfabet!”, mulțimea din fața Operei, legănîndu-se cînd într-o parte, cînd în alta, încercînd să rupă cordoanele de miliție, simți un fior de gheață în spate. Transmisiunea directă era, de fapt, barometrul mulțimii. În funcție de cine și cum cuvînta, mulțimea amuțea, sorbind cuvînt cu cuvînt, lacrimă cu lacrimă, gemea sau răbufnea într-un tunet asurzitor: “Limbă! Alfabet!” “Jos comuniștii!”, “Eminescu!”, “Unire, moldoveni!” etc.
Tunetul maselor ba aluneca peste suflet asemeni unei alifii tămăduitoare, asemeni unei azime peste ființa unui înfometat, ba se înfingea ca niște așchii de gheață rece în piept și în măduva spinării. Privea cu fața împietrită și sprîncenele încruntate la Angelica și colegii ei, care tocmai se întorseseră după vacanță, strigînd pînă la răgușire și fluturînd din mîini, ca într-un dans primitiv al triburilor din junglele de nestrăbătut. Privea și-i admira. Și straniu, dar se prinse de odată cu gîndul la Elvira, la copii — pentru prima dată, atît de clar și cu o durere senină, de cînd a revenit la baștină. Pe unde o fi fiind acum? Ce-o fi făcînd? Veronicuța lui trebuie să fie fată mare.
Parcă simțind ceva, Angelica se opri din larma strigătelor și-l privi ca după o îndelungată despărțire. Își lăsă colegii și se apropie.
— Ce-i cu tine? Nu te bucuri?
În ochi îi străluceau flăcările entuziasmului. “Ce simte ea acum?” se întrebă Arion. Și-i răspunse confuz:
— Mă bucur, cum să nu. Pur și simplu, mi-am amintit de Ovidiu și Veronicuța, copiii mei…
Angelica fu mirată de răspunsul neașteptat. Focul din privire i se stinse. Lăsă ochii în jos, peste vetrele cu flori de la poalele monumentului lui Ștefan cel Mare, apoi îi ridică, dar se uită de astă dată undeva în depărtare. Un val de mîhnire, amestecat cu decepție, parcă se lăsă peste chipul ei.
Lui Arion îi păru rău că i-a spus adevărul. Dar un soi de încăpățînare ră¬sări de undeva, din străfundurile subconștientului, și începu să-i umple în¬cet-încet ființa. În liniștea care se lăsase pe o clipă peste mulțimea din cen¬trul Chișinăului, Angelica se temea să nu audă cumva cum urcă acest eter spre conștiință. Și cît încă nu puse complet stăpînire pe el, i se adresă fetei cu blîndețe:
— Lasă, Angelico, nu te amărî. Du-te la colegii tăi, uite-i, te cheamă.
Fata voi să mai spună ceva, dar în acel moment văzduhul se cutremură de un “Ura-a-a!” prelung și puternic, de parcă izbucnise nu din piepturile fierbinți ale celor cîteva zeci de mii, care umpluseră piața, grădina soborului și grădina publică, spațiul din fața Operei și a Comitetului Central, chiar și partea carosabilă a bulevardului central, ci din însăși inima Carpaților. Era un strigăt de bucurie, de victorie, de triumf al dreptății. Această palmă de pămînt de la o margine de continent, acest popor trecut de atîtea ori de la o putere la alta, umilit și jefuit de toate hoardele care năvăleau și îl exploatau secole de-a rîndul, își recăpătase, în acea clipă, dreptul la ființa spirituală — limba. La acea oră, sesiunea vota statalitatea limbii și alfabetul ei latin. Și cum lucrările sesiunii se transmiteau în direct, uralele acoperiră sunetul aplauzelor furtunoase, ce răbufniră și ele în sala de ședințe.
Lumea prinse a se cuprinde și a se săruta cu lacrimi de bucurie pe față și cu lumini senine în priviri. Jubilarea puse stăpînire pe toată suflarea. Arion se trezi, strîns în brațe de un zdrahon, care stătuse pînă atunci lungit pe un așternut improvizat lîngă monument. Zdrahonul îl învîrti de cîteva ori, ca pe o copiliță, apoi îl lăsă pe asfalt, mai trîntindu-i pe umăr o mînă grea, cît o piatră de moară. În clipa următoare, o pereche de brațe dulci îi înlănțuiră gîtul și sărutări fierbinți îi acopereu fața. Era Angelica.
— Bucură-te, Arioane! Victorie! Este victoria ta, îi striga printre sărutări.
Transportul public se opri și din troleibuze dădură năvală moldovenii, topindu-se în alaiul jubilînd. Cei care rămîneau în troleibuze, veneticii, păreau acum niște arestați în etubele milițienești, privind speriați larma de afară și așteptîndu-și verdictul. Pînă în seară, piața fu cuprinsă de o horă mare comună — hora bucuriei. Seara tîrziu, întorcîndu-se acasă, fericit și obosit, Arion mai trecu o dată în revistă, cu ochii închiși, șirul evenimentelor, savurînd plăcerea victoriei. Însă vaga presimțire a unei primejdii părea să-l urmărească de undeva, dintr-un colț mai întunecat al cămărilor creierului.
* * *
Sokoliuk fu chemat de urgență la Tiraspol. Împreună cu el plecă și Mitru. Era pentru prima dată în această urbe transnistreană. Orașul părea stăpînit de o atmosferă puțin enervantă, iar pe fețele militarilor se citea o oarecare satisfacție. Cazărmi militare, străzi pe care mișună soldați și foarte multă tehnică de război, aceasta fu prima lui impresie. În centru, un amplificator transmitea, la fiecare jumătate de oră, informații — una mai groaznică decît alta — despre acțiunile naționaliste ale conducerii de la Chișinău, despre grevele instituțiilor unionale, despre tentativele de românizare forțată a populației din Moldova. Bătrîni pensionari și militari, lăsați la vatră, ascultau, crîșneau din dinți și aruncau priviri de ură peste Nistru.
Au intrat într-un edificiu, pe fațada căruia atîrnau drapele roșii cu seceră și ciocan, precum și un drapel cu dungi roșii și verde moldovenesc. O sală mică, cu pereți înalți, cu scaune albastre, în care asistau doar militari cu grade mari. Sokoliuk și Mitru fură invitați în prezidiu. Un general tînăr, de vreo 45 de ani, cu fața încruntată, ieși la tribună și cu voce gravă anunță:
— Tovarăși, situația este de așa natură, că trebuie să trecem la ofensivă. Avem indicațiile respective. Cu forțele proprii de care dispunem, cu oamenii, care ne-au servit cu credință, vom reuși multe. A sosit momentul crucial. Colaboratori secreți de la instituțiile de învățămînt preșcolar, mediu și superior, muncitori de la întreprinderi, anume acest contingent va forma coloana a cincea în Basarabia… Situația se schimbă cu fiece oră și această coloană secretă trebuie să constituie o forță mai mare decît armele și tancurile, gata să treacă Nistru în orice moment. Vom conta neapărat pe elementul slav, ce predomină în orașele basarabene. Forțe avem destule, dar se cere să le aplicăm rațional. Vom fi nevoiți să ne amintim de metodele folosite încă în luptele din Spania, Germania, Cehoslovacia, Ungaria…
Generalul vorbea cadențat, sigur pe ceea ce spune, de parcă cei care-l ascultau știau demult aceste lucruri și acum li se dădeau ultimele instrucțiuni. Mitru intră imediat în miezul chestiunii, dar avu o pornire de bosumflare că nimeni nu-i ceruse în prealabil acordul fie și formal. “Se vede că li-i mare graba”, gîndi Mitru.
— Doresc să vă informez că zilele acestea c-a creat comitetul coordonator, cu sediul aici la Tiraspol, și tot ce se va petrece dincolo de Nistru va trebui să ne raportați. De aceea și v-am întrunit astăzi. Sîntem puternici! Mizăm pe înțelepciunea voastră. Așteptăm cît mai multă energie din partea internaționaliștilor băștinași, unul dintre care asistă în această sală, și cel care cuvînta făcu un semn cu mîna spre Mitru Inereanu. Ei trebuie de pe-acum să se infiltreze în nucleul mișcării de eliberare națională, Frontul Popular, să creeze impresia că sînt de partea lor. Iar cînd condițiile politice vor deveni favorabile, să distrugă entuziasmul naționaliștilor din interior. E o practică acceptată de toate țările lumii, care se confruntă cu soluționarea problemelor naționale. Dumneata, tovarășe Sokoliuk, să nu te amărăști prea tare, dacă nu vei cîștiga electoratul. Jumătate din cei considerați reprezentanții și propușii Frontului Popular sînt oamenii noștri. Păstrează-ți puterile pentru viitor. Acuma vei continua lupta, ca să cîștigi simpatiile alegătorilor. Deși, repet, acest lucru astăzi nu este atît de ușor… Oratorul își drese glasul, făcu o pauză, în timpul căreia îi studie cu privirea, pe cei prezenți, încercînd parcă să ghicească, ce ecou au cele spuse. Apoi adăugă:
— Deocamdată e învălmășeală și puțină neînțelegere în eșalonul de vîrf de la Kremlin… Dar serviciile speciale militare își au direcția lor strategică și nu au dreptul să devieze, să pună în pericol sferele de influență cucerite, indiferent de regimul și sistemul politic ce va fi instaurat ulterior, indiferent de gîlcevile de la Moscova…
Mitru își purtă ochii prin sală și pricepu că majoritatea demnitarilor ce stăteau aproape tolăniți pe scaune, îi erau cunoscuți. Îi văzuse nu demult în via de la Cerna, în pădurea de la Ineasca.
— Și acum un lucru foarte important și strict confidențial. Se studiază varianta proclamării a două state pe teritoriul R.S.S. Moldovenești, în cazul cînd la putere vin naționaliștii frontiști. Oficial, acest lucru se va anunța la momentul oportun, important este ca populația acestor zone să încuviințeze, să aprobe. Vom crea frontiere, vămi, unități paramilitare, chiar cu prețul unor victime omenești… Să nu intrați în panică. Totul este dirijat de cartierul comandamentului suprem al armatei noastre. Noi, militarii, trebuie să renunțăm la sloganele patriotice, lor manevre în stepe, și să învățăm în academii strategia geopolitică. Să nu luați la inimă declarațiile guvernelor occidentale. Deocamdată ele nu cunosc realitatea noastră și republicile, care se vor independente, nu au nici o pondere, nici o susținere în tabăra lor. Occidentul este axat pe destrămarea U.R.S.S., și nicidecum pe apărarea intereselor prăpădiților iștia de naționaliști basarabeni.
Ultima frază îl șifonă un pic pe Mitru, dar, peste o clipă, îi trecu și inima i se umplu de un sentiment de revolta contra celor care ieșeau tot mai frecvent cu tricolorul în stradă, cerînd suveranitate. Era mîndru că se află în anturajul unor oameni puternici, care au în dotare nu numai cuvinte, ci și arme în arsenale. Cînd ieșiră în stradă, îl cuprinse frățește pe Sokoliuk și-i zise într-un exces de sinceritate:
— Frate! Acum simt că este acută nevoie și de ajutorul meu. Mizează pe mine! Poporul acesta, mereu îndobitocit, este ușor de manipulat. Mă voi strădui să îndreptățesc încrederea ce mi-a fost acordată… Atît că mai am o mică rugăminte. E cam egoistă, dar…
— Te-ascult, frate, zise Sokoliuk, îmbrățișîndu-l și el la rîndul său.
— Vreau să mă însor. N-ar fi posibil să primesc un aprtament acolo, lîngă abator, în dealul Lipăgăului?.
— Nimic imposibil în cazul dumitale, socoate că problema s-a rezolvat… Trebuia să repartizez un apartament unuia de la voi din sat, unui disident alde frate-tău Arion. I-am refuzat categoric, motivînd că au venit doi specialiști de înaltă calificare din Rusia, cărora, conform legii, sînt obligat să le acord spațiu locativ în primul rînd… Desigur, a făcut isterică, dar o să-i treacă… Și deoarece nu vine nici un specialist de nicăieri, marele specialist calificat vei fi tu, Dumitru Inereanu, fratele meu! Doar ești angajat la noi ca jurist, n-ai uitat, frățioare?
— Viața merge înainte, iar cu dînsa — și noi, cîntînd… Cum se poate să uit? Și Mitru își cuprinse încă o dată binefăcătorul.
* * *
Tata Simion și mama Veta, deși se simțea mai rău din zi în zi, îi sclipuiră mezinului nuntă. Cu ajutorul cuscrilor, oameni mai înstăriți, nunta lui Mitru s-a făcut la clubul din sat, un sarai lung, zdrelit pe dinafară, care, cu un sfert de veac în urmă, fusese prefăcut în club provizoriu, dintr-o fermă de cai. Alt mileniu bătea la ușă, iar la Ineasca nu s-a mai construit altă casă de cultură. Sokoliuk n-a putut să fie nun mare. În ultima săptămînă, plecă de urgență la baștina sa, în Siberia, cu niște chestiuni despre care nu știa nimeni.
Veselie a fost puțină. Sătenii nu s-au repezit să-l onoreze pe tata Simion cu prezența. În viața lui el nu s-a prea dus să nuntească. Vorba ceea: cum ți-i buna ziua, așa-i și mulțumita. Nașul tinerilor însurăței fu un tînăr gospodar, din mahalaua “Izvoraș” a Teleneștilor, un bun prieten al fraților miresei. Nașa era o femeie foarte grasă, cu fața mereu iradiind de plăcere.
Nunul, cu puținii lui oameni, adunați în ogradă la Simion Inereanu, după ce serviră cîte un păhăruț-două, dansară hora în jurul pietroiului, unica amprentă a nopții de potop. Mitru purta costum alb, cu papion. Aliona, văl și rochie albă, cu trenă lungă, dusă de doi vornicei. Mirele se simți tentat să tragă un păhăruț-două, însă privirile severe ale miresei îi temperară zelul. Nunta mare avea să se facă la club. Ascultînd orchestra, ce cînta un hostropăț după altul, Mitru prinse a arăta nazuri:
— Urăsc nunțile moldovenești, zise, încrețindu-și fruntea, nemulțumit de postura sa de mire. Horele țin mult, iar tu te învîrți ca un berbec căpiat într-o singură direcție. Muzicanții iștea nu mai au simțul măsurii… vorba ceea…
— Rabdă, burduhoșelule! Odată ești miricel, îi netezea Aliona firele zvăpăiate de păr de la tîmple.
— Vreau să fie altă veselie. Peste o săptămînă încep alegerile, se sufoca Mitru. Lasă-mă să gust măcar un păhăruț. E nunta mea!
— N-ai voie. Îndeamnă-l pe frate-tău să se aghesmuiască nițel. Uite-l cum stă ca o curcă…
Arion se îmbolnăvise în ajun. Avea febră. Stătea ghemuit la masă, într-un colț de sală, urmărind veselia de afară, absent și indiferent. Angelica nu venise la nuntă. Din acea zi de sfîrșit de august, nu mai dăduse prin sat și nu avea nici o știre de la ea. Chibzuia în minte un articol, pe care trebuia să-l trimită la ziarul Frontului Popular. Pe după miezul nopții, se închinară colacii. Nunul dărui sămînță de bani și un set de mobilă. Reprezentantul lui Sokoliuk, un rus venit din dealul Lipăgăului, afumat de-a binelea, anunță că direcția abatorului dăruiește mirilor o vilă la Vadul-lui-Vodă, un fel de reședință de vară pe malul Nistrului…
Nichifor, făcut și el binișor, tresări. Gemu adînc și trînti cu pumnul în masă. Vreo cîteva clipe rămase împietrit. În ajun, la direcție i s-a spus sus și tare, cu multe argumente documentare, că abatorul din Lipăgău nu mai dispune de nici un spațiu locativ (?!.). Vecinul, dori să se revolte, să-i ceară socoteală demnitarului. Rusoiul însă, după ce mîncă bine și bău cît îi pofti inima, rosti calm:
— Omul o dată se însoară. Să nu-i stricăm veselia. Mîine poți să scrii o reclamație… E dispoziția tovarășului Sokoliuk.
Nichifor tăcu și ochii i se umplură de lacrimi. În zorii zilei la poarta lui tata Simion se opri o mașină albă. Coborî din ea un bărbat în vîrstă și o femeie tînără, înaltă, firavă, ducînd un băiețel de mînuță. Trecură drumul și intrară în ograda clubului. Femeia se apropie de masa mare. Mitru simți un tremurici în spinare și un ochi prinse a-i clipi nervos. Era una din mai vechile lui paciente, care-i născuse un copil și acum venise împreună cu taică-său… De ce?. Peste toată veselia se lăsă tăcerea și tatăl, îmbrăcat într-un costum negru, proaspăt bărbierit, cu tunsoare lungă și burtă impozabilă, scoase din buzunar o bancnotă, o puse pe masă, în fața tinerilor, precum e obiceiul la Ineasca, primi paharul din mîna nunului mare, apoi ură creștinește:
— Să fie sănătoasă lumea adunată și conul mire. Aș mai dori ca nepotul meu să-și aducă aminte, cum a petrecut la nunta tatălui său…
Acestea fiind spuse, își luă în brațe nepoțelul, îl apropie de Mitru și-l îndemnă:
— Hai, dă mînuța, felicită-l pe tăticul că e mire. Mama copilului o felicitase deja pe mireasă, înmînîndu-i un set de parfumuri franțuzești. Nuntașii se amuză, urmărind curioși scena. Mulți așteptau deznodămîntul, care ar fi putut să se transforme într-un scandal, însă bărbatul se întoarse, își luă fiica la braț, ieși liniștit din club, apoi urcă mîndru în mașină și porni motorul. Mitru încercă să spulbere rumoarea mesenilor, bălmăjind ceva și îndreptățindu-se, mai ales în fața miresei. Dar Aliona era numai zîmbet și luă scena de odinioară ca pe un fenomen frecvent și obișnuit în viața ei.
— Așa ceva n-o să se mai întîmple cu tine, burduhoșelule, îl asigură ea. Păcatele tinereții! Hai să ne veselim! E nunta noastră celebră, cu surprize mari și răsturnări de situații, ca în filmele Holiwoodului…
— Oare cînd o să mă lase curvele în pace? Te pomenești că nici pe cealaltă lume n-o să încap de ele, se căina în sinea lui Mitru.
— Cîte au să-ți mai vină azi, Mitrule? îl întrebă deodată mama Veta, uimită și rușinată cum nu se mai poate.
— Lasă, mamă-soacră, de azi înainte e numai al meu prin lege și biserică! Ce-a fost pînă la mine — s-a spulberat. Ceea ce are să se întîmple vom hotărî împreună, făcu împăciuitor Aliona, oprindu-și privirile-i gingașe asupra băiatului vesel din mijlocul nunții…
— Asta-mi place! îngînă mama Veta, luminată de optimismul miresei. Adevărată femeie.
— Să ții din strîns juncanul, interveni și tata Simion. O să-ți fiu recunoscător eu și tot neamul…
— Salvarea! Chemați salvarea!! se auziră deodată cîteva glasuri speriate. Moare Arion!
Arion stătea întins pe o bancă din ograda clubului și nu dădea nici un semn de viață. Mitru, care pricepea cîte ceva la primul ajutor medical, îi luă pulsul, apoi se răsti la femei:
— Nu faceți panică! Aduceți apă. Mitru îl stropi, așteptă pînă Arion își veni în fire, se întoarse la masă și strigă poruncitor: Să cînte muzica și lumea să se veselească!
* * *
… Arion fu internat la spitalul de la Telenești. Avusese un acces de inimă și în după-amiaza celei de-a doua zile se simțea deja normal. Dar medicii i-au descoperit sănătatea foarte șubrezită. Acest lucru îi deschidea perspective destul de sumbre — să se rețină mai multă vreme între pereții albi și mohorîți ai spitalului, aflat într-o clădire veche, din cărămidă roșie, construită încă pe timpurile românilor, nu departe de pădure și de școala de medie unde învățase cîndva. Pe timpuri în preajmă fusese un parc cu alei și straturi de flori, acum însă doar copacii de plop și stejar mai păstrau frumusețea și prospețimea de odinioară. Nimerise în situația cînd trebuia să se odihnească vrei-nu vrei. Anii de detenție, de chinuri prin catacombele pușcăriilor siberiene nu puteau să nu lase urme. Recapitula cele trăite, citea presa, căuta să se lămurească definitiv ce se întîmplă în republică.
Schimbările se petreceau cu repeziciune. Suferea că este într-un fel izolat. Despre cele spre care tinsese, plătind cu libertatea ani de zile, în ultima vreme se vorbea deschis, tare și răspicat. Se revendica dreptul moldovenilor la autodeterminare, la studierea în limba maternă. Peste noapte, crescuse vertiginos numărul acelora care condamnau partidul comunist, mai ales pe foștii secretari de partid.
Pînă și persoanele de la conducerea de vîrf își schimbară poziția cu 180 de grade. Unii dintre ei participau la numeroasele mitinguri pe care Frontul Popular le organiza aproape în fiecare duminică.
Și printre bolnavi se discutau aprig diverse chestiuni. Spre marea lui surprindere, poporul se deștepta și oamenii simpli încercau să dezghioace esența ultimei jumătăți de secol.
— D-apoi de ce anume rusul să se numească “frate mai mare”? se întreba întărîtat vecinul de pat, un învățător în etate. De ce ne-au închis școlile naționale îndată după război? Pe timpul românilor existau școli evreiești, ucrainene, poloneze, rusești… Nimeni nu a închis ziarele alolingvilor… Iar “tovarășii”, de cum au dat buzna în Basarabia, în ’40, au nimicit, tot ce era național. Au ajuns la aceea că, pe marginile drumurilor, în loc de pomii tradiționali pentru locurile noastre — nuci, salcîmi, tei, cireși… — au sădit mesteceni albi… Ca să creeze impresia străinilor, ce veneau în vizită, că aici începe Rusia. Și apoi au venit ca puhoaiele, sub pretextul de mari specialiști, ca să pună mîna pe apartamente, să cucerească, fără nici o luptă, toate orașele noastre. Majoritatea pensionarilor și veteranilor de război au venit la noi ca la băi. Nu vedeți, fiecare localitate are magazine pentru vetranii de război. Iar veteranii, care au luptat pe frontul român, trăiesc în mizerie și nimeni nu-i ia în seamă.
— Dar ce-au făcut cu apa? se introduse pe fir alt vecin. S-au mai gîndit la sănătatea noastră, cînd au construit, în fiecare raion, cîte-un complex enorm de creștere a porcilor? Ca să-i hrănim pe ruși cu carne, iar noi… Murdăria de la complexele de porci intră în pămînt și otrăvește apele din cele mai adînci fîntîni. Ce ne facem cu sănătatea noastră, cu viitorul copiilor? Fiecare nacealnic e numaidecît rus, ucrainean, bulgar, numai nu moldovean…
— Ia uitați-vă ce scriu ziarele, îi întrerupse al treilea. Orașe întregi de moldoveni s-au construit în Rusia și nici pomină de vreo școală în limba maternă. Iar aici, în Moldova, e destul ca într-un sat să vină o familie de venetici că îndată li se creează condiții: și grădiniță, și școală rusă… Ce mai, au găsit aici țîța și n-au să se cărăbănească în vecii vecilor, nici de i-ai fugări cu pușca… Noroc de bieții noștri scriitori, care răscolesc adevărul prin arhive și ne deschid ochii.
Arion asculta și surîdea în sinea lui. Se bucura că revolta crește, că lumea citește, își dă interesul și începe să pătrundă esența lucrurilor. Îl îngrijora însă că toți văd lucrurile la suprafață și sînt ușor cuceriți de propaganda la zi. Fie chiar una nouă, națională. Îl mai neliniștea faptul că oamenii simpli nu observau manipulările în eșaloanele puterii. Arion, din spital, a scris un articol, despre toate bănuielile și temerile lui, dar redactorul-șef, de la un ziar prestigios, i-a publicat o replică distrugătoare, mai să-l declare oportunist și revizionist de stînga. Arion se simți neînțeles.
Cîțiva intelectuali lansară ideea rechemării acasă a unuia dintre liderii Partidului Comunist din Moldova. Alții promovau tot mai insistent ideea unei fracțiuni naționale a Partidului Comunist. Oamenii însă măcinau primenirile de suprafață.
— Pe de altă parte, sîntem și noi de vină. De ce le-am creat asemenea condiții? Georgienii, balticii nu le-au prea căutat în coarne și acolo rușii îi respectă cu adevărat, interveni din nou pedagogul. Iar în Armenia toți vorbesc și scriu în limba lor. Li-i în cot de internaționalismul proletar, despre care «tovarășii» de la Moscova și Chișinău au trîmbițat întruna. Marea prietenie a popoarelor trece printr-o criză acută. Deși, iată, chiar peste deal, la Ineasca, este unul care îl sprijină pe un rusoi în alegeri. E avocat, cică!…
— Păi, nu știi că moldovenii, cu cît mai multă carte au, cu atît mai trădători și mai lingușitori devin…
Deși îi era și lui scîrbă de ceea ce făcea Mitru, cuvintele unor persoane străine la adresa fratelui îl indispuseră, unde mai pui că învățătorul prea o făcea pe mentorul și Arion abia se reținea să nu-l pună la punct.
— Și iată, acel de la Ineasca vine și ne spune că, dacă nu-l votăm pe candidatul lui, Sokoliuk, e sfîrșitul lumii… rușii au arme și ne vor pune la respect. Iar cu vreo săptămînă în urmă, le-a spus unor ciraci de-ai lui că la Ineasca, la abator, rușii au format un Interfront și cheamă toate naționalitățile să adere la el și să se încadreze activ în lupta contra moldovenilor care fac mare vîlvă, solicitînd unirea cu România.
— Cum adică să se încadreze în luptă?
— Să iasă la demonstrații cu drapele roșii și slogane pe care le vor striga… rușii sau moldovenii rusificați, să-i susțină în greve…
— Au știut ei, rușii, cum s-o facă, sînt meșteri la schilodit sufletele, vorbi cel cu ziarul, răsuflînd zgomotos de-i sălta mustața stufoasă. A fost o politică bine gîndită, diavolească…
— Bravo, scriitorilor! repetă celălalt vecin cu patul. Au avut curajul să ridice lumea împotriva nedreptăților. Pînă la ei, nimănui nu i-a trecut prin minte s-o facă…
Toți bolnavii din salonul lui Arion condamnau diferitele vicii ale societății, el fiind privit la început cu o ușoară bănuială. Nimeni nu încerca să-l întrebe, să-l atragă în discuțiile aprinse ce se încingeau zilnic. Părea că tot spitalul, străzile, orașele, localitățile sînt antrenate într-o fierbere totală. Era de-ajuns să deschizi radioul, televizorul că auzeai numai condamnări, acuzări.
Unii propuneau demontarea sistemului administrativ de comandă și substituirea cu un altul, mai liberal, alții în general pledau pentru dărîmarea totală a fostului sistem. Tot mai des, ziarele scriau despre desființarea partidului. Uneori și medicii, entuziasmați de cele citite, ascultate, vizionate la televizor, se avîntau în polemici, condamnînd regimul care a adus atîtea rele acestui meleag.
Tăcerea lui Arion îl deranja totuși pe pedagog. Pînă la urmă nu mai răbdă și-i zise:
— Am impresia că dumitale nu-ți prea convin schimbările ce se produc în ultimul timp. Văd că taci întruna… Apoi, după o pauză, îl întrebă pe șleau:
— Ești neam cu cel de la Ineasca? L-am văzut în prima zi cînd te-ai internat…
— Mi-i frate, răspunse imperturbabil Arion și îl învălui pe cel ce-l iscodea cu priviri inteligente și pline de o lungă și amară experiență a vieții, încît învățătorul, gata să-l atace cu o nouă întrebare, bătu în retragere.
Într-adevăr, chiar în prima zi, spre seară, pe Arion îl vizitase o echipă întreagă: Mitru cu soața, părinții, sora și moșnegii de la Rădeni. În afară de Mitru și Aliona, toți au lăcrimat compătimindu-l. El i-a condus în parcul cu stejari bătrîni.
— Þi-i mai bine, Arioane?
— Rezist, mamă, sînt obișnuit, dacă nu m-a doborît frigul Uralului, acasă și Dumnezeu ține cu mine.
— Cum să nu țină, băiete, doar te-ai jertfit pentru neam, îl încurajă tata Simion. Și-apoi s-a vorbit mai deunăzi la radio că s-a format o comisie specială de reabilitare. Și dacă Mișa de la Moscova cu împărăteasa lui trîmbițează că nu mai avem disidenți politici, poate-i cazul să trimitem o cerere de grațiere?…
— Cine să mă grațieze? făcu mirat Arion.
— Moscova, rosti cu convingere tata.
— Da poate ăști de la Chișinău? adăugă cu naivitate mama Veta. Că totuna printr-înșii se face totul.
— Þi-om face și ție o nuntă ca lui Mitru, zîmbi Serafima.
— Trebuie să scrii o petiție, insistă însuflețit moș Alexandru. Nu demult a ieșit un ucaz, prin care se iartă toți acei care au fost cîndva ridicați pe nedrept în Siberia. Se spune că o să ne întoarcă și casele înapoi. Iar dacă nu s-au păstrat, o să ne întoarcă bani.
— Nu fi naiv, moș Alexandre, se arătă neîncrezător Arion. De la puterea asta nu vei primi nimic.
— Păi, iată, hîrtia, scoase bătrînul din buzunar o bucată de ziar, dîndu-i lui Arion să citească.
— Ca să vezi… făcu el, după ce citi ucazul. Totuși au loc schimbări în ultima vreme… Mai știi ce se poate întîmpla?
— Vremurile se schimbă spre bine și pentru tine, frate, nu-i așa? intră în vorbă Mitru.
— Vom trăi și om vedea, răspunse obosit Arion.
Petrecîndu-i, Arion simți că, parcă, l-au lăsat durerile și necazurile. Îl iertase pînă și pe Mitru, care te pomenești că, pînă la urmă, devine un bun fiu al acestui popor… El, Arion, se va strădui să-l lumineze, să-l facă să înțeleagă că banii și favorurile vin și se trec, iar omenia, dragostea de neam sînt veșnice.
Își dădu totodată seama că forțele din afară vor face totul să împiedice independența acestei mici țări, vor utiliza cele mai odioase metode ca s-o dezbine. În ultima vreme, tot mai des era vehiculată problema găgăuzilor. Această populație, de origine turcă, adusă de către ruși, din Bulgaria în sudul Moldovei, la începutul veacului al XIX-lea suportase aceleași teascuri deznaționalizatoare ale regimului sovietic, ca și moldovenii. În lupta pentru repunerea în drepturi a limbii, un grup de lideri autoproclamați ai găgăuzilor s-au pronunțat întru susținerea statalității ei. Dar, îndată după istorica sesiune din august, au început să revendice o autonomie culturală și administrativă. Propaganda prorusă de la Chișinău, dar mai ales cea de la Moscova, începu să-i învinuiască pe moldoveni de soarta deplorabilă a găgăuzilor.
Și-au amintit că, pînă la război, și aici au fost românii-ocupanți. Se recunoștea că atunci găgăuzii își aveau școlile lor naționale, că nu erau discriminați, în schimb au fost găsiți pătimiți, care povesteau, în fața camerelor de luat vederi, cum pînă în ’40, i-au bătut jandarmii. Cu harapnicul, cu biciul! Cu cizma! Nu explicau pentru ce, ci numai că i-au bătut!
— I-au bătut! se indigna Arion. Dar rușii?… I-au împușcat, i-au spînzurat, i-au înghețat pe moldoveni, pe ucraineni, pe găgăuzi!
Și totuși acelor lucruri li se dădea mai puțină importanță. Ele erau abil trecute pe seama lui Stalin, rușii fiind și ei un popor care a suferit în urma cultului personalități. Cît despre români… Românii sînt vinovați! Ne sînt dușmanii, care au umblat prin Basarabia cu ghioaga și ne-au bătut!!! Iar Programul frontiștilor conține un punct primejdios — unirea cu România! A căpiat lumea! Aceste idei erau semănate în rîndurile populației atît de liderii găgăuzi, cît și de nomenclaturiștii comuniști, mai ales trimiși ai Moscovei, cărora acum le fugea pămîntul de sub picioare…
* * *
Arion nu-și întrezărea viitorul, nu-și vedea locul lui în toate schimbările ce aveau loc. O mare amărăciune îi învăluia sufletul la gîndul cît de răi și necruțători au fost oamenii cu el, cît de crudă este lumea asta, că l-a despărțit de familie, i-a furat copiii, l-a ignorat și nu-și mai amintește de el. Pe unde o fi fiind ei acuma? La baștina Elvirei? La Moscova sau poate în străinătate? De ce tac și nu-i scriu măcar un rînd? Oare nu le este dor de dînsul, tatăl lor? Arion ar fi voit să-i caute pe întinsurile U.R.S.S.-ului, dar dacă ei nu doresc să-l știe? Amintindu-și în ultimul timp tot mai des trecutul, se căznea și-și insufla că niciodată nu va putea crea o nouă familie. Nu era capabil de așa ceva.
Simțea cum Angelica trăiește cu bucuriile și interesele lui, dorește să-i împărtășească destinul, dar se sperie cînd întîlnirile lor luaseră o întorsătură periculoasă. Acum îl amăra faptul că nu știa nimic despre ea. Deși își zicea că fata trebuie să-și caute fericirea în altă parte, cu un bărbat tînăr de seama ei, tot mai mult îi simțea lipsa. Mereu îi era dor de ea…
E fată frumoasă, inteligentă și acela care o va lua în căsnicie va fi un soț fericit… Dar fapt e că motivul lipsei era altul. Angelica găsise articolul defăimător, scris de Mitru, despre fratele său cu zece ani în urmă. Mama Veta se arăta prietenoasă, iar el o ținea la distanță…
Stînd culcat în salonul cu pereții mucegăiți pe la colțuri, ascultînd discuțiile celor vreo zece bolnavi, Arion se simțea singuratic. Ar fi vrut să-i deschidă ușa oameni care, în ultimele luni, îi făceau viața mai plină.
Spitalul devenea insuportabil, dar Arion consideră că e un soi de carceră și se adînci în lecturi de tot genul. Folosi convalescența, pentru a-și lua o pauză de la forfota vieții. În sfîrșit, dacă s-a “căpătuit” cu o maladie clasică, trebuia să urmeze un tratament serios. Poate va izbuti să plece și la un sanatoriu.
Acuma vom fi supuși celor mai complicate și grele încercări, cugeta Arion. Măiestria de a condamna nu e mare scofală, dar ști-vor frontiștii să tragă din asta foloase? Sîntem un popor aprins, cu temperament, și asta ne poate juca festa — nu totdeauna ne-am orientat la rece, în situațiile istorice create. ”
Rușii sînt un popor asiatic, aprinși și ei în felul lor, dar un popor hrăpăreț, răzbunător și, mai ales, puternic. Diplomația lor e șireată, vicleană. Au o experiență fără analogie în lume, în special de convertire a altor popoare. În laboratoarele de la Moscova, probabil, au elaborat deja pentru Moldova mai multe variante în vederea decapitării Mișcării de eliberare națională. Mai dure decît cele de pînă acum. Scriitorii noștri sînt maieștri ai cuvîntului, copii ai serenadelor, ca și întreaga noastră generație, și nicidecum oameni politici. Avem nevoie de economiști, juriști, sociologi, politicieni. Și aceasta nici pe departe încă nu este totul. Acești oameni necesari trebuie să mai aibă și simțul mîndriei naționale. Doar nu e nevoie de asemenea oameni ca fratele meu.
Ideea unirii i se părea prematură. Cunoștea tratatele internaționale prea bine, ca să-și dea seama ce consecințe ar putea avea o unire directă, după modelul Germaniei, a Basarabiei cu patria-mamă. Dobrogea, dar mai ales Ardealul, ar fi putut în acest caz să constituie motivul unor conflicte cu ecouri internaționale. În sfîrșit, va susține ideea unirii populația din Basarabia?..
În decembrie căzu și dictatura “geniului Carpaților”. Întreg salonul a stat cu urechile la difuzor. “Se duc dictaturile din bătrîna Europă” fu titlul articolului său următor. Arion era pentru prima dată, poate, în ultimii douăzeci de ani atît de fericit. Cei din salon, în urma unei vizite a cîtorva jurnaliști, aflară că Arion Inereanu este autorul mai multor articole de analiză politică, care stîrneau discuții între bolnavi. Fu surprins mai ales pedagogul, care se considera cu un cap mai sus decît ceilalți. Își dădea seama, din cele scrise, că Arion a fi avînd o pregătire mult mai avansată și tăcerea lui îl ținea în nesiguranță. I-ar fi plăcut să afle cum îl apreciază acest ineștean competent și pe poziții evident opuse — acuma era convins — celor ale fratelui său. Arion însă rămînea rezervat, citind întruna sau făcîndu-și notițe într-un caiet gros.
Dintre rude îl vizitau mai des tata și sora. Mai veneau, arareori, niște persoane de la Chișinău, frontiști, cum se vede oameni inteligenți. A mai fost de vreo două ori și o fată drăguță… Angelica. Îi aducea ziare cu ultimele publicații mai interesante, cîteva titluri de carte, printre care Noica, Goma, Eliade, Þuțea, ceva despre mișcarea legionarilor. Angelica părea mai rezervată, iar Arion, cu o încăpățînare neînțeleasă nici chiar de el însuși, sporea distanța dintre ei. Un motiv serios al răcelii și-l explica (și această explicație i-o sugeră și fetei) prin boala lui. Nu era adevărat, și ambii înțelegeau acest lucru…
* * *
Angelica trăise o mare fericire cînd, în urma unui concurs riguros de la Universitate, devenise studentă. Îi plăcea viitoarea profesie, descoperise minunata lume a cărților. Hrana spirituală o îmbogățea și o îndemna la fapte pe care, deocamdată, putea să le însăileze doar ca pe un vis de perspectivă. Fiind drăguță, băieții îi dădeau tîrcoale. Ea însă rămînea rece la avansurile lor. Odată se gîndi chiar că nu este capabilă să se îndrăgostească.
Trecuseră astfel trei ani de studenție, ca să se ducă la Ineasca pentru a-și petrece vacanța, unde pentru prima oară îl întîlni pe Arion. Nicicînd nu s-a gîndit că sentimentul dragostei poate fi atît de miraculos și, dacă cineva i-ar fi spus cu cîteva luni în urmă că se va îndrăgosti la nebunie de un bărbat care-i aproape de o seamă cu tatăl ei, ar fi zis că nu-i ajunge o doagă. Sentimentul atotcuprinzător pătrunsese în viața ei aidoma unui bolid în seninul nopții și ea, deja peste foarte scurt timp, nu-și mai imagina viața fără Arion. Îi înțelegea gîndurile, mișcările, se obișnuise cu ridurile lui abundente de pe obraz, cu glasul lui stins de povara timpului pe care-l trăise în detenție și-i făcea plăcere orice cuvințel de-al lui. Trăia zile, trăia nopți cu gîndurile la el și dorea să plece undeva departe amîndoi, să nu depindă nici de un rău, nici de o invidie. Dorea să-i aducă salvarea în viață, despre care Arion nu odată îi mărturisi că visează la acea clipă, cînd s-ar putea izbăvi de toate grijile pămîntului și să construiască ceva mai frumos și mai plăcut pentru oameni. Adeseori și-amintea acea seară de pomină, cînd, pentru prima oară, el a chemat-o în vecinătatea cătinișului uscat din preajma dealului de la Velnița. Era o noapte rece, cu multe stele pe cer, dar fără lună. Luna parcă se pierduse undeva fără de urmă. Pe neașteptate, el a rugat-o să se dezbrace… Ea, care pînă atunci nici nu se sărutase măcar cu el, i-a urmat sfatul plină de hotărîre că lui Arion trebuie să-i fie bine, iar pentru binele lui, nu se mai gîndea nici la rușine chiar…
— O să alergi cît poți de tare pînă la izvorul de sub mal, îi zise deodată Arion, apoi o să treci nestingherită, așa cum vei fi asudată prin hățișul ghimpos al cătinișului…
Fata îl privi atunci aiurită, dar, în următoarea clipă, lăsă hainele pe un pătul de iarbă uscată, rămăsese în chiloței și sutieni albi ca neaua și, din toate puterile, alergă o distanță mare, pînă la izvor și înapoi. Asudase de-a binelea, dar Arion n-o lăsă să se odihnească, ci insistă să treacă imediat printre ghimpii cătinișului, încolo și-ncoace… Cînd, în sfîrșit, se alipi de el, era tot corpul numai frunze uscate de cătină… Arion, cu ajutorul ei, dezlipi în tololoți mici frunzulițele uscate, îmbibate cu sudoarea fetei, și le strînse grijuliu într-o foaie de ziar…
— Ce înseamnă asta, bade? întrebă ea nedumerită.
— Mîine o să le usuc la soare, zise Arion, și o să-mi ajungă pentru plăceri tocmai o lună.
Tot în noaptea ceea i-a mărturisit că, pe timpul cît s-a aflat în exil, în nordul Kazahstanului, după anii de detenție, a deprins meteahna drogurilor, de la băștinașii de-acolo. Tololoții respectivi, după ce sînt uscați, îi îmbibă cu tutunul din țigară și fumînd, capeți ușurare, plăcere, liniște sufletească. Meteahna asta o avea și moș Alexandru, de pe timpurile cînd fusese deportat… Mărturisirile lui Arion erau sincere, sunau nevinovate și dînsa i-a promis că n-o să-l divulge, orice s-ar întîmpla cu ea.
— Ești unicul suflet care știe acest secret… Dacă o să-l afle și colaboratorii miliției, eventual fiind prins în flagrant delict, eu, Arion Inereanu, mă pot alege cu ani grei de închisoare. Ai priceput?
Apoi o luă de mînuță, ca pe un copil, o aduse lîngă izvor, îi ajută să se spele pe corp, iar cînd ea se îmbrăcă, tremurînd de răcoarea nopții, o cuprinse părintește și o sărută pe obrăjori ca pe o fiică a lui.
— O să-ți fiu credincioasă, bade… Ca un șarpe. Știi doar că șerpii sînt cele mai credincioase reptile… rosti fata, lipindu-se și mai tare de el.
— Ia seama, ai un frate milițian la Drochia, așa mi-a spus-o mama… Poți să te scapi cu vorba vreodată, o preveni Arion.
— Fratele de la Drochia n-are ce se infiltra în viața mea personală, iar eu n-am ce mă spovedi…
S-au întors spre casă pe la miez de noapte. În poartă, îngrijorată, îi aștepta mama fetei, o femeie inteligentă, care atunci zise îngrijorată:
— Angelica, draga mamei… Oare nu-ți dai seama că-mi faci griji?
Arion mai să intre în pămînt de rușine. Cîndva, cu Elizaveta, mama fetei, umblase la școală, își scriau bilețele de dragoste, iar acuma… Vroia să se îndreptățească, să-și ceară scuze, dar Angelica îl strînse de mînă și-și liniști mama:
— N-ai grijă, mamă. Badea Arion este cel mai interesant om din lume. Oare mata nu vrei să am o vacanță interesantă, plină de impresii? Te rog, nu gîndi lucruri urîte și nu-l incomoda pe badea Arion. Dac-aș dori, eu și la Chișinău, unde nu sînt sub supravegherea matale, mi-aș face de cap… Liniștește-te! Pacea e un dar dat de la Dumnezeu, mamă, încheie fata și surîse fericită.
— Aveți în vedere, zise împăcată, în cele din urmă, mama fetei și plecă, lăsîndu-i pe banca de la poarta lui Simion Inereanu.
De cîte ori și-amintea de acea clipă, Arion lăcrima, surîzînd fericit. Ca să vezi… Uneori, Dumnezeu îți trimite salvarea… Dumnezeu totdeauna a fost alături de el, deși nu a stat prea mult în viața lui îngenuncheat înaintea icoanelor prin biserici. A păstrat totdeauna credința în suflet, avîndu-și biserica și icoana în inimă. Și de fiecare oară, cînd întîlnea momentul disperării, Dumnezeu îl găsea. Atunci, în clipele grele, cînd kaghebiștii îl ținuseră o lună încheiată într-o celulă îngustă, puturoasă, din subsolul clădirii de lîngă Planetariu, credea c-o să înnebunească. Nici să te plimbi, nici să te așezi, nici să afli vești, bune sau triste... Și atunci, la un moment dat, a înțeles că nu are dreptate. Nu era singur. Alături de el, era Dumnezeu! Era Dumnezeu întruchipat în căldură și dulceața amintirilor, speranțelor ce veneau cu duiumul în sufletul ferecat și trist… Cu Dumnezeu în suflet a trecut peste cele mai grele clipe. Apoi, cînd a devenit posibil, a început să studieze Sfînta Scriptură… În locurile de detenție, unde își ispășeau pedeapsa și ucigașii, toată lumea avea credință în Dumnezeu. Odată, un asasin, din Tula, i-a spus cam următoarele:
— Dacă un om este ucis de altul, toate greșelile victimei trec pe seama ucigașului. Deci eu ispășesc un păcat dublu. Cel mort a plecat în rai, iar eu am rămas ca să duc chinurile pedepselor și pentru el…
Arion se convinse că Angelica a fost trimisă în viața lui, într-un moment de descumpănire totală, de către Dumnezeu. O smțea infiltrată în toată ființa lui. Din seara ceea se convinse că are dreptate și nu-și închipuia că mai exista pe lume o altă ființă mai gingașă și mai drăguță decît acel suflețel suav și cult… Acuma îi ducea dorul și nu-l chinuia atît boala, cît așteptarea clipei cînd o va revedea.
* * *
După tratament, Arion reveni la casa părintească, unde se părea că nimeni nu-l aștepta. Vara totdeauna a fost pentru el un anotimp neprielnic. Chiar și în pușcărie, unde nu prea vedea copaci sau iarbă verde, în celule era înăbușitor, iar santinelele se făceau butie de lene și indiferență la doleanțele lor. Canalizația nu funcționa, apă li se dădea pe grafic, iar colonii obraznice de țînțari pătrundeau parcă prin zidurile de beton și contra lor nu se găsea nici un mijloc efectiv de luptă. Abia spre toamnă, cînd peste taiga se lăsa răcoarea, apoi frigul, lucrurile luau altă întorsătură. Administrația închisorii se întorcea din sezonul estival cu noi forțe și, printre altele, rezolva și unele revendicări ale deținuților. Se cutremură că a făcut asemenea comparație. Altminteri se simțea relativ bine. Fusese scutit de obligația de-a se duce la lucru și zile întregi stătea asupra cărților, ziarelor, pe care i le aducea de la abator Nichifor, în schimbul unui păhărel-două de vin. Mitru, cu tînăra-i soție, plecase undeva la odihnă. Serafima avea grija de bătrînii de la Rădeni. Tata Simion și mama Veta se duceau aproape zilnic la normele de la Podiș sau la rudele din Telenești și Arion rămînea stăpîn în bătătură. Nici chiar milițianul Cojocaru nu mai venea, ca înainte, la poarta lui, o dată pe săptămînă, ca să-l controleze dacă este și să-i ceară să semneze în registru.
— Nu pricep ce se-ntîmplă, bădie, recunoscu sectoristul într-o zi, dar nu-mi cere nimeni nici o socoteală de dumneata. Ba chiar un demnitar mi-a zis să te îndemn să scrii la instanțe, poate că au să te reabiliteze. Și-atunci — zboară unde dorești, ca pasărea. Ești om onest, precum îi știu pe părinții tăi. Și-apoi poate că o să-l poți detrona pe lighioana de Sokoliuk. Rusofon netrebnic ce este!
— Păi, și dumneata pînă nu demult vorbeai cu sătenii mai mult rusește, iar “rusofon” e cuvîntul ce-i caracterizează pe vorbitorii acestei limbi?!.
— Așa au fost vremurile, așa a fost politica. Iar acum sînt moldovean get-beget… “Ce mai dă din aripi cocoșul, gîndi Arion cu sarcasm. S-au restructurat cu toții peste noapte. Iarăși vine vremea să devii tacticos și să fii solidar cu acei care ieri te-au prigonit și te-au condamnat. O tempora, o mores! Nici nu poți pricepe cine-ți este prieten și cine ți-i dușman… ”
— Aș scrie, dar nu am nici hîrtie, nici stilou, făcu Arion pe naivul. Spre seară, sectoristul Cojocaru opri motocicleta la poarta lor și-l chemă, plin de mîndrie, ca după o mare izbîndă:
— Þi-am adus, neică, și hîrtie și stilou. Restul — ai pe umeri! Scrie la instanțe, nu te lăsa. Poate cîndva o să mă pomenești de bine.
— Cum să scriu acuma, cînd toți vorbesc și nimeni nu ascultă?
— Scrie cum te-ai răsculat cu zece ani în urmă, spunînd cu adevărat despre Ribbentrop și Molotov, că moldovenii sînt români, cum ți-au dat arest la domiciliu, după închisoare… Poate acolo sus te-or asculta. Sîntem moldoveni și trebuie să ne ajutăm unii pe alții… Măcar acuma… Milițianul avea fața bărbierită, privirile-i exprimau grijă și sinceritate.
— Poate tragem și-o dușcă împreună? La badea Simion cred că se mai prelinge peste gardină ceva din cel roșu… Sau poate organizăm o petrecere la pădure… E plin Lipăgăul cu rusofoance…
— Nu am dreptul să cinstesc, căută să se descotorosească Arion.
Milițianul se simți ofensat, dar duse mîna la cozoroc, îl salută cazon, ca de obicei, și plecă.
Dintr-un principiu îndărătnic, se decise să nu se adreseze nicăieri cu vreo petiție, pentru a fi reabilitat. “Puterea m-a pedepsit pe nedrept și tot ea trebuie să-mi repare prejudiciul moral, își zicea el. Istoria demult m-a îndreptățit și nu mai am nevoie ca altcineva să-mi răscolească biografia… Marea mea grijă este familia. Și marea mea durere… Să aflu despre ei măcar ceva… Slavă, recunoștință nu-mi trebuie! Am nevoie de liniște, iar liniștea, cînd tinerețea aproape că s-a dus, este un mare favor… ” Îl deranja ca mai înainte faptul că Angelica, de multă vreme, n-a dat pe-acasă. Emoțiile lui creșteau pe zi ce trecea.
Nichifor îi aduse un tranzistor de la un prieten și nopțile asculta ce vorbește Occidentul despre U.R.S.S., despre Moldova. Uneori, îl irita vocea graseiată a unui crainic de la München, care avea grijă să informeze întreaga Europă că, la Chișinău, s-a înfundat canalizația ori nu sînt suficiente produse alimentare, se lezează drepturile evreilor și ale altor minorități naționale, în loc să abordeze cel puțin problemele puse în evidență de colegii lui acreditați la Moscova, Leningrad, Kiev.
Timpul le va pune pe toate la locul lor, se gîndi Arion a cîta oară în zilele celea, plin de speranțe. Făcea notițe în jurnalul său pe care îl reluase, după mulți ani, în timpul cît stătuse în spital.
Lumea părea mai înseninată — alegerile le-au cîștigat “ai noștri”, se arborase tricolorul. Chișinăul revenea la denumirile istorice ale străzilor. Sesiunile se transmiteau în direct și unii își luau tranzistoarele chiar la deal. Fiecare ins începu să facă politică.
Arion Inereanu însă se pomeni singur. Se trezi o cioară albă chiar în propria familie. Intuia că pînă și tata Simion, unicul om care l-a înțeles întotdeauna, îl ocolește cu întrebările și o dă mai degrabă cu paharul. Nichifor, după ce i se refuză locuința, căzu în depresie — nu-l interesa decît să-și asigure traiul, ca și cum se pregătea de bătrînețe. “Nu cumva vine într-adevăr bătrînețea? se întrebă deodată Arion. Încă nu mi-a cucerit corpul, parcă, deși… ” Se simți străpuns de un fior de spaimă. Își examină în oglindă chipul împovărat de riduri, părul încărunțit, chelia abia pornită în creștet, ochii cu cearcăne mari. Da, vine, nu scapă nimeni de ea…”
Îmbătrînise și casa părintească. Ograda nu mai arăta îngrijită ca altădată. Părea că toți ai casei așteaptă sfîrșitul unei generații, un buldozer să demoleze totul, ca altă generație să construiască ceva nou și durabil pentru alte timpuri.
Arion cădea adeseori în cugetări pesimiste. Uneori îl fulgera gîndul să se sinucidă. “Vor plînge o zi-două mama, tata, apoi se vor potoli. Le-am făcut atîtea probleme, în loc să-mi păstrez tinerețea, mi-am bătut joc de ea. Le-am dat toate pe pușcării. Bravură moldovenească. Și cine a observat acest lucru? Nimeni! Așa ne-a zidit Dumnezeu: indiferenți, lăsători, nepăsători. Cînd ajungem să ne fie bine, ne mai trădăm unul pe altul, iar dacă ți-ai pus scopul de a te jertfi, poți trezi doar o curiozitate de moment. “
Cu cît “ai noștri”, democrații se înscăunau tot mai abitir și mai mulți la putere, cu atît mai des îl năpădeau asemenea gînduri. Pe acest val de mișcare națională, cei care se jertfiseră cîndva, acum erau ignorați, uitați, neobservați, nici măcar pomeniți… pe cînd în fruntea coloanei, culegînd lauri și prosoape, apărură persoane care toată viața au fost diametral opuși idealurilor de neam, de istorie și popor. Tot dintre cei care pînă mai ieri au aclamat “Slavă! Slavă!”, astăzi strigă cu o și mai mare putere “Jos!” și nu-i nici o garanție că mîine-poimîine nu vor începe să strige alte slogane. Cel mai de mirare era că noua ordine comporta niște schimbări de caracter, aducînd cu ea o nemărginită mîndrie falsă și obrăznicie vădită în conștiința pseudopatrioților, fapt caracteristic celor care se vor la putere. Toate acestea Arion nu găsea cum să le explice decît în aspect istoric. Năvălirile pe acest teritoriu cînd a tătarilor, cînd a nogailor, cînd a turcilor, cînd a rușilor, ne-au făcut conformiști pînă-n măduva oaselor, fără a ne crea o duritate spirituală ce s-ar opune dezagregării mîndriei de neam. Nu odată își punea sacramentala întrebare: “Cum, Doamne, mai existăm ca popor, cînd zi de zi sîntem în stare a ne vinde și părinții, numai să ne fie bine?” Dar oricît se întreba, oricît se avînta în discuții cu sine însuși, cu toți savanții de pe glob, nu putea găsi un răspuns adecvat, satisfăcător.
Și revenea la ale lui, la cele pămîntești, fiind nevoit să recunoască iarăși că marea lui mîndrie e că-i reprezentantul unui minunat și glorios popor, pe care cîndva istoria îl va ridica pe locul care-l merită. Doar are un folclor ca la nimeni altul în Europa, dansuri, cîntece, talente recunoscute în întreaga lume… Nu, nu sînt cuvinte mari, pur și simplu, dacă ar fi o minune dumnezeiască de a mă naște a doua oară, tot român aș vrea să mă nasc…
Era deja tîrziu, cînd de la Rădeni se întoarseră mama și tata. Spre uimirea lui, tata Simion era treaz și mama, cu mîhnirea pe față, zise:
— Bătrînii sînt rău de tot. Nu știu cît o s-o mai ducă și dacă închid ochii, o să trebuiască atîta cheltuială. Nici nu știu cum om scoate-o la capăt.
Mama avea temei să se îngrijoreze. Începuseră să crească prețurile. Oamenii nu-și mai puteau scoate liber economiile din conturile bancare – doar în cazuri speciale. În aer plutea primejdia unor reforme bănești, dar mai ales simptomele inflației. Timpurile, în pofida așteptărilor, deveneau tot mai tulburi și mai incerte. Pe de altă parte, diverse cooperative apăreau ca ciupercile după ploaie. Arendînd mijloacele de producție ale statului, cooperatiștii începură să fie primii businessmeni. Și-au făcut apariția și tineri tunși chilug, în haine întunecate, cu lănțișoare de aur la gît, dîndu-se drept “acoperișul” acestor agenți economici, care aveau grijă, pentru o plată solidă, să le-asigure securitatea. Poliția tot mai puțin făcea față situație. Creștea numărul bandiților, care jefuiau și băgau groază în oameni.
Printre cooperatori, cum li se spunea acum, era și Mitru. În înțelegere cu Sokoliuk, deschiseseră o cooperativă, care se lua la întrecere chiar cu abatorul.
— Vom împrumuta parale de la Mitru, zise tata liniștit. E cel mai bogat dintre membrii familiei noastre.
— Așteaptă să-ți dea măcar un ban! zise mama. Cînd plecau la mare, s-au sfădit cu Aliona ca țiganii. Ea îl numea cu cele mai de ocară cuvinte, iar el tăcea ca mutul. Apoi a zbierat de două ori la dînsa, s-au urcat în mașină și nu i-am mai văzut… S-au luat de la bani. Aliona și-a cumpărat o fustă fără să-l întrebe… Cred că fata asta o să-i vină de hac. Nu-i ruptă din soare, da-i iute de mama focului…
— Pentru vîrsta ei, bea prea mult vin, îi luă tata Simion vorba din gură. Cîte pahare îi dau, pe toate le soarbe și nu se îmbată…
— Ne astupă gura la toți… Rele ca și cățelele-s femeile în ziua de azi, făcu mama Veta. Cine știe și Angelica ceea ce poamă-i… S-a dus de un amar de vreme la Chișinău și nu s-aude nimic despre ea. Mamă-sa, taică-său mă tot întreabă, dacă n-ai primit de la dînsa vreo scrisoare… “Întrebați-l pe fecioru-meu!”, le zic, dar ei se rușinează.
— Te respectă ca pe o cuscră, aprecie tata Simion.
— Oameni cu obraz. Nu ca și cumnații lui Mitru. Au venit la nuntă beți criță și demonstrau cu obrăznicie furca cei de fier în capul mesei… Þi-amintești, cel mai în vîrstă se bunghea la Mitru și-i zicea? “Ai avut noroc c-ai luat-o, altfel aveai patru găuri în burduhan!”
— Mitru merită, rîse tata Simion adresîndu-i-se lui Arion: Crezi c-o s-ajungă gospodar Mitru al nostru?
— A și ajuns. A devenit cooperator! Antreprenor!
— Dar tu, dragul mamei, ce ai de gînd să faci mai departe? Te însori? O să-ți sclipuim și ție nuntă…
Arion tăcu și această tăcere o neliniști ca totdeauna pe mama Veta.
* * *
Noaptea, după ploaie, era înăbușitoare. Porcii din dealul Lipăgăului covițăiseră strident. Abatorul lucra neîntrerupt, vagoanele veneau și plecau încontinuu din haltă. Vîntul, de la o vreme începuse să bată dinspre deal, aducînd peste sat valuri de putoare. Pe toate blocurile și clădirile mai fîlfîiau drapele roșii, cu lozinci cu slogane internaționaliste. Cînd noaptea se topea în razele dimineții, totul era gata de alegeri.
Noroc de mașină, căci ar fi făcut scurte la picioare de atîta alergătură. În ajun Mitru se întorsese de la Șabo avu mare tărăboi de la Aliona, care descoperise că mai are încă patru bastarzi prin lume. El însă își căuta de treabă: controlă dacă pe stîlpii de pe marginea drumurilor au rămas lipite foile cu îndemnurile de a-l vota pe Sokoliuk. În sat erau două sectoare de votare: la club și la cartierele lucrătorilor de la abator. Prin amplificatoare, vocea lui Mitru, dis-de-dimineață, chema sătenii să se prezinte la urne. În dealul Lipăgăului, era convins că nu vor fi probleme, iar în vale, în partea moldovenească, mai rămînea de văzut. În ajun, pe-acolo mișunau adepții Frontului Popular… Mitru îi dădea ghes la microfon:
— Toată lumea la votare! Viitorul nostru se află în mîinele noastre! Votarea e o cumetrie: o dată ce ești poftit, trebuie să-ți dai votul pentru Sokoliuk! Atențiune! Toți locuitorii Ineascăi să se prezinte la urne. Nu pierdeți ocazia!
Tata Simion, de cum făcuse ochi, stătea pe prispă, neștiind parcă încotro s-o apuce: în deal sau spre centrul satului. Din ambele părți, la urechile lui ajungeau frînturi de chemări, întrerupte de marșurile patriotice ale fanfarei. Văzîndu-l pe Arion ieșind din casă, încercă să lege capăt de vorbă, să-i afle părerea:
— Pentru cine să-mi dau glasul, măi băiete? E o hărmălaie în toată politica asta de azi. Nici nu știi care și ce vrea, unde bate…
— Pentru medicul Bivolarul. E de la Frontul Popular. Programa lor este națională.
— Dar de ce frate-tău urlă contra frontiștilor?
— Comuniștii totdeauna au biruit prin urlete.
Arion citise toată noaptea la lumina slabă a lămpii și acum, un pic obosit, stătea rezemat de un dereg, pe prispa casei.
— Ce-au să aibă oamenii, dacă la putere va veni Frontul Popular?
— Poate vor cîștiga ceva. Deși nu știu cum au s-o facă, cam puțină experiență au în a conduce o țară. Poate că entuziasmul acestor copii ne va deschide ochii să înțelegem că sîntem un popor, și nu o populație. Nu mai sîntem cum am fost — o turmă! Mi-amintesc, înainte vreme, ne dădeam votul pentru niște persoane, pe care le vedeam doar în fotografii. A fost o perioadă cînd democrația și libertatea erau aduse oamenilor pe baionete. Să fi încercat să nu te duci! Zburai din post, cît ai zice pește…
— Acuma nu ești obligat, și comuniștii sînt în panică, confirmă Arion. Trebuie să votăm pentru ai noștri. Eu nu pot participa, sînt privat prin sentință încă pentru un an. Lui Arion îi năvăli deodată sîngele în obraz, observînd că la poarta lor s-a oprit motocicleta milițianului de sector. Iată, mai vine un agitator…
— Trăiască națiunea! exclamă milițianul, salutîndu-i cu mîna la cozoroc. Te rog, bade Simioane, să-ți aduci contribuția la alegerile reprezentanților Frontului Popular. Omul nostru — Ion Bivolaru! Băiet puternic, ne va apăra limba, alfabetul, triclolorul, școlile moldovenești, de care rusofonii ne-au lipsit.
Nichifor, căruia, îi căzu fasola-n borș, ciuli urechile setoase de vești.
— U-uf! De-aș avea un automat, l-aș împușca pe-acest Sokoliuk. Cine o să voteze pentru el, nu-i om! amenință megieșul supărat.
— Să se care în Rusia lui! Să nu votați pentru rusoi! îl susținu milițianul. Să plece de unde au venit, iar apartamentele să le rămînă băștinașilor!
— De unde atîta agresivitate la miliția sovietică? se miră Arion. Poate nu-i chiar așa cum spui?
— Așa-i! se îndîrji milițianul, luînd paharul pe care tata Simion i-l oferi. Pentru Frontul Popular! Am devenit puternici ca niciodată. Așa-i, tovarășe Nichifor? Ori să te numesc “domn”, așa cum propune Frontul?
— Numește-mă cum vrei, dar eu știu cu cine să votez. Măcar că multă lume din sat s-a săturat de vorbăraie și unii au zis că n-au să iasă la votare. Auzi cum cîntă orchestra pe Lipăgău? Rusofonii, toți ca unul, vin la urne. Vor alege godacul lor. Noi ne codim. Mergi, Arioane, la votare? întrebă el pe neprins de veste.
— Dreptul meu e suspendat încă pentru un an, așa că…
— Dacă te încăpăținezi și nu vrei să scrii o petiție de grațiere! Cine ți-i vinovat?
— Asta-i grija statului! i-o reproșă Arion.
— Mă rog, treaba dumitale, dar hai cu noi, pînă la secția de votare…
— Băiete, du-te să-ți mai treacă de urît. E-he-he, votările acestea au fost și rămîn pentru Ineasca o istorie veche și plină de peripeții. Acuma poate că s-a schimba ceva. S-a anunțat că sînt invitați supraveghetori din străinătate, și votarea o să fie corectă. Iar înainte vreme…
Porniră toți spre dealul Lipăgăului, și tata Simion prinse a le depăna istoria votărilor pe vatra strămoșească.
… Pe cînd era copil și învăța la școala primară, într-o bună zi îl cheamă Trifan Druță, ca să scrie un fel de recipisă pe numele lui, din partea lui Petre Zaharioaia, un țăran nevoiaș, cu o casă de copii. Era prin luna lui decembrie. Afară — frig și glodăraie. Þăranul nimerise la ananghie, iar la ușă băteau sărbătorile Crăciunului. La Ineasca fiecare om trebuia să aibă ceva pe masă… Trifan Druță, un bărbat înalt, rumen la față, cu ochii puțin bulbucați și părul cenușiu, stătea la gura sobei, într-o cojocică mițoasă, încălzindu-și picioarele încălțate în colțuni de lînă groasă. Petre Zaharioaia, un omulean slăbuț, cu părul sur, căzîndu-i peste urechi și gulerul sumanului de șiac, aștepta, cu ochii înfundați în orbite, verdictul boierului.
Cînd apăru Simionel pe ușă, Trifan Druță îl privi cu un zîmbet dulce și zise:
— Iaca, băietul lui Ion al lui Manolache o să ne citească mai întîi gazetele de la București, pe urmă va scrie hîrtia…
— Le-am citit celor doi anunțurile și informațiile din ziarul bucureștean, precum că în țară, curînd, se vor desfășura alegerile în senat, unde pretindeau să-și aibă locurile lor diferite fracțiuni și partide politice, zise tata Simion. Trifan Druță mai avea doi feciori în partidul cuzist, el făcea parte din cel țărănist. În preajma alegerilor, sătenii se trezeau seara, cu coloane de oameni, în fruntea cărora defilau feciorii lui Trifan, tot strigînd “Izbîndă!” și scoțînd imediat cîte o măciucuță din mîneca vestonului, aruncînd-o cu vîrful spre cer. Doi flăcăi vînjoși, din urma coloanei, duceau, pe un par, așezat pe umeri, un ciubăr cu vin roșu. Fiecărui trecător i se dădea să bea cîte-o cupă, cît ți-ajungea să te-mbeți de-a binelea. Trifan Druță era mai reținut în simpatiile sale politice. De cîteva ori, duminicile, chema fanfara să cînte în poarta curții sale. Acolo era și vin și putini cu brînză. Boierul, fără a ieși în mijlocul oamenilor, stătea lîngă geamul de la mansardă și urmărea cum chefuiesc și dansează sătenii. Dacă întrebai pe cineva din gloată, care este asemănarea sau deosebirea dintre programele partidelor, puteau spune cu certitudine, doar că partidul cuzist este orientat împotriva evreilor…
— Am să-ți fac împrumutul ista. Dacă ai să vii la votare, să pui votul pentru țărăniști, îl preveni boierul pe țăran, după ce Simion le citi ziarul.
— Voi veni, bădică! Voi veni, bogdaproste…
— Iar acum, măi Simionel, fiindcă Petre, de cînd îi el, trăiește nechibzuit și și-a umplut cuptiorul cu copchii, am hotărît să-i fac împrumut. Scrie!
Și Simion, muind tocul în călimară, începu să treacă pe hîrtie ce-i dicta boierul. “Subsemnatul, Petre Zaharioaia, cetățeanul comunei Ineasca, plasa Telenești, județul Orhei, primesc împrumut de la Trifan Druță, locuitor din același sat, două puduri de făină de grîu și trei de făină de popușoi, o torbă de fasole, un sac de urluială, o ocă jumătate de brînză și una de oloi, un țuhal de grăunțe și două sute de lei. Prezentul împrumut îl iau pentru ca la anul să ar și să seamăn cu boii mei patru desetine de pămînt în Balțata, care aparțin lui Trifan Druță, să lucrez aceste ogoare prășindu-le, să strîng roada și s-o aduc în sîsîiacele de la curte. Mă oblig ca, după Crăciun, să plec cu carul meu la chirie, să vînd cinci sute vedre cu vin la iarmaroacele de la Secureni și Nouă Suliți, în Bucovina… În caz de neîndeplinire a acestei obligațiuni, să fiu dat pe mîna legii. ”
Cînd Simionel termină să scrie cele dictate, moș Trifan scoase de sub zolnicul din horn banii, numără două sute de lei, apoi o strigă pe o femeie din camera vecină:
— Să măsori cu terezelele tot ce-i scris în hîrtia asta și să i dai lui Petre…
— Dumnezeu să te păzească! zise țăranul. Voi avea cu ce face sărbătorile Crăciunului eu și copilașii mei… Anul ce-a trecut n-a prea rodit privea, iar familia-mi cere de mîncare…
— Bine, bine, făcu Trifan Druță, retrăgîndu-și mîna să nu i-o sărute Petre. Dar să știi: trebuie să votezi pentru țărăniști. Petre împături hîrtia s-o pună în dosala cușmei.
— Așa nu mă-mpac, clătină din cap boierul. Recipisa o lași la mine. Tu, ai trebui să pui aldămașul. Lui Simionică să-i dai un leu…
Petre șovăi, scoase banii din buzunarul sumanului îi dădu un leu:
— Împrumută-mi și o ocă de vin, bade.
— Scrie, Simionele, îmi întinse boerul un registru slinos: “Pentru două zile de cotorît via, eu, Petre Zaharioaie, mai împrumut o ocă de vin roșu. ”
Au băut aldămașul. Cînd Petre dispăru, l-am întrebat pe moș Trifan:
— Nanule, cum o să se achite omul?
— Petrea? zise boerul. Dacă-i prost, să robească! Datoria are s-o întoarcă!
Principalul e că are cu ce-și petrece sărbătorile de iarnă. Cînd nu-i cap, vai de picioare, finule! Numai într-un an și-a băut desetinele… se poate una ca asta?. .
— Mă botezase… era vărul lui tata, preciză Simion, cînd ajunseră la o jumătate de cale pînă-n dealul Lipăgăului, de unde se vedea satul scăldat în verdeață proaspătă.
— Nu-i nici o deosebire între oamenii bogați de-atuncea, între votarea de pe timpul românilor și cea de la ruși… zise moș Alexandru, sprijinindu-se în toiagul de salcîm cioplit.
— Cum am luat cunoștință de votarea pe timpul sovieticilor, zise tata Simion. Prin anii cincizeci, după ce am fost mînați ca oile în colhoz… . Satul n-avea nici radio, nici ziare. După ce vreo trei șefi de depozit înfundaseră pușcăria, conducerea colhozului mă cheamă. Președintele ei, Leșenko, un ucrainean gras ca un poloboc, care, pe cînd descălecase în satul nostru, se preicepea în agricultură, așa că încurca ovăzul cu orzul. Îmi poruncește el să iau depozitul în primire. La vremurile celea, magaziile colhozului erau pline cu cereale, cu butoaie de vin, brînză, ouă, carne în saramură, pelicele, oloi și tot ce producea gospodăria!. . Șefii, care-și trăgeau piciorul cu inspectarea prin raion, neapărat din Telenești erau aduși la Ineasca, să li se facă masă.
Se apropiau alegerile de judecători… Într-o bună seară — unul Andriuță, candidat la postul de judecător cu vreo patru căruțe, pline cu “dihori”, cum le-am zis nacealnicilor totdeauna, a venit la Ineasca să facă un guleai. Stalin abia murise și nimeni încă nu dădea o bucățică din colhoz. Președintele Leșenko se așeza la masă împreună cu toată nebunăraia ceea. Mînca și bea, fără a iscăli vreun document. E adevărat că se dădea de la depozit cinci litri de vin, un kilogram de brînză, o pîine, și cîteva cepe… Dar era prea puțin pentru o gloată de mîncăi?!
Candidatul Andriuță, un tinerel scund, cu ochelari, cu o față rotundă, inteligentă, stătea în centrul mesei. Se aprinseră felinarele, am turnat fiecăruia cîte un pahar cu vin, dar ce vin!… Săreau purici din el și era limpede ca lacrima. Și, cum vă spuneam, erau vreo cincisprezece nebuni, care se grămădiseră la mîncat. Peste cîteva clipe, s-a terminat și vinul și brînza, dar compania lui Andriuță abia se întărîtase. Am avut grijă să-i dau președintelui nu un pahar, ca celorlalți, ci trei. Ochimaș a lui Safta, paznicul de la cramă, cu un cușmoi cît movila Molnicului, stătea rezemat de ușor urmărind zîmbitor ce se întîmpla. După cuvîntările aprinse ale oaspeților, în cinstea judecătorului Andriuță, cineva rosti cu dojană în glas:
— S-a terminat vinul!
— Nici de papat nu-i, face altul către mine. Atîta e pe document, zic eu îndîrjit. Mai mult nu dau un gram fără dispoziția lui Leșenko.
— Ce-i de făcut? întreabă președintele luîndu-mă de o parte… Aceștia au să bea și-au să mănînce fără simțire. Scapă-mă!
Am chibzuit uitîndu-mă galeș la Leșenko — cu adevărat nimerise într-o situație delicată. Și atunci l-am sfătuit:
— Prezintă-l pe Ochimaș oaspeților.
Fiind rușii șireți și hoți din născare, unde s-apropie Leșenko de Andriuță, îi șoptește ceva la ureche, candidatul duce palma la colțul gurii pline și zice să-l audă lumea:
— Am dori să ni-l prezentați pe omul care ține în supravegherea sa acest vin minunat.
Ochimaș, care nu înțelegea o boabă rusește, continua să stea în pragul ușii.
— Bade, îi zic, tovarășul Andriuță vrea să te vadă, să te cunoască mai de aproape…
— Păi, pe mine mă știe toată lumea de om gospodar, unde face Ochimaș cu trufie.
Atunci, împingîndu-l puțin înainte, cum stătea el ca o statuie neagră în cușmoiul cela tras pe ochi, mă adresez cu voce tare către onorata asistență:
— Dați-mi voie să vi-l prezint pe omul, care cu 37 tone de vin se mișcă după soare!
În tăcerea ce s-a lăsat, Ochimaș face un pas înainte, îi prinde mîna lui Andriuță, care-l urmărea cu ochii scînteietori de admirație, și zise mîndru:
— Vinodel kolhoza!
— Bravo! au aplaudat cei de la masă.
De un asemenea onor Ochimaș a lui Safta se bucura prima oară în viața lui. Potolindu-se spiritele, unde-l ghiontesc și-i zic:
— Adu, bade, ceva bieților oameni, care-au venit flămînzi și însetați de pe drum. Vezi cît de mult te prețuiesc?!
Stînd în cumpănă o habă, aproape cu gura căscată, Ochimaș clipi des și, ieșind în curte, îl strigă pe unchiul-său, care dormita într-o glugă de ciocleji:
— Moș Toadere-e! Din cel de la margine! Brînză din putina din fund, ceapă, șuncă, ouă, pîine de pe poliță din margine!. .
Și a început beția, măi oameni buni! Pînă în zori a ținut. Badea Ochimaș cu Toadere au tot cărat vin, brînză, ouă!. . Andriuță, prăjea ouăle într-un ceaun, le amesteca cu brînză și-i servea pe toți, jucînd tananica, lăudîndu-se că a făcut armata la marină… Dar să vedeți, ce a fost mai departe. Cînd beția era în toi — eu pe-atunci nu puneam strop de băutură în gură, și Ochimaș, ca toată compania lui Andriuță, se făcuse clei, am întocmit pe loc un act de trecere la pierderi — 50 kilograme de vin, zece kilograme de brînză, trei sute de ouă și multe altele — în cîteva exemplare. Oaspeții, împreună cu viitorul judecător, nu se vedeau unul pe altul. Mă apropii atunci de dînșii și-i rog să se iscălească sub actul cela, căci de unde aveam să le plătesc masa?! Ruble nu vedeam în ochi pe vremurile celea, decît naturoplată? Unul de la raion, Makariuk, pare-se îi zicea, unde-și pune ochelarii pe nas, citește ca prin sită cele scrise de mine și zice triumfal: “Asemenea documente se iscălesc fără a fi citite! Bravo gospodari de la Ineasca! Vin mai bun nu există în toată Europa, pe unde am cutreierat cu războiul!” Și, după ce-mi trage o pupătură, își pune frumușel iscălitura, după care a urmat Andriuță, Leșenko, și toți ceilalți mîncăi…
Cînd s-a încheiat ospățul, i-am transportat pe toți acasă, iar a doua zi duc frumușel actul la contabilitate. Contabilul, o femeie severă, gureșă, ageră la minte, a făcut îndată socoteala la abac, i-a introdus pe toți musafirii de-aseară în lista creditorilor… La vreo lună de zile, cînd Andriuță era deja în funcție de jude la Telenești, cînd toată miliția din raion se vînzolea să-l prindă pe Filimon Bodiu de la Ciulucani, Leșenko… și-a pus mîinile-n cap. Toți “dihorii” de la guleaiul cela erau datori colhozului “Pușkin” — așa au numit pe-atunci tovarășii gospodăria noastră agricolă — sume considerabile de bani, pentru vinul și crăpelnița în acea seară din ajunul alegerilor!.
— Ai mai lucra’ la depozit dup’aceea? întrebă Nichifor.
— Da’ de unde?! M-am dus să învăț.
— Bad’, de cînd t’ știu ești da’ dracului! făcu Nichifor. Nici acuma cu-aleger’le ‘estea nu te-astîmperi. Ne-ai lua’ p’ toți cu mata ca s’ te… păzim?
— Așa alegător ca mine poate fi furat în orice clipă, măi băiete!
Orășelul din dealul Lipăgăului îi întîmpină cu placarde și drapele roșii, alături de cele cu dungă verde. Pe un stîlp, se bălăbănea în bătaia vîntului portretul lui Sokoliuk.
Dinspre sat, se auzeau chemările insistente ale lui Mitru. Pentru prima oară, după mulți ani, tata Simion venise pe dealul Lipăgăului și se minună. Un orășel adevărat, cu blocuri moderne, baie, magazine și magazine speciale pentru veteranii de război, casă de cultură, trotuare asfaltate. La fiecare scară — mașini parcate și acoperite cu prelate. Nimerise în altă lume. Pe străzile cu stîlpi și felinare electrice se plimbau, ca în zi de sărbătoare, oameni frumos îmbrăcați. Dinspre pădurea care era chiar sub coasta dealului, adia mireasmă de flori și ierburi. Porcăria și abatorul rămîneau mai în vale, — toată putoarea să se reverse înspre văgăună.
— Poți s’ le spui toate-n față, ei tot fa’ pe-a lor, răbufni deodată Nichifor. Ac’ma treb’ să mai votăm ca ei s’ vină iar la putere. Ș’ apoi toate le-am dat gata pentru sec’lul ista și cel car’ vine.
— Să-și mai pună pofta-n cui! se răsti tata Simion. Ei cred că, dacă ne-au silit să venim cu votarea aici în deal — vom fi de partea lor? Votarea totdeauna a fost o adunare de nebuni și pierdere de timp! De data asta am să-mi pun ambițul!
Lîngă urnă străjuiau niște haidăi cu banderole roșii, care cum i-au văzut pe “aborigeni”, au prins a le paște orice mișcare. Tata Simion, Nichifor și mama Veta luară buletinele și intrară în cabine, pentru a vota în taină, cum prevedea legea. S-au înțeles din timp că votează cu Frontul Popular… Dar cînd s-au apropiat de urne, vrînd să sloboadă buletinele, bravii flăcăi acoperiră cu mîna gaura și, păstrînd același zîmbet pe față, au rugat amabil să le arate pentru cine și-au spus cuvîntul. Mama Veta desfăcu buletinul, tata zăbovi, Nichifor îi privi uimit. Arion, care stătea în pragul ușii de la ieșire, se revoltă:
— De ce încălcați legea, nesocotiților? Unde-s supraveghetorii străini?
În aceeași clipă simți lovitura unui pumn drept în față. Un zdrahon, ce stătea chiar alături, îl înșfăcă de guler:
— Zakroi rot, skotina! Mî tebe pokajem komu nado otdati svoi golos!
Se stîrni tărăboi. Tata Simion îi pocni una îndărăt celui ce l-a lovit pe Arion, iar Nichifor îl prinse de braț pe al doilea, care ridicase pumnul să-l plesnească pe tata Simion. Mama Veta începu să strige îngrozită: “Săriți, oameni buni, că se face moarte de om!” Imediat se adună lume. Vestea că în Lipăgău a dat buzna Frontul Popular prinse a călători din gură-n gură. Strigăte haotice, neclare, amenințări de răfuială. Fețele crispate emanau agresivitate, de parcă niște căprioare nimeriseră în ghearele unor lei flămînzi. Mama Veta plîngea, tata Simion era numai mînie, Arion sîngera, iar Nichifor cerca într-un fel să lămurească haitei adunate adevăratul motiv al conflictului, cerșind într-o oarecare măsură consolare… Nu zăbavă, la fața locului apăru Mitru. Cu ochelari de soare, deveni stăpînul situației. Flutură mîinile deasupra capului, făcînd semn să se potolească spiritele, apoi luă cîte pe unul, conducîndu-i prin mulțime spre mașină, și-i duse pe toți acasă. Acolo aflară că lui Moș Alexandru, cu vreo două ore în urmă i s-au luat nitam-nisam picioarele, a căzut, și-a pierdut graiul și l-a luat salvarea. Dar toți ai casei parcă nu luaseră lucrurile astea în serios. Erau agitați de conflictul de pe Lipăgău.
— Ce v-a apucat să vă luați la bătaie? Și tu, frate, nu te saturi nicidecum de politică activă, hai? Pușcăriile din Siberia nu te-au învățat chiar nimic?
— Așteaptă, blestematule, să-ți lămurim ce-a fost, vru tata Simion să-i explice, dar Mitru era prea furios, ca să înțeleagă ceva.
— Nu mă enervați, că fărîm pietroiul, arătă el spre lespedea funerară din mijlocul ogrăzii. Pe urmele lor, la poartă, sosi o ceată de milițieni, în frunte cu Cojocaru, care îl întrebă de Mitru, cu îngîmfare cazonă:
— Cine-i vinovatul?
— Nu-ți băga nasul c-o să-ți pută! strigă Mitru. Ne lămurim singuri! Ieșiți din ogradă! Ieșiți cu toții…
De cum milițienii șovăitori plecară, Nichifor veni c-o întrebare:
— S’ ne ducem s’ votăm iar? Doar ni s-o luat buletin’le…
— Nu-ți face inimă rea. Buletinele voastre stau de-acum în urne. – zise Mitru cu voce indiferentă.
Tata Simion aduse din beci un ulcior cu vin și încerca să-și înece orgoliul demnității rănite, cinstind în tăcere cu Nichifor. Și numai mama Vera nicidecum nu putea să se liniștească după cele întîmplate.
— Abia acum înțeleg eu, dragul mamei, cine-i puterea asta cu adevărat. Dacă-s în stare tovarășii să te omoare cu minciuna, apoi… Ai fost erou că te-ai luat de piept cu dînșii și ai rămas în viață. Mă mîndresc cu tine, dragul mamei. Și mă doare sufletul de rătăcitul de Mitru. O să mor și-o să-mi pară rău de el!. .
Arion simți o căldură dulce, din copilărie, învăluindu-i ființa. O îmbrățișă. I se păru micuță și firavă, dar atît de adevărată și gingașă. Mama Veta își șterse lacrimile, îl netezi pe cap și adăugă cu tristețe:
— De-ai putea s-o uiți pe Elvira, și să te însoțești cu fetișoara ceea…
— Nu știu, mamă… Nu știu ce să fac mai departe… Angelica e bună, dar e din altă lume…
* * *
Votarea la Ineasca, cu excepția incidentului din vîrful Lipăgăului, a fost în favoarea lui Sokoliuk. În ansamblu, pe circumscripția raională, fu întrecut de Șelaru, reprezentantul Frontului Popular. Cel mai amărît rămăsese Mitru. Se mutase deja cu traiul în apartamentul de la Orhei. Aliona era în a treia lună a sarcinii, vroia din partea soțului mai multă atenție, dar el se îmbăta des, urca la volan și împreună cu Sokoliuk plecau cînd la Chișinău, cînd la Bălți, cînd la Tiraspol. Acasă se întorcea îngîndurat și plin de răutate.
— Oameni nerecunoscători sînt moldovenii noștri, constată el cu necaz. Puterea Sovietică le-a dat de toate, iar ei m-au tras pe sfoară.
— Sokoliuk tot ca tine gîndește? îl întrebă Aliona.
— Dînsul mă stimează… Am făcut ce-am putut, dar moldovenii l-au preferat pe un doctor zăbălos, care poate doar să trăncănească din gură… Dar pînă la urmă o să biruim!
— Bine că Sokoliuk nu și-a schimbat părerea despre tine, burduhoșelule!.
* * *
La Chișinău s-a întrunit în prima sesiune noul parlament, care, din primele ședințe, s-a scindat în două tabere antagoniste: majoritatea o constituise aripa Frontului Popular cu forțele național-democratice, ce pledau pentru renașterea a tot ce-i românesc în Basarabia. Minoritatea, vorbitori de limba rusă, printre ei mulți moldoveni, încă destul de puternică, era… agresivă. Primele dueluri nu erau altceva decît o continuare firească a ceea ce Moscova numea “perestroika”, dar extrapolată de-acum în republicile unionale și trecută pe făgașul eliberării naționale a popoarelor de sub jugul, mai întîi spiritual al impreiului, apoi cel pretins economic. Aripa Frontului Popular se ținea pe entuziasm, pe dorința aprigă de-a aduce schimbări fulger într-o societate construită cu atîta zel de comuniști. Bataliile, de fapt, se axaseră pe funcționalitatea vechiului imperiu. Deși în minoritate, apărătorii sistemului sovietic comunist erau mai bine pregătiți pentru lupte politice, inclusiv în culise. După șocul primelor victorii ale forțelor naționale — alegerea unui guvern absolut nou, aproape în întregime național, aprobarea stemei și a tricolorului, declarația de susținere a suveranității Lituaniei, declarația privind suveranitatea Moldovei, alte acțiuni, care, în opinia rusofonilor, uzurpau temeiurile Constituției U.R.S.S., acestea din urmă și-au luat o pauză de analiză a celor întîmplate, pentru a-și constitui o nouă strategie.
Naționalii, în principiu, cîștigaseră majoritatea jilțurilor și portofoliilor, dar pîrghiile economice rămîneau în mîinile celor ce reprezentau, de fapt, Moscova. Altă lovitură de șoc mai fu și insuccesul referendumului din martie, privind păstrarea Uniunii Sovietice. În Moldova el abia de întruni un sfert din sufragii. Practic, noua democrație reuși să zică un “nu” hotărît imperiului.
La un an de cînd își începuse lucrările Parlamentul, aceste forțe se regrupară și își reorientară activitatea în direcția divizării și fărîmițării blocului național. Au folosit cu iscusință disensiunile dintre intelectualii democrați și clubul agrarienilor, în fond, fosta mică nomenclatură de la țară, actualii președinți de colhoz și președinți ai sovietelor sătești. “Mîncăii satelor”, precum îi botezase tata Simion. Coloana a cincea în Parlament deveniseră rusofonii, într-o coaliție camuflată, cu fosta oligarhie comunistă națională. Mulți dintre ei mai rămaseră agenți ai Moscovei și îndeplineau misiuni ale centrului, transmițînd informații despre orice pas și intențiile naționalilor. Nu apucaseră economiștii de la Chișinău să lanseze ideea valutei naționale, că centrul făcu mișcarea de grație: în casele de economii a fost pusă la cale o penurie acută de bani, după care surveni o nemaiauzită devalorizare a rublei rusești, deficit de mărfuri de prima necesitate. Mai tîrziu, cînd avea să se introducă valuta națională, cei mai mulți dintre oamenii de rînd aveau să se trezească, practic, cu economiile de-o viață duse pe apa sîmbetei.
Așijderi, centrul, parcă presimțind o agravare a situației social-politice din zonă, a început, de urgență, evacuarea, de pe teritoriul Moldovei din dreapta Nistrului, a armamentului greu și efectiv, dislocat în unitățile militare de la Chișinău, Ungheni, Cahul și Bălți, încît nu rămase nici un tanc, nici măcar suficiente automate “Kalașnikov”, necesare miliției, de a-și exercita funcțiile de serviciu.
Dar cele mai grave lovituri pentru noua democrație și noua statalitate deveniră problemele găgăuzilor și a Transnistriei. Aici de-acum se scontau probleme teritoriale și se lovea direct într-o eventuală unitate românească. Interceptată și dirijată de mass-media de la Moscova, propaganda locală se străduia din răsputeri să creeze imaginea “dușmanului român”, ce va invada această palmă de pămînt, instaurînd un regim cu jandarmi bestiali. Începu a se juca pe sentimentul unei părți a băștinașilor, care nu prea doreau să audă că sînt români. Chiar unii intelectuali, rămași fără de jilțuri și supărați pe noua democrație, au început să susțină cu fermitate că sînt “moldoveni” și vorbesc moldovenește, că n-au nevoie nici de o unire. “Dorim o republică independentă!” Se găsiră savanți cu titlu, ideologi, care, refugiați la Tiraspol, porniră o luptă înverșunată, pentru menținerea Moldovei Sovietice în cadrul U.R.S.S. Dușmani de moarte ai tricolorului, ai reîntronării limbii materne ca limbă de stat și trecerii la grafia latină, ei au reușit să transforme grevele de la Tiraspol într-o acțiune politică de proporții și de durată. La Tiraspol se creară comitete de rezistență, după exemplul gărzilor roșii de la Petrograd din 1917. De la Moscova soseau întruna emisari de toate profilurile, chibzuind planuri de scindare a republicii. În această ordine de idei, își amintiră de găgăuzii din sudul Moldovei. Un grup de aventurieri, care se declarau drept apărătorii unui popor unical în Europa, cum sînt găgăuzii, turci creștinați au lansat ideea autonomiei culturale pentru localitățile cu populație compactă găgăuză. De fapt, liderii porniseră la început de la ideea menținerii limbii ruse în școlile găgăuze, neromânizării populației acestei regiuni. Ghidați însă de “frații mai mari”, au început să revendice o autonomie teritorial-administrativă. Cînd Chișinăul ordonă arborarea tricolorului pretutindeni, la Comrat se ridică, pe clădirea primăriei locale, un drapel albastru, cu un cap de lup pe el. Și aici au început să apară cete de voluntari, care, nu se știe de unde, căpătaseră arme de foc.
Frontul Popular văzu în aceasta o sfidare nerușinată a statalității și anunță în fierbințeală un pohod spre Comrat. Cete de voluntari cu bîte și țăpoaie, conduse de noul prim-ministru (legislativul primi ordin de la parlamentari să reinstaureze ordinea publică), porniră spre sudul republicii, pentru a-i pune la respect pe impostori. Dincolo de Comrat, găgăuzii erau oameni simpli, înrăiți pe soarta lor vitregă într-o stepă aridă, cum e cea a Bugeacului. Ani de-a rîndul încercau să supraviețuiască aidoma moldovenilor crescînd oi, cultivînd culturi cerealiere, scoțînd din pămîntul sec, neprietenos, roade cît să-și asigure existența. Dar s-au găsit lideri, s-au găsit lozinci, s-a iscat problema și scopul s-a urcat în tron. Cerem autonomie! Fie să murim cu toții, dar să ne cucerim autonomia! Chișinăul se revolta, Moscova asmuța evenimentele transmițînd la radio, televiziune reportaje, precum că moldovenii nu le oferă găgăuzilor posibilitatea să aibă școli naționale, instituții de învățămînt superior și, în general, moldovenii… nu-s mai prejos cu nimic decît… românii!
Astfel s-a început campania voluntarilor în sudul Basarabiei, unde nu era nici răscoală, dar nici liniște…
Comratul, în două zile, se baricadă ca împotriva unei invazii serioase.
În noaptea cînd coloanele de voluntari ajunseră la cîteva sute de metri de Comrat, orășelul era deja în baricade, prin șanțurile de pe marginea drumului stăteau pitulați tineri, cu pistoale-mitraliere de-a gata. Pe acoperișul primăriei, noul drapel era apărat de trei mitraliere, gata să secere “bandele de năvălitori români”. O activizare deosebită fu înregistrată în unitatea militară a trupelor Armatei Sovietice din vecinătatea Comratului.
Serviciile secrete ale Rusiei trimiseră în sprijinul confraților găgăuzi coloane de voluntari, militari și civili, înarmați. Satele din stepa Bugeacului fură cuprinse de panică. Þăranii locali, care nu s-au aflat nicicînd în conflict cu moldovenii, nu pricepeau ce se întîmplă… Moscova contribuise ca postul de radio de la Chișinău să fie blocat și difuzoarele transmiteau numai și numai informații de la Tiraspol. Ziua și noaptea se trîmbița despre manevrele naționaliștilor români, care vor să strivească micul, eroicul popor găgăuz și să-l ducă forțat în robia românească…
În acea noapte de restriște, la așa-numitul stat-major al operațiunii, sosi președintele țării. Ascultă informația persoanelor responsabile, analiză situația creată. Invită autoritățile oficiale de la Comrat la sediul statului-major. Acestea înaintară condiția de a se retrage forțele. Această aroganță răni grav orgoliul proaspătului președinte. Dar el nu dorea vărsare de sînge…
A doua zi se declară oficial că pohodul spre Comrat a luat sfîrșit și că toată lumea trebuie să revină la munca pașnică. Parlamentul avea să declare nelegală orice încercare de autoinstaurare a puterilor locale în contradicție cu cea centrală.
Înaripați de această “victorie”, liderii găgăuzi porniră, cu susținerea celora de la Tiraspol, o campanie secesionistă și mai acerbă. Un oarecare Jujudji înjghebă o bandă de delicvenți și începu să terorizeze populația băștinașă, încît oamenii simpli nu puteau zice nici mîrc.
Campania la sud nu dură decît o săptămînă, dar îi băgă în sperieți pe țăranii găgăuzi, care doreau să-și afle odraslele vii și nevătămate. Oricum, simbolul era arborat, baricadele — intrate în istorie, iar susținerea din partea Moscovei deveni masivă — toată vina pentru cele ce se întîmplaseră căzu pe capul “blestemaților de români”.
Pohodul din sudul republicii a fost, se prea poate, o probă de forțe, o încercare a noii democrații naționale, a proaspetei suveranități. La puțin timp, întreg spațiul U.R.S.S. fu cutremurat, de “o baie de sînge la porțile Dubăsarilor”, instigată de naționaliștii români din Basarabia, în care-și pierduseră viața trei reprezentanți ai populației din Transnistria: un moldovean, un ucrainean și un rus.
Au urmat mitinguri de protest, blamări ale “ucigașilor de la Chișinău”. Procesiuni funerare se înșirară în toată regiunea transnistreană a Moldovei. Cortegii de oameni, cu portretele celor trei victime, mergeau kilometri întregi la Rîbnița, Dubăsari, Camenca, Grigoriopol, Slobozia, Tiraspol, Tighina, pe care rusofonii continuau cu îndîrjire să-l numească “Bender”, transformînd procesiunea într-un adevărat show. Și numai scriitorii ghiciseră originea tragediei. Cei trei căzuseră la podul Dubăsarilor victime ale serviciilor secrete, care i-au împușcat, în învălmășeala de-atunci, mișelește, din spate cu calcul la componența etnică, scontînd destabilizarea și învinuind direct forțele naționale. Se observa chiar și în momentul înhumărilor că cei trei au fost împușcați în ceafă.
La Nistru se crea o situație dramatică. Deși puciul de la Moscova eșuase, Moldova își declarase independența, Partidul Comunist se prăbușise. Conflictul luă proporții. Moscova își retrăgea trupele și armamentul din Moldova, nu și din Transnistria. La Tiraspol, unde se cuibăriseră rusofonii separatiști, pe aeroportul militar, aproape zilnic, aterizau demnitari de cel mai înalt rang de la Moscova, încurajîndu-i în acțiunile lor pe secesioniști, dar mai ales dotîndu-i cu tot ce este necesar pentru a-și consolida pozițiile. Chișinăul făcea un protest după altul, declarații, scrisori deschise, însă ele erau trecute cu tăcerea nu numai de către Moscova, Kiev, ci și de către comunitatea statelor europene și cea internațională. Moldova, ca stat abia creat, era într-o totală ignoranță și indiferență internațională, de parcă această palmă de pămînt nu exista în lume. Doar România depunea eforturi colosale pentru menținerea echilibrului, dar, nici ea nu prea era auzită.
Rușii au lăsat mult armament peste Nistru, efectiv de soldați și ofițeri, precum și tehnică militară, inclusiv avioane supersonice. În republică se intra și se ieșea fără nici un obstacol — zi și noapte dinspre răsărit, în zona transnistreană, soseau fel de fel de instructori, emisari, eșaloane cu toate cele necesare pentru a fi creat din mers un stat-fantomă. În coastele noii republici independente, se organizară alegeri prezidențiale înaintea celor republicane. Fiecare din stătulețele-banane își arboră drapelul său, își adoptă imnul, Constituția. Chiar se făcu publică intenția de a stabili relații diplomatice, de bună vecinătate.
Găgăuzii, la început stingheri, apoi susținuți masiv de Moscova și Tiraspol, s-au obrăznicit pînă într-atîta, încît au început a declara că dușmanii lor de moarte sînt… moldovenii. care îi împiedică să devină suverani și independenți. Anume ei, moldovenii, i-au asuprit și nu le-au permis să-și dezvolte cultura, etnia… Lichidau în grabă orice urmă de predare în școlile din regiune a limbii române, înlocuind-o peste tot cu cea… rusă. De limba găgăuză aproape nici nu-și aminteau. Unii intelectuali găgăuzi, cu adevărat îngrijorați de starea în care se afla limba, cultura găgăuză, de la Chișinău băteau alarma, dar liderii de pe loc îi declarau pe-aceștea trădători. Moscova, la rîndul ei, pe de o parte făcea declarații de neamestec în treburile interne ale Moldovei, condamna separatismul, iar, pe de altă parte, susținea masiv, pe toate căile informaționale acțiunile liderilor de la Comrat și Tiraspol, învinuind fățiș de toate păcatele numai pe moldoveni și… pe statul român. Scriitorii moldoveni îi îndemnau pe frații lor de la sud să introducă alfabetul latin, să amelioreze graiul național, găgăuz, dar nu erau auziți. Bătrînii găgăuzi, care, vorbeau foarte frumos românește, și-au amintit cum băteau românii, că-i batjocoreau, îi impuneau să vorbească pre limba fascistului Eminescu. În fosta capitală a Imperiului Otoman, datorită Moscovei, se făcuseră deja declarații de susținere a fraților de sînge.
Unii lideri, de orientare prorusă, au ajuns să afirme cu impertinență că moldovenii din Bugeac sînt venetici în părțile locului, iar Domnitorul Ștefan cel Mare e de origine… găgăuză, născut la Avdarma! Au început a bloca cu “grănicerii lor” înarmați drumurile către Comrat.
La Tiraspol, comitetele muncitorești de grevă, ale colectivelor de la fabrici și uzine, componente ale complexului industrial-militar sovietic, organizau în fiece zi mitinguri de solidaritate cu “eroicul și curajosul” popor găgăuz. Pe clădiri atîrnau placarde cu slogane în limba găgăuză (la Tiraspol nimeni nu pricepea acest grai) și, firește în limba rusă: “Libertate poporului găgăuz!”, “Jos labele de pe el!”, “Jos ocupanții moldoveni!”
Fără a se implica într-o activitate politică practică, Arion analiza evenimentele, încercînd să anticipeze următorul pas al separatiștilor. De regulă, îl ghicea. Ghici că deputații tiraspoleni vor încerca să blocheze lucrările Parlamentului, părăsind sesiunile, că la Tiraspol se vor scurge elemente cu antecedente penale din toată fosta Uniune, pentru a crea gărzi paramilitare, că referendumul transnistrean privind crearea unui stat aparte va acumula procentele necesare și chiar prevăzu cine va fi președinte. Pentru Arion era clar că impostorul Kamcedal era un rezident al serviciilor secrete moscovite. Funcționar silvic de dincolo de Enisei, devine la Tiraspol, cu doar șase luni înaintea alegerilor, director al Uzinei de Aparataj Electric, iar după aceea și deputat. La Chișinău nu se mai putea hotărî nimic pe cale parlamentară și atunci s-a ales varianta împotrivirii deschise. Arion încerca să analizeze și greșelile Frontului, aripei democratice, să elaboreze scheme de acțiuni anticipate. Dar, lipsit de contactul nemijlocit cu parlamentarii, avînd la dispoziție doar informațiile pe care le ofereau cele două ziare prounioniste — “Þara” și “Sfatul Þării”, nu izbutea.
Transnistria, pe care Stalin și Hrușciov o concepuseră ca un tampon între Ucraina și Moldova, a cunoscut o înflorire evidentă în anii puterii sovietice. Deși în Basarabia locuiau peste 2/3 de populația republicii, obiectivele economice au fost construite în proporție inversă, special peste Nistru. Serviciile secrete de la Moscova au prevăzut cu cincizeci de ani înainte că, pe parcurs, poate să apară iarăși problema Basarabiei. K.G.B.-ul și serviciile de recunoaștere ale armatei își plasară agenții pe redute, creînd un stat aparte și lipsind dintr-odată Basarabia de sursele energetice, de importante pîrghii economice. N-au întîrziat amenințările: dacă Chișinăul nu va respecta cerințele metropoliei imperiale, există toate șansele de a bloca căile ferate, de a închide robinetul la țiței și la gaze naturale, care vin prin conducte din Rusia pe teritoriul lor. Sau impuși să plătească tribut enorm pentru tranzit.
— Iată ce ne-a lăsat multlăudata putere sovietică, zise către Mitru tata Simion, cufundat tot mai des în lectura ziarelor pe care le citea și Arion. Șmecheria a fost bine aranjată, cu mult înainte de a se începe mișcarea de eliberare națională.
— Ea ne-a lăsat multe, dar noi nu știm să ne folosim de toate. Strigăm întruna că vrem unire cu România. La ce bun atunci să ne dea rusul ce este al lui?
— Păi, cum e al lui, dacă moldovenii cu sudoarea lor au construit toate uzinele și fabricile din Transnistria?!.
— Lasă că și rușii n-au stat cu mîinile în sîn. Ar fi bine ca Chișinăul s-o ia mai moale. Benderul e în mîinile patrioților transnistreni… Transnistria toată e în flăcări! aminti, oarecum enervat, Mitru.
— Care flăcări, măi? Ce tot îndrugi? Parcă te-am învățat de mic copil istoria… Transnistria a fost ocupată de Suvorov și, abia în urma acelui război, rusălăii au apărut pe meleagurile noastre…
— M-ai “zacalebit” cu istoria matale. Eu v-aș sfătui altceva.
— Ce?
— Să fiți cuminți și să vă astîmpărați! Nu zbierați întruna să plece rușii și să ne unim cu România. Eu am fost în România nu odată. În afară de țigani, murdărie nemaipomenită pe străzi și tîrfe, n-am văzut nimica bun. E cea mai murdară țară din Europa, și despre asta vorbește toată lumea!
— Oare chiar nimic n-ai văzut acolo bun, dragul tatei?
— Natura!… Dar știi mata că și România, după istoria curată, îi a rușilor?
— Cine ți-a spus?
— Un istoric, care a fugit de naționaliști la Tiraspol. Am stat de vorbă o noapte întreagă, pe malul Nistrului, și m-a convins.
— Să-ți fie de bine! zise tata. Ce prost deștept mai ești tu, măi băiete. Mi-i scîrbă să te ascult. Și tata Simion trînti înfuriat brațul de ziare pe lespedea din ogradă. Păi iese că ale rușilor sînt toate pămînturile de pe harta globului pămîntesc — Finlanda, Polonia, Þările Baltice, Ucraina, Caucazul, Japonia… totu-i al lor. Oare nu o să se înădușe?!.
— Rîde cel care rîde la urmă. Nu fi atît de agresiv, că o să-mi faci probleme… Pe dealul Lipăgăului sînt oameni care fixează totul. Să nu vină vremea să dai socoteală de cele ce vorbești.
— Da’ cît dracul o să ne mai temem de ocupanți?.
— Întotdeauna vor fi de temut, accentuă Mitru.
Cînd discuția era în toi, la poartă, se opri o mașină și din ea coborî Serafima, ștergîndu-și lacrimile din mers.
— Iar o veste tristă în gospodăria mea, îngînă tata Simion văzînd-o. Ce s-a mai întîmplat fată-hăi?
— A murit moș Alexandru.
Se lăsă tăcere. Scîrțîi poarta și în ogradă apăru Aliona. Pîntecul rotund îi trăda bine graviditatea. Cu mîinile în șolduri și picioarele desfăcute, tună către Mitru:
— Aici te-ai cuibărit, burduhosule?! Cît o să te mai aștept, ca să ne ducem la părinți după plapumă și perne? Dormim ca țiganii în șatră, pe salteaua goală…
— Taci. A murit moș Alexandru, spuse Mitru…
— Tu de ce nu-l bocești? Răsufla cam greu și duhnea a alcool. Azi am fost la spital și proștii ceia de medici mi-au spus că în pîntecele meu se zbat doi gemeni. Vă închipuiți? Iar eu dorm cu burduhosul ista fără pernă și fără plapumă, la podele! Nu vă amărîți. Dumnezeu să-l ierte pe moș Alexandru. Ce să-i faci, moșneagul și-a trăit traiul. Acum să avem grijă de cei vii…
— Dumnezeu să-l ierte, făcu și tata Simion posomorît. Mult a pătimit în viața lui. Își făcu cruce. Ai spus preotului să-i bată clopotele, fată-hăi?
— I-am spus, îngînă Serafima, că după o tăcere o să-și amintească de moș Alexandru. Ieri-seara s-a plimbat prin tot satul, a vorbit cu toți cunoscuții. S-a iertat cu fiecare în parte. Apoi a venit acasă, s-a așezat pe laiță și,… mi-a strigat să-i aduc o lumînare… cînd m-am apropiat de el stătea tăvălit sub laiță, cu spume la gură… Preotul îi era prieten, împreună au făcut războiul, împreună au fost ridicați în Siberia și-și ziceau unul altuia “căpitane”… Dumnezeu să-l ierte, a avut o moarte ușoară…
— Toarnă, tată, un pahar pentru pomenirea moșului, zise Aliona.
— Dumnezeu să-l ierte! mai îngînă o dată tata Simion, turnîndu-i nurorei în pahar. Aliona dădu paharul dintr-odată peste cap. Mitru urmărea toate gesturile soției și se scărpină la ceafă.
— Nu ți se poate, copila mea, o probozi el moale.
— Tacă-ți gura, burduhosule. Mergem unde ți-am spus. Ne-apucă noaptea. Las’ că, la o nevoie de-aceasta cum e înmormîntarea, s-or descurca și fără tine. Cînd îl îngroapă?
— Poimîîne, zise Serafima, potrivindu-și broboada neagră pe cap. Să veniți, doar te-a ținut în brațe, Mitrule…
— Vom veni, făgădui Aliona.
Cînd ieșeau pe poartă, tata Simion rosti necăjit: socotind-o pe Aliona.
— Asta-i cu sînge de viperă, o să-i vină de hac! Una-i rău. Cam des cinstește, hulerea. Dacă i-a semăna lui taică-său, Costache muzicantul, a dat Mitru de dracul…
— Unde-i mama, Arioane? întrebă Serafima. Am venit să mă sfătui cu ea, doar nu cunosc bine rînduiala la înmormîntare.
— E primul mort în familia noastră, constată Arion îndurerat.
— Nu mi-ai spus unde-i mama.
— E plecată la Balțata cu Nichifor, să îngrijească fîntîna lui tata Nică. De treizeci de ani n-a fost curățită niciodată. La 91 de ani a făcut-o tata Nică, înainte de Rusalii, iar după 5 ani s-a stins din viață…
— Þinea mult la voi, – zise tata Simion, mai ales la Mitru. Iar el n-are grijă măcar o cruce ca lumea să-i pună la căpătîi. De Paștele Blajinilor, nu-i puteam găsi mormîntul.
— Biserica noastră a fost deschisă încă în 1911, zidită și de tata Nică, după un proiect adus de la Sankt-Petersburg… Dar să punem mînă de la mînă și s-o reparăm…
— Pe moș Alexandru unde-l înmormîntăm: la Ineasca ori la Rădeni? — întrebă Arion.
— La Rădeni, lîngă vărul Roman, vorbi Serafima împovărată de durere.
După înmormîntarea lui moș Alexandru, mătușa Tița se înălbise, nu mînca. Doar se mai tîra în mîini, ieșind pînă afară scotea mereu sunetele ei stranii, tot rotindu-se în jurul pietroiului, mîngîind inscripțiile învelite cu mușchi verde. Cînd vocea îi secătui, ceru, prin semne de la Arion, o foaie curată și un toc, ca să mîzgîlească niște cuvinte abia descifrabile, hotărîndu-le tuturora tot prin semne, să citească destăinuirea cînd dînsa nu va mai fi. Bătrîna se topea văzînd cu ochii și, după o săptămînă, cînd departe, pe malul Nistrului, începură a bubui și seara și dimineața canonadele, își dădu sufletul. Au înmormîntat-o alături de moș Alexandru.
Toate praznicile întru pomenirea bătrînilor au fost făcute la Ineasca, de către Serafima.
* * *
Mitru nu fusese nici la una din înmormîntările bătrînilor. Își lăsase soția cu grijile sarcinii și, la îndemnul lui Sokoliuk, plecase urgent la Tiraspol. Acolo situația se agravase.
Conducerea autoproclamată din Transnistria ignora cu desăvîrșire legislația Republicii Moldova. Unitățile paramilitare se înarmau intens. La Chișinău se pregătea o ofensivă masivă asupra separatiștilor cuibăriți la Tiraspol. Bande de mercenari, foști pușcăriași și proaspăt amnistiați, în uniforme istorice căzăcești, invadaseră orașul, venind de pe toate întinsurile nemărginite ale Rusiei, cu acordul tacit al Ucrainei. Contopindu-se cu unitățile paramilitare înarmate cu tunuri, alazan, pistoale-automat și mitraliere, au început să atace malul drept al Nistrului, semănînd jale și moarte prin satele pitorești din zonă. La Tighina trupe rusești, care se dădeau drept forțe ale statului moldovenesc nistrean, au ocupat primăria, întreprinderile, au blocat drumurile, podurile. Moldovenii, de prin satele învecinate, începură a se refugia. Fărădelegile luau amploare și asemenea situație nu mai putea fi tolerată. Chișinăul trimitea telegramă după telegramă Moscovei, atenționînd noua conducere a Rusiei, că armata dislocată pe teritoriul Moldovei se amestecă brutal în treburile interne ale tînărului stat. De la Moscova veneau îndărăt dezmințiri și afirmații foarte responsabile, că armata din zona transnistreană menține neutralitatea și nu va admite nici un amestec în treburile interne ale Moldovei. Pe de altă parte, posturile de radio și televiziunea moscovită transmiteau sistematic, oră cu oră, dezinformații masive precum că naționaliștii români din Basarabia, primind ajutor militar de peste Prut, ațîță războiul… Se demonstrau gloanțe și obuze de fabricație românească. Radioul mințea că, peste Prut, deja au fost transportate zeci de sicrie cu cadavrele soldaților și ofițerilor români, căzuți în conflictul de la Nistru…
Specialiștii “de valoare”, veniți cu puhoaiele la întreprinderile unionale de pe teritoriul Moldovei, își strîngeau pripit bagajele și nu se sinchiseau să care cu ei tot ce puteau lua în eșaloane și containere, deoarece în jur domnea haosul, controlul vamal lipsea. Se închideau întreprinderile de subordonare unională. Patrimoniul lor se vindea în grabă la un preț derizoriu de către șefii unităților economice diverselor structuri mafiote. Agenții Moscovei, se refugiau în Rusia sau, în cel mai rău caz, la Tiraspol, peste Nistru.
Într-o singură lună, abatorul din dealul Lipăgăului deveni aproape gol. Tot mai puțini și mai puțini porci se auzeau covițăind, iar muncitorii plecau în concediu forțat. Depozitele cu nutrețuri combinate se goleau, vagoanele staționau pe calea ferată. Locatarii încuiau cu zeci de lacăte apartamentele, încărcau mobila și cealaltă avere agonisită în Moldova, ducînd-o, în vagoane comandate special spre Răsărit. Curînd, Sokoliuk își anunță demisia, iar abatorul dădu faliment. Peste tot gigantul rămăsese stăpîn moș Panchiușa, fost economist la întreprindere, care în ultima vreme, îndeplinea funcția de om de serviciu la punctul de trecere. Avea la șold un stoc de chei, știa care apartamente s-au eliberat și cui îi erau predestinați cei cîțiva porci rătăciți încă în ocoalele mari, cu garduri înalte de beton.
Cînd Parlamentul de la Chișinău adoptă legea cu privire la privatizarea apartamentelor, unii dintre foștii stăpîni se întorceau din Rusia, transformau locuința în proprietate privată și o scoteau de vînzare. Le cumpărau doar localnicii, care le construiseră cu truda și sudoarea lor. La început, prețul era mic și aceasta fu pentru Nichifor singura ocazie ca să-și cumpere un apartament, apoi pofta proprietarilor crescu, dar deja nu le mai cumpăra nimeni. Oamenii n-aveau bani, iar blocurile nu erau nici încălzite, nici asigurate cu apă, nu se dădea nici electricitate. Dealul Lipăgăului, în foarte scurt timp, deveni un gorgan întunecos și aproape sinistru…
— Cînd văd atîta scîrbă în jur, boala se trezește ca un animal rău în trupul meu. Cînd m-apucă cîrceii din prag, nu pot merge… Se tînguia mereu mama Veta…
— Mai lasă și tu grijile, că lucrul nu se mai mîntuie, îi spuse tata Simion.
— Mă scîrbesc cînd îi văd necăpătuiți pe Arion și pe Serafima. Mitru, de vreo cîteva luni, tot umblă pe la Tiraspol, cu bandiții lui Sokoliuk. Serafima, după moartea bătrînilor, stă singură cuc la Rădeni. E încă tînără și-mi pare că am închis-o într-o cușcă a bătrîneții. Arion iar s-a apucat de-ale lui…
— Ei, și ce rău face? se miră tata Simion. Acuma-i vremea lui.
— Care vreme? Și-a pus în gînd să plece la război, în Transnistria. A ascultat aseară declarația Chișinăului, care îndeamnă lumea să se ridice în apărarea integrității țării… Pleacă și Nichifor cu el…
— Cine ți-a spus?
— Chiar el, azi dimineață… S-au dus să mîntuie de curățit fîntîna tatei, la Balțata. Mîine-seara vor pleca la Nistru.
— N-are să-i dea voie Cojocaru, milițianul de sector. Nu i se poate încă să plece din sat!. .
— Vezi, bărbate, cu băutul tău necontenit, nici nu știi ce se întîmplă pe lume, îl probozi Veta supărată. Băiatul nostru a primit alaltăieri confirmare, de la Judecătoria Supremă din Chișinău, că i se ridică toate păcatele din trecut și este iertat de noua putere.
— Adică este reabilitat?
— Așa am înțeles.
— De ce nu mi-a spus și mie?
— Dormeai cum ți-i obiceiul, încotoșmănat și horăind pe laița din casă… Cine poate în asemenea stare să vorbească cu tine?
— Milițianul Cojocaru știe?
— De aceea și i-a dat hîrtie, învoindu-i să plece la Nistru.
— O să-i plătească ceva pentru c-a stat ani la dubă pe nedrept?
— Rușii?
— Cine alții… Cînd stai pe nedrept la pușcărie, trebuie să ți se plătească despăgubiri, în afară că țara s-ar cuveni să se pocăiască înaintea ta…
— Chiar dacă-i așa, ce-o să-i plătească? Ca și celor care au fost duși în Siberia? Le-au luat toată gospodăria și acuma le dă bani cît ai putea să-ți cumperi două tocuri de chibrituri. Pentru Arion răsplata cea mare e că… i-au îngăduit să stea iar în fața morții, cu rusul la Nistru… Ce mai cinste!.
— Nu toți acei care pleacă la război, trebuie să moară, făcu tata îngîndurat. Iaca eu m-am întors viu. Încă nu se știe precis dacă Arion va pleca. Pentru ce trebuie el să lupte acolo la Nistru?
— Aș vrea să știu și eu, zise mama Veta.
* * *
În Balțata Ineascăi, nu departe de stufăriile iazului singuratic, Nichifor și Arion vopsiră colacul fîntînii, așezaseră ciuturița de lemn, puse butuci în loc de scaune. Fîntîna era adusă în ordine și lumea din sat putea iarăși să-și potolească setea, să se odihnească admirînd miracolul veșnic foșnitor al stufăriilor. Au sădit cîte un nuc lîngă lespedea de piatră. În jurul fîntînii au pus corlate de nuiele, curățite de coajă, aduse din pădurea de la Stănica. Apoi s-au așezat lîngă o lespede de piatră albă, monolită, să mesească. Nichifor luase de-acasă țuică din zarzări. Băură amîndoi dintr-un gogoșar roșu, căruia i-au tăiat capacul și i-au scos semințele.
— Au să se prindă aici nucii? – întrebă Nichifor privind cum mlădie copăceii în bătaia răcoroasă a vîntului de cîmpie.
— Cred că da. I-am adus cu tot cu pămînt, au rădăcină lungă, puternică. Aici pămîntul e răzmuiat, au să crească…
Era o zi de iunie zăpușitoare. Dinspre cîmpia Ciulucului adia a flori de dracilă. În văzduh se întreceau în triluri ciocîrlia și privighetoarea, păsări pe care ambii nu le auziseră din copilărie. Acuma stăteau la o masă și recapitulau, fiecare în sinea lui, pașii și greșelile, încetînd a se mai învinui unul pe altul. Erau copiii acestui pămînt, cu nesocotința vremurilor și povara orînduirii în care s-au născut. Pîinea le-a fost deopotrivă amară sau dulce, amîndoi au căutat să aducă în viața oamenilor alte miresme, alte vînturi, de primăvară, amîndoi au iubit aceleași cîntece, aceleași serenade, deși le-au interpretat diferit. La o vreme de restriște, ajunseseră atît de străini, atît de învrăjbiți chiar, încît puțini s-ar fi gîndit să-i mai vadă la aceeași masă. Dar omul rămîne om, dacă e dîrz la greutăți, îngăduitor la greșelile altora și dacă poate, fie și înainte de ultima suflare, ierta.
— Carevasăzică, o dată cu falimentarea abatorului, am devenit șomer, fîrtate, făcu Arion deodată.
— Mitru e în Transnistria, ai auzit? De partea cazacilor, schimbă Nichifor tema discuției. Împreună cu Sokoliuk fac propagandă întru apărarea drepturilor rușilor, chipurile, lezate, aici în Basarabia…
— Fratele totuși e o canalie, rosti Arion cu voce stinsă. Nu e treaba mea să-l condamn. Noi trebuie să avem alte griji, de viitor.
— Dar la tine cînd o să te gîndești?
— Asta și fac.
— Nu-i adevărat, spuse Nichifor bucuros că, în sfîrșit, putea avea o discuție sinceră, la care demult visase. Niciodată nu m-ai întrebat de Elvira, pe care știi bine c-am văzut-o și-am vorbit cu ea la Omsk, cînd mă aflam în exil. Am vorbit și cu copiii tăi. Fata îți seamănă ție, iar băiatul — Elvirei… Caracterul însă e al tău… Am înțeles că Elvira le-a schimbat și numele de familie, de tine puține știu. Îi zic tată altui bărbat, ofițer de securitate…
Nichifor vorbea rar și clar de astă dată, fără a înghiți literele și sincopa sfîrșitul cuvintelor. Asta îl mira puțin pe Arion, dar nu-l derută. Se încruntă puțin, păstrîndu-și calmul.
— E o durere și un necaz, pe care vreau să le îndur singur. Nu le împart cu nimeni. Sînt lucruri cu mult mai importante în viața mea… Am terminat o carte în problema teritoriilor noastre și am deja o ofertă de publicare de la niște oameni simpatici. Acum avem datoria să apărăm integritatea teritorială a țării. Încă n-ai uitat cum se ține arma în mînă?
— Am fost un ostaș bun în armata sovietică. Mînuiam bine aruncătorul de mine antitanc. Poate c-o să-mi fie de folos…
— N-a mai rămas mult.
— Cum e soarta asta! Cînd am putea, în sfîrșit, să facem ceva ce ne place, trebuie să mergem la război. Ai auzit, arheologii din Leningrad au spălat putina. Am citit deunăzi, într-un jurnal, așa-zisele concluzii ale lor privind săpăturile efectuate la noi. Nu dispun de argumente științifice. Dar ce crezi? Cei de la Tiraspol îndată au republicat ipotezele lor drept adevăr științific, interpretîndu-le și însoțindu-le cu o hartă, unde Basarabia se încadrează în sfera rusească, încă de pe timpurile cînd Rusia nu exista ca stat… Comedie umană, domnilor! Savanții de la Moscova parcă-s cu pondere în lume, dar asemenea aberații numai niște idioți pot să scrie. Au pohniele la ochi!
— Oare nu-ți dai seama ce scop urmăresc?
— Au nevoie de a argumenta acapararea Transnistriei. Dar chiar prin asemenea prostii?.
— Scopul scuză mijloacele, dragul meu. Încă Napoleon le-a ordonat generalilor săi: “Avem nevoie de un teritoriu aflat pe lună. Luați-l! Mai apoi se vor găsi cîțiva istorici, care vor dovedi cu măiestrie științifică că acel teritoriu e al Franței… ”
— Dar noi, Arioane, știm care-i adevărul?
— Pentru că am spus acest adevăr, am încercat a-l face pe moldoveanul simplu să-l înțeleagă, am stat la dubă… Sîntem un popor pașnic… Puterea noastră ar trebui să fie cu înțelepciune. Numai astfel vom fi observați și respectați de cei care ne înconjoară.
— Dar vezi bine, acuma va trebui să ne apărăm iarăși pămînturile de invazia rușilor.
— E o chestie obișnuită pentru noi, moldovenii. Atît că unii uită repede totul. Uită și iartă! Ba chiar se împrietenesc cu cuceritorii, colaborează cu ei. În sfîrșit, luptă… contra noastră… Ce se întîmplă cu noi, doamne? Basarabia seamănă cu o domnișoară pîngărită, violată, care, în loc să fie ajutată să condamne infractorii, tot ea este acuzată pentru că-și… plînge soarta amară. Chiar și renumitul scriitor, cel pe care l-am idolatrizat toți acești ani, a uitat de mamă, de tată și colaborează cu ei, nomenclaturiștii partidului, cu cei care l-au prigonit cîndva.
— Vremurile se schimbă, încercă Nichifor să-și liniștească prietenul. Tot mai mult se vorbește românește la radio, televiziune; oamenii se exprimă liber. Poate de-atîta se irită rusofonii.
— Argumentele lor “științifice” s-au subțiat, profită de ocazia că Occidentul se mai teme de ursul rănit de moarte și vin asupra noastră cu minciuni, cu cazaci și oaste.
Deasupra Lipăgăului apărură primele stele. Și era senin, și era liniște, și stăruia o miroznă de flori de cîmp.
— De ce nu mai pomenești nimic de… Angela? E o fetiță bună, vă potriviți în ciuda diferenței de vîrstă…
— Dacă aș ști unde se află…
— N-ai primit nici o scrisoare de la ea?
— Dac-aș fi primit! Îmi amintesc cum îi citeam în arabă rubaiadele lui Omar Haiam și dînsa mă asculta cu atîta încîntare, afirmînd că o mai plăcută melodie ca acele versuri nu a avut prilejul să asculte vreodată, zise Arion și s-au pornit tăcuți spre sat.
În marginea satului le ieși în cale polițistul Cojocaru — așa se prezentă el acum —, le înmînă chemările pentru a doua dimineață la Comisariatul Militar din Telenești, și-i înștiință:
— Vom pleca cu autobuzul la Varnița, lîngă Tighina. Așa e ordinul. Luați-vă merinde pentru trei zile… Mi s-a spus de la Chișinău. Și, deodată, polițistul zîmbi mîndru și le făcu semn amîndurora să privească spre turnul de apă din vîrful Lipăgăului. Deasupra lui, în toată măreția, fîlfîia un tricolor. Eu l-am arborat. Așa a fost ordinul de sus…
* * *
Văzîndu-l intrînd pe poartă, mama Veta începu să-l bocească ca pe mort.
— Of, Arioane, of! Iar te bagi în foc, la necaz…
— Nu mă înmormînta, mamă, spuse el, arătînd cu ochii spre Aliona și Serafima.
Aliona era cu capsa pusă. Ca din senin se răsti la tata Simion:
— Vezi ce copii ai crescut?! Unul îi dus la Drăculeni, pe urlați, c-o să-l castrez cînd vine, altul și-a lăsat familia, dracul știe pe unde, și și-a luat de-o grijă. Și eu, cu burduhanul la gură, ce să fac?
— Ce-a face toată lumea, zise liniștit tata Simion.
— Da’ mai taci oleacă, moară stricată, se răsti către cumnată Serafima. Avem nevoile noastre, tu le ai pe ale tale…
— Vreau să știu: unde l-ați trimis pe Mitru?
— Habar n-avem, se tîngui mama Veta. Îi bărbatul tău și-ar trebui ca tu să știi mai bine ca noi.
— Mi-a spus că pleacă în Transnistria și-atît! Dacă nu-mi spuneți unde-i, cel puțin turnați-mi un pahar să mă răcoresc, se mai domoli Aliona. Stau toată ziua singură ca un pustnic. Nu pot lucra și n-am cu cine schimba o vorbă. Toarnă-mi, socrule, să mă-mbăt, ca să uit de necazuri.
— Nu ți se poate, dăunezi pruncilor.
— D-apoi cui au să le semene, dacă nu matale și feciorului, bețivani din născare?!
— Nu ți-i rușine la obraz, noro, să vorbești ca o precupeață? Ai oleacă de stimă măcar față de oamenii în vîrstă…
— Lăsați-o că-i o smintită. Cu oricine ar intra în vorbă, zise Serafima, pe toți îi batjocorește. Nici taică-său, nici maică-sa nu mai au ce-i face. Se sfădește și cu dînșii ca la ușa cortului.
— Lăsați-o în plata Domnului, opri spiretele tata Simion. Așa li-i felul și nimeni nu-i mai îndreaptă.
Mama Veta se întoarse spre Arion.
— Nu te duce, dragul mamei! Nu le-ai trebuit atîția ani, ți-au dat cu piciorul ca unui cîine și acum și-au amintit de tine?
— Cum să nu, făcu tata Simion. De îndată ce l-au reabilitat, îl și cheamă pe linia întîi. Aceștia, deși cu pecetea de patrioți, tot mentalitate sovietică au… Ai auzit să-și trimită vreunul feciorul sau fiica?
— N-am deocamdată nici o bănuială asupra celora care au venit la putere. Vor independența noastră în fapte. Au condamnat oficial Pactul, au adoptat tricolorul, limba de stat, grafia latină. Au declarat independența, sîntem recunoscuți de peste o sută de țări. Moldova a devenit membru al O.N.U. La așa ceva, cu vreo cîțiva ani în urmă, nici nu se putea visa. Se fac și greșeli, dar mă bucur că este un început… spuse Arion.
Mama Veta se opri de cules lacrimile și-și privi feciorul lung, de parcă se gîndea că cine știe cînd îl va mai vedea? Se lăsase întunericul și becul electric îi lumina fața. Descoperi, în privirile băiatului, tristețe și inima iar începu să-i sîngereze. “La ce s-o fi gîndind? se întrebă ea. La Elvira? La copii? Sau poate la copilița din vecini?… ”
Arion veni lîngă mama Veta și o cuprinse de umeri:
— La războiul cu rușii am să mă duc, mamă. Aș vrea să văd cu ochii mei cum dau cu rîtul porcălăii. Cei care de-a lungul anilor ne vorbeau cu atîta cinism despre prietenia popoarelor, despre grija fratelui mai mare, despre dreptul națiunilor la autodeterminare…
— Oare unde-o fi nătărăul de Mitică? se neliniști mama Veta.
— O femeie din Rădeni mi-a spus că l-a auzit la postul de radio din Tiraspol. Critica Guvernul de la Chișinău, cică dorește să strivească tînăra Republică Moldovenească din Transnistria. Afurisea naționaliștii.
— Poate nevasta ceea a încurcat ceva? nu voia să creadă mama.
— Da’ de unde, acuma fiecare ascultă cu sufletul la gură orice știre din Transnistria. Acolo, mor băieții noștri pe un cap. Din Rusia vin cazacii puhoi. Am ascultat aseară la radio. De la Roghi, Doibani, Molochiș, Mălăiești, Dubăsari se refugiază spre noi zeci și sute de oameni. Majoritatea sînt moldoveni. Rușii fac purificare etnică!
— Se mai spun și minciuni și dintr-o parte și din alta, își dădu cu părerea mama Veta. Cred că mare este Dumnezeu! Toate s-or isprăvi odată. Iaca, de bine de rău, măcar și între pereții ruinați, dar duminică s-a deschis biserica noastră. Părintele Ilarion de la Rădeni a sfințit locul… Numai în cîteva zile, toată biserica e în schele… Lumea se întoarce cu fața spre Dumnezeu.
— Tot ce se face, spre bine se face, căzu de-acord Arion și acum vocea lui părea să fi revenit în ogradă, din îndepărtatele-i amintiri. Toarnă-mi, tată, și mie un pahar. Demult nu ți-am gustat vinul.
— Cu dragă inimă, fiule, tresări părintele bucuros. Am grijă să strîng poama din grădină la vreme, să spăl cum se cuvine polobocul, și am vin pînă la vin. Să fii sănătos și Dumnezeu să vă apere!
Vocea îi tremura și el duse paharul la gură.
Undeva în grădină, printre flori, țîrîiau greierii. Dinspre cîmpia Ciulucului, răzbea, prin liniștea întunericului, ecoul unui cor de broaște.
Se înopta și familia Inereanu se trezi, pe nepusă masă, în toi de petrecanie. Drept că plecau cei doi nu la armată, ci la război chiar. Însă toți aveau impresia că e așa un fel de petrecere în șagă. Mîine-poimîine se întorc băieții înapoi. Războiul dura de-acum de jumătate de an, dar mai toți se gîndeau că s-or liniști ei, separatiștii, și lucrurile vor intra în normalitate. De fapt, nici nu era un război adevărat, deși exista o linie a frontului, se împușca din ambele părți, se întîmpla să fie morți și răniți, ziarele și oficialitățile îl numeau conflictul armat din zona nistreană. Erau perioade de acalmie, dar și zile de lupte crîncene. În special în regiunea dislocării Comisariatului de Poliție moldovenească la Tighina. Oficialitățile din acest oraș nu recunoșteau Comisariatul de Poliție, considerîndu-l structura Chișinăului. Separatiștii își instituiseră propria secție de miliție din Bender. Cele mai dese ciocniri se produceau între poliție și miliție.
Toate-acestea Arion le cunoștea bine, dar nu vedea vreo soluție clară, ca să poată învinui noua putere națională. Cel puțin, în ce privește conflictul. În rest, renașterea începuse să dea primele semne de perversiuni, din cauza cărora, în rîndurile populației, prinseră a-și face loc germenii nemulțumirii.
— Aș vrea să vă destăinuiesc ceva, auzi Arion glasul Serafimei. Aseară, printre buclucurile de la Rădeni, am dat peste hîrtia mătușii Tița, lăsată în preajma morții. Cînd a mîngîiat pietroiul… Iată ce am citit acolo. Și ea desfăcu hîrtia cu mîinile tremurînde, privi cele mîzgîlituri, se mai apropie o dată de piatra funerară, pe care nimeni nu mai putea s-o urnească din loc, și citi: “Trecătorule! Nu te bucura. Eu sînt acasă, iar tu… încă în ospeție. ”
— Toți sîntem în ospeție, rosti Nichifor impresionat, de sensul profund al celor scrise. Dumnezeu să-i păzească pe toți cei plecați dintre noi. Iar de noi să n-aveți grijă. Vom apăra onoarea Ineascăi.
Natura cu frumusețea ei răsufla ușurată. Din dealul Lipăgăului, nu mai venea spre sat acea miasmă otrăvitoare care-i făcea pe oameni să-și închidă vara ușile și geamurile. În blocurile moderne nu ardea nici o lumină și numai pe turnul de apă, cel mai înalt loc, fîlfîia tricolorul.
Dinspre Nistru, ca și în nopțile din 1944, se făceau auzite răbufnirile canonadei armelor rusești. De la Moscova, se mințea cu cinism că armata Rusiei își menține neutralitatea în conflictul dintre Chișinău și Tiraspol. Jalea se năpusti peste capul moldovenilor.
* * *
În Tiraspol, ca în întreaga zonă transnistreană, avea loc o debandadă cum nu se mai pomenise de la ’44 încoace. Dinspre Răsărit, soseau întruna eșaloane de mercenari, întru susținerea “idealurilor sfinte ale tinerii republici, pe care moldovenii au pus-o în pericol de moarte.” Ucraina care în consecința încheerii pactului Ribbentrop-Molotov, obținuse de pomană sudul Basarabiei, Insula Șerpilor și Nordul Bucovinei cu ținutul Herța, nu susținea deschis Tiraspolul, dar nici nu lua atitudine. Urmărea desfășurarea evenimentelor și atît.
În una din garnizoanele militare tiraspolene se desfășura adunarea statului major al armatei, la care sosiseră de pe linia de demarcare Sokoliuk, Mitru și un general rus, originar din Bucovina care știa româna. Pe un panou cu luminițe și utilaj electronic, un bărbat în civil, cu părul ridicat la ceafă, demonstra frontiera tinerii Republici Moldovenești Nistrene, determinată de către lideriii separatiști de la Tiraspol. Se dădu citire unei note de la Chișinău, în care trupelor de interne li se ordona să pătrundă cu tot efectivul de voluntari în Tighina.
— Situația nu e favorabilă. O dată ce guvernul de la Chișinău n-a acceptat propunerile noastre, ne vom consolida pozițiile în acapararea teritoriului necesar intereselor Rusiei. La realizarea acestui plan, avem destule resurse materiale și umane. Moscova ne stă la dispoziție cu toate celea… În orașele Rusiei e în plină desfășurare campania de colectare a ajutoarelor umanitare pentru localnicii de-aici… Avem acreditați destui ziariști din țară și din străinătate, pentru a transmite în eter informația respectivă… Mizăm și pe patrioții localnici. Anume ei trebuie să facă marea politică în zonă pentru ca Rusia să nu fie învinuită de amestec direct în treburi străine. Să-i avansăm la posturi de conducere ale statului transnistrean, desigur avînd în spatele lor sprijinul consilierilor noștri. Numai pe această cale este posibil de-a convinge populația din zonă. Efectivele noastre militare sînt amplasate în punctele strategice necesare. Grupele de voluntari sosiți din Þările Baltice după eșecul de-acolo, au primit instrucțiuni exaustive și armament. Stăpînim situația de-a lungul fluviului, de la Slobozia pînă la Rîbnița. Podurile de la Dubăsari și Vadul lui Vodă sînt minate, cele de la Bender și Rîbnița — bine păzite. Am făcut Chișinăului prima avertizare economică — am închis pe cîteva zile robinetul la conducta de gaze… Așa că zarurile sînt aruncate… Apoi i se oferi cuvîntul profesorului universitar, refugiat de la Chișinău, unde chipurile era prigonit de naționaliști. În fața celor prezenți, apăru un bărbat cu ochii agresivi, puțin dezorientați, cu coada ochelarilor în gură, cum obișnuia cînd ieșea la tribună. Oftă necăjit, probabil de situația în care s-a pomenit, dar mai ales ca să-și sublinieze starea sufletească. Apoi porni discursul:
— Am fost și eu, moldovean transnistrean, participant la războiul trecut, și cu toate că am luptat doar cîteva săptămîni, căci marea bătălie s-a încheiat victorios în favoarea statului sovietic, dar o asemenea agresivitate ca a naționaliștilor români personal n-am văzut nici pe fețele fasciștilor… Ca să cîștigăm lupta de apărare a intereselor poporului moldovenesc și nicidecum român, cum țin o gură cei de la Frontul Popular, trebuie să ne gîndim la ziua de mîine. Avem destule forțe ca să respingem orice agresiune română și să recuperăm Chișinăul. Este necesar ca în rîndurile așa-zișilor patrioți de la Chișinău să se infiltreze oamenii noștri, pentru a destabiliza tot ce este naționalist din interior… Sîntem un popor blînd și putem alege grîul de neghină. Nu este departe ziua, cînd moldovenii își vor da seama de greșelile pe care le comit. Azi na-u gaze, mîine nu vor avea de lucru, nu vor avea leafă, întreprinderile, colhozurile vor da faliment… și atunci veți vedea cît o să coste patriotismul lor…
La sfîrșitul întrunirii, generalul din Bucovina, conducătorul forțelor paramilitare, după cum își dădu seama Mitru, întrebă:
— Dacă românii de dincolo îndrăznesc să răspundă la focurile noastre de alazan cu artilieria, care vor fi dispozițiile, tovarășe-colonel?
— Legea războiului peste tot e una și aceeași! O să atacăm bîrlogul naționaliștilor, Chișinăul. Vom respinge agresiunea unui stat asupra altuia.
— Păi, încă nu sîntem stat. Transnistria nu a fost recunoscută de nimeni.
— Nu fi naiv. Ea e demult recunoscută în primul rînd de Rusia, apoi de Ucraina, și de celelalte țări, care au socotelile lor cu… România. Și “superiorul” clipi șiret din ochi. Acționați!
— Voi respecta întocmai! răspunse bucovineanul militărește, ducîndu-și mîna la cozoroc, pocnind din călcîie.
— Vedeți să nu se întîmple cu generalii moldoveni din armata sovietică, așa cum s-a întîmplat cu generalul cecen, că vă rupem apendixul pe viu!
— Vom respecta întocmai! repetă slugarnic generalul, originar din Bucovina.
* * *
Angelica revenise la Chișinău cu cîteva zile înainte de reluarea cursurilor, după două săptămîni de vacanță. Îndată nimeri în cercul prietenilor de la facultate. S-au scăldat la Marea Ghidighici, o zi la Marea Neagră, iar în ajun de 1 septembrie, Victor Sandu, un tînăr cu limuzină străină, noul prieten al Dorinei, le-a propus să facă o plimbare pînă la… București. Angelica fusese la București o singură dată, în treacăt. În chiar prima vară după revoluția din decembrie, întreprinseră, cu toată grupa, o excursie la Timișoara. Fusese atunci și Dorina, colega de bancă. În drum spre leagănul revoluției din România, se opriseră pe o jumătate de zi la București. Dar ce poți să vezi într-o jumătate de zi, într-un megapolis necunoscut, mai ales cînd ești pentru prima dată?
Acuma acceptă cu plăcere propunerea. Noii amici ai Dorinei erau băieți veseli și le ofereau peripeție după peripeție. Or tocmai asta căuta acum, cînd ajunse oarecum debusolată în viața asta ce devenea tot mai complicată, mai dificilă. Entuziasmul, de acum doi-trei ani, se topise în dezamăgirile pe care i le provocau evenimentele din ce în ce mai descurajatoare. Democrații, după cîteva victorii pe plan de renaștere națională, sufereau înfrîngere după înfrîngere. Angelica, împreună cu colegii, veneau în piață, alăturîndu-se grupurilor numeroase de mitinguitori. Cînd deputații ieșeau din ședințe victorioși, îi aclamau, și-i blamau public cînd deciziile nu le plăceau.
Degrabă însă tensiunea străzii scăzu și atenția opiniei publice fu focalizată de conflictul de la Nistru. Scădea entuziasmul și în rîndurile profesorilor. La Universitate se organizară alegeri publice ale rectorului. La adunarea mare a senatului și administrației, cu participarea unui grup numeros de studenți sindicaliști, izbucni o ceartă deloc decentă. Deputații democrați, membri ai comisiei pentru știință și cultură, exercitau o presiune fățișă asupra adunării, spre a-și promova candidatura lor — binecunoscutul savant cu renume mondial, originar din Basarabia, de la Universitatea din Sankt-Petersburg. Un grup de profesori au protestat vehement, învinuind parlamentarii de o nouă dictatură — națională, deloc mai delicată decît cea de partid. Pînă la urmă aripa democrată suferi și aici înfrîngere: rector fu ales Goriță Snaruc, ultimul secretar de partid de la Alma mater.
Unele ziare și posturi de radio începură tot mai des să dea în vileag noile slugi ale poporului — deputații democrați. La început, apăru lista celor care și-au procurat limuzine personale (ba chiar unii cîte două-trei), apoi fotografiile unor “zidiri ale secolului” din Valea Morilor și presupușii lor stăpîni. Toate acestea îi zdruncinară Angelicăi încrederea în “apărătorii și salvatorii neamului”.
Vîrf la toate a fost deziluzia totală după practica la ziarul raional de la Hîncești. Angelica fu rugată de redactorul-șef, după cele două săptămîni de practică obligatorie, să mai rămînă o lună ca angajată. Tînăra jurnalistă lucra cu ardoare zi și noapte. Redactorul-șef tot mai des pleca în deplasări, care, pînă la urmă, se dovediră a fi fictive. De fapt se ducea peste Prut, cu televizoare sau loturi de hîrtie de ziar ca să le vîndă la preț majorat, căpătuindu-se. Angelica se pomeni unu la unu cu cititorii și problemele ziarului. Ceilalți colaboratori, niște foști instructorași de partid neafirmați pe timpul sovieticilor, preferau să chiulangească. Unicul om pe care se mai putea bizui era secretarul de redacție, un bătrîn trecut de șaizeci, cu un extraordinar simț al datoriei, împreună cu care practic făcea ziarul. Către sfîrșitul verii, tipografia le refuză tipărirea ziarului, redacția nemaiavînd hîrtie și fonduri de-acum de jumătate de an. Redactorul-șef dădu bir cu fugiții, iar Angelica se întoarse acasă amărîtă, fără nici o lețcaie.
La Ineasca nu zăbovi decît două săptămîni. Aici găsi aceeași deziluzie totală în noua democrație, care, într-o noapte, transformase toate economiile sătenilor în nimic. După cîteva rînduri de ruble noi, cupoane moldovenești, apăru multrîvnita valută națională și populația fu văduvită și de puținele economii pe care le avuse. Arion traversa o criză neînțeleasă. Ultimele întîlniri cam reci, pe cînd se afla la spital, au rănit-o crud. Plînse două nopți și fugi la Chișinău… Iar acuma era la București! S-a plimbat cu amicii o zi pe calea Victoriei. Seara, în loc să se reîntoarcă la Chișinău, Victor le propuse să plece la o saună… șovăitor fetele s-au unit să-l urmeze… Între timp, în limuzină mai urcase un bărbat smolit, cu gîță nostimă la ceafă, prinsă cu o cordelușă roșie. După ce bău cîteva gîturi de șampanie franceză, Angelica zise cu regret în voce:
— N-avem costum de baie pentru saună…
— Chiar acum plecăm la Colentina și cumpărăm! propuse glorios bărbătușul, cu coama prinsă în cordelușă roșie la ceafă. El îi întinse mîna păroasă, recomandîndu-se: Doru! Sînt de la Haimanale, satul lui Caragiale.
— Angela, de la Ineasca, îi răspunse fata, mijind ochii a o nouă peripeție.
— O! Localitate cunoscută, făcu deodată Doru. Pe Mitru Inereanu îl cunoști?
Întrebarea fu atît de neașteptată, încît Angela rămase perplexă.
— Dumneata de unde-l cunoști?
— Îl cunoaște toată România! Poet, avocat, iubitor de gagele mișto și pronosticuri fantastice în fotbal… Ne-a vizitat în repetate rînduri. În ultima vreme, cu un rusofon de la voi. Adoră… saunele de pe drumul Taberei și duduițele din Ardeal, mai ales sibiencele.
Angelica izbucni deodată în hohote de rîs și-l mai întrebă pe Doru:
— Nu cumva ești lup, sau proxenet, cum se zice pe la voi?
— E o profesie onorabilă, răspunse senin Doru. N-o să fie nici un bai, dacă asiști în această seară la o saună, cu priveliști minunate chiar în inima Bucureștiului. Și Doru deschise, în țipetele și rîsul zgomotos al domnișoarelor, o nouă sticlă de șampanie franceză. Bău cîteva înghițituri, îi întinse și Angelicăi: Poftim, convinge-te că e mai faină decît “Cricova” de Chișinău.
— Alternativă n-avem, dragă, îi zise Dorina, văzînd că Angelica stă pe gînduri. În viața aceasta trebuie să le cunoști pe toate, dar și mai bine să le simți. Aici, unde ne aflăm, nimeni nu ne vede, nimeni nu ne aude. Tot ce se întîmplă moare de cum plecăm.
Angelica, mai șovăind încă… luă sticla cu șampanie și bău pînă la fund jumătatea rămasă. Își săgetă prietena cu o privire de vultur rănit. Începu să se dumirească la ce o îmbie Dorina și amicii ei.
— Lasă, dragă, nu te uita la mine ca Lenin la burghezie. Trebuie să luăm de la viață cît mai multe clipe fericite. Acum cît sîntem tinere și frumoase!
Limuzina se opri în fața hotelului “Intercontinental” și Victor îl întrebă pe Doru:
— Le treci tu pe la recepție sau o facem amîndoi?
— Las’ pe mine, băiatule.
— Cînd ne-achităm?
— Un avans pot să-ți dau acuma. Þine trei sutare, și-i întinse trei bancnote verzui.
— De ce atît de puțin? Doar înțelegerea ne-a fost de 400?
— Dacă se va constata că duduia este virgină…
Angelica nu desluși bine conversația celor doi. Simțea o toropeală inexplicabilă. Intui că este pețită, convertită, dar nu mai era capabilă să se împotrivească. Pentru prima oară în viață, lucrurile se derulau contrar voinței sale. Și cînd se deschise portiera, păși pe caldarîmul străzii, cu falsă mîndrie, fără să se uite la Dorina. Citi pe fețele celor trei că mai fuseseră în incinta acestui edificiu luxos.
În vestibul îi aștepta un tip în veston alb, cămașă roșie și lavalieră neagră, cu buline albe. O măsură din cap pînă în picioare și, după ce se șușoti cu Doru, i se închină cu un gest larg, poftind-o să meargă spre ascensor. Urcară pînă la etajul doisprezece, într-un hol larg, cu oglinzi, copaci exotici. La tejghelele barului — tipi smoliți, cu brățare de aur și inele mari pe degete, toți zdraveni și cu mustață lată, stufoasă, se delectau, sorbind cafea și ascultînd muzică turcă și engleză. Nici pomină de vorbă românească.
S-au așezat la o masă. În clipa următoare, Doru îi făcu semn Dorinei să acționeze. Ea se ridică de pe scaun, o luă pe Angelica de braț:
— Să mergem pînă la veceu.
— Vreau să-mi spui, dragă, pentru ce m-ai adus aici? se răsti Angelica, cu un zîmbet tîmp și priviri tulburi de om beat. Trebuie să mă dezbrac în fața turcălăilor ce stau în hol?
— Nu numai să te dezbraci… Zi “mersi!” c-am nimerit aici! Dacă ești cu adevărat virgină, în această seară faci bani de o mașină din cele mai moderne.
— Ai înnebunit! Să mă culc cu turcii?!
— Nu sînt turci, sînt arabi… zise Dorina. Ai văzut fetișcanele din pragul hotelului, care se rotesc ca berzele după broaște de-asupra bălții? Demult și-au pierdut fecioria și nu mai prezintă nici un interes pentru străini… Tu ești solicitată de un șeih…
— Ce trebuie să fac? o străpunse Angelica cu aceeași privire de vultur. Părea că se trezește din aburii șampaniei.
— Să accepți propunerea și să nu faci nazuri… Să fii rezonabilă.
— Cît o să mi se plătească?
— Astea le hotărăsc Victor cu Doru, iar tu… Tu ai posibilitatea să obții cadouri fantastice… Și aceste favoruri nu intră în taxă și băeții nu ți le pot lua. E o lege sfîntă!
— Adică îmi asiguri și securitatea personală? o luă în zeflemea, Angelica.
— Nu ironiza, dragă! pară Dorina. Și, intuind că e aproape să-și atingă scopul, dădu să o sărute, dar prietena o lăsă trăsnită în veceu și-i aruncă, înainte de a trînti ușa cabinei: Nu uita să faci pipi și cachi… Ca să nu te scapi la turci în albituri. Reveni la masa celor doi bărbați cu o față calmă, suspicios de liniștită. Își aprinse stîngaci o țigară, puse picior peste picior, își potrivi părul și, privindu-i cu superioritate, îi informă:
— La treabă, băieți! Avem de lucru-n seara aceasta, nu-i așa? I-a să mergem tot acum de-aici!
Victor rămase cu gura căscată și cu ceașca de cafea, la jumătatea spațiului dintre masă și gură. Doru, îndreptîndu-și cravata, pieptănîndu-se se ridică, o luă pe Dorina de mînă, care, cu fața roșie, se oprise într-un colț al holului, neîndrăznind să se apropie și amîndoi dispăruseră după o ușă, ce se deschise și se închise automat.
— Dragul meu bobocel, își reveni Victor, și eu sînt nevoit să te părăsesc. N-avea grijă. Aici servirea e la cel mai înalt nivel. Mai mult curaj și îndrăzneală. Bărbații vor fi foarte amabili cu tine, gingași și atenți…
Îi făcu din ochi încurajator, se ridică de la masă și ieși. Rămasă singură Angelica înțelese totul, dar hotărî să-și păstreze calmul – “Vasăzică acuma, aici mă aflu în calitate de prostituată?” își zise ea și pufni amuzată în rîs: “Ehe-i, bade Arioane!. . ” Pentru cîteva clipe se simți singură și părăsită, într-un spațiu cosmic rece. Tresări speriată peste numai cîteva clipe, cînd de ea se apropie un bărbat de vîrstă mijlocie, în haine albe, cu mustață, și pieptul păros și degetele pline de aur. Îi zise într-o română stîlcită:
— Eu place la tine!
— Așijderi! îi răspunse Angelica. O să stîrcim aici?
— Nu-u! Desigur, plecat la mine, la noi…
— Unde?
— Aici, București, nu altă parte. Și-i oferi galant brațul. Angelica, scăpă involuntar:
— Cum te cheamă, turcule?
— Eu nu turc, eu arab! Muhammad zice mie. Eu ambasador aici…
Aha! Pare-mi-se că aici toți sînteți ambasadori…
Arabul o conduse pe la alte etaje ale hotelului, într-un magazin cu bijuterii și haine luxoase. Cumpăra un colier cu pietre strălucitoare, un ceas de aur și i le puse Angelicăi la gît și pe mînă, apoi o privi atent ca pe o păpușă și mai comandă un costum de culoarea sidefului, în set cu o pălărie, albă cu flori roze. Vînzătoarea o măsură îndelung încercînd să-și închipuie cum o să-i vină haina, și îi spuse ceva lui Muhammad în engleză. “O’k!” răspunse musulmanul. Angelica se căznea să se dumirească dacă toate acestea le vede în vis sau aievea. Îndată ce cumpărătura fu împachetată, arabul o conduse pînă jos, în stradă, unde-i aștepta un “Rolls Roys” alb. Au urcat. Porni lin, ca într-o poveste, purtîndu-i într-o direcție necunoscută. În salon plutea muzică orientală, iar Muhammad avu o convorbire scurtă la telefonul prin satelit, cu țara lui de origine. Au coborît în ograda unei vile originale, ce semăna mai degrabă cu o moscheie
— Ești musafir la mine! îi zise bărbatul, trecînd pe lîngă santinelele din prag.
În încăperile luxoase de la primul nivel nu era nimeni. Într-o sală din marmură, era o piscină cu apă limpede. În cuiere, peste tot, numai șervete flaușate de diferite culori și mărimi. O masă lungă îngustă, cu picioarele joase, stătea încărcată cu băuturi și citrice. Se auzea aceeași muzică orientală, neobișnuită pentru Angelica.
— Aici la mine odihna, sauna, zise arabul. Sus — dormitorul! Liuliuțu!
Muhammad se apropie și prinse să-i scoată cu eleganță hainele. Deși turmentarea îi trecuse, tot mai simțea o ușoară amețeală și o slăbiciune de plumb în brațe și în picioare. S-ar fi culcat direct pe podeaua de marmură, ar fi strigat ajutor, însă o forță dominantă, din străfundurile ființei, o reținea închistată, de parcă fusese drogată… Cînd rămase numai în sutien și slip, el îi propuse să îmbrace costumul pe care i-l făcuse cadou. Angelica se pomeni frumoasă și elegantă ca regina Angliei. Muhammad surîdea ca un smintit, repetînd întruna:
— Good, good, very good! The girl beautiful!
Apoi se dezbrăcă și el, îi scoase fetei costumul de baie, după care o luă de mîini și intrară în piscină. Luminile vii ale încăperii înfiorau sufletul și ființa. Asemenea lux fata își imaginase doar numai după ce a citit “O mie și una de nopți”. Nu mai regreta nimica. Un prinț o cucerise și dînsa se lăsă în mrejele farmecelor lui. Ba chiar începu să aibă emoții că stîngăciile ei ar putea să-l dezamăgească… Din saună, înveliți în șervete moi, au trecut într-o sală cu canapele și saltele luxoase… În noaptea aceea, Angelica pentru prima oară simți ce înseamnă un bărbat “pînă la capăt” și deveni femeie. Singura remușcare pe care o avu cînd se trezi fu că nu și-a putut păstra castitatea pentru prințul… badea Arion…
— Fantastic! Fantastico! striga Muhammad, sărind în jurul canapelei și privind pata de sînge ce înflorise pe cearșaful alb ca neaua, Arabul mai bolborosi niște vorbe în graiul lui și, triumfător, prinse a-i săruta de-a mărunțelul tot corpul…
Deodată, Muhammad se opri și trase de un lănțișor ce spînzura pe perete, deasupra canapelei. Se auzi un clinchet gingaș de clopoțel. În odaie intră un bărbat cu turban pe cap. Angelica trase instinctiv plapuma peste goliciunea corpului. Fără nici o jenă, Muhammad porunci ceva și îndată sluga reveni, aducînd o tipsie cu o sticlă de șampanie, două cupe, banane și… struguri. Struguri, cu bobițe mari și galbene, ca la Ineasca. Un dor amar și dulce îi umplu inima înstrăinată, două lacrimi ca două bobițe de mărgăritar se rostogoliră pe obraz, ajungînd, în același moment, la colțurile gurii ce schița un zîmbet trist. ” Maică precistă, de ce m-ai părăsit?” o săgetă un gînd, dar vocea lui Muhammad i-l alungă.
— Nu plînge la mine?
Fata îl privi cîteva clipe fix. Era înalt, bine clădit, în ochi îi mai străluceau flăcările plăcerii.
— Toarnă șampanie, îl rugă ea. Arabul deschise zgomotos sticla și-i turnă. Sorbi lacom din potirul de argint încercînd să-și alunge orice amintiri clare. Muhammad fericit tot îndruga: “Good! Good! Very good!… ”
— Dumneata ai copii acasă, în Arabia?
— Mulți. Șapte.
— Ai vreo fiică?
— Benazir, Tangiu, Fatima…
— Te gîndești că se poate întîmpla cu ele ceea ce s-a întîmplat cu mine?
— La noi, Allah nu permite… răspunse înfricoșat Muhammad. Aici e voie… Eu iubesc să vin la București. Aici orgii!. .
În clipele următoare, își făcură apariția, în dormitorul superb, niște bărbați cu bărbi și sutane albe, cum poartă arabii din peninsula Saudită, privind, plini de admirație, cearșaful cu floarea de sînge, aplaudînd domnița pentru “eroismul” de a-și fi păstrat pentru dînșii feciorelnicia, pînă la o asemenea vîrstă. Șeihii o însoțiră în saună. Angelica îndată de cum ieși din apă și se înfășură cu un prosop mare și puhav, simți cum cad peste pletele-i umede bijuterii și mulți-mulți dolari. Bărbații prinseră s-o pipăie ca pe un lucru sfînt, zîmbind și dezgolindu-și dinții de aur. Îndată se aduse în centru o narghilea și fiecare trăgea pe rînd fumul, savurînd plăcerea. I se propuse și Angelicăi. Acceptă malițios, ca mai apoi să aibă senzația că a căzut în raiul unor plăceri amețitoare.
Muhammad i-l prezentă pe un bărbat, evident mai în vîrstă decît el, enumărîndu-i titlurile pe care le deține, dar ea simțea o totală indiferență față de ceea ce se întîmpla în jurul ei.
… Primul după Muhammad fu anume acel bărbat cu ranguri mari de stat. Apoi încă unul… În total vreo patru, sau poate vreo cinci… Angelica nu mai avu durerea pe care o simțise la început, decît numai plăcere, mai ales cînd, în iureșul unor urale “Olea-olea-lea-lea!!!”, masculii își făceau mendrele, strîngîndu-se spirală sau tremurînd cu tot corpul. Pomenindu-se în sfîrșit în altă sală cu lumini verzi, galbene și albastre, unde la fel răsuna întruna muzica și nemaivenind următorul bărbat, Angelica ridică mîinile și începu să improvizeze un dans de Șaherezadă, scoțînd din minți pe Muhammad și ceilalți bărbați smoliți, păroși, cu aur mult pe mîini și pe gît. Unul cîte unul, înfășurați în cearșafuri albe, se apropiau de ea, îi puneau la gît cîte un lanțușor de aur, improvizînd și ei un dans arabesc, rotindu-se cocoșește, scoțînd țipete de satisfacție…
Orgia și dezmățul se termină în zori. Ea nu mai simțea nimic. Mai băuse cîteva cupe și vedea totul ca în vis. Nu mai ține minte nici cînd se îmbrăcă și nici cînd fu adusă la un apartament cu mobilier de anticariat, unde nu locuia nimeni. Căzu moartă și dormi o veșnicie. Cînd se trezi, la geamul mare, arcuit, cu perdele ornamentate în formă de scris arab și carnizuri lucitoare, cu cap de cămilă pe de margini, străluceau stelele. Se încordă să-și reconstituie în memorie amănunte din noaptea trecută și credea că a visat… Mulțimea de bijuterii și aur, ce-i împodobeau corpul, o făcu să revină la realitatea crudă pe care o trăise.
La bucătărie își făcu o cafea tare și, îmbrăcînd un halat bogat, se întoarse în dormitor să mediteze în fața unui televizor, pe ecranul căruia dansau și cîntau femei arabe… Nu știa ce va face mai departe. Unde se află? Ce-i cu Doru, Victor și Dorina? De ce au lăsat-o pe seama unor oameni necunoscuți? Privi la orologiul de pe perete. Era miezul nopții. Își dădu seama că dormise aproape o zi și o noapte. Dar unde se află?
În curte, la lumina felinarelor, observă mașini cazone și santinele la poartă. Un fior rece îi scutură spatele. Privind mai atent în noapte, înțelese că e păzită cu adevărat. La balcon, se legăna în vînt drapelul unui stat necunoscut pentru ea. După mai mult zbucium sufletesc, se liniști: doar oamenii care-au făcut-o aseară femeie n-au s-o lase în pericol. Din nou se tolăni pe canapeaua Șaherezadei să se calmeze. “La urma urmei, fiecare domnișoară și-ar dori să devină astfel… femeie. Iar morala? Ea a rămas la Ineasca, lîngă Arion. Acolo totul e curat și moral, iar lumea aceasta murdară nicidecum n-am s-o duc la poalele Lipăgăului, căci nimeni n-o s-o înțeleagă și nimănui nu-i trebuiește… “Cu puzderia de gînduri la morală, la examenele de stat ce o așteptau în primăvară, adormi. Lăsă cele întîmplate să cadă peste viața ei ca o zăpadă în mijlocul verii, ce se topește în aceeași clipă…
Soarele stătea sus pe cer și își răsfrîngea razele orbitoare prin fereastră, cînd Angelica se trezi deja cu mintea clară. Bău cafea, scoase din frigider cîteva ouă, le prăji și mîncă încet. De îndată ce înghiți ultima îmbucătură, în odaie apăru Muhammad, cu același zîmbet fericit, parcă fixat de un sculptor pe fața lui.
— Dormit bine?
— Unde mă aflu?
— Hotel, ambasada nostra. Aici bine.
— Unde-s amicii mei de la “Intercontinental”?
— Ei dus acasă. Primit solda și spus lor: voi dus acasă! Angelica femeia nostra!
— Ei ce-au răspuns?
— Bine, bine…
— Aha-ha! făcu fata.
— Nu supăra. Noi pe tine hotărît, luăm la Arabia, excursie.
— Credeți că o să fiu de-acord? se îndîrji fata.
— Noi hotărît să luăm Angelica la Arabia.
Angelica nu pricepea de ce a devenit complet lipsită de voință, de caracter. Oameni străini fac ce vor cu ea. Se înfurie:
— Iată care-i chestia, bade Muhammad. Eu trebuie să hotărăsc totul și nu altcineva.
— Clar la mine. Dar ce este “bade”?
Angelica îl privi țintă, apoi, dezmeticindu-se, spuse:
— Un fel de șeih, la noi, în românește.
— Frumos, frumos la voi obicei!
— Foarte bine. Iar acum lămurește-mi cum s-ajung la Gara de Nord? Că de nu, o să vă ia toți dracii în cîrcă…
— Un clipa! Un clipa făcu Muhammad, întinzînd mîinile spre ea a scuze și, scoțînd grăbit, din balahonul alb, un telefon mobil, formă enervat un cod și începu să dialogheze gălăgios, repede, cu cineva la celălalt capăt de fir. Cînd hărmălaia de vorbe se ostoi, fața lui Muhammad iarăși iradia de bucurie. Îi spuse calm:
— Doru nu-i! El primit banii și dus. El ție, nu știe.
— Și ceilalți doi au tuns-o.
— Ei primit tot dolari și plecat la Kișineff.
— Adică m-au lăsat să mă descurc singură?
— Nu descurca la noi. Avem grijă la tine. Tu placi șerifului… Muhammad îi netezi, cu degetele pline de inele, părul lung, moale și ondulat.
— Vino-ți în fire, bade Muhammad, c-o să te țîcnești de-atîta fericire. Hai mai bine să ne gîndim cum să ajung acasă, în Moldova, la Chișinău.
— Întîi la Arabia, apoi acasă. My gold!… Nu refuza la mine. Acolo, cu noi — bine! Vezi multe acolo: oameni buni, cămile, nisip…
— Liniștește-te, bade Muhammad! Sînt curioasă și eu să vizitez Orientul Mijlociu…
* * *
A doua zi după Rusalii, dis-de-dimineață, din Telenești ieși un autobuz cu flăcăi tineri, mecanizatori și țărani, care toată viața lor au crescut pîine. Care mai luase cîte un pahar de vin, care era mahmur de cu seară, dar toți păreau triști și puși pe cîntec.
Mai grea a fost clipa despărțirii. Veniseră femeile și copiii să-i petreacă, bocindu-i ca de moarte, fiindcă televiziunea, aproape în fiecare zi, difuza, din zona de conflict, cum vin sicrie la baștină cu morți dintr-acolo. Arion stătea la fereastră, lîngă Nichifor, și urmărea cum autobuzul ocolește ba un bloc de beton, pus de-a curmezișul șoselei, ba altul, la intervale anumite de rută, păzite de pichete de polițiști. În special erau puse la intersecțiile dintre raioane, ce dovedea că în republică, la ordinul celor de sus, se respecta starea de urgență.
La răscrucea de la Orhei, s-au pomenit în coada unei coloane de vreo patru autobuze, și ele cu voluntari. Oameni simpli le ieșeau în cale, petrecîndu-i în drumul lor primejdios cu o umbră de speranță că vor curma, într-o oarecare măsură, dezmățul armelor de la Nistru. Pe Arion îl mira că între voluntari domina o nedeterminare absolută: nimeni nu avea cel puțin un cuțit sau o baionetă, nimeni nu știa concret unde pleacă și ce are de făcut, cînd o să li se dea indicații și dacă vor lupta, cînd vor fi înzestrați cu echipament și cu arme de luptă?
Distanța pînă la Tighina se micșora și în salonul autobuzului se răriseră cîntecele și pălăvrăgelile. Toți plugarii stăteau într-o așteptare oarbă. Cînd șoferii deconectau la cîte un popas motoarele, dinspre Nistru se auzea bubuitul tunurilor, uneori și țăcănitul mitralierelor.
Ajunsă în preajma satului Varnița, coloana de autobuze — cinci deja la număr — s-a oprit și un ofițer în uniformă a Armatei Naționale, le-a comunicat că vor participa la luptele ce se dau în orașul Tighina, asediat de cazaci. Cineva a întrebat dacă li se vor da arme și ofițerul le-a răspuns că o să le primească la Comisariatul de Poliție, care și el este pe cale de a fi blocat…
Toate comenzile le primiră cei din primul autobuz și, cum ineștenii erau în coadă, Arion nu auzise nimica. Lumea din autobuzul lor era într-o ușoară panică — pe toți îi măcina această neclaritate. Prin geamul autobuzului, cînd intrau în Tighina, de partea cealaltă a Nistrului, în direcția Parcanilor, văzură țevile tunurilor, ce împroșcau arar limbi de foc, spre malul drept. Tragerile erau urmate de țăcănit de mitraliere. Arion pricepu că la mijloc este o mare necoordonare, un haos total. Nu-și putea explica în nici un fel faptul că o coloană de autobuze, neechipată, neînarmată, își continuă drumul prin ploaia de proiectile și gloanțe. Se apropie de șofer și îi ordonă ultimativ:
— Frînează, nu te juca cu moartea…
Șoferul, care înfuleca lacom o tartină, îl privi cu ochi înspăimîntați și-i dădu ascultare.
Deodată, se întîmplă ceva îngrozitor. Un uragan de proiectile, venite de peste Nistru, se năpusti peste autobuzele din fruntea coloanei. Trei dintre ele momentan fură incendiate.
— Toată lumea afară! Nichifor! La pămînt, prin șanțuri!
Oamenii, care mai dormitau după oboseala drumului, țîșniră buluc pe uși, abia izbutind să se tupileze după dambe de pămînt și în șanțuri crescute cu ierburi. Imediat autobuzul lor fu cuprins de flăcări. Salvați ca printr-o minune, urmăreau îngroziți ceea ce se petrecea în jur. Limbile uriașe de foc lingeau lacom tabla subțire de metal, ce se scorojea trosnind.
Părea că autobuzele din fața lor sînt un suflet viu ce se zbate în convulsii. De peste Nistru, continua să plouă cu proiectile mortale, în perimetrul unde, cu cîteva minute în urmă, coloana de mașini părea să se cotilească pașnic la vale. Cei cîțiva zeci de metri pătrați deveniră locul morții a vreo sută de oameni nevinovați.
O vreme toți părură paralizați…
Primii se dezmeticiră Nichifor și Arion. Se uitară unul la altul și se înțeleseră dintr-o singură privire: trebuie să salveze oamenii, să-i scoată din unghiul de foc, ce devenea tot mai năprasnic cu fiecare clipă. Nichifor puse mîinile pîlnie la gură și strigă către toți cei ascunși prin șanțuri:
— Fără panică, unul cîte unul, ne retragem spre pădure și acolo așteptăm întunericul!
Focul cruciș de mitraliere sfîrteca șoseaua, unde pălălăiau autobuzele. Nu contenea de parcă cei de dincolo de rîu aveau un depozit întreg de gloanțe și se hotărîseră să-l isprăvească pînă va pogorî întunericul. În jur răsunau gemete și vaiete… Oamenii care puteau să se miște, puțin cîte puțin își revenau din buimăceală și prinseră a se tîrî spre pădurea înverzită, de care îi despărțea un cîmp de lucernă. Arion cu Nichifor și încă vreo cîțiva necunoscuți aburcară în spate cîte-un rănit pentru a-i trece peste digul ce despărțea cîmpul de pădure. Omul pe care îl căra în spate Arion, era greu, cu picioarele lungi. Fusese rănit în burtă și îi ieșeau afară o parte din intestine.
Rănitul urla de durere, apoi șopti: “Lasă-mă, frate!… ” Arion îl slobozi din spate. Își aruncă privirea în urmă și văzu o tîră roșie. “Am trei copilași la Zgărdești… ” Cu aceste cuvinte, bărbatul își dădu sufletul. Gloanțele continuau să șuiere deasupra capului. Strigat de Nichifor, Arion lăsă corpul neînsuflețit în cîmp și alergă la oamenii, adunați într-un loc ferit de pericol, din marginea pădurii. Se lăsa noaptea. Pe cer nu se zărea nici luna, nici stelele. În văzduh stăruia miros greoi de carne arsă și de fum înecăcios.
— Oameni buni! vorbi deodată Arion. Ne-am pomenit într-o situație stupidă și nu putem schimba deocamdată nimic. Propun să ne retragem în direcția orășelului Anenii Noi, sau să ieșim la traseu; acolo o să ne orientăm mai bine. Mai zăbovim puțin să vedem cine este viu și cine a rămas acolo, lîngă șosea, facem o listă, apoi pornim…
Din autobuzul lor se dovedi că a murit doar zgărdeșteanul, pe care Arion l-a dus în spinare. Fusese brigadier la brigada de tractoare a gospodăriei agricole. Arion învățase cîndva la școala medie din Telenești cu băieți și fete din acest sat din cîmpia Ciulucului, sat cu o tradiție frumoasă de a trimite copiii la școli. După ce-și mai adună puterile, Arion se furișă spre cadavru și-l aduse pe zgărdeștean pe o foaie de cort. Cineva scăpără un chibrit.
— O să-l înmormîntăm aici, sau îl ducem acasă? întrebă cineva.
— O să-l ducem la baștină, să fie înmormîntat creștinește, răspunse într-un tîrziu Arion.
Sclipuiră o targă din nuiele, legate cu o bucată de cearșaf, găsit nu se știe pe unde, și, peste jumătate de oră, grupul dezorganizat de oameni porni prin pădure, pînă ieși la șoseaua pustie, străjuită de stejari pe ambele părți. Drumul prin codri era liniștit. Doar în urmă se mai auzeau bubuituri înăbușite și răzlețe. Arion trimise doi băieți de la Budăi în recunoaștere. După o habă de așteptare, începură, pe întrecute, să-și dea cu părerile:
— Au dezertat, mulți cu dreptate. Nu s-au prezentat la Comisariat… zise un flăcău de la Bănești, frecîndu-și a necaz barba. Cine e prost să se vîre în groapa asta a morții, cînd nu-i nici o regulă, nici o comandă?.
— Probabil, căzu de-acord Nichifor. O să ne mișcăm spre punctul de control de la intrarea în Tighina…
— Nu plecăm acasă? făcu un bărbat scund, care tăbîrcea un țuhal cu bulendre. De ce să-mi pun capul aici, cînd am o droaie de copii. Dacă mă ucide, cine o să aibă grijă de ei?
Arion chibzui o vreme, privi în jur. Se auzea doar freamătul pădurii și se simțea fierbințeala șoselei din față. Se pomeni în rol de conducător al acestor oameni, lăsați la voia întîmplării.
— Fraților. Am venit la război, nu la hram. Să ne apărăm glia. Ați fost martorii măcelului de adineaori… trebuie să le arătăm inamicilor că sîntem un popor cu demnitate. Să ne întoarcem pe poziții, poate vom obține arme. Cine nu e capabil să reziste, drumul pădurii este garantat oricui.
O parte din bărbați se îngrămădi în tăcere și, fără a mai da alte explicații, își puseră rucsacurile în spate, luînd direcția spre casă. După o vreme de șovăire, cîțiva se alăturară lui Nichifor și Arion. Un june zvelt, înalt, le strigă celora care se îndreptau spre casă:
— Grăbiți-vă la muieri! Demult, tare demult, nu le-ați mirosit subsuoară! Lăsați să vină rusălăii, să ne mai călărească o sută de ani…
Vreo doi din cei porniți spre casă se întoarseră totuși și detașamentul se îndreptă spre linia frontului. Erau vreo optsprezece bărbați. După îmbrăcăminte și după moralul pe care-l mai aveau, semănau cu renumita “oaste a lui Papuc”, din poveștile populare.
— Oameni buni! se adresă Arion celor rămași. Dacă vrem să fie ordine, avem nevoie de un conducător.
— Vă propunem pe dumneavoastră, zise tînărul zvelt. Iar ca ajutor, pe bărbatul pe care-l cheamă…
— Nichifor, ieși puțin înaintea acestora.
— Dar pe dumneata cum te cheamă? întrebă alt voluntar.
— Arion. Arion Inereanu, din Ineasca.
— Mă numesc Anatol Popovici, se recomandă în sfîrșit junele chipeș.
— Nu cumva ești noul judecător din Telenești?
— Întocmai! surîse junele chipeș.
— Juzii parcă sînt scutiți de-a participa la război…
— Sînt voluntar. M-am prezentat la minister și mi-au permis. Trebuie să demonstrăm lumii că nu sîntem niște mămăligari.
— O să facem judecata pe loc! rîse cineva. Procurorul e cu noi!
— Ei, iată că ne-am revenit un pic, întrerupse discuțiile Arion. Acu propun să ne întoarcem la pichetul polițienesc de la intrarea în Tighina. Acolo, probabil, există legătură telefonică cu comandamentul apărării naționale. Vom vedea la concret ce ne facem mai departe. Totodată, vom transmite trupul zgărdeșteanului să fie expediat la baștină.
Și detașamentul o luă din loc. Peste cîtva timp, descoperiră pichetul de polițiști, adăpostiți după blocuri mari de beton. Deasupra baricadei, fîlfîia tricolorul. Ieșind pe șosea, ducînd pe o nuia o cămașă albă, ca nu cumva polițiștii să deschidă foc asupra lor, se îndreptară spre pichet. Dar în vîlceaua, ce despărțea pichetul de un stejar singuratic de pe marginea șoselei, dădură peste două cadavre, cu ochii scoși și cu membrele ticsite în gură… Ambele victime aveau agățate de gît cîte o inscripție în limba rusă: “Smerti mulam! Bei ih, bespoșceadno, spasai Rossiiu!”
— Sînt Gheorghe și Mihail Drăgan, de la Budăi, pe care i-am trimis în recunoaștere, îi identifică Anatol Popovici.
— Înseamnă că prin apropiere se află cazacii, zise Nichifor și le făcu tuturora semn să se tupileze, pentru a evita vreun pericol. Apoi se adresă către toți: cu Arion și Anatol plecăm la pichet, să aflăm ce se întîmplă, iar voi rămîneți. Să nu îndrăzniți să întreprindeți ceva. Puteți rămîne fără de cap…
Ajunși la pichet, un polițist, cu priviri severe, îi măsură din cap pînă în picioare, și-i întrebă suspicios:
— Cum de-ați nimerit aici?
Arion îi explică.
— Am auzit adineaori împușcături acolo în vîlcea, dar n-am putut face nimic… Am primit ordin prin rație să ocrotim ziariștii de la Ostankino, care au filmat autobuzele incendiate. Deseară vor informa lumea întreagă despre bestialitățile cazacilor din Transnistria… Poate de data aceasta, cei de la Moscova se vor astîmpăra și nu-i vor mai bănui pe moldoveni de săvîrșirea unor crime abominabile. Polițistul spuse toate acestea, îndreptățindu-se parcă în fața lor, simțindu-se vinovat că n-a fost în stare să le asigure securitatea celor de la Budăi, omorîți în vîlcea.
— Putem să ne unim prin fir cu militarii care ne-au chemat aici? întrebă Arion.
— Un moment, răspunse polițistul și-l strigă pe un altul, care se apropie alene, clătinîndu-se. De la el aducea a alcool. Vasea, fă-ne legătură cu domnii de la Front…
— Esti! răspunse Vasea, scoțînd din sîn rația, ca după lungi lămuriri să-i ofere receptorul lui Arion: Obiasni im. Duraki! Nikakoi opredelennosti v ih deistviah…
Pe fir se auzi un glas ascuțit de bărbat, care mereu o făcea pe miratul, cum de au nimerit oameni străini în zona pichetului? După ce Arion îi relată cele întîmplate, cel de la celălalt capăt al firului ordonă să aștepte la pichet pînă la clarificarea situației, după care va trimite spre ei o mașină blindată. Îi spuse să transmită receptorul lui Vasea. Acesta reluă discuția nemulțumit, ascultă sufocat indicațiile superiorului, și în sfîrșit, zise parcă a lehamite: “Esti!”
— Prezentați actele, vă rog, le ordonă polițistul cu priviri severe, după ce Vasea îi transmise și lui indicațiile primite de la șeful lor prin rație. De unde putem ști că nu sînteți diversioniști.
— Nu am acte, ci o adeverință de la primărie, zise Arion, care nu obținuse încă dreptul de a primi pașaport.
— Pînă ne vom clarifica, aliniați-vă în partea aceasta! ordonă iarăși polițistul sever. Privind legitimația lui Anatol, îi porunci: Dumneata du-te și adu-i pe ceilalți, din vîlcea, să ne clarificăm și cu ei.
— Sînt băieți de-ai noștri, spuse Anatol. Au sosit să-și facă datoria. Poliția e cu noi!
Întorcîndu-se la pichet, grupul din văgăună aduse și cele trei cadavre.
— Curînd vine blindata și-i vom duce la Anenii Noi, în spatele frontului, zise polițistul, pe același ton sever. Apoi se întoarse spre Arion: Despre dumneata n-avem nici o informație… Vei rămîne aici, pînă la identificarea persoanei. De unde zici c-ai venit?
— De la Telenești. Din comuna Ineasca.
— Nu mai spune, zise deodată polițistul sever. Păi și eu sînt de-acolo. Dar n-am auzit de dumneata.
— Nici pe mine nu mă cunoști? se uită la el Nichifor.
— Sînt colaborator al poliției Briceni și n-am fost vreo zece ani acasă. Nu, nu te cunosc nici pe dumneata.
— Mă cheamă Arion, sînt fiul cel mare al fostului învățător Simion Inereanu.
— Care-a făcut demonstrație la Chișinău, pe timpul comuniștilor?
— Întocmai! zise Nichifor. Iar eu sînt a lui Procopii Mereuță care locuiește după vii, lîngă fîntîna cu apă de leac…
— Dumneata de-a cu îești?
— De-a lui David Săculțanu. Locuiește la via lui Toba.
— Fratele mai mare al Angelicăi? ghici vesel Nichifor, furîndu-l cu coada ochiului pe Arion.
— Da, studentă la Facultatea de Jurnalistică, din Chișinău.
— Și unde-i acum sora? întrebă Arion, săltînd din umeri.
— Face practica, în Arabia. Dar asta n-are nici o importanță pentru situația dată, repetă polițistul sever. Curînd va sosi comandantul și veți primi indicațiile cuvenite. Pîn-atunci, ascundeți-vă după blocurile de beton, căci lunetiștii de pe celălalt mal ochesc cu mare precizie. Privi iarăși în binoclu, apoi, primind o comandă prin rație, ridică un steguleț alb deasupra capului, dînd consimțămîntul ca operatorii și jurnaliștii moscoviți să plece în zona autobuzelor arse, să filmeze cadavrele carbonizate.
— Diseară, pe programul moscovit, o să vedem cum vor comenta rușii acest masacru, zise parcă mai mult pentru sine șeful pichetului.
Ceva mai la o parte, cîțiva polițiști demult rezemaseră automatele de blocurile cenușii de beton, scoaseră merindele și, pe furiș, treceau de la unul la altul o ploscă cu spirt. Șeful pichetului le vedea pe toate, dar se prefăcea că nu-i observa, și tot bombănea supărat ceva în barbă.
Dinspre cîmpia, ce se întindea la capătul pichetului și al pădurii, din cealaltă parte a rîului, spintecau bezna nopții linii luminiscente ale gloanțelor trasante, trimise de mitraliere spre orașul Tighina. Tunurile amuțiseră. Orașul era în flăcări. Probabil, acolo aveau loc lupte de stradă și oamenii din detașamentul lui Arion Inereanu așteptau să fie trimiși în ajutor. Un tranzistor, spînzurat de gîtul unui polițist, și fixat pe lungimea de unde a postului de radio transnistrean, informa că tancurile și tunurile românești, susținute de aviație, bat încontinuu asupra malului stîng al Nistrului, aducînd serioase pagube materiale și moarte în rîndurile populației civile. Se făceau mereu apeluri, către tinerii apți de muncă, să primească arme, grenade la statul-major al armatei de voluntari, și să vină în sprijinul bravilor cazaci, care luptă eroic cu invadatorii români. Deodată, postul de radio făcu o pauză lungă, după care răsună semnalul “Știre extraordinară”, apoi crainicul anunță vestea de ultimă oră. Ieri după-amiază, dinspre Chișinău, veneau spre Bender două autobuze cu cetățeni pașnici. Naționaliștii, fără pic de milă, au tras asupra oamenilor neînarmați, incendiind autobuzele. Toți pasagerii au ars de vii. Trupurile carbonizate se mai află și acum în vecinătatea pichetului. Încă două cadavre au fost descoperite cu urme de omor abominabil, într-o vîlcea din vecinătatea stejarului mare, de lîngă pichetul moldovenesc de poliție. Pe pieptul acestor doi oameni omorîți, naționaliștii au scris: “Moarte ocupanților ruși!” Mai multe amănunte, cetățenii Transnistriei vor putea afla mîine, în programul de noutăți al televiziunii de la Moscova…
— Uite cum au întors-o! exclamă indignat șeful pichetului.
De după cotitura șoselei, cu luminile aprinse, în mare viteză, se arătă o mașină blindată. “În sfîrșit vom obține armament și vom pleca la luptă, gîndi Arion. În confruntare directă cu inamicul… În sfîrșit… ”
Din mașina blindată ieși un bărbat cu cască pe cap. Îmbrăcat în vestă antiglonț sub uniforma militară, cu un revolver “Makarov” la șold. Din urma lui, după ce polițiștii coborîră cîteva bidoane de un verde întunecat, cu mîncare, ieși și o femeie grăsană, probabil bucătăreasa.
— V-am adus de-ale gurii, se adresă cel coborît din blindată către polițiști. Azi e de serviciu colhozul din Sîngera. Mătușa Daria o să vă hrănească… Privind la grupul de bărbați, care, tolăniți după blocurile de beton, erau numai ochi și urechi, întrebă, cu mîinile în șolduri: De unde v-ați luat, dragii mei? Cine v-a trimis aici?
— De la comisariatul din Telenești, aproape că raportă militărește Arion.
Bărbatul cu pistolul “Makarov”, scoase dintr-un buzunar o listă, o parcurse cu ochii și, după o habă de tăcere, zise:
— E adevărat, ați fost mobilizați… Doar că voi, grupa voastră, trebuia să fiți deplasați pe capul de pod de la Cocieri, și nicidecum aici, la porțile Tighinei. De aceea s-a și întîmplat nenorocirea cu autobuzele.
— Sîntem gata să rămînem să sprijinim polițiștii, se grăbi să spună Anatol. Sînt specialist în aruncătoarele de mine antitanc…
— Eu la fel, se ridică și Nichifor.
— De unde să vă iau aruncătoare de mine, dragii mei? Stăm de două săptămîni aici și nici măcar automate nu ne-au dat la toți. Naiba știe ce se întîmplă pe lumea asta. Ni se ordonă să înaintăm, și cînd ne facem vînt spre cazaci și-i punem pe fugă peste Nistru, de le pîrîie călcîiele, îndată primim alt ordin: “Înapoi!” Cînd se vor lămuri cei de la conducere, nu mă mai taie capul.
— Adică noi nu trebuim aici? întrebă Arion. Amintindu-și deodată de camarazii căzuți, se adresă noului șef: Barem să luați aceste cadavre ale camarazilor noștri, puteți?
— Le vom lua, avem loc, dar, iată pe voi… Cu ce să vă hrănim?…
— Ale cui sînt tancurile? Tot ale cazacilor?
— Nu fi naiv, neică. Ale armatei ruse, dislocate acolo. Poate în calitate de mecanic de bord este vreun cazac, își dădu cu părerea ofițerul cu “Makarov” la șold, scrutînd întunericul cu binoclul. Chiar și-acuma iată, trece unul peste rîu.
— Păi, Rusia trîmbițează că nu are nici un amestec în treburile interne ale Moldovei suverane? o făcu pe naivul Arion.
— Ai căzut de pe lună, omule?
— Și totuși cum procedăm mai departe? dori să afle Arion.
Ofițerul făcu legătura prin rație cu centrul de comandă și primi indicația ca toți bărbații să rămînă pe loc. Pînă în zori, îl asigurară cei de acolo, vor primi echipament, muniții și vor avea misiune concretă.
Curînd mașina blindată, cu bidoanele deșarte, cu cele trei cadavre, era gata de plecare. La despărțire, ofițerul, urcat în caroserie, zise:
— Toată “veselia” se așteaptă mîine! Fiți calmi, noaptea asta aveți răgaz de odihnă.
Timpul se scurgea încet și monoton. Bărbații așteptau în același loc, privind în tăcere polițiștii, care aveau misiunea să țină piept cazacilor, să nu de-a năvală spre șosea. Toți erau echipați cu rații. Vasea făcea întruna legătură cu cineva dicutînd pe cele mai diverse teme, începînd cu bancuri și terminînd cu informații amănunțite: ce fac, care sînt planurile grupei lor în viitorul apropiat, numărul voluntarilor veniți la pichet…
— Parcă se poate una ca asta? îl întrebă Arion pe șeful pichetului. Doar convorbirea lui poate fi liber recepționată de inamic…
— De ce crezi că sînt atît de supărat? vorbi mai marele pe pichet. Între noi s-au infiltrat trădători, diversioniști, și asta mă pune în gardă… N-am nici o putere asupra lor. Ei sînt militari, au conducerea lor. Eu sînt polițist. O am pe a mea.
— Se vede că e de la Ineasca, interveni Nichifor. Degrabă ne vom încadra și noi în luptă și vom demonstra ce pot copiii serenadelor!
— Să dea Domnul să izbîndim! Dar nu prea cred. Moscova își face de cap prea de tot. I-a înarmat pînă-n dinți pe separatiști.
Au fost ultimile lui cuvinte. Șeful pichetului se îndreptă din spate sub greutatea vestei antiglonț, duse binoclul la ochi și, deodată, se prăbuși însîngerat, chiar lîngă grupul ce ședea pe iarbă… Dinspre Nistru, un lunetist îl doborîse cu un glonte mortal în cap. Cei din jur se înspăimîntară. L-au acoperit cu o manta, și numai Vasea își păstra calmul, rostind într-un tîrziu:
— Durak! Skoliko raz ia emu govoril! Spreacisea za betonnîmi plitami i sidi… Prinoseat tebe kușati, vîpiti, cito ieșcio tebe nado? A on vse vremea lazil, lazil, budto ne smerti ego iskala, a on iskal smerti.
— Închideți lioarba, canalie! strecură, printre dinți, Arion. Se vede de la o poștă cine ești.
— Zakroi matiugalnik, rumân parșivîi, a to spușciu v tebea oceredi! se făcu agresiv Vasea.
— Îndată îți arăt eu cine-i român parșiv, dihanie! strigă Arion, repezindu-se spre automatele polițiștilor, așezate în piramidă. Toți se ridicară în capul oaselor, să vadă ce se va întîmpla.
— Arion, frate! Lasă-l în pace, strigă Nichifor și, dintr-o săritură, îi tăie calea spre piramida de arme. Nu e cazul să-ți măscărești mîinile cu o acemenea haimana. Apoi către Vasea: Închide-ți fleanca, porc netrebnic!
— Să nu te-aud că mai vorbești prin rație! îi porunci Arion. Aici e război și cum îmi pot pierde eu capul, așa ți-l poți pierde și tu, neisprăvitule!
— Dacă ești rus, încă nu înseamnă că natura te-a înzestrat cu trei coaie, îl luă în zeflemea Anatol, cu zîmbetul său sarcastic în colțul buzelor.
Mulțimea izbucni în rîs, Vasea înghiți în sec și se astîmpără, asigurîndu-l pe Arion că nu va mai vorbi nimic în eter. “Uite la ei, fierbea în sinea sa Arion. Abia cînd le suflă și lor moartea în ceafă, devin docili, ca fiarele dresate la circ… ”
Tîrziu, după miezul nopții, la pichet sosiră trei mașini blindate cu ofițeri ai Armatei Naționale. Fiecare bărbat din detașamentul lui Arion primi cîte un pistol-automat. Anatol și Nichifor se pricopsiră cu cîte un aruncător de mine antitanc. Aliniindu-i în două plutoane, unul dintre ofițeri dădu următoarea dispoziție:
— Ne vom deplasa în marș forțat pînă în preajma cetății Tighina, la podul care trece peste Nistru. Din partea cealaltă, vin cazacii cu tancurile și trebuie să le aținem calea, mai ales voi, și el arătă la Anatol și Nichifor, veți fi de-a gata… Avem garanție că unitățile armatei ruse, dislocate în cetate, nu se vor implica. Deși pot fi și provocări, dezinformații. Noaptea aceasta, televiziunea de la Moscova a transmis prin SNN secvențe din Moldova, prezentînd autobuzele arse, cu trupurile carbonizate, dezastrul fiind atribuit unităților de voluntari moldoveni… Dezinformează întreaga lume și, din păcate, nimeni nu e în stare să-i combată. Să ținem piept acestor hoarde așa cum putem și cum ne-ajunge mintea. Ne vom deplasa prudent. Cei cu aruncătoarele de mine vor ocupa poziție chiar în fața podului. Vom săpa tranșee pentru arma antitanc și, la apariția primului tanc, trageți ca să-l opriți, în șenile. Vă împrăștiați la distanțe mici și vă străduiți să opuneți rezistență trupelor de cazaci, care vor încerca să pătrundă în oraș. Să nu ne temem, e Patria noastră și dacă nu o vom apăra noi, nu va veni nici ungurul, nici bulgarul, nici turcul, nici sîrbul să ne-o apere…
Peste cîmpie mai stăruia un miros de fum înecăcios și carne arsă. Norii se răzbunaseră și un cer cu stele străjuia acum cîmpia rănită. Arareori, se auzea țăcănitul mitralierelor la Nistru și mii de scîntei ale gloanțelor cu mișcare trasiologică se împrăștiau deasupra cîmpiei.
Frica din inimile țăranilor se spulberă. Pentru fiecare dintre ei moartea era undeva departe, reală pentru orice străin, numai nu pentru dînșii. “Bieții țărani, gîndea Arion. În clipele grele, totdeauna au stat de strajă țării. Și cînd e pace, tot ei o duc cel mai greu… Această clasă miraculoasă, care în ultimele secole a mișcat istoria… ” Patriotismul țăranului izvora de undeva din coloana infinitului, din grijile lui de a ara și semăna cîmpia, de a strînge roada, de a-și asigura familia pentru iarna care vine. La comisariat, mai află că majoritatea orășenilor ignorează demonstrativ legea privind mobilizarea la apărarea integrității teritoriale.
* * *
Mitru, spre marea lui satisfacție, fu numit comandantul plutonului de lunetiste, sosite special de la Moscova, “întru susținerea idealurilor de secole ale poporului transnistrean”. Plutonul era constituit din rusoaice, bine dotate cu armament din cel mai modern, instruite în școli speciale. Aveau siluete sportive. Sosiseră în ajun de Rusalii. Mitru, împreună cu Sokoliuk, le întîmpinară la gara din Tiraspol. De acolo, la bordul unui elicopter, au făcut escală pe aerodromul militar din vecinătate. La depozitul unității de desant, fetele primiră uniforme militare, cămăși antiglonț, căști și patroane pentru lunete.
— Aici, în Transnistria, ele vor trece botezul focului, îi explică Sokoliuk. Să le lăsăm o amintire frumoasă. Ne vom deplasa la locul de unde se vede ca în palmă Tighina, mai jos de Parcani. Ziua se vor odihni, noaptea se vor afla în misiune.
— Dar cum au să tragă din lunetă în toiul nopții? se miră Mitru.
— Sînt dotate cu aparate cu unde ultraviolete. Văd ce se face în raza de acțiune ca în palmă.
— La ce distanță pot bate?
— Trei kilometri. Atîta cît i-am putea cuminți pe români. Să nu le mai ardă nicicînd a se pune în poară cu Moscova. Dar știi tu, frățioare, care este punctul lor preferat, atunci cînd ochesc în inamic cu luneta?
— Care?
— Organele sexuale! Au o ciudă nebună pe bărbații care nu le satisfac. Ei bine, acuma românașii nu se vor mai înmulți, chiar dacă, printr-o minune, vor rămîne în viață…
— Extraordinar!… rînji Mitru, deși nu înțelegea de ce îi spune toate acestea Sokoliuk.
Amazoanele s-au odihnit o zi, s-au pus în ordine, apoi au primit echipamentul necesar. Trebuia cît mai urgent să se deplaseze spre Nistru, pe poziții. Mitru chiti să facă cunoștință cu una din cele mai zvelte și mai drăguțe:
— Antoaneta, se recomandă lunetista.
Apoi făcu oficial cunoștință și cu celelalte. Înainte de a le citi ordinul, conform căruia plutonul de lunetiste urma să acopere trecerea cazacilor peste pod în Tighina, Mitru le felicită și le mulțumi că au avut curajul să vină în ajutorul poporului transnistrean, și le zîmbi tuturora cu gura pînă la urechi. — Iar acuma să continuăm glorioasa tradiție a bunicilor și taților noștri, a lui Suvorov — înainte de-a ne avînta în bătălie, să bem cîte o sută de grame. Pentru curaj!
Și în aceeași clipă, cîțiva flăcăi, în uniformă de cazaci, își făcură apariția cu două lăzi de “Russkaia vodka”.
— Pentru voi, fetelor! Pentru izbînda noastră! ură Sokoliuk, după ce cazacii turnară în pahare. Venise în cazarmă să le ridice moralul.
— Pentru tine, Antoaneta! zise Mitru, sorbind din ochi fata. Succes!
— Parcă n-ai să fii alături de noi, comandante?! făcu Antoneta mirată, privindu-l cu ochi serioși.
— Cu tine va și pleca, interveni Sokoliuk, care prinse firul discuției. Fratelui îi plac fetele cu păr bogat. Și, făcîndu-i cu ochiul, Sokoliuk îi explică lui Mitru: Amîndoi ne vom afla pe poziții. Þine rația, alături de Antoaneta în tranșee, pe flancul stîng. Vom comunica în permanență. Nu-i nici un pericol, frate. Ai să numeri cartușele, în rest mititica știe foarte bine ce are de făcut.
— Doar era vorba să le comandăm la distanță? zise Mitru, simțind furnici de gheață în spate.
— Așa cum propun eu, va fi mai bine. Ș-apoi uită-te, frate, pe cine o să ai alături. Iar femeile în asemenea situații nu mai au restricții la nimic… Absolut la nimic. Bucură-te că e noapte senină, nu plouă și peste tot crește iarbă, flori. Susținerea va fi masivă, din toate părțile: și din aer, și de pe pămînt.
— Am înțeles, se mai liniști Mitru. Dar să-mi dai și mie două sticle cu rachiu, din rezervele noastre. Și o roată de salam. Fie ce-o fi! Plec cu Antoaneta la luptă.
Pînă în largul cîmpiei, plutonul se deplasă cu mașina, apoi fiecare lunetistă fu condusă pe poziții de Mitru și Sokoliuk. Mitru rămase în compania Antoanetei… Niciuna dintre lunetiste nu era controlată, putea să tragă sau nu, cum găsea de cuviință.
— Avem nițică experiență, zise Antoaneta, după ce își termină de camuflat poziția cu ierburi înalte. Am fost la Vilnius, în decembrie trecut, Tallinn și Riga, dar cu balticii a fost altă treabă… Aici, în hălăciuga asta, pare să fie mai confortabil și mai… romantic.
— Așa carevasăzică? se prefăcu Mitru mirat. Și cam de ce?
— Avem mai multe șanse să rămînem în viață.
— Face să te expui riscului, cînd ești atît de frumoasă, seducătoare?.
— Lasă, lasă… Pentru frumusețe în nici o țară din lume nu se plătește, decît numai dacă faci treabă… Pe mine, ca și pe colegele mele, mă aranjează mult solda pentru campania din Transnistria.
— Vi se plătește bine, zici? ciuli urechile Mitru avid totdeauna de parale.
— Ca să ne-ajungă, zîmbi fata.
— Da’ la Leningrad, ai mașină?
— Mi-am cumpărat după campania baltică.
— Bravo!
Antoaneta îi arătă minunile tehnicii militare: printr-o lunetă, dotată cu dispozitiv nocturn de cercetare, cu raze ultraviolete, puteai vedea, la o distanță enormă, mișcarea oamenilor, dincolo de Nistru, în direcția Tighinei. Lunetista pîndea orice mișcare din partea opusă.
— Uite-l, vezi? Unul cu capul mare și gamela cît o pălărie… N-are astîmpăr, canalia. Se plimbă de colo-colo. Iată, încă doi, îl întreabă ceva. Sau poate le dă instrucțiuni… Vrei să te uiți?
Mitru se grăbi să scoată un “Iha!” și Antoaneta îi dete arma cu lunetă. Îl ajută s-o îndrepte tocmai într-acolo, unde privise ea cu o clipă în urmă. Mitru simți degetele moi pe mîinile sale cam păroase. Suflarea caldă a fetei, duhnind a rachiu și parfum fin, îl gîdilă după urechi, la ceafă. Avu o pornire să o cuprindă, dar se gîndi să fie tacticos și se uită întîi prin lunetă. Învăluite într-o lumină verzuie, tremurîndă, cîmpia, pichetul de polițiști, blocurile de beton, pădurea și oamenii — toate se vedeau ca-n palmă. La cîteva sute de metri, între pichet și satul din vale, se ridicau spre cer, din rămășițele unor mijloace de transport, zdrențe de fum verzui și ele. O umbră de namilă apărea și dispărea după blocul mare de beton, care servea ca adăpost efectivului pichetului. Gesticula ceva, explica altor două umbre, care urmau uneori namila. Una înaltă și uscățivă, alta ceva mai scundă, puțin încovoiată. “Parc-ar fi fratele Arion și Nichifor”, îl străfulgeră un gînd, dar îndată îl alungă. “Ce să caute aici Nichifor și Arion?”
— Uite la ei, nici nu se tupilează, parcă ar fi la mama pe cuptor, se indignă Antoaneta. Mitru abia acum observă în mîinile fetei încă o lunetă. E de rezervă, explică dînsa și întinse mîna să ia arma: cît o să se mai plimbe așa, ca la mă-sa acasă?
— Dă-mi voie mie, o rugă Mitru tulburat.
— Ai să nimerești, comandante?
Lui Mitru i se păru că îl ia în zeflemea. “Nu-mi scapi tu mie în noaptea asta”, amenință el fata în gînd și o întrebă:
— Bate pînă într-acolo?
— Și trece, îi răspunse Antoaneta. Eu țintesc cu o șchioapă mai jos de centură, dar nu te sfătuiesc să te măsori cu o campioană la biatlon. Ia-l mai bine la cap, că-i destul de mare.
— Ești grozavă, zise Mitru, înghițind și această zeflemea. Cele trei umbre se opriră la marginea blocului de beton. “În care să țintesc” chibzui el cîteva clipe. Apoi alese umbra namilei și duse luneta la baza scăfîrliei. Apăsă pe trăgaci. Arma îl izbi ușor în umăr, dar ultima fărîmă de secundă observă cum umbra tresări, capul se izbi brusc spre spate, zburîndu-i chipiul. Și îndată se prăbuși.
— Formidabil!
— Bravo! îl lăudă Antoaneta. Mitru o trase ușor spre sine. O sărută lung, și lunetista nu se împotrivi. Cînd îi slobozi buzele pline de viață, ea șopti:
— Excelent.
Ambii se îmbrățișară strîns, ca doi amanți mai vechi, și pînă în zori, cînd se dădu ordinul de retragere, arma tăcu.
* * *
În marș fulgerător, detașamentul de voluntari intră în Tighina. Ajungînd la comisariatul de poliție, cu pereții ciuruiți de gloanțe, voluntarii constatară că nu au nici o pierdere. Intraseră în oraș fără lupte. Numai în preajma comisariatului, dinăuntru, se traseră cîteva rafale, de preîntîmpinare, dar, după un scurt dialog, de la distanță, au fost lăsați să intre. Comisar era un rusoi bine legat, roșcovan, care fuma întruna, aplecat peste harta orașului. Pofti toți voluntarii într-o încăpere din subsol. Se crăpa de ziuă și în ochii oamenilor se citea oboseala și insomnia.
— O să zăboviți cîteva ore, apoi vom vedea, zise comisarul. Cel mai greu are să fie mîine. Podul de peste Nistru nu e departe.
— Să mergem acuma, propuse Anatol. Acolo tancurile n-au nici o stavilă și pot veni dinspre Tiraspol oricînd.
— Nu e cazul, vorbi calm comisarul. Pe malul stîng stau camuflați lunetiștii, puteți deveni victima lor. Dispunem de informația că, seara trecută, acolo, a fost amplasată o grupă de lunetiste experimentate și echipate cu dispozitiv nocturn. Au să vă strivească ca pe muște. Lăsăm toate acțiunile cînd s-a face ziuă. Comisarul umplu încăperea cu rotocoale de fum. Mirosea a sudoare. O să ne mai trebuiască oameni la paza închisorii continuă el liniștit, cu o voce obosită. Cazacii intenționează să pătrundă acolo și să elibereze criminalii, să-i asmuțe împotriva noastră, înarmîndu-i… Tu, arătă către Nichifor, întocmește lista oamenilor tăi, cu indicația specialității, pe care a avut-o fiecare pe timpul cînd a făcut armata.
La aproximativ două ore, toți cei din clădirea comisariatului fură surprinși de un bombardament atît de masiv, încît aveai impresia că s-a început cutremurul.
— La arme! le ordonă Arion acelora care piroteau pe scaune. Toată lumea să iasă în coridor!
Se efectuau trageri directe cu tunul asupra clădirii. Un obuz sparse peretele subțire din spate. La primul etaj izbucni un incendiu. Un nor de fum înecăcios începu să pătrundă în subsol. Se stîrni învălmășeală. De nicăieri nu se auzea nici o comandă. Nichifor își puse o pufoaică pe cap și se aruncă în norul de fum des ajungînd la scările ce urcau din subsol la parter.
— Încoace! strigă el și toți îl urmară. Pregătiți-vă de tragere.
La etajul întîi, i-au găsit pe polițiști în acțiune. Respingeau, prin trageri de pistol-automat, înaintarea cazacilor, care încercau să ia cu asalt clădirea comisariatului. Cînd li se alăturară țăranii de la Telenești și jumătate din pistoale-automat începură să-i susțină, cealaltă jumătate mai era în panică și încă nu cunoștea secretul luptei.
Cazacii și blindatele, care se vedeau din clădire ca-n palmă, începură să bată în retragere. În acel moment, Anatol și Arion fixară o mină la arma lor și incendiară blindata mai apropiată. Din ea se ridică o limbă de fum. Cazacii încercară să o părăsească, dar au căzut secerați de gloanțe în cîteva secunde. Ardea pămîntul și drapelul agățat de o aripă a blindatei.
Comisarul, cu rafale scurte și exacte, respingea și el atacul cazacilor. Cînd polițiștii încurajați de susținerea voluntarilor voiră să se ia pe urmele grupului de cazaci dispersați, comisarul ordonă cu vocea lui severă:
— Încetați focul! S-a convenit să se poarte negocieri cu separatiștii.
Tragerile amuțiră treptat. Blindatele rămase întregi se retraseră către podul de pe Nistru și luară direcția spre Tiraspol. Se făcu liniște, comisarul își șterse fruntea asudată și își aprinse țigara, pufăind îngîndurat. În cele din urmă zise:
— Iac-așa, ne jucăm de o lună de zile! Cum le dăm ripostă, cum primim comanda să încetăm focul pentru ca cineva, sus, să aibă răgaz pentru negocieri… Cu Transnistria mai înțeleg că politicienii trebuie să se lămurească, dar ce caută separatiștii în Tighina?!
— Nu-i nici o siguranță că, peste cîteva ore, blindatele nu vor trece iarăși podul și nu ne vor ataca, zise unul dintre polițiști, gîrbovit, scuipînd colbul înghițit în vremea respingerii atacului.
În curtea comisariatului, unde se înălțau trei plopi ce abia-și terminaseră de tors caierele enorme de puf mășcat și murdar, voluntarii și polițiștii adunară cinci cadavre și doi răniți. Fusese rănit la picior și unul dintre polițiști, originar din Gîsca. Rana era adîncă, mai sus de genunchi. Acum rănitul gemea întruna.
— Domnule, se adresă către Arion comisarul, numește patru bărbați să ducă răniții la spitalul orășenesc… Altfel au să moară cu zile, căci nu avem nici un fel de asistență medicală. Deștepții din cabinetele de la interne știu doar să se plimbe cu rudele peste hotare sau să primească colaci și prosoape la hramurile satelor. S-au scăpat moldovenii la putere, ca rușii la rachiu pe degeaba…
— Voi pleca eu, zise Nichifor. Cine merge cu mine?
Trei bărbați se apropiară de tărgile pe care gemeau răniții. Înainte de plecare, Nichifor cu Arion schimbară armele.
— Nu pricep cum trebuie mînuită, recunoscu Arion cercetînd arma antitanc.
— Te voi instrui eu, neică, interveni Anatol Popovici. O sprijini de umăr, ca pe pistolul automat, ochești mai jos de turla tancului sau în șenilele lui și tragi… Apoi privești cum strășnicia de metal începe să fumege, să ia foc, iar pe gaura de deasupra năpîrcile încep a evada ca țistarii de la înec.
— Așa e, aprobă comisarul. Dar grăbiți-vă și fiți cu ochii în patru. Prin oraș, mișună cazaci în civil.
— Fii atent, frate Nichifor, zise Arion abia auzit.
Nichifor tresări, privi lung în ochii lui Arion, parcă voind să-i spună ceva foarte important. Dar nu găsi de cuviință decît să-i răspundă cu aceeași frază:
— Și tu, frate Arioane… Iartă-mă dacă am greșit în fața ta și încă nu mi-am ispășit păcatul…
— Las-că-i bine…
În acel moment Nichifor îl sili să ee un plic c-o scrisoare, zicîndu-i:
— S-o citești cînd vei avea răgaz. E pentru tine…
Cu automatele în spate, cei patru bărbați ridicară tărgile cu răniți și ieșiră pe poarta de fier, ciuruită de gloanțe, pe care se deslușeau două stele roșii.
— Vom lua poziția de apărare, zise comisarul. De faptul cum ne vom apăra, depinde viața noastră. Se apropie amiaza, apoi amurgul și inamicii ne vor mai vizita. E rău că printre polițiștii mei nu sînt oameni atît de curajoși să plece pe poziții, în fața podului, cu minele antitanc, să oprească pătrunderea tancurilor… Dac-am avea acolo o apărare de nădejde, cei de la Tiraspol ar înceta invaziile.
— Probabil că au temei să nu plece într-acolo. N-au armament, n-au siguranță, că se vor întoarce vii, zise Arion.
— Avem de toate. Numai, în ceea ce privește securitatea, nu le-o pot garanta. În cetate se află trupele rusești. Pot să-i atace din spate… Doar numai dacă s-ar putea pătrunde pe poziția din fața podului, pe neobservate.
— Vom încerca noi să le stăm în cale la intrare. Ne vom strecura pe neobservate, luă deodată hotărîrea Arion.
— Orice informație despre situația din zona podului mi-o transmiți imediat, spuse comisarul, aprobîndu-i decizia.
— Dacă se întoarce Nichifor cu băieții, să ne vină în ajutor, făcu Arion apoi se adresă celorlalți voluntari: Vom încerca s-ajungem la pod. Acolo săpăm tranșee și organizăm apărarea.
— Să vă însoțească norocul, dragii mei, le ură comisarul. Și după un răgaz, cît trase un fum de țigară, adăugă: Să știți că și între ruși sînt oameni, care vor binele moldovenilor. Veți avea acolo lunetiștii în față. Spatele vi-l vom acoperi noi.
Arion dădu celor vreo doisprezece bărbați instrucțiunile de rigoare.
Era după-amiază și începuse să bureze — o ploaie caldă de vară, astîmpărînd colbul de pe străzile orașului nepărăsit, dar pustiu, și împrospătînd mirosul viu de ierburi și flori. Probabil că pînă la ei, cineva mai intenționase să ocupe pe locul acela, poziții de apărare, căci tranșeele erau de-acum săpate. Pistolarii au luat poziția din părți, cu fața spre pod. Arion și Anatol și-au instalat armele antitanc în centru, perpendicular cu punctul de tragere, spre podul care venea dinspre Tiraspol. Anatol avea o rație, pe care i-o dăduse comisarul și cerca mereu să ia legătura cu el, dar pe fir se auzea tot timpul glasul lui Vasea, care dialoga, cum se vede, cu un conducător al cazacilor, raportîndu-i amănunte despre trupele de voluntari din zona intrării în Tighina. Anatol îi raportă îndată comisarului situația cu Vasea, dar acela îi spuse că nu poate face nimic, deși l-a depistat demult. Sînt servicii speciale, care trebuie să combată diversioniștii.
— Căutați-vă de ale voastre și fiți atenți! îi preveni el scurt, prin rație. Pe la chindie, poate să mai fie o provocare din partea separatiștilor.
— De unde atîta curaj la un simplu judecător? potrivi Arion să lege capăt de vorbă cu Anatol, care își pregătea cu grijă munițiile.
— “Acest conflict e pe conștiința Frontului Popular, mi-au zis mulți. Ei l-au vrut, ei să se descurce… Eu însă sînt de altă părere. M-am născut la Nisporeni, într-o familie de pedagogi, și cunosc cît de cît istoria neamului. Dumnezeul nostru pe pămînt este țara noastră, România. Nu pot sta cu mîinile în buzunar. Am soție, doi copii, dar nu am putut sta acasă.
Băieții se instalară în tranșee și prinseră a spune anecdote, a juca cărți. Anatol începu, abia auzit, să-i cînte lui Arion niște cuplete politice, cu alură umoristico-satirică, despre guvernanții de toate soiurile, hlizindu-se în pauze ca un copil poznaș. Arion avu impresia că îl cunoaște foarte demult.
— Cînd vor apărea tancurile, zise deodată Anatol, îmi permiți să le botez eu primul?
— Încearcă…
— Să știi: cînd se aprinde tancul din fruntea coloanei, celelalte o iau la sănătoasa, iar unul din ele țintește neapărat spre locul de unde s-a tras… Am însușit această tactică militară cînd eram soldat în armata sovietică. Să fii prudent!
— După prima tragere, va trebui să manevrăm, zise Arion.
— Imediat ne camuflăm în tranșee, iar dumneata te deplasezi în stînga, cît mai departe și, pe neobservate, mai faci o tragere în direcția lor… Eu îmi voi schimba locul în dreapta.
— Iar băieții?
— Băieții să stea de-a gata, la semnalul tău sau al meu. O să țintească în cazacii, care vor încerca să se salveze din tancurile incendiate.
— Bine, căzu de-acord Arion, simțind că judecătorul pregătește un moment de mare responsabilitate. Important e să nu fim observați de tanchiști pînă la efectuarea primei trageri.
— Întocmai… Și încă un detaliu. Cînd vei ochi, caută să trimiți mina antitanc cît mai pe jos, pe asfaltul șoselei, ca, ajungînd la mașina blindată, să nimerească pe dedesubtul șenilelor… În asemenea caz, tancurile, la sigur, devin sicriu pentru cazaci. Avem patru mine. E suficient ca măcar trei să atingă ținta…
Anatol le turna pe toate cu atîta calm și veselie, încît alături de el îți trecea ușor simțul fricii. Glumea, îngîna niște cîntece ba vesele, ba triste și părea că se complace în rolul ce i-a revenit. Peste o habă de vreme, Arion observă că băieții parcă au devenit mai veseli. Descoperi o sticlă cu băutură transparentă ce trecea dintr-o mînă în alta. Vru să le reproșeze, însă tăcu, socotind că un gît de alcool, în fața primejdiei, nu strică. Totuși îl întrebă pe un flăcău de la Verejeni:
— De unde ai luat-o, băiete?
— De la polițiști, din subsol, răspunse flăcăul. Spirt curat!.
— Să mai fi avut cu noi și tromboanele, iaca treabă ar fi fost, glumi vesel un bărbat de la Ghermănești.
— Am întîmpina tancurile cu orchestra! îi ținu hangul altul de la Mihalașa.
— Precis că vor da îndărăt, surîse un omulean de la Negureni.
— E ceva original, se amestecă întărîtat un învățător de la Crăsnășeni. Să ieși înaintea dușmanului cu cîntece, în haine naționale și cu automatele de-a gata.
— Rușilor le priește asemenea întîlnire, zise Arion. În ’40, tancurile lor au fost întîlnite exact aici, cu flori și busuioc!
— Doriți un gît? îi propuse un albinos de la Bănești?
— Ia seama, Andriane, se opuse Anatol. Nu lua prea mult. Să nu-ți pară că-n loc de tanc, în calea ta vine popota militară.
— El ar prefera să se trîntească acuma cu o căzăcioaică, îi dădea cu glumele cel de la Mîndrești. Se spune că, la ele, treaba ceea are despicătura de-a curmezișul, iar gurguiele sînt cu spini ca scaiul.
— Și-s grozave la temperamentul lor, îl completă un neostoit de la Mîndrești. Le poate ogoi numai alde tata mînzului!
— Așa am auzit și eu. Mai ales dacă le mîngîi pe din urmă, iar înainte de asta ți-ai implantat cariciul în două știubeie cu albini stîrnite…
Tolăniți, la fundul tranșeelor, de parcă erau la păscut turmele de oi, legau acum glumele de coadă. Aveai impresia că s-au adunat la clacă de brașoave și nicidecum în fața podului de peste Nistru, pe care, de vreo două săptămîni, se întrerupsese orice circulație și unde acum puteau să apară, din clipă în clipă, tancurile rusești. Hohoteau, clădind glumele aidoma unui zid din cărămizi.
— Vezi, Andriane, să nu dea năvală, în loc de un tanc, o ucraineancă de cele dolofane.
— U-u-u!, făcu Andrian, ce plăcere!
— Ori vreo cazacică din cetate, zise Anatol, privind spre zidurile acoperite cu buruiene.
— N-au ce se amesteca în treburile moldovenilor, glumi sever și Arion, dîndu-le de înțeles tuturora că s-a terminat cu brașoavele.
Pe zidurile cetății, flutura drapelul Rusiei. Pe șoseaua din apropiere, perpendiculară podului, apărură două camioane încărcate cu covoare, care dispărură într-o direcție necunoscută.
— Vine de la fabrică, își dădu cu părerea Anatol. Se zice că atunci cînd voluntarii au intrat prima oară în oraș, au jefuit deopotrivă cu cazacii. Era haos și bravii noștri polițiști, nimerind în contabilitatea fabricii de conserve nu s-au putut stăpîni să nu sustragă, dintr-un safeu, peste o sută de mii de dolari americani. Jafurile continuă și-acuma. Unii își pun viața în pericol, alții se căpătuiesc și nimeni nu-i trage la răspundere…
— Chiar nu poate fi luată sub control această debandadă? întrebă Arion cu o vădită îngrijorare.
— Tocmai că nu! Conflictul transnistrean e dirijat și de structurile mafiote… Iar mafia nu ține cont de patriotism. Noțiunile acestea sînt doar un paravan, în rest… Un excelent prilej de a fura fără nici o teamă, iar cînd va veni vremea, toate se vor trece la pierderi cauzate de război…
— Nu cred că situația e atît de gravă, camarade, făcu Arion, închipuindu-și că Anatol exagerează.
— Ba e foarte gravă! În urma acestei invazii rusești, multă lume se va îmbogăți. Și atunci cînd societatea se va polariza, în bogați și săraci, firește va începe altă politică…
“Îmi place acest judecător! gîndi Arion. De ce nu l-am întîlnit mai înainte, și nu acuma, în tranșee, cînd moartea ne poate răzleți într-o clipă?”
— Și dacă se va polariza, încercă să-l ispitească Arion, simțind că această discuție, i-a căzut la inimă.
— Se va manifesta esența adevărată a moldoveanului, care nu se poate stăpîni în fața acaparărilor materiale. Se lasă măgulit de cele mai neînsemnate favoruri și e lipsit complet de demnitatea națională.
— Judeci ca un filozof, Anatol. Ești jurist, dar gîndești ca un politolog!
— În tranșee, cînd moartea ți-e soră și soacră, adevărurile vin de la sine. Și sînt dure.
— Înseamnă că noi, cu blestematul nostru caracter național, trebuie să construim redute și să ne pregătim de noi cuceriri de idealuri, dori să afle Arion părerea unui om, pe care îl descoperise acolo unde nici nu se așteptase. “Nu în zadar se spune că pe linia întîi a războiului întotdeauna găsești cele mai oneste și nobile minți ale neamului”, gîndi el.
Anatol zîmbi sarcastic.
— Din păcate, așa e. Deși avem o capacitate miraculoasă de-a ne menține la suprafață. Pentru mine, totdeauna a fost o enigmă cum de ne-am păstrat de-a lungul istoriei ca popor, cu limba și obiceiurile naționale, cum de nu am fost asimilați complet, deși avem înclinații extraordinare spre asimilare…
— Sînt lucruri care țin nu numai de noi, ci mai depind și de Dumnezeu, zise Arion.
— Am o presimțire ciudată că, degrabă, în Moldova se vor întîmpla lucruri anapoda, imprevizibile, și tare mă tem ca nu cumva, într-o singură zi, să pierdem tot ce am cîștigat atît de greu.
— Pesimismul nu e sfetnicul cel mai potrivit în situația în care ne aflăm…
— Ia, uitați-vă, făcu deodată semn cu mîna flăcăul din Bănești. Mi se pare că se zărește ceva.
— Digresiunile lirice s-au încheiat, fraților! strigă Anatol. Acuma, începe… proza. Păzea! Și, făcîndu-i șmecherește cu ochiul lui Arion, adăugă: Toată viața m-a interesat taina morții și niciodată, oricît de mult m-am opintit, nu am putut s-o aflu.
— Priviți!!! strigă deodată bărbatul de la Mîndrești. Tancuri!
— Mîna pe arme! strigă Arion cu voce stîngace.
Anatol transmise prin rație informația comisarului.
— Iar atacă moldovenii? glumi vocea comisarului în rație. Doar așa s-a comunicat aseară de la Moscova… Trageți doar cînd se vor apropia…
Curînd, se auzi huruit de șenile, se ridicară nori de fum și praf. Patru tancuri în mare viteză începură să traverseze podul. Primul tanc avea arborat drapelul cu dungi roșii și una verde la mijloc. Anatol duse la ochi binoclul și desluși, pe turla tancului, inscripția “Za rodnoie Pridnestrovie!”
— De unde au separatiștii tancuri, dacă rușii de la Moscova păstrează neutralitatea și neamestecul în treburile interne ale Moldovei? N-o fi din Eteria, cu care, zilele trecute, chipurile, Tiraspolul a stabilit relații diplomatice? mai izbutea el să găsească loc pentru glumă.
Se tupilă și mai mult, fixă cătarea pe mașina aducătoare de moarte ce gonea pe pod.
De după digul de cale ferată, mai apăru un tanc. Apoi încă unul și încă unul…
De cum prima mașină cenușie ajunse în acest capăt de pod, din tranșeele voluntarilor izbucni o limbă de foc și, peste o clipă, tancul din fruntea coloanei înțepeni pe loc, sufocîndu-se în huruitul motorului. Deasupra turlei apăru o șuviță de fum, apoi flăcări… Anatol era fericit că îl nimerise și făcu un gest de admirație rafalelor de automate ale camarazilor săi, ce-i “puneau la respect” pe tanchiștii care doreau să se salveze. Tancul fu cuprins de flăcări, șenilele i se împrăștiară pe drum și îndată o mică explozie zgudui podul. Se oprise puțin pe dreapta, așa încît celelalte tancuri își puteau continua mișcarea. Arion, asemeni unui corb de munte, ținti în mașina a treia. Trase! Grenada nimeri chiar sub mecanicul de bord.
Explozia și valul undei îl răsturnară pe o coastă incendiindu-l. Celelalte două tancuri, care, evident, erau acum o țintă ușoară și comodă, simțind pericolul, începură, manevrînd cu dibăcie să se retragă îndărăt. Atacul voluntarilor era pentru tanchiști cu totul neașteptat, dezorientîndu-i. O retragere învălmășitoare a putut salva celelalte tancuri.
— Pregătește încă o grenadă! strigă Anatol. Dacă nu-l voi doborî pe al treilea, o să mă ajuți.
— Ce se petrece acolo, la voi? întrebă prin rație comisarul.
— Ard două tancuri! raportă Anatol. Așezat pe vene, în tranșee, pregătea a doua grenadă. Pare-se, cazacii au nimerit în capcană și n-o să le mai ardă să atace orașul.
— Pregătiți-vă imediat de retragere. Ați fost observați și, din clipă-n clipă, o să fiți atacați…
— Economisiți patroanele! le strigă Arion băieților, care se scăpaseră la trageri, fără socoteală, în direcția tancurilor incendiate, pe pod. Ne retragem în direcția comisariatului…
-— Ar, fi o trădare să părăsim poziția asta! se împotrivi Anatol și mai trimise o grenadă în direcția celor două tancuri, care acceleraseră viteza spre Tiraspol. Vom sta trupe de sacrificiu!
Grenada nimeri în carcasa podului și se prăbuși între cele două tancuri, neaducîndu-le nici un prejudiciu serios. Oarecum descumpănit, Arion simți că, în aceeași clipă, se petrece ceva imprevizibil. Cîteva rafale țăcăniră în spatele voluntarilor și ochii lui Anatol se făcură mari, iar în clipa următoare o șuviță roșie îi izbucni din colțul buzelor. Imediat în fața lui detună o explozie asurzitoare, și un val de pămînt negru ca tăciunele îl smulse și-l aruncă la o distanță enormă de locul unde se afla. În urechi începură să-i țiuie mii de chirieci, dar numai pentru cîteva clipe. Își pierdu cunoștința.
Militarii din garnizoana rusă, plasată în interiorul cetății Tighina, fuseseră ridicați la semnalul de alarmă de-acum a treia zi. Cele mai mari concentrări de forțe și tehnică se făcură în aripa dinspre podul de peste Nistru. Fuseseră dublate posturile de observatori, ofițerii erau și ei de acum a treia zi nemijlocit la posturi sau în cazarmă. În oraș, nu ieșise nimeni, nici măcar patrulele, nelipsite pe străzile Tighinei pînă acum. În ajun, patrula de recunoaștere raportă că la poalele cetății, între șanțul mare și șosea, a ocupat poziții de luptă, la un kilometru jumătate, în fața podului, un detașament de civili, voluntari, înarmați cu automate. În zorii zilei următoare grupul a atacat coloana de tancuri, care executa manevre pașnice pe podul dintre Tiraspol și Tighina. Două tancuri au fost incendiate sînt victime omenești.
Pe comandantul garnizoanei această informație nu-l surprinse. “Scenariul decurge cum nu se poate mai bine”, gîndi el. Cînd mai interceptă și dialogul dintre voluntari și șeful polițiștilor din Tighina, nu mai ezită. Ordonă operația cu codul “31 august”. Două mitraliere, din spatele celor din tranșee, au fost puse în funcțiune. Magazinele erau încărcate cu gloanțe cu centrul deviat. În cîteva minute, din detașamentul voluntarilor, asupra căruia s-au mai aruncat și cîteva grenade, practic nu rămase nimeni viu. Tancurile efectuară și ele cîteva trageri de la distanță în direcția tranșeelor.
Făcîndu-le de petrecanie voluntarilor, cazacii totuși s-au retras cu tancurile la Tiraspol, cei din cetate au mai declarat o dată prin rații că-și păstrează neutralitatea deplină, iar cîțiva ziariști și un cameraman de la televiziunea moscovită, la numai cîteva ore după o scurta luptă de lîngă pod, erau prezenți în regiunea tranșeelor. Filmau de zor, inclusiv pe polițiștii ursuzi, care veniseră să adune cadavrele voluntarilor…
Arion zăcea la cîțiva metri de locul unde fusese arma antitanc, cu capul răsturnat într-un șanț. Îi luară pulsul și, descoperind ușoare semne de viață, fu aruncat neglijent într-o dubă și transportat în oraș, la spitalul care era într-un demisol. Restul, vreo paisprezece bărbați, ciuruiți de gloanțe aidoma polonezilor din pădurea Katîni, nu mai suflau.
Seara, televiziunea de la Moscova arăta lumii întregi, din zona podului de la Tighina, tancurile… românești, care au făcut o tentativă de a sparge rezistența eroicului popor transnistrean, dar au eșuat. Secvențele TV demonstrau, de la depărtare, mașinile în flăcări, cadavrul lui Anatol Popovici, legitimația lui de judecător, comentîndu-se, cu emfază și ironie, că naționaliștii din Moldova trimit în focul războiului, contra tînărului stat transnistrean, pînă și judecătorii…
Guvernul de la Chișinău avea să facă o declarație că Moldova nu dispune de tancuri în general, că televiziunea rusă dezinformează opinia publică mondială, dar acest lucru nu avea nici o importanță. Erau niște declarații în deșert, puțin cine le dădea crezare, și mai puțin cine le auzea. Rușii dețineau emiterea informațională și ofereau de la “masa de bucate” ce doreau ei. Occidentul privea ce i se servea. Altă vorbă e dacă vroia să creadă, deși o alternativă informațională, deocamdată, nu avea.
Arion a fost dus la spitalul din Tighina, apoi transportat de urgență la Chișinău. În acele zile ziarele erau împestrițate cu fotografii ale procesiunilor funerare ale martirului național, Anatol Popovici. Declarații ale colectivelor de muncă, către guvernatorii autohtoni, guvernului Rusiei i se cerea încetarea fărădelegilor în jurul conflictului transnistrean.
* * *
— Mai bine aș muri eu, decît să te văd pe tine bolnav, lăcrima mama Veta. Brațul stîng îi era bandajat din umăr pînă în degete, cutia toracică pusă în ghips.
— Doctorii spun că mă refac repede, zise Arion, netezind mîna mamei. Bucură-te că am rămas viu.
— Un pahărel ți se poate? întrebă tata Simion. Am adus o garafă de cel alb, “mintuță”…
— Se poate. Măruntaiele mi-s tefere, deși valul exploziei m-a aruncat la vreo 10 metri de locul unde al doilea obuz i-a nimicit pe toți camarazii mei. Dumnezeu să-i ierte.
Au cinstit cîte un păhărel. Tata Simion, ca de obicei, avea chef de vorbă. Dar de data asta a dorit să-i spună lui Arion ceva cu totul aparte. Despre Nichifor… Se cunoștea deja că Nichifor a fost capturat de cazaci, în ziua cînd Arion a fost rănit și contuzionat. Împreună cu alți trei camarazi, ieșiseră să apere tricolorul, cînd cazacii îl dădeau jos de pe clădirea Primăriei. Dar erau prea mulți, năpîrcile, și i-au încercuit. Ceilalți trei au scăpat ca prin minune, numai Nichifor…
Și tata Simion îi dete un ziar ce relata detaliat totul. Nichifor fusese prins, mutilat și răstignit ca Iisus Hristos. Imaginea cu trupul lui batjocorit cutreieră toate ziarele din săptămîna ceea…
— La ce-o să-i ducă pe ruși toată nebuneala asta, dragul meu?
— Sincer, nu știu, tată. Poate că-i prima dată cînd nu-ți pot răspunde. E un coșmar… Atîta trădare! Am înțeles că guvernanții noștri acum, cînd au obținut susținerea americanilor, au intrat în tratative cu separatiștii și cu protectoratul lor de la Moscova… E pe cale să se încheie un armistițiu, care, cred eu, va fi extrem de umilitor…
— Mai lasă și tu naibii politica asta, îl probozi Serafima. Þi-ai pus capul la bătaie și… pentru cine? La ce bun să-ți pierzi viața. La Ineasca, de-acum umblă zvonuri că tu ești vinovat de moartea lui Nichifor. Așa te vorbește cumnata Aliona…
— Să vorbească pînă i s-a duce gura la c… ! se răsti mama Veta. Zău, i-o ajuns burduhanul la gură, dar nu tace ca rîșnița în vremea măcinatului… Am vorbit cu femeia-sa, am fost la ajutor, la mort — l-au îngropat pe bietul om, frumos, cu muzică și soldați. La țintirim, lîngă mormîntul lui Purice, nu am auzit nici o vorbă rea despre tine. Toți știu că atunci cînd rușii, la Tighina, îl răstigneau pe Nichifor, tu zăceai în spital… Avea, sărmănelul, mîinile găurite, că-i bătuse niște cuie de boronă.
— Poate ai citit în ziare. S-a scris că voi, participanții la conflictul de-acolo, o s-aveți mari privilegii. Va fi bine?.
— Puțin îmi pasă de privilegiile lor… Ce noutăți aveți de la Mitru? se interesă, pe neașteptate, Arion. De ce nu vine să mă vadă?
Tata se fîstîci, dar hotărî să nu ascundă adevărul.
— N-a fost pe-acasă demult. Avem știre că-i în Transnistria, cu Sokoliuk.
— N-are ce-mi călca de azi înainte în casă, zise, oarecum pe neașteptate, mama Veta. Am născut copii ca să-și apere țara, nu s-o vîndă… Iaca, degrabă, mă duc și eu la operație, poate pînă la anul mor, dar să nu-l văd nici la moartea mea…
Izbucnirea mamei îl surprinse pe Arion. Toată viața ei se redusese la casă și la cuptoraș, avînd grijă să știe familia sătulă, în bunăstare, copiii așezați la casa lor, să nu zică satul că a născut și a crescut niște haimanale. “Poate anume ăsta și este rostul vieții? Poate ăsta și ar trebui să fie patriotismul?”
— E un blestem al familiei noastre, o susținu tata Simion, pe un ton supărat. Nu mai are rost să vorbim.
— Ce mai nou e pe la Ineasca? abătu discuția pe alt făgaș Arion.
— Pe dealul Lipăgăului toate-s în delăsare. A fugit de-acolo și paznicul. Într-o seară, s-au dus o gașcă de bețivani și l-au speriat… Nici sectoristul Cojocaru nu se amesteca în treburile de-acolo. El acuma te vorbește numai de bine…
— A schimbat vasăzică macazul… A mai murit cineva din sătenii noștri la Nistru? se mai interesă, în cele din urmă, Arion.
— Fratele Angelicăi. Tot la Tighina. L-au înmormîntat la Briceni, la baștina soției lui. Părintele Vasile i-a citit prohodul la biserica din Ineasca, între ruini și schele.
— A fost și Angelica la înmormîntare?
-— Era plecată la practică într-o țară străină și n-au putut s-o găsească, spuse mama Veta. A fost mare jale, ca la înmormîntarea lui Roman…
Cînd să plece, Serafima se reținu cîteva clipe și-i spuse:
— Ieri a sosit scrisoare de la Angelica. Mi-a spus maică-sa. E la practică în Arabia. Îți trimite salutări… O să se-ntoarcă acasă la toamnă. Dar n-a lăsat nici o adresă. Și, după o scurtă ezitare, adăugă hotărîtă: N-ai face rău deloc să te însori cu ea. Sărutîndu-l pe obraz, sora ieși din salon…
* * *
De cînd citise despre eventualitatea unor tratative de pace ale Chișinăului cu Moscova și Tiraspolul, Arion nu scăpa nici un buletin informativ de pe posturile rusești. Cele moldovenești o țineau tot într-o doină de tînguiri și fanfare de elogiere a eroismului patrioților, care, cu prețul vieții, apără integritatea teritorială și suveranitatea tînărului nostru stat. Și tot așa, în stil de sirop național. Dar ce fac politicienii noștri, se întreba cu necaz Arion. Cît o să mai alerge să le facă dreptate Kremlinul. Cît o să mai meargă oile la lup după dreptate și judecată?
Știa că un lobby al tinerii republici în Occident este greu de obținut. Marile puteri aveau cu totul alte interese. Marii rechini, care împărțiseră lumea după cel de-al doilea război mondial, au celebrat abia unificarea Germaniei și desființarea Pactului de la Varșovia, după căderea Imperiului Sovietic. Dar așa-numiții democrați, veniți la putere în Rusia, nu erau altceva decît fosta nomenclatură comunistă, a cărei ideologie urmărea păstrarea Imperiului Sovietic. În plus, pentru Occident, mai exista problema potențialului nuclear al fostei U.R.S..S., care, de fapt, continua să fie cel mai mare pericol al lumii. În armată, la conducere se afla un general destul de primejdios nu numai pentru Kremlin, dar și pentru pacea din toată lumea. Unul din foștii conducători ai trupelor din Afganistan, un tip mărginit și pe deasupra arogant din cale afară. Dispozițiile procomuniste, dar mai ales proimperiale, își cîștigau tot mai mulți susținători. Și în asemenea situație, Moldova era prea mică și neînsemnată pentru ca întreg Occidentul să se pronunțe clar vis-a-vis de conflictul de la Nistru, sau cel puțin să se clarifice ce se întîmpla aici.
Singura țară — S.U.A. — luase atitudine, poate pentru ca să testeze o eventuală reacție a Rusiei, sau poate că, anticipînd cu o mișcare-două poziția sa în Balcani. Sau poate că diplomația noastră reușise, în sfîrșit, să răzbată pînă în cercurile politice americane. Reacția lor însă veni cu întîrziere. Moldova nu mai avea timp să aștepte și fu nevoită să ceară pace Moscovei.
Acest lucru Arion îl înțelegea prea bine cu logica minții, dar se încăpățîna să-l accepte cu sufletul. Cugetul lui încerca să înțeleagă cînd a avut loc trădarea, cine au fost trădătorii.
La Kremlin s-au întrunit președintele Moldovei, liderul transnistrean și președintele Rusiei. Versiunea oficială era că părțile instaurau pacea în această zonă și puneau capăt confruntării armate. Drept garant al păcii era Rusia, cu trupele ei pacificatoare. De rînd cu militarii ruși, în componența forțelor pacifiste intrau și militari moldoveni, dar și gardiști transnistreni. Tighina devenea zonă de interese a separatiștilor, teritoriu ce cădea sub jurisdicția temporară a Chișinăului… “Lupul a venit paznic la oi, își mai zise o dată Arion. Ce neghiobie! Asta e realitatea, ăsta e caracterul mioritic al românului… ”
Chiar bolnavii de la țară, care nu înțelegeau mare lucru în jocurile politice ale timpului, urmărindu-i la televizor pe cei trei lideri ciocnind cupele de șampanie, se oțărau:
— Mare prostălăi mai sîntem, doamne! După ce a murit atîta lume, ne închinăm cu smerenie… La asemenea înjosiri, numai moldovenii se pot deda…
— Mulți eroi după război! replică destul de calm medicul de gardă, care venise și el în hol, de rînd cu toată lumea, să privească televizorul. Ce putem face noi, o mînă de oameni, în fața colosului de la Răsărit? Cine ne poate garanta securitatea? Americanii, francezii, englezii? Îi doare pe ei capul de grijile noastre, precum te-ar durea pe dumneata zăpada din an iarnă… Numai istoria ne va face dreptate… Sau poate, în decursul apropiaților ani, s-a ivi vreo altă posibilitate.
“Ca să vezi, s-a mai domolit Arion. Oamenii încep să analizeze la rece unele lucruri destul de complicate… Chiar dacă gîndesc greșit pe-alocuri. A nu te pierde cu firea în momente de grea cumpănă e o chestie… “Deși evenimentele din zilele acelea erau complet neînțelese de către combatanți. Prin acțiunile sale, Chișinăul deschidea porțile unei federalizări a republicii pentru mulți ani înainte și, cînd se vor reîntregi teritoriile, nu mai putea pronostica nimeni.
Succesul Tiraspolului trezi un entuziasm nebun în Găgăuzia. Ambele zone erau, practic, unicele care se recunoscuseră reciproc, ambele făcuseră declarații separate, cu amenințări că, dacă nu i se va acorda autonomie, nu-i exclus ca, în stepa Bugeacului, să se repete varianta nistreană. Arion, în zilele acelea, se căznea că, după atîția ani de chinuri și suferințe, lipsuri morale, a ajuns să-i pară nespus de rău că trăiește o dezamăgire totală.
* * *
Era dimineața unei zile de duminică. Tiraspolul, după săptămîni de alarmă, se pomenise în straie de sărbătoare. Peste tot stăteau arborate drapele roșii cu secera și ciocanul cel nou alb-albastru al Rusiei, drapelele Transnistriei și Găgăuziei. Placarde, cu litere de-o șchioapă, anunțau, de la monumentul ecvestru al lui Suvorov pînă dincolo de pod, la Tighina, că Transnistria este garantul păcii, al fericirii și înfloririi prieteniei popoarelor rus, ucrainean și… moldovenesc. Un amplificator, instalat pe casa “guvernului”, trîmbița marșuri și cîntece revoluționare ruse.
Mitru își lustruise de cu zori pantofii, Antoaneta îi călcase costumul, cămașa albă și cravata elegantă. Deja a patra noapte, după întoarcerea de pe cîmpul de luptă, stăteau împreună la o gazdă, ai cărei stăpîni se refugiaseră în timpul conflictului la baștina lor din Oriol. Cheile le primise de la comenduirea orășenească. Antoaneta se dovedi a fi o femeie pătimașă. Vroia numaidecît ca, în piața lui Suvorov, să fie prezenți ca o pereche impozantă. În ajun, întîmpinaseră trupele rusești pacificatoare, care intraseră în oraș și veniseră acasă, colbăiți, neîngrijiți. Pînă s-au pus în ordine, trecuse de miezul nopții și acuma parcă încă nu erau bine dormiți, puțin obosiți. Iar dînsa vroia să arate bine și să fie veseli în anturajul colegelor. Vor participa la parada Victoriei. Și ea, împreună cu iubitul, vor fi în centrul atenției. Ajunsese pînă la urechile ei că este înaintată la o distincție transnistreană, pe care posibil să i-o înmîneze chiar guvernatorul superior al zonei. În Þările Baltice așa ceva ar fi fost o absurditate, deși muncise și riscase mai mult decît în Transnistria. Iar seara erau invitați la balul bravilor apărători ai tinerei republici, a cărei glorie s-a răspîndit departe peste Nistru și Balcani.
Mitru tot sorbea cîte o “cinzeacă” direct dintr-o sticlă de coniac, imitînd, în spatele ei, un soi de dansuri africane. Mișcările lui erau caraghioase ca totdeauna și fata se amuza.
— Cum ai spus că o cheamă pe soția ta? îl ispitea printre hohote de rîs.
— Aliona! O lighioană de care încă nu a auzit pămîntul. A izbutit să înhame așa băiat ca mine!… M-a vînat cu arcanul, mi-a pus un ham ornamentat cu clopoței și zurgălăi. Iată soarta complicată, plină de peripeții, a celui mai bun avocat din republică!
— Trebuie să fii grijuliu cu ea. E gravidă și e de datoria ta s-o ocrotești. Să-i asiguri liniștea. Poartă plodul tău, iar caracterul pruncului se formează încă în burta mamei…
— Ești competentă în probleme de obstetrică, hulubițo.
— Să știi că ai ceva electrizant în tine! Nu înțeleg cum s-a făcut că te-am îndrăgit, muieraticule! Și acum, cînd am simțit că sînt în poziție, am decis să nu avortez. Să mă jertfesc, știind că n-am să te am ca soț. Voi naște un făt, zămislit de noi, pe linia întîi, cînd ne aflam în fiece clipă între viață și moarte.
Antoaneta părea visătoare; în glasul ei se simțea o doză de regret. Mitru nu găsi cu ce s-o consoleze, decît să-i spună:
— Toate muierile pe care le-am lăsat gravide m-au tratat anume în felul acesta. Cu excepția unei țărance, care m-a făcut de ocară. Îți închipui, m-a impus prin judecată să donez… spermă… Amintindu-și despre acel proces judiciar “batjocoritor”, Mitru își încreți fruntea.
— Rusoaicele sînt raționale în această privință, își aruncă părul bogat pe spate Antoaneta. Aș dori să fim împreună, dar înțeleg că acest lucru nu depinde numai de mine. Procedează cum socoți de cuviință. Mie mi-i bine că azi sîntem alături și… te vreau… Te chem la duel în așternut, comandante!.
Din stradă, răzbăteau frînturi de comandă și mărșăluiala plutoanelor căzăcești, care-și împliniseră glorios cruciada lor în zona nistreană și acuma se pregăteau să defileze în centrul Tiraspolului.
— Solovei, solovei, ptașecika!
Kanareecika, jalobno paiot!
Raz paiot, dva paiot
Kanareecika, jalobno, paiot… ”
Cîntecul se revărsa prin tot orașul. Mitru abia acum își dădu seama cîtă voluntărime venise din Rusia. Despre bestialitățile lor se strecuraseră informații și în presa locală, care critica jafurile, bețiile exagerate și acțiunile lor huliganice. Unii dintre ei fuseseră expulzați din zonă chiar de către separatiști, în perioada declanșării conflictului.
Toate aceste lucruri Mitru le analiza prin prisma intereselor sale. În timpul conflictului, el și Sokoliuk făcuseră cîteva afaceri ce promiteau un cîștig frumușel. Pacea pentru ei ca și pentru mai mulți oameni nu era chiar atît de dorită… Acum însă era cucerit de Antoaneta, lunetista. Ea era portul spre care zburau toate corăbiile lui și nu pricepea ce vînturi le mișcă, cum poate să le oprească.
În centrul orașului, chiar lîngă copita ridicată a calului lui Suvorov, la tribuna oficială, se rînduiră autoritățile separatiste, generali ai armatei ruse și multe oficialități militare. Tribuna era păzită de ostași înarmați, constituind, în același timp, și garda de pază și cea de onoare.
Mai de o parte, în stînga tribunei oficiale, se îmbulzeau persoane civile, printre care Mitru Inereanu, impozant cu burta lui de mare șef, chelia lucitoare și părul de la tîmple puțin rebel, de parcă îmbrăcase un coif. Antoaneta stătea alături îmbrăcată în uniformă militară a trupelor aeropurtate.
Guvernatorul civil al Transnistriei, cunoscut în cercurile înguste de la Chișinău, Moscova și București ca rezident al serviciilor speciale rusești, semăna oarecum la chip cu Mitru, fapt ce o amuza nespus pe Antoaneta. Doar că avea barbă, mustață și un chip cu amprente de mongol. Era acel venetic din Kamceatka și nu-i trebui prea mult talent ca să “salveze” Transnisria de “invazia română “. Cu asemenea susținere a celei mai de temut armate a timpului, ar fi putut să intimideze și să cucerească întreg sistemul solar, aducîndu-l ca trofeu de război în Piața Roșie a Kremlinului. Acel care avea înfățișarea lui Mefistofel, și situația lui de acum îl impunea să adopte o mină sobră.
După intonarea imnului Transnistriei, marșului funebru în memoria acelora care s-au jertfit pentru idealurile tinerii republici “Mefistofel”, ieși la microfon ca să-și țină discursul său inaugural, învinuind “agresorii români de la Chișinău și București” Grație ajutorului fraților de sînge și de neam, al Rusiei natale, a fost posibil să se obțină victoria la care a aspirat poporul transnistrean. La toate-acestea, au contribuit glorioasele trupe de gardiști, voluntarii cazaci, slăvita și eroica armată a 14-a, oamenii de bună credință din zonă… Chiar și reprezentanți ai moldovenilor din Basarabia… În aplauzele mulțimii, guvernatorul prinse, la pieptul eroilor, înalte decorații ale poporului transnistrean, pentru faptele de vitejie pe cîmpul de luptă.
Aerul era plăcut, curat. Mitru, cu medalia la piept, radia de mîndrie, iar inima părea să-i spargă pieptul de mulțumire. Din copilărie îi plăcea să fie în centrul atenției. Antoaneta îl îmbrățișă și-l sărută în văzul tuturora — al cameramanilor, al colegelor de pluton, al oaspeților din preajma tribunei. Un șir de alte decorații aveau să fie înmînate la recepția de la palatul guvernatorului, după orele prînzului, iar pînă atunci regimentele de gardiști și cazaci începură defilarea prin piața lui Lenin și Suvorov.
Tineri vînjoși, bine îmbrăcați, înarmați, cu priviri de corb, pășeau în pas cadențat în fața oficialităților de la tribună. Echipamentul îi amintea lui Mitru pagini din manualul de istorie și fragmente din filme vechi, pe care le vizionase, fiind elev, despre generalii Suvorov, Ușakov și Kutuzov. Mulțimea adunată în piață arunca la picioarele lor flori, le striga: “Transnistria și cazacii! Transnistria — pămînt rusesc!” O femeie, cu înfățișarea de comisar, citi cu mare emoție telegrama de la Moscova, în care marele stăpîn al Kremlinului felicita poporul moldovenesc și națiunile conlocuitoare cu ocazia terminării războiului, le ura multă sănătate și succese în munca de făurire a independenței lor statale! Și tot în această telegramă îndruma toate forțele să respecte… integritatea teritorială a Moldovei… După ora prînzului, în sala mare prezidențială, unde mesele erau pline cu de toate pentru un ospăț oficial, fură înmînate și alte decorații. Antoaneta se învrednici de un premiu bănesc și de o distincție, ca toate lunetistele.
La îndemnul lui Sokoliuk, Mitru Inereanu ținu o scurtă cuvîntare în fața oficialităților, că tot ce a întreprins pentru susținerea “chinuitului popor transnistrean” este exprimarea simțirilor a miilor de oameni, care gîndesc la fel dincolo de Nistru, în Basarabia și, dacă va fi nevoie, va sta zid și de azi înainte întru apărarea idealurilor populației din zonă, printre care sînt și moldoveni, dar care, indiferent de naționalitate, respectă drepturile elementare ale omului și aspirațiile de veacuri ale transnistrenilor de a avea statul și patria lor!
— Cînd am fost trimise în Transnistria, îi mărturisi Antoaneta, fetelor noastre li s-a spus că, pe pămîntul Moldovei, sînt lezate interesele rușilor, dar că acesta este pămînt strămoșesc rusesc aflu pentru prima oară.
— La noi, la Ineasca, s-au făcut, cu vreo doi ani în urmă, săpături arheologice, descoperindu-se urme ale culturii slave. Cultura ceea a existat în vremurile cînd pe-aici nu era nici urmă de moldovean… Trebuie s-asculți totdeauna ceea ce glăsuiește istoria și mai marii ei, draga mea! făcu Mitru pleoscăind enigmatic. Rusia are un potențial științific de istorici, care au demonstrat demult acest lucru și el nu mai trezește nici un dubiu.
* * *
Din creierii cerului cădea o arșiță teribilă.
Pe străzile orașului nu întîlneai la acea oră țipenie de om, decît numai mașini luxoase. Clădirile particulare ocupau teritorii imense, iar dincolo de gardurile înalte, nimeni nu știa cine locuiește și ce se petrece acolo. Fiecare casă-palat avea cîteva etaje în înălțime și cîteva în pămînt; era împrejmuită cu copaci verzi și havuzuri de diferite dimensiuni, care aruncau apa la vreo zece metri în sus, împrospătînd și umezind aerul; avea și piscine cristaline și păsări decorative. În văzduh se simțea arșița pustiului arab și mirosul ierburilor veșnic verzi. Peste tot, unde era posibil de a fi instalate, funcționau ventilatoare, emanînd arome de parfumuri și prospețime. În odăi domnea o atmosferă de confort fastuos și nu locuia decît o persoană.
Asemenea bogăție Angelica nu-și imaginase că există! În costume bogate, luxoase, se plimba visătoare prin încăperile înzestrare cu televizoare de diferite dimensiuni, video, audio, telefoane, avînd acces la frigiderele cu fructe și legume, băuturi răcoritoare. Putea să se plimbe prin curțile largi, pline de farmec și miracole plăcute, putea să se scalde în apa cristalină, străvezie a piscinelor. Cîte-o slugă-două, femei de origine indiană, ieșeau arareori să-i facă vînt cu evantaiul, propunîndu-i ba o cafea, ba o salată din legume tropicale, ba o casetă video pe care avea ocazia să vizioneze un film american de ultimă producție.
Angela remarcase, în puținul timp de cînd comunica cu lumea arabă, o bogată înțelepciune filozofică, venită, probabil, din civilizația străveche sau din miracolul piramidelor egiptene. Îi plăcea această țară exotică și plină de legende și istorie. Pentru oricare jurnalist, darmite pentru unul începător, ar fi fost o mare fericire să o viziteze, să cunoască pe viu cultura vechiului Orient, vechii Mesopotamii, piramida lui Cheops și încă multe altele, pe care stătea pecetluită pulberea antichităților. Să fi avut posibilitatea, pătrundea în bibliotecile de-acolo, să studieze lumea pe care civilizația noastră foarte puțin o cunoaște, lumea care i s-a părut totdeauna că e bogată din mila și bunătatea lui Allah, însă prea puțin cunoscută de europeni în aspect cultural, științific.
Dar oricît de mult ar fi copleșit-o frumusețile acestor nisipuri, tot mai des își amintea de pădurea de la Ineasca, de izvorul cu apă limpede și rece din rîpa de la Velnița, de păpădiile și cătina imașurilor de pe podiș. Ar fi cules cu plăcere acum păpădii trecute, peste care să sufle ușor și să urmărească cum se desprind mii de parașute zburînd lin, îndelung, ca niște iluzii albastre de șaisprezece ani… Și o mai rodea un dor, pe care nu putea să nu-l recunoască și la care se temea acum cel mai mult să se întoarcă…
Pe la prînz, apărea întotdeauna Muhammad, cu surîsul lui gingaș și plăcut. Prefera să dialogheze cu Angela pre dulcele ei grai românesc:
— Place la mine?
— E fain! Toate-acestea sînt ale tale?
— O parte, răspundea arabul surîzător. Aici vila mea unde eu vine o dată la doi-trei ani.
— M-am plictisit nițel, aici.
— Curînd întoarcem la România.
— Mi-i dor de casă, deși tu îmi placi la nebunie, zise Angela și în adîncul inimii se sfii că n-a fost sinceră.
Lui Muhammad i-au căzut cu tronc la inimă cuvintele fetei și-i anină la gît o salbă cu diamante.
— Ahi bac! Eu iubesc pe tine, zise Muhammad, apoi, înțelegîndu-i melancolia dorului de casă, adăugă: Mie dor de soții, de copii la București.
— Azi plecăm să-mi arăți cămilele? luă Angelica altă vorbă. Să nu-mi pară rău că am fost în Arabia și n-am văzut corăbiile pustiurilor…
— Chiar acuma plecat la mine. Și Muhammad făcu un gest spre una din slugi, care porni Rols Roisul. Peste puțină vreme, erau deja în afara orașului, în largul deșertului arab, presurat pe-alocuri cu smocuri de spini și sonde petroliere. Degrabă însă dispărură și spinii și sondele de petrol și mașina intră într-un defileu arid. Ajunse la o fermă, stăpînită de tuaregi, unde erau cămile grase cu harnașament bogat, colorat pe ele. Tuaregii s-au dovedit a fi ospitalieri. I-au servit cu ceai, cu lipii și miere de albine.
Cînd făceau cale întoarsă, Angelica observă o pronunțată nostalgie în ochii prințului.
— Termină vacanța la mine. Trebuie întors la soții pe care eu nu iubesc. Mie place de tine…
— Lasă… Îți vei revedea haremul și totul va reveni la normal. Nu bate capul.
— Nu bate capul! repetă Muhammad. Îi plăceau mult expresiile inedite, care nu se pretau nici unei logici gramaticale formale.
— Eu cum văzut, iubit la tine, îl imită fata cu o manieră legeră: — Atunci, de ce m-ai oferit altora?
— Patronul dorit. La noi asta nu refuză dacă fata este străin. Dar de acum… eu nu lasă la nimeni pe tine.
— Zău? Ai decis și asta? Ești gelos!? Ha-ha!. . și îl privi încruntată: — Nu va ieși nimic din toată treaba asta, stimabile. Sînt încreștinată, iar tu, musulman.
— La moscheie eu fac pe tine islam.
— Vom trăi și vom vedea, dragul meu prinț! Meritul tău “istoric” este că ai fost primul bărbat în viața mea.
Și fata tăcu îngîndurată. Muhammad își scutură tristețea din priviri și se grăbi să-i alunge mîhnirea.
— Tu nu trebuie fii trist la mine. Spune, spune ce vrei inima, îngerul meu.
— Ce-ar dori, uneori, o inimă de femeie, nu pot face nici faraonii din întreg Egiptul, recunoscu fata cu aceeași nuanță de nostalgie în glas. Dar lasă, Muhammad, tu nu te potrivi dispoziției schimbătoare a femeii. Să știi că ești un prinț bogat și mărinimos și m-ai răsfățat mult în ultimele zile. Poate pentru bărbați, satisfacerea mofturilor noastre nu e decît un gest de noblețe. Pentru noi, însă, au o cu totul altă semnificație.
— Eu curios, să știe, se arătă sincer Muhammad.
— Cum să-ți spun, pentru bărbați, prima dragoste trupească nu este ceva deosebit, nu le rămîne în amintire pe toată viața, ca pentru femei. Cu atît mai mult voi, musulmanii, care aveți mai multe soții. Vă puteți alege și schimba plăcerele la cel mai elementar instinct. Nici un bărbat nu istorisește amicilor săi cu nostalgie despre prima iubire trupească. El nu pierde nimic, el fură… E un bîzoi, care se ușurează în plăceri… Femeia! Pe lîngă plăceri, mai suportă și consecințele!
— Mîine noi zboară la București.
— De-acolo mă vei ajuta să iau calea aerului la mama și la tata, spre Moldova, Chișinău? Nu știu ce se face acasă de trei luni de zile, bade Muhammad…
— Face totul “bade” Muhammad, o imită arabul, rîzînd cu poftă. Tu, mîine de la București, zburat la Chișinău, la mama și la tata. Place cum tu vorbești limba arabă la început.
— Nu este meritul meu, ci al unui bărbat de la noi din sat. El cunoaște limba arabă, pe care eu o consider foarte plăcută, melodioasă și frumoasă.
— Cine la tine acest bărbat? îi sticliră, deodată, ochii lui Muhammad.
— Fii pe pace, rîse amuzată fata. Este un om cuminte și necăjit. Un filozof cu ghinion…
Muhammad păru să se mai liniștească și adăugă scurt și hotărît:
— Mîine, noi plecat.
— Ești cel mai nobil prinț din toată Arabia, îl dezmierdă Angela. Dar amintindu-și ceva, protestă dulce: Să plecăm la București sîmbătă dimineață. Poimîine vreau să fiu la Ineasca…
— Mașina cine duce la tine? se interesă Muhammad. În curte, care părea mai degrabă un dendrariu, avea un “Volvo”, ce putea s-o deplaseze în orice punct din țara lui.
— Băieții dumitale s-o ducă la Chișinău, iar de-acolo toate problemele le rezolv eu.
— Tot așa mașină dus la tine, la Chișinău, cu o lună în urmă.
— Ești fantastic, Muhammad! Aveți voi, arabii, o vînă miraculoasă în felul vostru de a fi.
Arabul zîmbi fericit, dar întrebă totuși:
— Care, dragă la mine, eu fac totul!
— Sînteți darnici datorită milostivirii lui Allah, care va înzestrat cu subsol plin cu petrol, v-a făcut pe seama sărăciei altora putrezi de bogați… Însă voi nu vreți să știți ce este sufletul femeii, care are doar cîteva celule pentru a se simți fericită.
— Tu la mine nu ești fericit? o întrerupse arabul parcă speriat.
— Eu la tine sînt gravidă, Muhammad, îl imită Angelica. Iar această chestiune înseamnă pentru o femeie alde mine…
— Catastrof? se grăbi să ghicească arabul.
— Un accident, surîse fata. Dar cred în înțelepciunea ta și sînt sigură că voi soluționa problema la modul cel mai civilizat. Dulcele meu Muhammad, îți mulțumesc pentru bunătate, te socot un bărbat extraordinar. Cînd o fi să-mi fie greu, n-o să mă lași de izbeliște.
— Vină la mine! Eu întrețin să fie bine copilul nostru!
— Părinții și fratele au să mă omoare, dacă vor afla că nasc pruncul din flori.
— Nu din flori! Copilul, din Muhammad. Eu recunosc, copil a meu.
— Și dacă voi dori să mă căsătoresc cu alt bărbat?
— Dar copilul a meu!
— Deștept mai ești, dulcele meu rege al pustiurilor! Oricum, lucrurile se vor limpezi mai tîrziu, zise fata. Trebuie să plec, trebuie să-mi revăd patria. Și mai am nevoie de o pauză, de nițică singurătate. Să-mi pun în ordine gîndurile și sentimentele…
— În numele lui Allah, zise el făcînd temenele în ochii ei zglobii și bogați în strălucirea tinereții. Eu iubesc la tine!
— Să te păzească cel care te ocrotește! făcu fata. Apoi, amintindu-și iar de satul natal, de bărbatul rămas acolo, adăugă: Iar pentru partea mea de păcat, pentru care trebuie să răspund, o să mă pedepsească Dumnezeu. Nu port nici o vină că omenirea s-a împărțit și pe motivul de religie.
— Besimillio rahmon iraihim! șopti Muhammad și făcu ritualul pe care îl fac musulmanii din lumea întreagă, în timpul temenelelor și al orelor de rugăciune.
* * *
O lună încheiată, de cînd se întoarse Arion din spital, satul trăia cu problemele sale mărunte. Noutățile erau puțin îmbucurătoare. Serafima făcuse reparație în casa bătrînilor de la Rădeni și acum venea mai rar pe la Ineasca. Mama Veta, fusese internată mai întîi la spitalul din Telenești, apoi la cel oncologic de la Chișinău, cu diagnoză de cancer la rect, în ultimul stadiu. Tata Simion chiar și cînd nu era băut, amintindu-și de trecut și de odrasle, de soția bolnavă, izbucnea în plîns ca un copil.
Abatorul demult era închis. Trenurile, cu tot cu vagoane, plecaseră din haltă. Arion, ca și altă lume din sat, se pomeni șomer. Dar nu se dădu bețiilor, cum făcuseră mulți din cei rămași fără lucru și absolut descumpăniți. Asculta oamenii, care veneau la el să-și mai spună păsul să-și înece amarul într-un pahar cu vin de-al lui Simion Inereanu. Tata se bucura că oamenii se apropie de Arion, deși se îngrijora, văzîndu-și feciorul tot mai mohorît. Despre ceea ce se vorbea în timpul studenției lui în șoaptă, acuma puteai spune cu glas tare, puteai critica și condamna pe oricine. Doar că nimeni nu auzea și nu te lua în seamă…
Lumea începea să fie preocupată mai mult de ziua de mîine — ce-o să mănînce, cu ce-o să-și îmbrace copiii. Politica nu interesa aproape pe nimeni. Oamenii mai degrabă se interesau de pămîntul, care rămăsese unicul aliat de nădejde al țăranului. Puterile se succedau. Și numai glia îl răsplătea după muncă și după voia lui Dumnezeu. Încolo toți îl vindeau și îl storceau, îl mituiau și îl pîngăreau.
Arion continua să scrie, să bombardeze redacțiile cu articole, ce erau publicate foarte repede. Avea însă impresia că nimeni nu le mai citește, nimeni nu le mai analizează. Părea că toată lumea îi pune una și aceeași întrebare: “Cu ce mă aleg eu din polemicile tale?”
La Chișinău, Președenția făcu bloc cu Guvernul și împreună începură să ignoreze tot mai des părerea democraților. Se făcea declarație după declarație, iar capul tronului apărea în fiece seară pe ecranele televizorului, îndemnînd, cu vocea sa înfundată, lumea la calm:
— Răbdare, oameni buni, răbdare! Să ne întoarcem cu fața spre țăran!
— Parcă-i un zimbru! îl apreciau unii pe voievodul cu fața severă și mișcări încetinite.
— Care zimbru, bre, seamănă mai mult cu un bursuc, își mai vărsau năduful oamenii de la sate.
— Parcă mai poate să hotărască ceva? Pînă se ridică din scaun, îl apucă asfințitul soarelui.
— Cum îi zic cei de la Moscova, așa face. Ce să ceri de la un împărat, care a fost din fașă legat cu K.G.B.-ul. Cîndva, răspundea pentru ideologie, iar ideologia totdeauna a fost în cîrdășie cu securitatea sovietică, cea mai aprigă din întreaga lume, după cea evreiască “Mossad” e anume ea, cea rusească. Desigur, și după cea americană. Poate și după cea franceză și engleză!
Aici, tata Simion se uita dacă Arion nu se încrețește — tare mai dorea să-l creadă oamenii din sat descurcăreț în politică.
— Da’ pămîntul au să-l întoarcă înapoi celor care l-au dat în colhoz?
— În care colhoz, bre, că amu-i asociație.
— Mare brînză — colhoz, asociație. Că nu tot președintele a rămas cel mai mare boier. Și-n contabilitate nu-s tot aceleași muieri?
Andrei Scripcaru avea ce avea cu femeile de la contabilitate. După ce se făcuse asociație, fusese lichidată funcția de inginer pentru securitatea muncii. Oamenii se împărțiseră pe brigăzi, trecînd la forma de antrepriză, arendă și nu mai aveau nevoie, cum îi zise una din contabile, de “ajutor-de-băgător de seamă”.
— Au să-mpartă la toți — și la cei care au dat pămînt, căruță și boi, și la cei care-au venit în colhoz cu cîrpeli în fund și s-au făcut nacealnici.
— Stai, bre, ai să vezi ce-o să mai fie și cu privatizarea asta. Au să pună mîna pe averea statului niște afaceriști, negodeai. Iaca mi-au zis să mă duc să iau bonurile. Și ce să fac cu ele — să le pun în lapte în loc de tocmagi?
— Înainte te puteai duce încaltea la Moscova să te plîngi, dacă la Chișinău nu-ți făceau dreptate, nu se lăsa Andrei Scripcaru de necazul lui. Acuma mă duc la împărat, da’ el mă trimite la Frontul Popular, mă duc la Front — aceea mă trimit înapoi la voievod. Un’să-ți mai cauți dreptatea? Știu că n-am să plec la Moscova, că doar sîntem republică independentă.
— Ba pleacă, măi Andrei, că Împăratul nostru cum se duce, îi mai turnă gaz în foc tata Simion.
Arion se trezi că oamenii din sat sînt acum preocupați de cu totul alte probleme, ce nu țineau de competența lui. Avu impresia că ceva îi scăpase, cît timp dezvăluise tertipurile securității și ale nomenclaturii comuniste.
Iar lumea, oamenii simpli începeau să gîndească. Gîndeau țăranii, gîndeau intelectualii și, dintr-o dată, Arion simți că-i fuge pămîntul de sub picioare. Cei de la Frontul Popular monopolizaseră, prin declarații, cuceririle democratice din republică și-și arogau meritul de a fi fost ei anume eliberatorii neamului din timpurile sovietice, iar cei care au pornit mișcarea de eliberare, care au făcut ani de ocnă numai pentru că au spus cîndva un cuvînt în apărarea drepturilor băștinașilor, au fost dați uitării, trecuți peste noapte “la tărtaj”, vorba lui moș Alexandru. Acum nu-și mai amintea nimeni de ei, decît cu anumite ocazii, fiind folosiți ca lozinci. “Nu m-am sacrificat pentru ca cineva să speculeze sau să meargă pe baricade cu numele meu pe buze, gîndi Arion. Să fie totul pentru binele oamenilor care vor veni după mine… ”
Arion credea că e pregătit pentru orice schimbare, dar acuma, după ce s-a întors din războiul de la Nistru, se afla în derută. Se frămînta să găsească calea spre adevăr. Adevărul despre război. Despre ce a căutat el acolo. Adevărul despre esența neamului, în sfîrșit despre el, Arion Inereanu. Ce vrea, ce așteaptă, încotro merge, care-i rostul lui, acum, pe acest pămînt? Soția l-a părăsit, copiii i-au ajuns străini. O fată drăguță i-a tot căutat un an și-o vară dragostea, și el a tot amînat-o, a tot îndepărtat-o. Acum e jumătate de an de cînd nu are nici o știre despre ea. Unde-i? Unde-i Angelica cea veselă și zglobie, ca o primăvară?… Era într-o depresie inexplicabilă.
Satul nu se mai arăta nemulțumit de acel armistițiu încheiat între “zimbru” de la Chișinău și “ursul” din Kremlin, nu mai avea remușcări, nu se mai simțea înjosit că cel ce fusese celebrat cu colaci și prosoape, ciocnise cupa de șampanie cu dușmanii care i-au înjosit neamul. Cînd să fi uitat toate-acestea?
Se mai răspîndise vestea că Mitru, fratele său, a luptat de cealaltă parte, la Tiraspol, și că a fost chiar decorat.
— Dacă vine acasă, am să-l jupoi de piele! spuse tata Simion, încrîncenat, punînd ulciorul pe pietroi, cînd lumea plecă.
— Dac-a veni, zise Arion.
Cum să nu vină… Mai ales că mamă-sa e pe pat de moarte. Dar mă gîndesc eu, cu mintea mea, că îi cam tremură fundul pantalonilor, se teme de Frontul Popular sau chiar de mine. Nu-mi închipui să nu-i fi rămas o fărîmă de rușine la obraz… Pe conștiința lui sînt cele două morminte din cimitir: al lui Purice și al lui Nichifor! Va trebui să dea seama despre astă fărădelege în fața lui Dumnezeu… Acolo niciodată nu te întreabă, nu-ți cere socoteală, ci te judecă… Are să se întoarcă Mitru, are să se întoarcă… N-a fost niciodată vreun caz ca el să nu se întoarcă acasă, pe capul nostru.
Și Aliona făcuse cîteva ravagii pe la gospodăria lui Simion Inereanu, cerîndu-le insistent soțul, dar, pînă la urmă, se întoarse fără nici un rezultat la părinții ei, ca să le tragă și lor “un frecuș, fiindcă i-au îngăduit să se mărite atît de tînără cu un debil…
Venise toamna și Ineasca, ca de obicei, nu-și vedea capul de lucru. Despre conflict satul aproape că uitase. Toți aveau grija roadei de pe deal. Familia lui Nichifor primi, în sfîrșit, un apartament spațios, într-un bloc aproape gol din dealul Lipăgăului, în care locuise veterinarul-șef al abatorului. Doar că lipseau electricitatea, căldura și apa. Și pereții erau cam jerpeliți. În schimb, cei patru copii aveau școala chiar în coastă. Edificiul copiilor ruși, plecați împreună cu părinții lor în Rusia, din această toamnă devenise școală românească.
Întrucît școala era la jumătate de drum dintre Ineasca și Rădeni, Serafima se înăimi dereticătoare, iar Arion fu angajat în calitate de profesor de istorie și geografie. În fiecare dimineață, făcea același drum, numai că de data asta nu ca hamal. Se întîlnea cu sora și mai puneau lucrurile la cale. Conducerea raională de la Telenești, curînd, îi propuse și un apartament în dealul Lipăgăului, dar el preferă să rămînă cu părinții sub același acoperiș.
— Tu vei fi moștenitor, în casa părintească, îi hotăra Serafima. Mitru, chiar dacă se întoarce, are unde. Și-apoi la ce-ți trebuie pereții goi, fără lumină și căldură, cînd în ușă bate iarna…
O dată pe săptămînă, sîmbătă spre duminică, lăsîndu-l pe tata Simion acasă lăcrimînd, Serafima și Arion, pe rînd, sau împreună, se duceau la mama la spital. O găseau din ce în ce mai slăbuță. Vorbiră cu medicii. Li s-a spus că s-au adresat prea tîrziu.
— Dacă se va păzi pe viitor, le spuse un doctor smead, cu față de țigan și tricolorul în piept, poate să o mai ducă vreo doi-trei ani.
— Intervenția chirurgicală e obligatorie?
— Operația trebuie făcută, spuse medicul. Dar întrebați-o pe mama. Dacă ea nu acceptă… noi nu insistăm. În schimb urmările pot fi fatale foarte curînd. Arion o întrebă dacă nu vrea să renunțe la operație, poate o să-i treacă și așa.
— Nu, dragul mamei. Pe mică pe ceas mă umplu ca un sac… Nu mai pot. Merg la toate…
Mama Veta a fost operată într-o zi de noiembrie. Þîrțîra o ploaie măruntă, ciobănească. Cînd Serafima și Arion sosiră de la Ineasca, au găsit-o într-un salon, dormind buștean sub acțiunea narcozei. Chirurgul, un găgăuz atent, cu o față inteligentă, le-a spus că a desfăcut cavitatea abdominală, a lichidat metastaza, pe cît a fost posibil și a cusut-o la loc.
— Are un ficat ca un burete, contaminat de ciroză, zise medicul amărît. Boala e prea avansată. Nu se mai poate face nimic. Va trăi cît va da Dumnezeu. Ar fi bine ca o rudă să stea la căpătîiul ei. Surorile medicale sînt prea ocupate.
Toată povara avea s-o ducă Serafima. Rămase să îngrijească de mama în salon, făcîndu-și, precum era obișnuit pentru rudele bolnavilor, un locușor alături de patul suferinzilor. Arion avu doar grijă să-i trimită un halat alb și fructe, legume proaspete.
O lună încheiată Serafima stătu de strajă la căpătîiul mamei. Apoi au adus-o acasă. Mama parcă se mai înfiripase puțin și acum era în grija lui Arion și a lui tata Simion. Dar tata, de cum își dădu seama că-și pierde nevasta, începu să bea și mai crîncen. Se îmbăta și plîngea pe poloboc sau deasupra ulciorului, depănîndu-și firul vieții grele și amare. Dacă mai înainte citea, urmărea televizorul, asculta radioul, se interesa de toate evenimentele de la noi și din lume, acuma nu mai vroia să știe nimica, găsindu-și unica consolare în băutură.
Toamna trecută avuse grijă să strîngă toți strugurii, să facă vin mult, de cîteva soiuri și acum tot cobora și urca în gîrlici. Din cauza arsurilor, ce-i uscau trupul, mama Veta începu să ceară și ea cîte un pahar-două, ca să-i amorțească durerea.
— Moare satul, soro, îi spuse, într-o zi, Arion Serafimei.
— Ce putem face, frate! zise ea. Tu de ce te-ai lipsit definitiv de viața personală?
— Pentru că nu-i mai văd rostul, răspunse el oftînd.
Zile întregi se izola în lecturi. Toate cărțile din biblioteca satului le citise și acum pleca la Telenești, vindea cîteva kilograme de fasole, ca să-și procure cărți noi.
După introducerea valutei naționale, inflația parcă se mai potoli, dar cărțile deveneau tot mai scumpe. Îl bucura că difuzorul funcționa și avea posibilitatea zilnic să afle noutățile. Cu toate acestea, intuia că ceva îi scapă, că ceva se prăbușește. Simțea că, încetul cu încetul, se creează un vid în jurul lui. Un vid cu oameni, cu rude, cu părinți. Cu ce să-l mai umple?
* * *
Moldova se scindase în trei țărișoare. Parlamentul de la Chișinău semăna cu o corabie naufragiată. Manevrele politice se țineau lanț. Din legislativul democratic, rămăsese doar scheletul. Se scindase cu desăvîrșire în aripa promoscovită, care începu să prevaleze la unele votări, și aripa democratică, ce nu mai avea putere decisivă. Deși majoritatea deputaților în alegeri își obținuseră mandatele datorită susținerii hotărîte a Frontului Popular. Ce-i drept, deputații avură curajul să voteze autodizolvarea înainte de termen și, deodată, toată lumea se pomeni din nou în plină campanie electorală.
Oamenii de la țară, care doar cu vreo doi ani în urmă se mîndreau, afirmînd că sînt susținătorii Frontului Popular, acuma vorbeau tot mai des cu necaz:
— Trădătorii! Au vrut unire cu România! Au vrut limbă, alfabet, grafie latină, tricolor, dar ne-au adus la sapă de lemn. Mai bine era cu tovarășii de ieri, decît cu domnii de azi. De s-ar întoarce odată comuniștii la putere, cînd era pîine destulă la magazin și nu exista asemenea scumpete peste tot.
Mașina lui Sokoliuk venea mereu în sat și ne vindea ieftin nutreț combinat, creșteam cîte un purcel și tot înainte era… Dar Frontul Popular ne-a făcut sărăcie și război ne-a adus, banii de la cărticica de economii — ni i-a păpat!
O putere invizibilă — putere, nu șagă! — lucra printre lume. Iar pentru ea lucra și timpul. Arion simțea cu toate fibrele conștiinței acest lucru, dar, absorbit de școală, nu apucase să depisteze fenomenul pînă în adînc.
Organele puterii de stat și administrative, practic, nu puteau face nimic cu Transnistria și Găgăuzia, nici chiar să intre în aceste zone, iar participanții la acele evenimente grele deveniseră, în foarte scurt timp, aproape de ocară. Dacă te adresai autorităților pentru vreo înlesnire din cele declarate de lege, demnitarii te priveau pieziș și surîdeau:” Eu te-am trimis acolo? Cere înlesniri de la cei care te-au trimis… ”
Arion își adună toate cunoștințele în ale construcției și, profitînd de ocazie că apartamentul familiei lui Nichifor era plasat la ultimul etaj, îi ajută, soției lui și celor patru copii, să înjghebe o sobă, căci afară se lăsau de-acum gerurile și era insuportabil să trăiești într-un bloc de beton, neîncălzit și fără lumină. Soția lui Nichifor se adresase la raion să-i conecteze măcar la rețeaua electrică, dar demnitarii de-acolo îi refuzară, motivînd că n-au fire, n-au specialiști și planul lor de lucru nu prevede așa ceva.
Aliona, care își ducea ultimele săptămîni de sarcină, dacă nu-i uitase, apoi îi ignora complet. Trecînd pe lîngă poarta lor, nici nu găsea de cuviință măcar să intre, deși nimeni nu cunoștea soarta lui Mitru. Între oameni, ca și între cele trei stătulețe, se ridicau hotare de înstrăinare, vămi de interese și declarații verbale sau tacite. Se creau niște distanțe, pe care nimeni nu era în stare să le străbată.
Mama Veta începuse să se poarte prin ogradă, chiar lucra te miri ce, iar arsurile, care-i măcinau corpul, o făceau să ia tot mai des cîte un pahar, acum, aproape de rînd, cu tata Simion.
— Numai băutura mă mai ține pe picioare, zicea ea. Mi-i rușine să recunosc, dar, fără un pahar de vin, viața nu mai are nici un haz.
— Doctorii i-au îngăduit, îi lua apărarea tata Simion. Las’ să bea cîte un păhărel, pentru poftă de mîncare și dispoziție.
Într-o zi, mama Veta căzu la pat și nu se mai ridică. Zăcea. Serafima lăsă gospodăria de la Rădeni și se mută cu totul la Ineasca. Medicii au refuzat s-o interneze din nou la spital — nu avea nici un rost.
Tata Simion nu mai era atît de vorbăreț. Devenise închis și ursuz. De la o vreme nici băutura nu-i ticnea, se făcu mai măsurat la pahar.
— Simt c-a venit bătrînețea, dragul tatei, îi mărturisi într-o zi. De moarte nu mă tem, căci am reușit cîte ceva în viață… Cea mai mare amărăciune a destinului meu însă este frate-tău, Mitru…
— Nu-ți măcina sufletul, tată! Pe toți ne-ai crescut la fel, dar am apucat-o pe drumuri diferite.
— Oare de ce nu mai vine acasă, blestematul? Degrabă trebuie să-i nască și nevasta. Multă lume de la noi l-a întîlnit la Tiraspol, în hang cu Sokoliuk… Și pe rusoi l-a părăsit familia, ca și pe tine, iar pe el… nici vînt rece nu-l ajunge. Iar dealul Lipăgăului l-a lăsat de izbeliște… Oamenii fură de rup… Au scos de la apartamentele celea și uși, și ferestre, și podele… Dacă ar putea, ar strămuta din loc și pereții… Ia lume, ia vreme!
— Așa-i conducerea, prinse a ocărî și Serafima. Nu auzi la radio?
Toată ziua o țin tot într-o ceartă acolo, în Parlament. Și nu hotărăsc nimic. De ce nu pun capăt destrăbălării? Am tras mare nădejde la Frontul Popular, dar liderii lui, pînă la urmă, și-au ticsit buzunarele și s-au astîmpărat. Dacă pe vremea comuniștilor se mai temeau de lege, acuma poate să vină noaptea să te gîtuie în casă și nimeni nu răspunde de nimic. Spune, mata, îl vezi vreodată pe polițistul nostru de sector să iasă seara să patruleze prin sat? Stă cîteva ore în cabinetul lui, de la marginea satului, și el atîta le spune: “Băteți-vă, spargeți-vă capetele, numai nu vă omorîți, c-apoi va trebui să dau darea de seamă la comisariatul raional… ” Pînă nu se schimbă puterea la Chișinău, ordine n-are să fie. Ori să revină comuniștii.
— Așa pare să fie, fata tatei, dar noi, bătrînii, nu mai avem nici o putere. E de obligațiunea voastră… Iaca, de vreo cîteva luni, n-avem primar în sat. Cum s-o dus în România cu bișnița, nu s-a mai întors. Și-a scos de vînzare casa… Oamenii totdeauna au fugit unde le-a fost mai bine. Numai copiii mei, ca proștii! I s-a propus lui Arion cîrma primăriei, dar a refuzat!
— Așa-i, frate? De ce nu te-ai învoit?
— Tata nu are dreptate. M-aș fi învoit, însă nu toți sătenii m-au acceptat. Mi-au amintit de anii de detenție. Mi s-a propus să fiu învățător la școală. Acuma mi se propune postul de director.
— Ai să ai o mie și una de probleme… Mai ales acum, în pragul iernii. Trebuie să faci rost de cărbune pentru cazangerie… Ca să încălzești hardughia ceea. Că n-o să înghețe copiii în clase. Mai bine te uneai să fii primar, zise tata.
— Există niște rezerve din anii trecuți, dar se fură. Care cu roabele, care cu mașinile, cu remorcile, chiar și cu sacii… Profită de ocazie că actualul director se pensionează și nu prea-l îngrijorează ziua de mîine…
— Nu-ți trebuiască directoria, dragul tatei. Știu ce-nseamnă o asemenea gospodărie cum e școala. Și mai înainte, directorul de școală avea destule belele pe cap. Iar acuma, cînd vremurile sînt grele, n-ar fi cazul să-ți iei asemenea povară… Mai bine rămîi învățător. Istoria și geografia le place elevilor — ți-ai făcut orele și ești liber. Și copiii te respectă. Dar director — Dumnezeu să te păzească!
— Oare chiar să mor și să nu-l văd pe farmazonul cela de Mitru? scîncea mama Veta lăcrimînd. Nu i-i milă de mine? Doar i-s mamă?
— Are să vină, o liniștea Serafima.
— Are să vină, încuviința și Arion, mîngîindu-i fața trasă. Chișinăul a declarat amnistierea celora care au participat la conflictul transnistrean, ca mîine îl vezi în prag.
— Mi-i dor de el, așa netrebnic cum este. E doar trup din trupul meu…
În chinuri groaznice, mama a decedat într-o noapte de decembrie, cu o zi înainte de a atinge vîrsta de 73 de ani. În zori, cînd la casa lui Simion Inereanu atîrna un prosop și un bariz negru și la biserica satului, care era deja deschisă, se aduseră heruvimii, la Ineasca sosi Mitru. La volanul unui autoturism străin, nou-nouț, în ochii lui se citea un fel de vinovăție. Era tăcut. A stat mult aplecat deasupra sicriului, ca o stană de piatră. Într-un tîrziu, o chemă pe Serafima în casa mare, scoase din buzunarul vestonului cîteva sute de dolari și-i dădu, zicînd:
— Cumpără tot ce trebuie pentru înmormîntare. Mama a meritat să fie îngropată bogat.
Arion urmărea sătenii adunați în ogradă, îmbrăcați în haine vechi, ponosite, care primeau pomenile, împărțite de către Serafima după o listă.
La praznic a fost multă lume. Sătenii au ospătat, au băut, apoi, fiecare în parte, a scos nestingherit cîte un pachețel de celofan din buzunare, luîndu-și și niște rezerve.
* * *
A doua zi, după înmormîntare, Aliona a născut doi gemeni: un băiețel și o fetiță.
— Avem și un moștenitor, se mîndrea tata Simion, cu barba albă tremurîndă. Poate măcar pruncii tăi, măi Mitru, vor aduce schimbări în viața noastră împovărată…
— Să dea Dumnezeu, tată, făcu Mitru încărcat de regrete că nu și-a văzut mama înainte de moarte.
— O să revii acasă? îl întrebă tata. Doar ai apartament la Telenești?
— Mai rămîn o vreme la Tiraspol. Am fondat acolo, împreună cu Sokoliuk, o întreprindere de îmbuteliat ulei. Afacerile ne merg, deocamdată, binișor. Mitru scoase din buzunar un șomoiag de bani și-i dădu, adăugănd: Să nu spui nimănui, că de află scorpia mea de nevastă…
Lui tata Simion banii îi picară tocmai la țanc — de la asistența socială, de jumătate de an nu primea pensia, n-avea pe ce să cumpere o pîine. Vara și toamna mai este cum este — un fruct, o legumă, dar cînd ai intrat în iarnă!?. Îmbătrînise, și se temea acum de o foamete, ca în anii secetei.
— Bogdaproste, feciorașule! Iaca bucurie ne-ai adus… Credeam că ne-ai uitat cu totul…
— Lasă, papașa! Sînt și eu om, parcă își reveni din dormitarea sa tristă Mitru. O să am grijă de mata. Acuma e sărăcie peste tot. Și în Rusia, și în Transnistria, și în Moldova… Sînt omul care nu se pierde în aceste împrejurări. Mă orientez. Nu pretind ca alții că aș fi un om neordinar, deosebit, ci îmi caut de treabă…
— Lipăgăul e în delăsare totală. Pricepînd încotro bate Mitru, tata trecu la altă vorbă. Lui Arion i s-a propus postul de director al școlii! Clădirea cere reparații. L-am sfătuit să refuze…
— În nici un caz, Arioane. Era pentru prima dată cînd Mitru i se adresă fratelui pe nume. O să asigurăm școala natală cu cărbuni… Dac-a fi totul bine, o vom repara. Dacă nu lucrează cazangeria, trimitem oameni s-o repare…
Arion nu spuse nici da, nici ba.
— Te-am întrebat: vei veni cu traiul acasă? interveni tata Simion.
— Nu m-am decis. S-a vedea…
În preajma Anului Nou, prin hotărîrea secției raionale de învățămînt, Arion, totuși, a fost confirmat director al școlii din Ineasca. Mitru, lîngă cazangeria pustie aduse două camioane cu remorci pline cu cărbune de la Kuciurgan. Mai veni și o brigadă de muncitori și reparară sistemul de încălzire. Vremea se mai păstra însorită, fără ninsori, cu un vînt călduț ca de primăvară. Pe contul școlii fusese transferată o sumă frumușică pentru cheltuieli “mărunte”, precum se exprimase Mitru. Conducerea raională era măgulită de gestul businessmenilor de tip nou. Vorbea mereu pe la întruniri, aducîndu-i ca exemplu pentru actele de binefacere pe fundalul mizeriei care-i înconjura, iar pe Arion Inereanu, ca pe un gospodar cu inițiativă.
Situația social-politică din Moldova începu a se schimba în detrimentul Frontului Popular, al cărui simpatizant rămînea noul director ales. Președintele colhozului de la Ineasca, om cu studii puțintele, dar gospodăros, se împrieteni cu Mitru și Sokoliuk, îndepărtîndu-se vădit de linia Frontului pe care o susținuse, o propagase în ultimii ani și pe al cărei val venise în capul gospodăriei.
— Azi, frontiștii au rămas numai cu vorba! zicea dînsul. Asemenea sărăcie lucie nu am cunoscut nici pe vremea foametei din ’46-’47. Adresîndu-se parcă celor cărora și-au dat voturile o da pe sîcîielele: Ați vrut tricolor? Limbă de stat? Grafie latină? “Deșteaptă-te, române!” ați vrut? Poftim, trăiți în mizerie… Comuniștii, alde Sokoliuk, care-au avut de toate, au și acuma. Au cap pe umeri! Cui i-a trebuit războiul de la Nistru? Ce a rezolvat el?. .
— Ai dreptate, ai dreptate, Pavel Fedoseevici, prinseră a-l susține oamenii din sat. Þineți minte cît de ieftine erau înainte pîinea, cîrnațul?. .
— Atîta distrugere numai în cîțiva ani, ca să reducă la zero tot ce au construit oamenii zeci de ani de zile! Numai niște barbari au putut-o face, zicea Mitru. Am ajuns la vremea cînd oamenii încep a gîndi ca și mine, susținînd Tiraspolul. Oamenii de-acolo judecă treaz, se gîndesc mai întîi la stomac, apoi la cîntece.
Iar în rîndurile mișcării naționale, pornise, în ultima vreme, o ceartă aprigă la nivel național. Renumita rînză românească! Se învinuiau unul pe altul, care și cît a izbutit să acapareze în scurta perioadă de aflare la putere. Cearta trecu în defăimare pe paginile unor organe de presă mai întîi de la Moscova, apoi și ale acelora de opoziție stîngistă de la Chișinău, ba chiar și ale celor de la București. Toate cu preponderență sînt susținute de serviciile secrete și speciale ale Kremlinului.
După cedarea Transnistriei și Tighinei, o dată cu demararea privatizării, prin structuri economice mafiotice, unele întreprinderi prestigioase se strecurau tot mai mult în mîinile “fratelui mai mare”. Nu fără concursul guvernanților corupți de la Chișinău, care prinseseră gustul ciubucului, se semnau documente ce traficau importante valori patrimoniale în zona de interes economic al Rusiei. Neocolonialismul lua amploare în Basarabia. Ca să-i înlăture pe băștinași de la procesul de privatizare legală, guvernul a devalorizat la minimum valuta existentă pînă la introducerea celei naționale, sărăcind complet masele largi, cărora nu li se eliberau cotele de pămînt și, practic, nimeni nu putea să devină proprietar al vreunui patrimoniu însemnat. La bursa privatizării se încuibăriseră toți mafioții, în spatele cărora stăteau bancherii, comuniștii de ieri, și, încetul cu încetul, smîntîneau ulcelele patrimoniului național.
Din toate acestea, cineva se înavuțea solid și de o parte și de alta; oamenii simpli însă erau acei care sufereau cel mai mult. Petrolul, lemnul, cărbunele, gazele naturale și alte materii prime, Rusia continua să le livreze la prețuri mondiale Moldovei, chiar și după obținerea independenței de către aceasta.
Cu România se colabora extrem de puțin, deși, economic, era cu mult mai convenabil. Guvernul român propuse să se construiască în Moldova circa o sută de kilometri de cale ferată, standard european, ca să nu se mai schimbe roțile de tren la frontiera de la Prut. Conducerea de la Chișinău nu acceptă propunerea sub nici o condiție. România veni cu ideea de a produce în comun energie electrică la Centrala Atomică de la Năvodari. Și acest proiect fu ignorat… Iranul, Kuweitul, în schimbul produselor alimentare, erau gata să livreze, la un preț favorabil, peste un milion de tone de țiței rafinăriilor din România, direct pentru Moldova… Guvernanții de la Chișinău căzură parcă de-acord, s-a convenit chiar asupra negocierilor, dar delegația Kuweitului a fost aruncată noaptea în plină componență, de la etajul 15 al hotelului “Național”, ca businessmenii arabi să aibă o soartă tragică, ca și proiectul…
Fostele capete de vîrf ale Moldovei, încetul cu încetul, reveneau cu ajutorul unor noi manevre politice în vîrful piramidei puterii și, de cum se tolăneau bine în fotolii, apucau drumul, delegații după delegații, spre inima Rusiei, încheind noi contracte economice. Relațiile se păstrau cele vechi, se schimbau doar comisioanele. Sus, totul revenea la starea de altă dată, atîta doar că rușii fuseseră înlocuiți cu moldoveni.
În schimb își făcură loc în structurile economice privatizate, în comerț, în piața locativă, în sfera de servicii și asigurări cu energie, comersanții evrei, ruși și cîțiva reprezentanți autohtoni din nomenclatura comunistă, ce acționa din umbră cu banii partidului. Serviciile secrete moscovite făceau totul pentru a realiza ceea ce urziseră încă pînă la începutul mișcării de eliberare națională. Cu mîinile burgheziei compradore, să recucerească zona de interes și de desfacere a mărfurilor. În același timp, stocurile de mărfuri ale Rusiei nu se cotau în Occident, ca și cele moldovenești, de altfel. Vorba românului: “Rău cu rău, dar mai rău fără de rău”, se potrivea acum ca niciodată de bine.
O și mai mare tîlhărie constitui așa-numita “reformă bănească”. Introducerea valutei naționale. Banca Națională nu garanta nimănui nici o recompensă, nici azi, nici mîine, niciodată! Tot ce însemna mai ieri speculă, azi se cheamă bișniță. Fiecare începu să cumpere și să vîndă unul altuia, dintr-un sat în altul, de pe o stradă pe alta. Vama de la Leușeni și Ungheni avea cozi enorme cu bișnițari, care treceau Prutul, vînzînd totul ce se poate vinde pe piața de-acolo. Începu să crească vertiginos șomajul. Oamenii, din cauză că multe întreprinderi dădeau faliment, rămîneau în stradă fără nici o protecție socială.
Apoi, de la o vreme, lumea nu mai avu bani. În penuria financiară, vindea tot ce avea… Lumea deveniseră pasivă și inertă la toate chemările de natură politică și socială. Ademenitoare erau propunerile de a te pricopsi cu un loc de lucru, de a primi lunar un salariu cît de cît. Prostituția deveni o industrie a proxeneților, intens propagată în ziarele republicane. Și așa sute, mii de fete tinere și frumoase acceptau îndeletnicirea cu cea mai veche profesie, plecînd în Turcia, Cipru, Grecia, Italia, Germania, în căutarea unui ban și a unei bucăți de pîine mai ușoară. Cunoscutele precepte morale, proverbiala cumsecădenie a acestui neam se retraseră, insular, în familii izolate. Statisticile slabe tot mai des pomeneau de virusul SIDA, de creșterea bolilor venerice…
În acest haos, păstrîndu-și, sub diverse forme, instituțiile specializate de studiere și convertire a populației la propria sferă de interese, Rusia trecu în ofensivă. Primul lucru pe care conta era ca puterea locală în orașe și centre raionale să treacă completamente, cu ajutorul maselor, firește, în mîinile elementelor prorusești și rusofone. Menținînd pîrghiile puterii, va fi mai ușor și mai comod de a promova în noul Parlament legile convenabile. Agenți ai securității ex-sovietice, remunerați din belșug la vremea oportună, erau puzderie în Moldova și nu-și dădeau rînd, ca să-și propună serviciile. O echipă respectivă, strecurată în sînul diferitelor partide, răsărite ca ciupercile după ploaie, într-un timp record, era deja montată pe obiectivele apropiatelor alegeri.
Și toate acestea trebuiau făcute sub flamurile lozincilor de democratizare a societății, de constituire a unui stat civilizat, ca nimeni să nu ghicească “mîna” Moscovei.
La începutul lui martie, la Ineasca, sosi Sokoliuk cu “fratele” său Mitru Inereanu. Sătenii de-acuma l-au primit ca pe un om dorit, discutau cu el și mulți îl rugau să revină la abator, să le reia pe toate ca mai înainte, cînd oamenii aveau unde să lucreze, să primească salarii și nutreț combinat. Și desigur să restabilească crescătoria de porci.
— E imposibil să mai fie ceea ce a fost, le răspundea Sokoliuk. Moldova, al cărui cetățean sînt și eu, și-a cucerit independența și numai un contact oficial cu Rusia ne-ar ajuta să restabilim producția cărnii de porc.
Se bucură de întoarcerea lui Sokoliuk și conducerea locală, cea de la raion, președintele gospodăriei agricole. Îl aveau în amintiri ca bun gospodar, cu relații pretutindeni, cu mari capacități de a construi, de a mobiliza oamenii la muncă efectivă. Sokoliuk zîmbea, la aceste complimente, dar era cu ochii în patru pe mulțime — să nu iasă vreun fanatic de la Frontul Popular să-i ceară socotelă, unde a fost cînd în Transnistria era război… Numai că oamenii erau preocupați de nevoile lor. Cei care știau adevărul, se făceau a nu-l cunoaște, ceilalți nici nu vroiau să-l știe. Cele două morminte de la cimitirul satului, din preajma grădinii lui Simion Inereanu, ale lui Nichifor și Purice, erau îngrijite și vizitate o dată în an, la Paștele Blajinilor de către frontiști, iar dacă cineva îndrăznea să-i omagieze într-un mod mai special, se găseau persoane care le reproșau fără nici o jenă:
— Ce-au căutat, aceea au găsit! Dacă s-au potrivit la prostul de Arion Inereanu și alții de teapa lui din front, așa le-a trebuit!.
Sokoliuk și Mitru au fondat, la început, o societate cu răspundere limitată, cu sediul în unul din cabinetele administrative, din blocul fostului abator de pe dealul Lipăgăului. Unitatea economică avea profil de construcție. Fostul șef al abatorului, cu Mitru adjunct, au început curînd să atragă întregul sat, apt de muncă, pentru o remunerare convenabilă, la… demontarea blocurilor din deal. O altă echipă de constructori de înaltă calificare propunea populației, contra plată solidă, să le construiască case private de locuit. Dintr-o dată, pe deal apărură mașini, macarale și munca fierbea, clocotea zi și noapte.
Mitru, alături de Sokoliuk, deprinsese o nouă îndeletnicire — cea de spălare a banilor. În documentele de dare de seamă se scria una, iar în realitate se petrecea cu totul alta. Poliția economică abia se constituia, polițistul de sector Cojocaru deveni dintr-o dată prieten la cataramă cu Sokoliuk și cumătru cu Mitru. În satele din jurul Ineascăi, se construiau două-trei case, cu preponderență ale primarilor, la raion — ale procurorilor, judecătorilor, comisarului de poliție, ale unor președinți de colhoz — persoane cu pondere și cu bani.
Restul materialelor lua calea în direcția unde a ascuns mutul iapa. În cel mai pitoresc loc al Ineascăi, la Chitca, Mitru își ridică, doar în cîteva luni, un adevărat conac, ca al regilor britanici. Sokoliuk își construia un castel cu turnuri crenelate, mai ferit de ochii lumii, undeva în coastele Chișinăului, acolo unde-și ridicaseră casele lor, deputații Parlamentului, miniștrii și cei din vîrful puterii. Angajase cîțiva săteni, care știau să-și țină gura și luni întregi se speteau, încărcînd și descărcînd materialele de construcție, aduse de pe dealul Lipăgăului.
— La ce ridici tu hardughia asta, măi băiete? se mira tata Simion, apelînd la un limbaj păstrat din anii de armată la români.
— S-o satur pe scorpia mea de bogăție. Iar cînd n-o să-mi trebuiască, o s-o vînd. E un ban grămadă totdeauna.
— E gospodăros Sokoliuk ăsta. Adevărat stăpîn! nu încetau să-l laude sătenii. Aici strică blocurile, colo sădește copaci. Împădurește dealul cum a fost cîndva, să nu fugă malurile la vale…
— E bravo! îl admirau alții. A dat mare ajutor la înălțarea bisericii. Să nu fi venit el, mai stătea în schele încă vreo zece ani. Și preotul l-a blagoslovit și l-a citit la acafest, în sănătatea lui și a copiilor lui…
De Duminica Mare și de Hram, firma lui Sokoliuk sponsoriză “Hora satului” cu mese de binefacere, la care se serveau bucate din carne proaspătă. Cumpărau un porc viu de la iarmaroc și preferau să fie adus, tăiat și pîrlit chiar acolo, în toiul horei și, desigur, un butoi cu vin roșu de la Crăsnășeni. Se mai alcătuia o listă, ca tuturor să li se dea cîte-o sumă simbolică, iar pensionarilor și veteranilor de război — o sumă mai frumușică.
Mitru și Sokoliuk ridicaseră, la o răscruce de drumuri, în vecinătatea unei fîntîni, o răstignire, la a cărei sfințire a participat tot satul. Ceremonia s-a încheiat cu un praznic întru pomenirea celor trecuți pe alte tărîmuri. Și iarăși cu daruri pentru veterani.
— I-ați menit vreun premiu bănesc și lui Arion? întrebă tata Simion de Mitru. Doar e veteran de război și el.
— Cum? rămase nedumerit Mitru.
— Guvernul i-a echivalat pe cei care au luptat în Transnistria cu veteranii de război…
— Numai o conducere neghioabă a putut să adopte asemenea lege, zise Mitru autoritar. Nu recunoaștem asemenea categorii de veterani. Și-apoi, frate-meu, cînd mă vede alături de Sokoliuk, parcă ar dori să mă împungă… Chiar să nu priceapă încotro se întoarce roata vremii? Pentru miopia lui niciodată n-am să-l am aproape. În societate s-a petrecut stratificarea… Eu mă mișc în altă sferă de activitate…
— Dragul tatei, fii mai îngăduitor cu el. Așa i-i destinul. Þii frate de sînge…
— Mă rog, dacă vrea să colaborăm, m-oi gîndi… — Apropo, degrabă vin alegerile și-i posibil să fiu inclus pe lista candidaților… N-ai dori să ai un fecior deputat în Parlamentul țării? și Mitru concluzionă: Trebuie să te menții pe valul intereselor. De ce m-am împăcat cu naționaliștii din front? Știam că ei nu se vor ține mult la putere. Ei au cucerit temporar, desigur, simpatiile moldovenilor din Basarabia, dar de la bun început n-au fost în stare, să cucerească economia! Iar, fără patrimoniu, orice gospodărie, fie ea cu oameni cît de frumoși, nu este atrăgătoare pentru cei care te înconjoară… Iar la capitală, agrarienii au pregătit deja platforma. Din Frontul Popular au rămas niște rămășițe jalnice, pe care nimeni nu le mai ia în serios…
— Adică o s-ajungi om mare, dragul tatei? Niciodată nu m-am gîndit să ajungi în vîrful puterii. De la Arion mă așteptam, dar de la tine!. .
— Nu sînt prost, cum m-ai crezut dintotdeauna… Să nu fi avut turme de copii împrăștiați prin lume și să fi avut noroc de o soție cumsecade, stăpînită la gură, aveam să fiu propus chiar la postul de Președinte al țării…
— Oare s-ajung acele vremi ca să mai fii și tu parlamentar la Chișinău?
— Sănătate și bani să fie, tată… și un pahar de vin! Apoi adăugă mirat: Acum nu bei ca altădată. Nici eu nu mai fac abuz. Înseamnă că am pornit lupta decisivă, precum a zis și Sokoliuk?!
— Sănătate nu prea am. Dacă pășesc prea mult prin ogradă, mă înnăduș. Mă duc greu chiar și pînă la magazin… Am îmbătrînit, mi-i urît. Arion s-a închis nu știu cum și s-a dedat cu totul lucrului de director. Din noapte pînă în noapte. Serafima nu se desparte de grădina de la Rădeni, de parcă ar ține-o magnetul. Iaca așa trăim amîndoi, doi vădăoi sub un acoperiș… Dar să-ți spun o noutate?
— S-a întors găgăuzul, vrea să se împace Serafima? – vru să ghicească Mitru.
— Nu prea… Pare-mi-se că i-a cîntat cocoșul în prag… S-a încurcat cu un bărbat. E cu mult mai în vîrstă decît ea, poate cu vreo duzină de ani mai mic ca mine, dar mi-a spus biata fată că vor să lege căsnicie… Măcar urît nu i-a fi… Aliona o cam vorbește de rău, dar ea nu se supără, duce dorul nepoțeilor noștri, ca și mine…
— Gemenii îmi seamnă mie. Mai ales feciorul.
— Mă bucur că i-ai dat nepotului numele meu și nepoțicăi — numele lui maică-ta… Poate-a fi totul bine la noi… — Vreau să te mai rog ceva. Trimite o macara să ducă pietroiul ista la cimitir, lîngă mormîntul mamei tale. Acolo e locul lui și nu în ograda mea. Ne-a fi o mîngîiere la locul somnului de veci… tata Simion scăpă o lacrimă.
— Pînă deseară, treaba asta se va face, zise Mitru, grăbindu-se să urce la volanul “Mercedesului”, îi clacsonă părintelui a îmbărbătare.
* * *
Funcția de director de școală îi aducea lui Arion multă bătaie de cap, nemairămînîndu-i timp pentru alte îndeletniciri. Mulți dintre învățători, din cauza remunerării proaste, abandonaseră școala, iar la locurile vacante nu se grăbea nimeni. Mereu era nevoit să acopere ferestrele din orar, predîndu-le elevilor diferite obiecte. Pentru a se ține la nivel, era nevoit să însușească și să recapituleze materia pe care, după atîția ani, o uitase. Din banii ce-i mai rămăseseră pe cont, procură mostre didactice, literatură, manuale. Totodată îi plăcea să vină la locul său de muncă.
Reparația se terminase, iarna era pe sfîrșite și încăperile încălzite. Cabinetul lui se afla la al treilea etaj, de unde satul, în vale, se vedea ca-n palmă. Urmărea cu bucurie în ochi, dimineața și seara, cetele de copii zglobii, mergînd spre școală. Împreună cu elevii, organiza concursuri și victorine, “Luminițe” cu vaste teme de discuție. Se străduia să le predea într-un mod accesibil, istoria românilor, limba și literatura română, obiecte asupra cărora, la Chișinău, se stîrnise mare vîlvă. Președintele țării coalizase cu agrarienii și împreună inițiaseră cîteva acțiuni, menite să scoată din autoritate forțele democrat-naționale, în general frontiștii și intelectualitatea în special. Loviturile urmăreau, de fapt, scopuri electorale, dar afectau cel mai mult situația materială a populației și, în egală măsură, perspectivele evoluției spirituale a tinerei generații. Căci și “operația” cu vestita poreclă “La sfat cu poporul”, care, de fapt, fusese un referendum, și nefericita adunare “Casa noastră — Republica Moldova” veneau să deturneze conceptul de două state românești și să pună în circuit preceptul moldovenismului local, cultivînd în rîndurile populației o românofobie ce putea concura numai cu perioada sovietică. Se pornise o campanie de denigrare și defăimare a istoriei românilor și a cursului de limba și literatura română. Se insista asupra scoaterii acestor discipline din programele școlare, considerîndu-se străine și destabilizatoare pentru cetățenii unui stat, unde locuiesc mai multe minorități naționale și care n-au nici în clin, nici în mînecă cu românismul. Copiii, tineretul studios, dimpotrivă, vroiau să afle cît mai mult despre filele de glorie ale strămoșilor, ceea ce le era interzis pînă nu demult. Acum le predau profesori fără o pregătire suficientă. Mai ieri inspectorii școlari de la raion îi adresau cuvinte elogioase, cu timpul însă prinseră a veni alte persoane, cu idei de-ale tătucăi Stalin și, ascultîndu-i lecțiile, se încruntau, fără a spune nici că-i bine, nici că-i rău. Arion intui că, în curînd, va fi avertizat. Se străduia să pună la dispoziția elevilor cît mai multă informație, să-i preîntîmpine că nu-i exclus ca, într-un viitor apropiat, să fie văduviți de aceste obiecte și să revină la istoria R.S.S. Moldovenești.
Colectivul pedagogic îl primise la început cu căldură, se consulta cu el, îi aprecia aptitudinile și cunoștințele. Mai apoi însă începură să-l invidieze pentru numărul sporit de ore, bănuindu-l de mistificări.
— Are vînă de șmecher, falsificator! Atîția ani a stat la răcoare. A învățat de toate, se răzvrătea profesoara de biologie.
— A fost educat să facă diplomație mare, iar cînd colo, hop! ajunse la zdup, ținea isonul cea de limbi moderne. Credeți că toate-acestea nu și-au lăsat amprenta asupra felului lui de-a fi?… Cum poate deveni, peste noapte, un hamal director de școală? Nu s-ar putea ca orele să fie împărțite la toți totuna?
Bîrfele se purtau prin culise și Arion doar le intuia, simțind că nu mai e agreat ca înainte de colectiv. Și cedă, mai întîi orele de limbi moderne, apoi geografia, bazele dreptului, lăsîndu-și cu bună știință numai istoria românilor și literatura română.
Părea că spiritele s-au potolit. Avea acum mai mult timp liber pentru cele extrașcolare. Se dovedi că Ineasca era un adevărat tezaur de talente: descoperi aici viitori poeți, politicieni, parlamentari, actori, regizori.
Se înrăutăți însă sănătatea tatălui. Nu bea aproape deloc, nu dormea nopțile, plîngîndu-se că-l rod picioarele și îl apasă în piept. Cînd boala îl mai slăbea, îi împărtășea neliniștea sa lui Arion.
— Tare aș vrea să-ți fie bine, zicea el. Dar ține minte c-au venit alte legi: dacă ai bani în buzunar — ești om… Azi, nimeni nu-și mai frămîntă capul de politică, fără a avea bani mulți în buzunar. Ar trebui să te gîndești la bătrînețile tale… Mitru a început să se descurce în viață. Împăcați-vă. Þi-o fi mai ușor să înfrunți viitorul tău nelimpezit…
— Fiecare cu destinul lui, tată, încheia Arion, dînd de înțeles că discuția s-a terminat.
Tata Simion se gîndi că n-are destulă forță de convingere și, într-o zi, veni la școală. Intră în cabinet împreună cu Serafima, alături de un bărbat înalt, uscățiv, cu părul înspicat, cu o cicatrice printre ridurile pronunțate de pe obrazul drept.
— Agache, soțul meu! îl recomandă Serafima.
— Luați loc. Ce vă aduce pe la mine?
— Mitru, mîine, ne cheamă la inaugurarea casei noi de la Chitca. Te poftește și pe tine.
— De ce nu m-a poftit el? ochii lui Arion scăpărară.
— Pot să-i spun să vină.
— Nu-i nevoie, soro. Transmite-ți-i că-i mulțumesc…
— Cît o să trăiți în vrajbă? Mitru nu-i chiar atît de rău. Ce ne-am face acuma fără el? Mie mi-a adus un camion de cărbuni. Þie ți-a ajutat să repari școala, s-o încălzești…
— Serafimo, îți bați gura degeaba…
— Fratele nostru figurează pe lista candidaților pentru viitoarele alegeri și are șanse. Nu te bucură?
— De unde și cînd ai aflat această noutate?
— Agitatorii au început de-acum să-i lipească pe stîlpi fotografia.
— Mitru candidează din partea comuniștilor! ținu să concretizeze proaspătul cumnat.
Arion într-adevăr nu citise ultima săptămînă nici un ziar. Intrase în faza de pregătire a școlarilor dotați către olimpiada de istorie. Nu avea timp pentru presă, nu-și prea pleca urechea la sporovăielile politice. Toți politicienii, care pînă nu demult fuseseră presărați cu naftalină, dintr-o dată, ieșiră la suprafață. Aveau la îndemînă situația tot mai grea a maselor și vechea mașină propagandistică, care se dovedi încă bună pentru o populație ce nu apucase să guste din pîinea libertății, cînd democrații o dezamăgiseră cumplit. Peste cei mai mulți, puse stăpînire nostalgia după vremile cînd erau ieftine pîinea… cîrnațul, cînd calul costa o rublă…
— Vom vedea la alegeri, zise Arion cuminte.
— Să-i ajute Dumnezeu lui Mitru – aprobă Serafima.
Din primele zile ale scrutinului, sute de noi președinți de colhoz, judecători, procurori, polițiști, scriitori modest asigurați materialicește, dar mai ales marginalizați, în timpul dominației democraților deveniră consilieri electorali ai comuniștilor, îndeosebi acei cărora alde Sokoliuk și Mitru le-au promis favoruri, le-au dat bani și le-au construit case. Colindau satele, făcînd nestingheriți agitație în sprijinul candidaților lor. Alegătorii acum aveau să voteze pentru un întreg partid politic, și nu pentru o persoană concretă, ca mai înainte.
Sokoliuk și Mitru erau printre primii zece pe listele comuniștilor. Fracțiunea Frontului Popular, deși își luase drept siglă crucea lui Ștefan cel Mare, pierduse din susținerea de odinioară. Rezultatul scrutinului putea fi ușor pronosticat. Arion fu cuprins de neliniște și de o gravă dezamăgire. Un profund regret, o totală deziluzie începu să-i macine sufletul. Se așteptase la multe greutăți, crize economice în ultimii ani, numai nu la această întorsătură. O dată cu revenirea comuniștilor la putere, vor începe din nou răfuielile.
Lampa cabinetului său ardea pînă seara tîrziu, cea a odăii din casa părintească nu se stingea, de multe ori, pînă în zori. Hotărî să adopte o poziție pasivă, să nu se ocupe decît de procesul de studii. Nu înțelegea cum de poporul acesta, după ce a suferit atîta de pe urma comuniștilor, se lasă măgulit iarăși de ei și le permite, de data aceasta în mod “democratic”, să se aburce în tronul puterii. Să revină la putere aceia care, meritau un tribunal internațional, echivalent cu cel de la Nürenberg, contra fascismului. În această așchie de țară, intelectul era ignorat și moda de a fi înjugați la carul istoriei de către străini părea să fie calitate națională. Ce-i de făcut, Doamne? Cît și cîte trebuie să mai suferim, ca să ne vină mintea la cap? Cine mai e în stare să ne deschidă ochii? Ca să fim stimați în lume?… Ca să merităm a fi stimați? Cine?
Colectivul pedagogic împărtășea ideea neparticipării în alegeri, adică nu e cazul să susțină nici blocul comuniștilor, nici al frontiștilor.
— Acuma e libertatea conștiinței. Fiecare alege pe cine dorește. Eu unul vă asigur, n-o să susțin comuniștii, declară Arion.
— Păi în blocul lor e și fratele dumitale.
— Vorbesc de factorul politic, și nu de persoanele incluse în blocul respectiv, spuse Arion.
— Deci, să votăm cum socotim de cuviință, fără a ști ce înseamnă partidul verzilor, național-democraților, forțelor democratice, creștin-democraților… De unde s-au luat atîtea democrații pe capul unei țărișoare? se tot întreba profesoara de menaj, o doamnă care prefera rochiile înflorate și lucitoare, ca țigăncile de la Soroca.
— Dacă vom dori, ne vom lămuri și cu partidele. Ceea ce aș dori să vă rog e să nu implicăm elevii și părinții în dueluri politice. Menirea școlii e să dea carte.
— Dacă vin comuniștii la putere, orele de istorie a românilor, literatura română vor fi înlocuite cu istoria R.S.S. Moldovenești, cu literatura moldovenească? se îngrijoră o învățătoare tinerică, care preda matematica.
— Vom trăi și vom vedea! Pînă Parlamentul își va începe lucrările, vine vacanța. Iar pînă la toamnă, mai este, o asigură Arion.
* * *
În ajunul sărbătorilor de Paște, Arion, împreună cu elevii de la cercurile de istorie și cel literar, adunară din podul școlii toate portretele vechi ale lui Lenin, Marx, Enghels, ale foștilor membri ai biroului politic și, în seara Deniei, pe vîrful Lipăgăului, unde se mai conturau ruinele unui bloc demolat, aprinseră un rug. În jurul lui copiii cîntau, recitau poezii, spuneau anecdote.
— Ați comis o abatere de la normele etice, îl avertiză, chiar a treia zi după sărbători, profesoara cu rochia înflorată.
— La noi în țară, colega, e democrație deplină. Elevii au făcut ordine sanitară. Iar eu, ca rob al Constituției, am fost nevoit să capitulez în fața principiilor codului moral.
— Credeți că ați procedat corect?
— Și de ce mă rog, mă tot sîcîi cu întrebările, doamnă? N-ai altă ocupație?
Profesoara se fîstîci și, adunîndu-și poalele rochiei, ieși glonț din cancelarie.
— Doamne ferește și apără! Pîrnăiașul ăsta e-n stare să te sugrume, se burzului ea, povestind colegilor întîmplarea din cancelarie.
Parcă nu se întîmplă nimic deosebit decît că… la școala din Ineasca dădură năvală comisii după comisii. Inspectori de la raion asistară și la orele directorului.
— Prea îngrelezi mințile copiilor cu informații despre valea Oltului, îi reproșă un inspector pîntecos, ștergîndu-și mereu broboanele de sudoare. Elevii n-au nici o treabă cu ea…
— Este tocmai ceea ce prevede programa școlară, domnule inspector.
— N-ar fi mai potrivit să atragi atenția asupra văii Răutului, văii Nistrului? Ce are Oltul cu Moldova?
— La orele de literatură maternă, de ce nu vă referiți la legăturile de veacuri moldo-ruso-ucrainene, oglindite în opera lui Creangă “Ivan Turbincă” și “Letopisețul… ” lui Miron Costin? Despre acel Iațco, pe care Dragoș l-a întîlnit cînd a descălecat pe mănosul plai… Iațko era ucrainean!
— Voi ține cont. Doar n-am încheiat încă programa. Mă voi referi și la prietenia de veacuri, care a dus la aceea că rușii și ucrainenii ne-au răpit teritoriile…
Arion fierbea, își adună puterile să nu izbucnească… Analiza, medita asupra celor ce se întîmplau în ultimele zile în Moldova. Era înclinat să creadă că greșește, cînd concluziona că românii basarabeni n-au nevoie de martiri… Pe ei îi conduc valurile istoriei: cel care vine, dictează condițiile sale, se gîndește la egoismul, la buzunarul și bunăstarea lui. Nu mai aveau oamenii parcă nici un simț patriotic, decît interesul propriu. Sacrificiul lui din trecut nu-l mai interesează pe nimeni…
… Se încălzise de-a binelea. Curînd, elevii aveau să plece în vacanță. Arion la fel. De la raion veneau emisari care, bănuitor de des, se interesau de problemele cu care sfîrșește anul școlar și pe care le poate avea în noul sezon o clădire atît de impozantă, ca cea de la Ineasca. Negăsind motive de îngrijorare — reparația se făcuse bine, cărbuni erau destui și pentru iarna viitoare, unul din inspectori îi zise:
— Cum îți aduci contribuția la campania electorală?
— Nicicum.
— Trebuie să faci agitație în rîndurile populației, ca să-și dea votul pentru reformatorii comuniști, printre care este și fratele dumitale, om de afaceri, prieten bun al satelor din împrejurimi.
— El singur trebuie să-și convingă electoratul că e cel mai bun. Eu nu mă amestec.
Viața în ultimele săptămîni devenise monotonă și plictisitoare. Mitru adusese în ordine ograda, înnoind gardul, reparînd poarta de fier. Tata îl lăuda întruna. Serafima aplanase toate conflictele cu Aliona. Împreună cu Agache, erau mereu la conacul de la Chitca, ajutînd-o să îngrijească de gemeni. Mitru cu soția plecau des în capitală, în România. În dealul Lipăgăului, în locul blocurilor de locuit, fu sădită, după sărbătorile Paștelui, o pădurice de salcîmi. Rămăsese doar cazangeria, porcăria și o rămășiță a fostului bloc administrativ.
Firma lui Sokoliuk și Mitru își suspendă activitatea economică pînă la încheierea scrutinului. Majoritatea sătenilor, întîlnindu-i pe cei doi, îi întrebau cînd firma își va relua activitatea, cînd li se va da de lucru. Businessmenii îi încurajau și-i sfătuiau să iasă toți ca unul la votare. Cojocaru, polițistul, le aținea mereu calea, îndemnîndu-i să dee votul pentru comuniști…
Mitru umbla fudul, trufaș. Primise telefoane anonime de la niște pretinși adepți ai Frontului Popular, care, cică, îl amenințaseră amintindu-i de participarea la conflict de partea stîngă a Nistrului. Pentru orice eventualitate, Mitru apelă la ajutorul comisarului poliției raionale și, curînd, se pricopsi cu un “Mauzer”, pe care-l purta la șold ca un detectiv. Din ordinul comisariatului, în vecinătatea casei lui Mitru, stîrcea deseori cîte un polițist cu revolver.
Mezinul trimitea tot mai des mașina după tata Simion, să-l ducă la casa de la Chitca. Aici, Mitru îl lua în saună, îl scălda în piscină, cîțiva ortaci de-ai lui îi făceau masaj, iar Serafima îl ospăta cu bucate alese. Feciorul nu uita să-l cinstească și cu o cinzeacă de coniac. Tata Simion avea odaia sa; liniște, îngrijire. Adeseori rămînea să doarmă la el.
— De te-ar vedea maică-ta cum trăiești, îi zicea el lui Mitru, i s-ar umple inima de bucurie.
— Dac-om cîștiga alegerile, vom trăi și mai bine. Mata numai să fii ascultător și să crezi în forțele mele. N-am să te dezamăgesc cum te-a dezamăgit Arion.
— Nu trebuie să-l superi, dragul tatei, încerca să-l împace părintele.
— Nu zic nimic… Mata trăiește aici, la mine, iar fratele — în casa părintească. Dacă partidul nostru cîștigă, o să survină mari schimbări și pentru Arion…
— Încearcă să-l ajuți! A fost necăjit cu pușcăria, cu războiul, nevasta l-a părăsit. N-are familie, n-are copii… I-au rămas pe suflet numai ideile deșarte…
— De care nimeni n-are nevoie.
* * *
Blocul partidelor de orientare comunistă cîștigă alegerile nu numai la Ineasca, dar și într-o bună parte din raioanele republicii. Foștii nomenclaturiști triumfau. Mitru și Sokoliuk deveniseră deputați în legislativul de la Chișinău.
O mare sindrofie se organiză în cel mai luxos hotel, chiar în centrul capitalei, care aparținea în fond unui evreu cu cetățenie canadiană. S-a băut multă șampanie. Majoritatea proaspeților deputați au primit bani din partea marelui combinator, cum era numit acest busnessman în lumea interlopă, care se manifestase în unele țări postcomuniste.
Reprezentanții Frontului Popular, împreună cu Blocul intelectualilor și țăranilor, obținuseră, în Parlament, mandate ce le crea o minoritate nehotărîtoare. Disperată, presa lor insera acum articole, unul mai calomnios decît altul, învinuind, demascînd cercurile guvernante de la Moscova, care au contribuit financiar, la venirea rusofiliilor la putere. Era des învinuit și evreul canadian în “afacerea preelectorală”. Acțiunile acestuia fuseseră efectuate cu înalt profesionalism, dirijate de serviciile secrete, încît probele aveau un efect nul. Plus că datele nu erau verificate pînă la capăt și orice urmă suspicioasă era iscusit acoperită după apariția vreunui articol. În fine, comuniștii înaintară cîteva acțiuni în instanțele de judecată, pe care presa le pierdu… triumfător. Proaspeții guvernanți începură a acționa deschis și foarte hotărît în stilul lor, debarasîndu-se în toate structurile, începînd cu cele de vîrf și terminînd cu cele mărunte — de “elementele” care, pînă nu demult, le-au fost în aprigă opoziție. Au schimbat legal, firește, cabinetul de miniștri, plasîndu-și oamenii lor. Spre surprinderea multora, în fotolii s-au pomenit persoanele care, pînă mai ieri, erau socotite cadavre politice, dar și inși, aproape necunoscuți de nimeni. Astfel, Sokoliuk fu numit viceministru al alimentației, iar Mitru Inereanu — președinte al comisiei pentru relațiile interetnice din Moldova. Toți “aleșii” au primit imediat apartamente, mașini la scară, pază de corp și posibilitatea de a călători peste hotare, pentru a-și îmbogăți experiența de activitate politică. În cîteva luni, Mitru reuși să viziteze S.U.A., America Latină, China etc. În componența delegațiilor oficiale, era adesea prezentă la Paris, la Canbera, Buienos-Aires… Aliona.
Serafima avea grijă de gemeni, iar tata Simion se mutase cu totul la Chitca, în confort și bunăstare. Ineasca se arăta încîntată de progresul atît de senzațional al consăteanului, vorbindu-l de bine.
— Bravo, a știut ce să ia de la viață!
— Se vede că e deștept și e prezentabil, o dată ce i s-a încredințat un post atît de mare la Chișinău.
— Ba s-a orientat la vreme, ziceau alții. A mai avut noroc și de Sokoliuk, căruia trebuie să-i pupe mîinile și picioarele toată viața.
— Azi deșteptăciunea nu contează! Ce folos că frate-său a făcut studii la Moscova? Nimeni nu-l bagă în seamă. Cum a fost un sărăntoc, așa și a rămas!
— O să moară singur în casă. Nimeni n-are să-i deschidă ușa… Măcar de s-ar însura…
— Cine se mai uită acuma la dînsul? A îmbătrînit înainte de vreme, poate e neputincios, răblăgit și… mut. N-auzi să spună o vorbă. Mai că i-i lene să dea bună ziua la oameni!
Serafima cobora uneori în vale, la casa părintească, lua pe furiș rufele fratelui, ca să i le aducă tot pe ascuns curate, scrobite și călcate.
Abia scăpat în vacanța mare, Arion reluă lectura ziarelor, asculta sistematic știrile la radio și se mai pasionă de muncile din grădină. Îngrijea de vie, curăța pomii de omizi, se culca sub cireșul rotat, care sprijinea parcă gardul ce dădea în cimitir și se bronza la soare, citind cărți de filozofie, lucrări ce demascau totalitarismul comunist, autorii cărora erau cu preponderență ruși, interzise pe timpurile sovietice. El citi și cărțile lui Neetszche, Hitler, ajungînd la concluzia încă din anii studenției că hitlerismul și expansionismul rus sînt ideologii apropiate și identice. Aceste două filozofii, conform deducției lui, au stat la baza dezmembrării României Mari.
Încercase să lege corespondență cu foștii colegi, le-a scris, dar n-a primit de la ei nici un răspuns. Diminețile făcea plimbări în afara satului, rămînînd, uneori vreme îndelungată, pe gînduri, cu vatra sa scumpă din vale în față. Își amintea copilăria, anii de școală, adolescența. Recapitula toate acele momente, pierdute demult în vîltoarea anilor. Se vedea un produs al timpului, care nu mai este prețuit de nimeni și nu mai trebuie nimănui. Toate-i păreau acum nemaipomenit de clare și tot atît de inutile, lipsite de sens. O singură enigmă mai continua să rămînă pentru el — Angelica, acea domnișoară, care a apărut în viața lui ca o scînteie. Se lipise de el la început ca un puf și degrabă i se păru că nu pot exista unul fără de altul. Dar iată că și dînsa dispăru într-o bună zi și nimeni nu putea să-i explice unde se află și unde o poate găsi. Avea vaga știre, că se află la practică… în Egipt… încă de la înmormîntarea fratelui ei, care murise în ochii lui la porțile Tighinei… S-o fi convins și ea de frumusețea acelei limbi, s-o fi pierdut prin fantasticele biblioteci ale Șumerului, prin locurile pelerinajului islamic de la Medina și Mecca, printre catacombele piramidelor egiptene… Dar cum a ajuns acolo, o asemenea călătorie costă bani grei? se întreba Arion. Și începea să-și închipuie cum le va fi întîlnirea, la întoarcerea Angelicăi. Fata avea har de povestitoare și le înșira pe toate vioi, cu lux de amănunte.
Într-o zi, încercă s-o întrebe despre Angelica pe mama fetei. Femeia nu se arătă dispusă să vorbească. Părinții ei nu l-au agreat nici mai înainte, cu atît mai mult acuma, cînd toți îl privesc pieziș. Se simțea singur, străin. Singurătatea îl apăsa. Tata Simion, de cum plecase iarna la Mitru, nu s-a mai întors. Îl oprimau inactivitatea și izolarea. Ani lungi fusese închis în sine, deprins să nu se confunde cu mulțimea, cu forfota ei zilnică. Acum, după un an de activitate în școală, printre elevi, se simțea de prisos, un vierme în spațiul cosmic.
Pe la mijlocul lui iunie, la Mihalașa, în Þarinca, un loc pitoresc de la marginea pădurii, se deschise tabără de odihnă pentru elevi. Mai mulți pedagogi refuzară să se angajeze educatori pe vară. Arion fu bucuros să se vadă iarăși printre copii, să-și umple cu activitate timpul liber. Prefera să-i mobilizeze, să le suscite interesul. Organiză serate de poezie la flăcările rugului, o competiție de fotbal, procurînd, din puținii lui biștari, o cupă, stîrnind interesul neașteptat al băieților și imprimînd întrecerii o atmosferă de adevărată competiție sportivă. Copiii îl redescoperiră, se atașară și mai mult. Arion între timp urmărea atent și dezbaterile ce se petreceau la Chișinău, care vizau viitoarele programe școlare și alte probleme… I se crea impresia că toată tîrla kagebistă, camuflată în anii precedenți, deodată ieșise la iveală în mijlocul conducerii agrariene, care începură cu înverșunare să lupte împotriva a tot ce respira românesc în Basarabia.
Fracțiunea majoritară comunistă cerea tot mai insistent excluderea din programa școlară a disciplinei istoria românilor, inițiase o discuție obstrucționistă asupra glotonimului “limba română”… Cu neașteptată ușurință, dintr-o singură lovitură, după un discurs obscur, dar patetic al fratelui Mitru, legislativul acordă autonomie administrativ-teritorială găgăuzilor… Pînă la aceasta, în Găgăuzia fuseseră experți în materie de peste hotare. Mitru Inereanu întreprinse nesfîrșite vizite oficiale și de prietenie, acumulînd experiență la soluționarea problemelor minorităților naționale. Punctul culminant a fost vizita de lucru a Președintelui Turciei la Chișinău, care i-a convins pe deputați și pe Președintele Moldovei… Turcul a fost plimbat prin sudul Moldovei, la Comrat a dialogat elegant cu descendenții istorici, frați de sînge și de neam… Vizita sfîrși cu o conferință de presă, la care fură admiși și reprezentații presei de opoziție. Întrebat de aceștia, care este situația celor cîteva milioane de curzi din Turcia, președintele turc îngînă, în graiul său, un răspuns evaziv, din care reieșea că asemenea problemă la el în țară… nu există. Turcul, avîndu-i la picioare ca pe timpuri, pe guvernanții Moldovei, promise… găgăuzilor din zonă mari credite, înlesniri pe viitor, numai după ce “aceștia”, și arătă cu degetul la capetele chișinăuiene de vîrf, vor acorda autonomie, dovedind că respectă drepturile omului…
Arion urmărea această farsă politică la televizor, în aer liber, sub un cireș și se cutremura. Desluși de cîteva ori în cuvîntarea turcului, cuvîntul “berbec”. Mutrele bine hrănite și mulțumite ale celor de la Chișinău, care-l însoțeau în vizita prin țară, i se păreau exagerat de îngrășate.
La Comrat, găgăuzii, fluturînd drapele cu capul de lup în largul stepei, strigau entuziasmați slogane de admirație în turcește. Toată speranța cuceririi autonomiei lor o vedeau acum, ca pe o mană cerească, venind de la frații mai mari, rămași prin concursul istoric în matca Imperiului Otoman. Imperiul care a constituit, cîndva, o putere de temut în Europa. Operatorul trecea camera de luat vederi de pe chipurile absente ale edililor chișinăuieni înspre limuzinele guvernamentale luxoase, cu fanioanele și drapelele Turciei, Găgăuziei, Transnistriei și nici un drapel al statului Moldova.
Era o zi însorită, cu caise coapte, cu liniște și pace în jur, dar lui Arion i se făcu negru înaintea ochilor și închise enervat televizorul. Se întinse pe iarba moale, înconjurat de copii, care cereau cu insistență să le povestească despre tainele Kremlinului, despre munții Ural și piramidele faraonilor egipteni. Zilele trecute îi frapase cu povestiri despre cultura vechiului Bizanț a poporului Maia… Uneori avea obiceiul pur și simplu să le povestească conținutul unei cărți, sau al unei nuvele, al unei pagini din istoria civilizațiilor. Dar acuma miji ochii triști și le zise:
— Azi nu sînt dispus, copii. Deseară…
— Vă așteaptă la poarta taberei o doamnă, într-o mașină din acestea care s-au arătat acuma la televizor, zise deodată o copiliță blondă, cu ochi șireți de Veronică.
— E îmbrăcată toată în alb, ca o mireasă. Iar mașina e neagră, adăugă un băiat.
— E frumoasă ca și mașina, își dădu cu părerea al treilea.
Arion încremeni, recunoscînd în “doamna de la poartă” pe Angelica. O revedea după aproape un an și jumătate. Devenise prințesă. Fantastică, superbă! Mașina nouă, de marcă străină, strălucea la soare, cu portierele deschise, iar o rochie sidefie, scumpă își slobozea poalele peste iarba fină, mătăsoasă. Dinspre salonul automobilului, cu scaunele capitonate în pluș albastru-închis și parbrizurile tatonate, adia un miros plăcut, îmbătător, ce părea că vrea să se întreacă cu mireasma florilor din pădure.
— Hello! îl salută fata cu un glas străin, parcă mai matur, întinzîndu-i elegant mîna catifelată, cu o brățară de aur. Nu te-am văzut de-o viață și jumătate, bade. Mă bucur că ești viu, sănătos, după mai multe războaie.
Arion o privea ca un năuc. Înțelegea că s-ar cuveni să-i spună ceva, dar un îndemn magic îl pironea locului, în poartă, la numai trei pași de fata rezemată de mașina luxoasă. Ea aruncă o privire oarecum stîngace peste straiele lui cam ponosite, ridică mîna dreaptă și se pișcă de cercelul din ureche — să vadă dacă nu cumva visează.
— Trezește-te, bade Arioane!
Acum era glasul fetișcanei, ce semăna cu susurul izvorului din valea Brîndușei, de lîngă fîntîna bunelului Nică.
Nestăpînit, Arion o cuprinse în brațe.
— Spune-mi că ești tu cu adevărat, că nu e un vis. Ce mult ți-am simțit lipsa, Angelico! rosti și glasul îi tremura. Bine-ai venit la noi, în pădurea veselă!.
— Bine-am venit la tine, îi zise Angelica.
Fata își trecu degetele prin pletele lui argintii, destul de dese încă, răsfirîndu-le și mîngîindu-i tîmplele. Eliberîndu-se apoi din brațele lui, scoase dintr-o sacoșă un trening și o pereche de adidași.
— Ce-i asta?.
— Știam că diminețile făceai sport. Sau te-ai lăsat?
— Vai de mine! De cînd trăiesc n-am purtat așa ceva. Dar eu? Eu ce să-ți dăruiesc? Privind în jurul lui, se aplecă și culese un buchețel de albăstrele. I le întinse stîngaci. Flori de cîmp! De pădure!.
— Mulțumesc… Sînt splendide. E adevărat că natura a crescut aceste flori anume pentru revederea noastră?
— Încape vreo îndoială?
— Vrei să-ți îmbraci costumul sport și ghetele? Să hoinărim un pic prin preajmă?
— Bine, fac orice pentru tine, se învoi Arion, zîmbind fericit.
Reapăru elegant, frumos, parcă turnat dintr-o statuie. Ghetele-i comode, moi îl purtau pe iarba moale, parcă în zbor. Se simțea liber, tînăr.
— În asemenea costume se antrenează fotbaliștii selecționatei naționale a Arabiei Saudite. Comandă specială! Și Angelica aruncă o minge de fotbal “tango” în gloata copiilor, care pe dată se repeziră după balon, improvizînd un meci pe terenul de alături.
— Toate-aceste cadouri, costă o groază de bani, se dezmetici Arion.
— Banii n-aduc fericirea. Urcă. Plecăm la vreun restaurant din apropiere. Să-ți mai limpezești emoțiile, bade. Să mai punem țara la cale.
Arion își veni parcă în fire și se bîlbîi oarecum definitiv incomodat:
— Poate așteptăm înserarea…
— Urcă, nu te codi, bade, Muham… Arion… Eu sînt proprietarul limuzinei și șoferul ei. Păzea!
După cîteva clipe de ezitare, Arion urcă. Fata deschise aparatul cu aer condiționat, muzica stereo și, aproape neobservat, mașina începu să plutească în direcția Teleneștilor. Pe malul Ciulucului, descoperiră o cafenea cu terasă, unde se serveau bucate armenești, iar chelnerii purtau sacouri negre, cămăși albe și pantaloni roșii. S-au așezat la masă, au comandat frigărui, șampanie și coniac armenesc.
— Parcă am fi la poalele Araratului!
Angelica îl privi îndelung, zîmbi tăcută, scoase dintr-o poșetă un pachet de țigări și o brichetă de aur. Aprinse… Trase cîteva fumuri.
— E frumoasă Arabia? Ai învățat ceva în arabă?
— De unde știi că am fost în Arabia? se miră sincer Angelica.
— De la fratele tău. Mi-a spus la porțile Tighinei, cu cîteva clipe înainte de-a fi ucis mișelește.
— Dumnezeu să-l ierte! Am fost frați numai după tată. Ne întîlneam rar, avea un caracter închis… Mama mi-a spus că ești director de școală, schimbă ea firul vorbei.
— Cu ce să mă mai ocup la Ineasca?
— Fratele tău și-a găsit ocupație. Capitalist de însemnătate locală! Nu-mi place defel arhitectura conacului de la Chitca… Să vezi ce minarete private înalță arabii la ei acasă. La Abu Daby, Er-Riad sau Kuweit…
— Mitru n-a ajuns pe-acolo. Poate de-aceea și nu l-a construit ca arabii.
O tăcere lungă se așternu între ei, lăsîndu-l pe fiecare în prizonieratul amintirilor. Se auzea cum scapără tutunul, aprinzîndu-se foiță de la foiță, cînd fata trăgea lacom din țigară. Arion nu-și lua ochii de la ea. Nu dorea s-o întrebe nimic, ci doar să stea și s-o privească la nesfîrșit. Chelnerul le aduse frigărui.
— Þi-am dus dorul, bade Arion, rosti ea după ce armeanul se îndepărtă. Þi-amintești plimbările noastre nocturne, solitare? Pînă peste Ciuluc, în miezul nopții, ca să ne drogăm?
— Firește. N-o să le uit niciodată. Sînt amintirile mele cele mai frumoase.
— Vrei să-mi mai torni șampanie? Azi, doresc să mă îmbăt. Mi-era dor de tine, de casă, de Ineasca…
Arion tăcea. Nu știa ce să-i spună. În sufletul lui se adunaseră prea multe așteptări și sentimente — îi dusese dorul, poate mai mult și mai greu decît fata — și acum nu îndrăznea să i le împărtășească. Se temea să rămînă orfan… O întrebă, mai degrabă ca să-și ascundă adevăratele sentimente.
— Cred că te întorci la Universitate, să-ți iei diploma… Ce vei face apoi?
Angelica izbucni deodată într-un rîs molipsitor, și apoi bău paharul pînă la fund. Mergelele de la gît împrăștiau aceleași străluciri ca și cerceii, iar în priviri i se aprinse un foc seducător. Un vîntuleț sprințar îi învăluiră rochia de mătase scumpă și fină. Ea îi prinse mîna în palmele sale. Pe degete străluceau două inele cu diamante, de diferite mărimi.
— Nu mă mai întorc nici la o învățătură. Ducă-se naibii de diplomă. Am venit la Ineasca cu o misiune specială.
— Cu ce fel de misiune?
— Să te răpesc pe tine! Și Angelica izbucni din nou în hohote de rîs.
— Ai devenit glumeață.
— Vorbesc serios…
— Și cum o vei face?
— Știind că ești un mare singuratic, am părăsit de dragul tău Arabia, revenind la Chișinău, ca să te salvez. Vreau să guști adevăratul elixir al vieții, bade Arioane.
Arion zîmbi, apoi zise sec:
— Cred că nu sînt capabil de așa ceva…
— Am procurat un apartament în centrul Chișinăului. Pentru noi, doi… Nu e obligatoriu să ne căsătorim. Mă aranjează și un concubinaj.
— Angelica, încep să nu te mai recunosc. De unde ai atîta bogăție?
— Mai toarnă șampanie! zise ea. În loc de răspuns, mai bău un pahar, își mai aprinse o țigară.
— De cînd fumezi?
— De vreo jumătate de an, zîmbi fata. Și înainte ca el s-o mai întrebe ceva, îl întrerupse cu un ușor reproș: Ce-ar fi să ne petrecem seara aceasta fără întrebări și răspunsuri, să ne dedăm pur și simplu plăcerii?
— Bine, tac. Își încrucișă Arion brațele, șampania își făcea efectul, se simțeau bine dispuși.
— Pricepi, bade Arion?… Vremurile s-au schimbat vertiginos și nu cred că sîntem în stare de-a schimba ceva. Să uităm cît mai curînd obidele trecutului. Să privim tot mai rezonabil în viitor. Vreau să mergi cu mine, la Chișinău. Să fii profesor universitar. Azi totul se vinde și se cumpără. Pe nimeni nu-l mai preocupă ideile patriotismului… Dacă te hotărăști, mîine-dimineață plecăm.
— Cum să renunț la ideile pentru care am pătimit o viață?
— Foarte simplu! Te retragi în găoacea altor sfere de interese. În cazul dat: în lumea intereselor mele, a dragostei noastre…
— Este nevoie?
Arion oftă și schiță un surîs amar.
— Doamne, bade! Nu mă refuza! De-ai ști cît de mult m-am grăbit la tine… Ea își lăsă capul în palmele lui. Părul ei bogat se revărsă ca un val de mătase peste colțul mesei, atingînd podeaua terasei. Nu ai dreptul să mă refuzi. Măcar din motivul că te iubesc! Și nu pot să te izgonesc din sufletul meu…
— Am impresia că e un moft al tău care foarte curînd o să-ți treacă. Draga mea! Ești tînără, frumoasă. În jur atîția bărbați de teapa ta, iar tu îl implori pe un bătrîncios ca mine să-ți încurce viața…
— Am mai auzit aceste vorbe. Nici nu-ți închipui cît rău mi-au făcut în viață… Arioane, am avut, în numai jumătate de an, șansa mai multor bărbați, care mi-au adus mari favoruri și bogății, precum pricepi, dar… nici pe unul nu l-am iubit ca pe tine.
— De ce e nevoie să decid atît de repede, Angelico?
— De curînd trebuie să mă reîntorc la București, poate chiar în Arabia… Pe la Ineasca nu știu cînd voi mai trece… Un singur “da” și… limuzina ne stă la dispoziție, alimentată pentru a parcurge în seara asta calea necesară fericirii noastre.
— Cum ai nimerit pe mîna… unor asemenea oameni?
— Bărbații care m-au plăcut sînt fantastic de bogați și generoși……
— De ce-ai pornit pe calea aceasta, Angelico? întrebă Arion, străpuns de o cumplită durere și amară deziluzie.
Fata își mai aprinse o țigară, trase adînc fumul în piept și, slobozindu-l, zise pe un ton de fatalitate:
— Te-am dorit, bade Arioane, te-am așteptat! Am fost mereu cu gîndul și inima numai la tine… Credeam că ai tot dreptul la o fărîmă de fericire, după ce viața ți-a mutilat atît de crud destinul. Mereu ai amînat, mereu ai alungat această clipă… Într-un timp mi s-a părut că mă alungi și pe mine… Ea scutură scrumul de țigară și, cu aceeași fatalitate, își aruncă părul unduios pe spate. Continuă: — Þie ți-a frînt zborul destinului un sistem crunt și nedrept. Mie mi-a furat ceea ce aveam mai scump un străin. Pe tine te-au trădat tovarășii de idei, fratele tău de sînge, pe mine m-a vindut prietena cea mai apropiată… Acum sîntem într-un fel egali, doi osîndiți.
Și iarăși tăcu. Stinse încet și stăruiotor țigara, cu un oftat adînc și îndelung, ca o ușurare.
Cu capul plecat, parcă judecat a doua oară, Arion stătea încremenit și mut. Ecourile vorbelor ei îi mai răsunară o vreme în suflet ca într-un codru secular, stingîndu-se încet și treptat. Pe traseu treceau în goană mașini, ducînd undeva niște oameni, mînați de interese. Sau poate invers, ele, interesele mînă oamenii, gonesc mașinile? Cine să știe?.
— Îți place această profesie? —
Își dădu seama că i-a pus Angelicăi o întrebare neroadă și regretă imediat. Dar o făcuse deja și n-avea decît să-i pară rău…
— Nu-mi place, Arioane. E un drog de care ai făcut și tu uz cîndva… O vreme credeam că mi-i totuna dacă trăiesc sau nu… Pînă începu să-mi fie dor de Ineasca, de tine… Și asta-i o profesie, de a duce dorul cuiva… Tot ce-a fost, a fost un accident stupid, predestinat… Nu mă refuza, măcar acum… Hai să uităm această filă neagră pentru amîndoi. Să punem capacul!. . Și ea, în văzul armenilor curăței și cuminți, ca niște păpuși plictisite în așteptare de clienți, îl cuprinse și îl sărută cu disperare pe buze. Arion îi răspunse, simțindu-se, după mulți ani, un adolescent…
Angela porunci să fie puse în portbagajul limuzinei o ladă de șampanie și mîncare pentru două zile.
— Unde plecăm? se miră Arion. Trebuie să preîntîmpin conducerea…
— Oare n-avem dreptul moral să ne odihnim astă-seară, undeva în desișurile pădurii natale de la Ineasca? Sau în livada Prihonului, unde atît de des ne duceam? Încotro mînăm faietonul?
— La poiana de la lacul cel mai tăinuit de ochii ineștenilor… Am fost acolo o singură dată, cu bunicul Nică… Avea o prisacă și bunelul mi-a dat un fagure de miere… Toată viața îmi amintesc acel crîmpei luminos și dulce din fericita mea copilărie…
— Cunoști calea spre acel făgaș?
— Pornește motorul!
* * *
Încă de pe la amiază, la Ineasca, escortați de două limuzine cu pază, veniră deputații Mitru și Sokoliuk. Era ziua de naștere a lui Mitru și hotărîră să o petreacă la casa-conac de la Chitca. Mitru se dregea dis-de-dimineață cu bere cehă, sorbind mereu din sticlă și lăudînd băutura. Ca printr-o minune, revenise la jargoanele sale de mai înainte:
— Ei, cum, papașa?! Totu-i normalioc?! Dă-te jos să te servesc c-o pivă.
— De ce vorbești iarăși ca elefanții? se miră cu vocea-i bolnăvicioasă și răgușită. Doar știi că nu beau acuma deloc…
— Te-ai înțărcat, papașa? E rău!… Iaca înainte, cu mata se putea de făcut cîte-un guleai… Vremile se schimbă. Azi, cînd veneam încoace, am văzut la marginea Ineascăi o madonă în alb, la volanul unei mașini cicea! Mi s-a dus deodată falca-n jos!
— E Angelica! strigă, aproape isterică Aliona. Vrea să-l înhame pe Arion. S-a dus pe la arabi, s-a vîndut șahilor. Mătincă a făcut acolo și un copil, dar l-a vîndut tot lor, și acuma…
— Nu vorbi așa de rău, fată-hăi. E și ea o zidire dumnezeiască! S-avem grijă de nevoile noastre. Mai ales că azi e ziua îngerului Mitru. Îi urez sănătate și să vorbească corect, ca în campania de alegeri…
— Atunci, papașa, ca să le plac tuturor păturilor: intelectualilor, unioniștilor, socialiștilor, ca să arunce votul spre mine, mă străduiam… Acuma vorbim moldovenește și nu românește. Româna în România, moldoveneasca în Moldova! Noi, fracția noastră, ridică solidar mîinile și adoptăm orice zacon. Cu razgon — orice zacon!
O masă copioasă îi aștepta pe oaspeți în grădina cu palmieri exotici. S-au spus primele toasturi. Sokoliuk, alături de soția lui, îmbrăcată în haine de velur negru, rosti un toast de toată frumusețea. Îi dărui o statuietă de porțelan: o taceancă trasă de trei cai înfocați, îi slobozi omagiatului în buzunar un plic, pentru cheltuieli mărunte, apoi, după puțin timp, plecă englezește, în escorta celor două mașini cu bodygarzi. Se ducea la apartamentul lui de la Chișinău. Mitru rămase să se răfuiască cu ziua lui de naștere. Se îmbătă criță.
— De-ar mai fi cu noi și Arion, iaca bine ce-ar fi, zise tata neîmpăcat.
— El acuma e cu pomușoara ceea! făcu Aliona.
— Angelica n-a încurcat nimănui, potrivi tata Simion, stăpînind în brațele-i butucănoase pe amîndoi nepoți ce scînceau.
— De i-ar ajuta Domnul! confirmă și Serafima, ce luă copiii sub oblăduirea ei, liniștindu-i să nu plîngă isteric. Sîntem frați și orice s-ar întîmpla, trebuie să ne și mai iertăm unul pe altul.
— Atîta iertare, încît nici nu știu unde-i distrugerea.
— Bine, bine, v-ați îmbătat de-acum, clipi din ochi tata Simion.
— Eu nu beau, Serafimo… dar cu fratele vreau să fiu frate, însă el nu dorește să ne împăcăm. “Nenavidit”, mai ales după ce am fost în Pridnestrovie. Mă socoate “predatel”. Dar eu am imunitet parlamentar. Am fost reabilitat. Ca și el, după… pușcăria lui!
— Tu să n-ai frică de dînsul! se răsti Aliona, străduindu-se a veni în capul mesei și-n centrul atenției. Acuma, dacă pune ghiara pe dînsul curva ceea, are să devină și el ca și burduhosul meu, mielușel! O știu eu pe Angelica. Mai șmecheră și mai practică ca dînsa nu există alta. Are să-l ademenească cu bogăția adusă de la turci, să vedeți!
— Arion e altă poveste, se amestecă în vorbă tata Simion. E bun și înțelegător, credul față de oamenii care-i vor binele, dar cînd vine vorba de compromis cu propria-i conștiință, apoi… numai unul Dumnezeu știe cum gîndește el.
— Ia prașu! La onomastica mea, spuneți-mi lestnîie slova și faceți-mi cadouri, din cele mai plăcute… În Chișinău azi nu se mai vorbește ca înainte românește, ci aproape toți ca și mine. Înseamnă că vorbim deopotrivă, noi parlamentarii, cu masele — moldovenește! Și Mitru scoase o bancnotă, alta… Numărîndu-le pe toate, cîte i le dăruise în plic fratele Sokoliuk, fără nici o lămurire, îi întinse una Serafimei, să nu observe Aliona.
— Mitru are perfectă dreptate! tocmai sfîrîi de bucurie sora, camuflînd cele o sută de dolari sub poalele pestelcei.
— Fă tot posibilul, dragul meu parlamentar, dar atrageți-l și pe Arion în sfera voastră de influență… Nu este deloc bine, cînd în cercul familiei cineva este socotit nici dușman și nici prieten…
— Și totuși Arion să fie atent cu tîrfa ceea… Era cea mai proastă la matematici…
— Tu erai fruntea, o lăudă tata Simion. Poate de-atîta ai și devenit vînzătoare.
— Da, socrule, am devenit… cînd a trebuit! Acuma sînt soția reprezentantului puterii, al celui mai de seamă om din Ineasca, Mitru Inereanu, burduhoșelul sacul meu cu bani!. .
— Iar eu am rămas unicul lor părinte dintotdeauna! Mă doare inima că i-am crescut în greutate, cum îi creșteți și voi pe ai voștri. Am vrut totdeauna ca ei să fie înțelepți, norocoși și bogați, dar anii… Mi i-a împrăștiat prin toate colțurile pămîntului, ca la un moment să-i primesc la casa mea ca din strînsură. Ba cu fiică-mea, care nu m-a ascultat să facă o nuntă ca la creștini, apoi veni tragedia lui Arion, apoi Mitru începu să facă baistruci în stînga și în dreapta, fără a avea familie… Apoi a murit mă-ta… Am rămas neputincios și nimeni nu mă mai crede, nimeni nu mă mai stimează, nimeni nu mă ia în seamă… Și părintele prinse să lăcrimeze…
— Nu plînge, papașa. Pămîntul stă pe loc, iar oamenii îl mișcă. Hotărîm toate problemele, chiar și ale țîntirimurilor!
— Mitru nu-i mulțumit cu politica pe care o faci mata și Arion, le explică Aliona, deschizîndu-le mesenilor cărțile. Arion afirmă că numai trădătorii de neam au putut să scindeze Moldova în mai multe cnezate: cu găgăuzii și Transnistria… Adică printre trădătorii de neam e și onoratul meu burduhoșel!
— Cui nu-i place politica promovată de mine, să mă pupe-ntr-un loc! Unde nu suflă vîntul, zise omagiatul, molfăind o pulpă de găină. Ce tot mă freacă bratanul, de parcă aș fi cu trei ouă clocite în prohab!.
— Fu-u! Ce vorbe spurcate, domnule parlamentar! făcu Agache, pentru prima oară nimerind în polemica familiei Inereanu.
— Lasă-l în pace… Nu-i fă zimbri. Din cînd în cînd ne mai dă cîte-o para! îl ghionti Serafima pe bărbatu-său, care se turmentase și el, căutînd culcuș să se odihnească.
— Am aprobat autonomie teritorială turcilor noștri, mestnîie! Altfel nu eram primiți în Europa… Despre asta știe și Arion! Cînd îi trebuie, el sare cu vorba, iar cînd nu — ia apă în gură!
— Și ce va fi mai departe pe palma noastră de pămînt, măi băiete? Arion s-a luptat pentru o idee, iar tu, contrar voinței lui, parcă ai dărîmat-o și mai mult. Ori împărțim Moldova la toți și noi cu ce rămînem?
— Cu Ineasca, Bălțul, Chișinăul, așa cum a fost… Acuma trebuie să ne gîndim la economică. La bani! Cum să-i facem mai ușor, pentru a ne fi bine. Eu doresc să deschid business la Ineasca. Vreau să m-apuc să fac salam în dealul Lipăgăului. Din clădirea școlii se poate de făcut depozite, grajduri pentru bovinele și porcinele care-i vom strînge de la naselenie. La primul etaj. Iar la etajele de sus — țăhuri pentru curățit mațele. Porcărie n-o să mai fie acolo. Nu-i vîgodno, ăkonomiceski…
— Dar unde are să fie școala? întrebă Serafima.
— M-am gîndit eu și la asta… Fiindcă am dus acolo cărbune, am putea începe producerea cîrnațului chiar de săptămîna viitoare, iar școlarii… Reparăm fosta brigadă de tractoare, le lîngă Ciuluc. Acolo școlarilor o să le fie fain! Acuma fiecare om are tehnică, mecanizație acasă și brigada de-acolo-i licvidată…
— Locul cela e îmbibat cu benzină, unsoare, iar bahna de-alături e năpădită de stufării, broaște, bîzoi, tăuni, țînțari, deveni tata Simion îngrijorat. Tot acolo-s rezervoarele unde ani de zile s-a scurs murdăria porcilor din dealul Lipăgăului, iar apa nu-i bună de băut. Pute a pișăt…
— Papașa, nu te bespakoi…
— E departe locul pentru școală, Mitrule…
— Spakuha! M-am gîndit, sestra!… De la Chișinău am găsit o firmă și-am să procur un autobuz — dimineața și seara bucuroși micii mei săteni, în cîteva reisuri, s-or duce și-or veni de la carte.
— Crezi că Arion are să fie de-acord cu planurile tale?
— Malo menea volnuiet! Dac-a trebui va fi și hotărîrea Parlamentului. Și-apoi cu legea dînsul să nu se joace. Dacă s-a bîrzoi, zaconul l-a pune la uvajenie, ca să-i treacă pîlul…
Cei care-l știau pe Mitru erau îngrijorați de-a binelea. Intențiile lui totdeauna și le duce pînă la realizare.
— Cum te gîndești, Mitrule: copiii tăi vor frecventa școala primară la asemenea distanță de sat?
— Cu odraslele mele va fi altă delă… Am devenit om de stat, fiindcă am învățat carte, iar locul urmașilor mei e la stoliță! Apoi școlile din zarubej, cum învață acuma copiii mai tuturor parlamentarilor… Puradeii mei or să-nvețe în America, Franța… Poate și în Germania. Pojivem — uvidim!
— Dar ceilalți? îl ischiti apăsat Aliona, simțindu-se că și-a folosit doza de șampanie și coniac. Ce ți-a mai fătat Antoaneta? Cea la care ai zburat să-ți vezi plodul, deunăzi, în fundul Rusiei?
— De unde o mai știi și pe asta, soțiune?
— Vom vorbi mai încolo despre coturile tale din umbră, parcă îl amenință Aliona, făcînd cîțivai pași, poticnindu-se și sughițînd. Burduhosule! Spune-i lui taică-tău că mai ai un baistruc. Proaspăt ouat! Nu te rușina, zii! Ai devenit parlamentar, dar nicidecum nu te-ai lăsat de curvărie, idiotule!
— Ocupă-te și tu, cine nu-ți dă voie! se răsti deodată Mitru supărat, turnîndu-și în pahar…
— Eu… eu… mai bine în ziua asta — te omor! răcni plină de isterie Aliona și, deodată, se repezi la el cu un cuțit, pe care-l înșfăcă direct de pe masă. Dar îi bară calea tata Simion și Agache, care o dezarmă, stăpînind-o de brațe, cît ea se smucea către soț, răcnind cît o ținea pieptul: Idiotule! Monstrule! Am să dau foc la casă și am să te omor… Iar pe toți dracii iștea, aduși la casa noastră, să nu-i văd! Nici pe unul! Îmi stau în gît. Nici pe soră-ta, nici pe boșorogul ei de soț, nici pe cîcăciosul de tat-tu, care a început de-acum să se balige pe vine. M-am săturat să îngrijesc din urma voastră! Marș toți la vizuinile cui vă are!!!
— Sloboziți-o! strigă Mitru după ce mai răsturnă o sută de grame peste cap. Trecu pe lîngă dînsa ca pe lîngă un dulap de lemn, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, urcă la volanul mașinii și porni motorul. Și foarte calm, cu un zîmbet chefliu pe buzele grase, aruncă: Voobșă, bleghiuitul e drevnaia, dar opasnaia profesia. Eu plec la guleai, azi e ziua mea de naștere, și n-am să ascult nebuniile unei muieri smintite, care demult trebuia dusă la Costiujeni…
Și cum numai mașina dispăru printre copacii scorburoși ai livezii din preajmă, Aliona prinse a plînge amarnic.
— Numai să nu-l omori, fată-hăi!… C-apoi nu va avea cine să mă îngrijească, cine mă îngropa… Pe Mitru nu-l mai îndreaptă nimeni, decît numai țintirimul… Să nu-l omori, măcar cît trăiesc eu… Suferi-l și primește-l așa cum este. Altul el, din păcate, nu poate fi…
Vorbele de odinioară ale Alionei îl ofensară amarnic pe Agache. Oricît cerca Serafima să-l liniștească, nu-i putea stăvili indignarea. El o sili să lase toate baltă și să-l ducă acasă pe tata Simion, apoi să plece, drum de noapte, peste pădure, la Rădeni… Gemenii adormiseră. Aliona se culcă lîngă ei, suspinînd necăjită, căznindu-se că e nervoasă atunci cînd ar trebui să fie calmă și îngăduitoare… O țigancă așa și i-a spus, cînd s-a dat să-i tragă cărțile: “Bărbatul-tău are boala femeilor și n-ai să-l îndrepți niciodată… ” Atunci de ce nu se împacă cu această realitate? Și iar se plîngea pe soartă:” Dar de ce el uită să mă mîngîie săptămîini și luni în șir, de parcă nici nu i-aș fi soție?… Oare eu n-am nevoie de bărbat? Oare trebuie și eu să iau drumurile lui?…
Aliona făcu o judecată a tot ce s-a întîmplat cu dînsa în ultima vreme. Pînă la urmă, găsi mai cu cale să se împace cu situația… Avusese multe certuri aprinse cu soțul, iar ea rămînea fără de nimic. “Nu-l mai omor eu pe Mitru, își zicea în gîndul ei. Ia, niște vorbe de muiere. Ar fi o nebunie!… El e bănos, deși nu l-am iubit niciodată, așa ca pe nănășelul. Dacă Mitru m-a înșelat întruna și are presurați prin toată lumea baistruci, las’că nici eu nu sînt mai brează… Gemenii, nimeni nu știe că nu sînt ai lui… Prostul, nici nu ia de seamă cît de mult seamănă ambii nănașului… Nu fi proastă, Aliona! Profită de bunăstarea care ți-o asigură acest monstru și caută-ți de plăcerile vieții, iar omul iubit este alături, și pădurea la fel… Nu da foc la casă, nu te certa cu el, prefă-te că-l iubești pe burduhos și călătorește peste hotare, mergi la recepții, ia banii cîți îți pică și bucură-te de viață… Altceva ce ai a face, ca să nu zdohnești de urît și singurătate în Ineasca… ”
După miezul nopții, reapăru Mitru. Ea îl cuprinse, îl sărută cu patimă și cu destulă milostenie, își ceru iertare, fiindcă a fost nebună! Mai mult n-are să facă așa ceva!
— Ce vrei să fac pentru tine, liubimaia?!. Ca în iastă-seară să fii dovolinaia? surîse el sughițînd de băutură.
— Să te duci la Rădeni și să o aduci pe Serafima și Agache înapoi. Ei îngrijesc bine de copii mei… Boșorogul de socru – să nu-mi vină. Pute de la el ca de la hoit… Bine că s-a dus!
— Cînd ți-am “otcajit” eu vreodată? Și Mitru o sărută. Duhnea de la el a băutură ca de la un aparat de samogon. Curînd plecă la Rădeni… Avea să se întoarcă peste vreo două ore.
Luminile mașinii lui Mitru se îndepărtau și Aliona trecu la geamul din altă odaie, ce dădea spre pădure care începea la numai cîțiva metri de gardul din fundul grădinii. Privi ceasul. Era tocmai ora pe care o aștepta.
Dintre copaci văzu semnalul la care conveniseră — luminile motocicletei se aprinseră și se stinseră de cîteva ori. Era nașul de cununie! Luă grăbită o pătură, într-o sacoșă slobozi o sticlă cu șampanie, salam tăiat în felii, brînză, pîine, pregătite de mai înainte, stinse luminile din prag, lăsînd-o aprinsă numai pe cea din odăița ei, și se grăbi spre pădure… “Hîtrișoara de mine! se mai gîndi dînsa încă o dată. Atîta comoditate să-mi ofere viața, iar eu să nu fiu deșteaptă?. Doar simțeam că Mitru o să mîie pe noapte acasă… Dacă nu stîrneam hărmălaia ceea, cum aveam să-l fac pe cumnatul Agache și pe Serafima să plece la Rădeni… Cum aveam să-mi creez un răgaz pentru a fi împreună cu iubitul pădurii mele?… ” Într-un trening modern și ghete albe era un fluture de noapte ce zbura spre lumina licărindă a fericirii.
— Nașule! Dragul meu, naș!. . strigă ea nestingherită.
* * *
În celălalt capăt de pădure, pe malul micului lac, Arion și Angelica dansau în ritmul unui tangou celebru. Veniseră cam tîrzior. Noaptea era încă destul de caldă și arareori, dintre nourii mari și moi, se ivea luna plină și luminoasă, oglindindu-se în apa limpede a lacului. Corul broaștelor se întrecea cu cel al chiriecilor. Melodia maiestoasă puse stăpînire pe liniștea din poiană ce se revărsa aristocratic peste iarba încă necosită, care atingea dulce gleznele fetei, peste întunericul crîmpoțit de prea desele apariții ale lunii din nori, peste vîrfurile arborilor ce priveau mirate concertul din poiană, legănîndu-se în ritmuri celebre.
— Mi-a fost atît de interesant să colind împrejurimile satului, șopti Angelica, punîndu-și capul pe umărul bărbatului drag. M-am aflat în străinătate atît de mult. Mi se părea că n-am fost acasă de o veșnicie. Ce frumoasă e totuși Ineasca noastră!
— Cel mai frumos sat din lume!
Toate păreau să nu se fi schimbat — nici cătinișul de lîngă livadă, nici izvorul cu apă rece din valea Brîndușei, nici crestele movilelor pe care făceau de obicei flăcăii și fetele deniile de Paști. Toate rămaseră ca pe vremea cînd hoinăreau serile împreună, parcă dîndu-le de înțeles ce i-au așteptat și că le-au mai acordat o șansă să repete un cerc al vieții — cel al tinereții lor. Angelica se simțea fericită. Arion o luă de mînă și împreună au venit pînă în vîrful movilelor. La izvor se spălară și se stropiră ca doi copii, în razele roșiatice ale lunii, ce cădeau peste ei în stropi de diamante.
Apoi Arion o cuprinse de mijloc, o trase ușurel spre el și se sărutară dulce și lung, cum nu o făcuseră niciodată. Nu-i mai pomeni nici o vorbă că e tînără și el bătrîn, că ea trebuie să-și caute fericirea cu altcineva, din cercul ei… Doar de cîteva ori prinse în privirile lui un fel de neliniște amestecată cu tristețe sau durere, pe care le alunga, luîndu-l de mînă și avîntîndu-se iar în zburdălnicii.
Se lăsară ademeniți într-o goană de-a prinselea — fata alerga, țipînd și rîzînd vesel, iar Arion o ținea tot o fugă pe urmele ei, în jurul poienei, pe marginile căreia cosașii culcaseră brazde mari de iarbă pentru fîn. Cînd simți că obosește și nu o mai poate ajunge, făcu un efort și-i puse o piedică ușoară. Angelica se rostogoli țipînd în brazda cu iarbă crudă, încă neslăjită și poalele rochiei albe se rostogoliră, ca niște valuri, peste brîu, peste sîni, descoperindu-i coapsele pline-și lacome de dragoste. Arion stătu o clipă vrăjit, dar imediat căzu și el în iarba polignită. Se îmbrățișară, se sărutară. Bărbatul ridică mîna spre sînii fetei și-i culese pe rînd în palme, netezindu-i și încercîndu-le parcă tăria. Apoi slăbi fata din strînsoare și se lăsă pe spate…
Un cer cu zdrențe de nori îi urmărea tăcut și rece, ca o veșnicie. Doar undeva printre vîrfurile copacilor tremura luceafărul ce răsărea.
Angelica stătu o clipă nemișcată, ca îndată să se ridice, fiind gata s-o ia la fugă. Dar în ultimul moment, bărbatul îi prinse călcîiul în aer și ea se prăbuși din nou în iarbă. Tăbărî asupra ei și, hohotind, singuri în poiană, se rostogoliră îmbrățișați prin iarba înaltă la vale, spre mijlocul poienei, pînă se opriră lîngă roata limuzinei.
Rămaseră o vreme tăcuți. Arion răsufla greu. Dar oboseala nu-l neliniștea. Era îngrijorat de altceva.
Tot timpul cît cutreieraseră locurile amintirilor se simțea bine și plăcut alături de Angelica. O pace senină se revărsa peste sufletul lui zbuciumat, mîngîindu-i rănile și necazurile. Dar în toată această după-amiază nu simțise nici o zvîcnire a subconștientului, nici un instinct bărbătesc… Și această hîrjoneală sterilă îi stîrnise acum o bănuială înfiorătoare. “Nu se poate!” alunga acum un gînd nătîng ce îi dădea tîrcoale. Se lăsă iar pe spate, slobozind din strînsoare fata. Ea îi puse pe frunte vîrful degetelor și începu să le miște pe conturul profilului — de la rădăcina nasului spre vîrful lui ascuțit și mai departe peste buze, bărbie, pe gîtlejul pronunțat, numărînd mai apoi nasturii cămășii, pînă se opri cuminte la centură. “Dragul meu, de ce ești atît de nepriceput? Te-am așteptat atît de mult, chiar nu înțelegi că te doresc? “
Gîndurile veneau șuvoi, întrebările și îndoielile nu o mai lăsau din strînsoarea lor. Dar era hotărîtă să-l cucerească cu orice preț. Deși cunoscuse deja plăcerile dragostei trupești, spera, știa, era convinsă că numai cu Arion va simți adevăratul farmec al dragostei. Îl dorea și aștepta clipa cînd se vor scufunda, uitînd de toate, în abisurile unei iubiri nebune de mai mulți ani înfometate și fără margini.
— Hai să așternem pe iarbă și să bem șampanie! propuse deodată Angelica.
— Multă șampanie! Arion era turmentat de fericire și amețeala ușoară pe care o simțea nu o punea pe seama celor cîteva sticle, pe care le băuseră în doi, într-o jumătate de zi. Așa ceva nu mai încercase vreodată și spera că starea asta de teamă îl va părăsi. Așternură pe iarbă, puseră lada cu șampanie alături, Angelica deschise portiera și făcu muzica mai tare. Răzbătea duioasa melodie și vocea cristalină a artistului: “Dar unde dragoste nu e — nimic nu e… ”
Teii ce înconjurau poiana ațipiră cu visele de noapte, vîrfurile coroanelor, frunzele verzi și florile galbene. Părea să-i fi îmbrăcat o mînă iscusită, pentru ca să-i admire cei doi ajunși în acea clipă de fericire. Mirosea a floare de tei. Mirosea a fîn, pe care îl clădiseră nu departe tăietorii de pădure pentru iernatul căprioarelor.
Stăruia o atmosferă ca de basm. Arion părea că a uitat de toate relele, necazurile și greutățile avute și cele care mai puteau să fie. Angelica era amețită de fericire și de necontenitul zbucium sufletesc: “Oare ce-i cu Arion al meu, de ce e atît de timid? De ce nu mă mîngîie, nu mă sărută? Ce-i cu tine, bade Arion? Acuma… sînt femeie și te vreau ca bărbat… “
Stelele ba apăreau, ba dispăreau printre zdrențele de nori, surîzînd a desfătare în visul lor de noapte. Angelica se ridică și schimbă caseta cu “Emanuelle”. Melodia curgea lin, acoperindu-i o stare de gingășie și chemare la dragoste, la fericire trupească. Cu mișcări elegante, fata începu să-și scoată rochia și o lăsă să se împrăștie parcă peste iarba poienei.
Rămasă numai în slipul străveziu și sutienii din stofă scumpă, continua să facă mișcări erotice, ademenindu-l în mrejele dulcelui amor. Arion privea toate cele, amețit de șampanie și… nu simțea vreo atracție trupească pentru corpul ei gol. Fata, care acum știa de minune cum să seducă bărbații, se așeză lîngă el, îi netezi fruntea, părul, corpul, pornind să-i descheie nasturii de la cămașă, fermuarul pantalonilor…
Arion, spre propria lui uimire, reveni tîmp cu gîndurile la îndepărtata Siberie, la amenințările frecvente ale santinelelor, ale securiștilor, că vor face totul ca să-i atace viața personală, să-l lipsească de ceea ce are mai scump — familie, mîndrie bărbătească —, să-l facă adevărat clapon… O duzină de ani nu văzuse și nu avusese prilejul să facă dragoste cu vreo femeie și acuma… Nu simțea acel fior de bărbat pe care-l cunoscuse ultima dată, cînd mai trăia cu Elvira…
Fata, însă, făcea mișcări de mîngîiere atît de seducătoare că, deodată, sări ca un tigru înfuriat, o trînti la pămînt. Cu mișcări brutale îi rupse într-o clipă lenjeria fină… A fost o izbucnire atît de neașteptată și crud dă ca și cum un braconier ar fi împușcat o căprioară. Angelica se pomeni în clipele următoare că o fiară se năpustise asupra ei și vroia s-o stranguleze… Arion o tortura cu greutatea corpului său, îi frămînta sadic sînii, încercă să ajungă la locul tainic al plăcerii de femeie, dar ceea ce trebuia să urmeze, să stingă acea sete nestăvilită de dragoste pentru bărbatul iubit nu venea. Nimic nu-i atingea subteranele instinctului incandescent, care să o scufunde în abisul așteptat al plăcerii trupești.
— Arion, nu mă chinui, ești greu și rece ca o piatră! aproape că strigă fata într-un tîrziu, nemaiputînd suporta durerile ce i le provoca bărbatul cu mișcările lui crude…
Luna se ascunse rușinoasă printre norii grei și negri. Arion, înfuriat și stors de impotența sa, icnea sufocat, fîrcîia într-o stare muribundă, fără nici o șansă de a trezi în ea ceea ce se trezește la bărbat în momentele de excitație erotică. Surmenat, se strînse covrig la picioarele fetei speriate, slobozind-o din coșmarul frămîntărilor dureroase și rămase așa pentru cîteva clipe, transpirat și răsuflînd greu. Deodată sări brusc în picioare și, într-o izbucnire nervoasă, strigă cu o voce înfundată de fiară, rănită mortal:
— Ești o depravată, ai vrut să mă seduci, să mă convertești! Pleacă din viața mea! Pleacă! De ce ai venit să mă faci de rîs cu ademenelile tale?… De ce?
— Arion… Arion… Arion… încercă zadarnic fata să-l oprească. El o izbi cu furie, își aduse în ordine ținuta — cămașa, pantalonii, și porni hotărît spre desișurile pădurii, clătinîndu-se asemeni unui om, într-o stare înaintată de beție. — Arion, dragul meu, auzi din urmă chemarea fetei, care cuprinsă de deznădejde, încerca să-și ascundă, nu se știe de cine, trupul gol-goluț, acoperindu-și sînii cu mîinile.
A rătăcit printre copaci și hățișuri dezorientat, pînă se făcu ziua albă. Își dădea seama că pierduse ceva foarte important în noaptea asta. Se simțea criminal. Da, da, criminal. A rămas pentru totdeauna cu amprenta de criminal… Și acuma, după izbucnirea sadică asupra Angelicăi, nu mai putea spera oare la nimica? “Dar poate că se mai poate repara ceva? se întrebă el deodată, oprindu-se în marginea pădurii. Poate dînsa stă acolo și mă așteaptă? Mă așteaptă!… De toate se pot întîmpla în viața noastră… De toate! Și noi toți ne purtăm păcatele și toți sîntem responsabili de ele, precum obligați sîntem a le ierta, a le corecta… ” Mai făcu vreo doi pași spre cîmpie, se clătină, revenindu-și apoi ca dintr-o beție adîncă, dintr-o neagră nebunie. “Doamne, Doamne! își zise el. Ce se întîmplă cu sufletul meu?. . E rănit, e bolnav mortal… De mi s-ar desface pieptul, să vadă lumea sufletul meu, s-ar speria. Iar eu m-aș rușina… ” El își adună în voce tot ghemul de emoții, se întoarse cu fața la pădure și, complet treaz, strigă din răsputeri cu glas isteric:
— Ange-li-ca-a-a!!!
Ecoul îi răspunse din străfundurile pădurii: “-a-a-a-a-a… ” Toată vlaga, care încă nu secase în pieptul lui, o depuse în acea chemare și deodată se întoarse într-o fugă nebună în desișurile pădurii. Alergă ca un apucat, pînă găsi cărărușa șerpuitoare, urmele roților de mașină, prin iarba moale, umedă de roua dimineții…
Se făcuse ziuă. Abia își stăpînea răsuflarea, cu ochii speriați și larg deschiși… Recunoscu locul unde noaptea a stat cu fata lui iubită, s-au hîrjonit și au spart în țăndări iubirea lor crudă. Peste iarba mătăsoasă, înaltă, plutea mirosul plăcut al femeii, care l-a dorit, l-a chemat pe calea salvării. Fata nu mai era. Dispăruse, dispăruse o dată cu stelele de pe cerul senin. În locul unde zăcuseră amîndoi erau cîteva sticle cu șampanie, pline, neatinse, cu ambalaj strălucitor, iar mai încolo, vîntulețul purta pe valurile sale niște rămășițe de lenjerie ferfenițită…
Arion porni spre casă. Picioarele i se îngrelaseră. Nu auzea nici trilurile zglobii ale păsărilor, nu simțea nici mirosul teilor, florilor… Cînd ajunse în vîrful Lipăgăului, după clădirea școlii și celor cîteva case ale fostului bloc administrativ al abatorului, i se deschise în față panorama Ineascăi în toată splendoarea ei matinală. Se așeză jos și, multă vreme, fără nici un gînd, privi către leagănul vieții lui. Ultima bucurie cu care mai rămăsese era satul și școala… Vroia să se calmeze, să se liniștească, privind la turla lucitoare a bisericii reconstruite, la conacul fratelui, care i se părea plin de taine, deoarece nu fusese niciodată în el, la casele din verdeața satului.
* * *
Din ziua cînd nora Aliona se războise cu el, aducîndu-i învinuiri apăsătoare, tata Simion, parcă deveni altul. Suferea de picioare, greu se purta prin ogradă. Mitru a vrut să-l convingă, să se întoarcă la el, însă bătrînul refuză categoric. Mergea în cîrjă, mereu se plîăngea că i-i frig la cap. Arion stătea serile cu el la taifas, ascultînd cum bătrînul tată își depăna firul amintirilor despre tinerețea lui, despre armata la români, despre război, foame și necazurile toate. Cînd își amintea de Vetuța, neapărat începea să plîngă… Nu dorea să se refere la calitățile bune sau rele ale copiilor lui, părea că-i este totuna de toate. Cînd Arion pleca la serviciu, îi ură drum bun și cerca să-l sfătuiască cum trebuie să le predea cutare sau cutare lecție. Rămînînd singur, el intra greoi în beci, sprijinindu-se de pereții înalți ai gîrliciului și bea mult, ca să se îmbete criță.
— De ce beai tată atît de mult? se neliniștea Arion?
— Dacă iau un pahar – două parcă mă simt mai bine, zicea bătrînul liniștit. Altfel n-am nici o vlagă în mine.
O vreme, Arion, înainte de a pleca la serviciu, îi scotea o cană cu vin din beci, i-o lăsa între horn, unde mai închipluia ceva de mîncare și încuia ușa de la gîrlici. Tata Simion se mulțumea cu ceea ce i se lăsă, dar seara, îl ruga pe Arion:
— Să-mi lași cheile de la beci, feciorașule. Oricum, acolo e munca mea. Dacă voi muri o să-ți las totul ție…
De ce vorbești atît de mult despre moarte, tată? Doar încă ești în putere…
— Ei ba, făcea el cu ochii chinuiți. În trupul meu s-au cuibărit atîtea boli, că e timpul să plec… Dacă la 60, la 70, la 75 nu simțeam bătrînețea, acuma, aproape de 80 de ani, o simt. Cîndva mă temeam de moarte. Acuma nu mi-i frică de ea. Vreau ca dînsa să vină, să mă eie. De-acuma am devenit om de încurcătură la multe… Lui Arion i se făcea milă de el și nu-i mai ascundea cheile. Avea grijă să facă seara tatălui demîncare la cuptoraș. Arion pregătea gustos. După ce mînca pe săturate, îl întreba:
— Te-ai săturat, tată?
— Badaproste! Gătești taman ca tata Nică, Dumnezeu să-l ierte! Parcă ai avea norocul lui. Bunelu-tău a trăit peste 40 de ani singur-singurel…
— Știu, făcea îngîndurat Arion.
— Doar că el avea casa lui… După ce am să mor eu, toată gospodăria asta o să-ți rămînă ție. Lui Mitru și Serafimei nu le dau nimica!
— Nici mie nu-mi trebuie, tată. Să fii mata sănătos, să trăiești o sută de ani.
— Nu-i de unde, dragul tatei… De-acuma am început să și mă scap în pantaloni… Cine o să se chinuie atîta cu mine?. .
— Ei, lasă tată, avem noi grijă, zicea Arion ca să-l îmbărbăteze.
Într-o zi de primăvară, cînd se întoarse de la școală, Arion îl găsi pe tata Simion culcat la pămînt în nesimțire. Bătrînul intrase în beci după vin, căzuse de pe scări și își fracturase piciorul din șold. La ai săi 80 de ani situația era critică. Arion l-a dus la spitalul din Telenești unde medicii l-au bandajat, l-au pus în ghips, prinzîndu-i pciorul cu scripte, fixîndu-l în poziția necesară. Necesitînd îngrijire permanentă, mai cu nemulțumire, mai cu replici în adresa lui Mitru și Arion, l-a îngrijit Serafima. Fiica, stînd săptămîni întregi la căpătîiul lui, s-a gîndit și la gospodăria părintească, la soarta ei de mai departe… A chemat notarul și l-a convins pe tata Simion ca să autentifice un testament pe numele ei.
— Dar să nu-l obijduiești pe Arion, îi zise bătrînul. Tu ai, iar el n-are unde trăi…
Fiindcă Serafima vroia să-i împace pe toți ai casei le-a spus fraților despre trebușoara cu testamentul.
— Tu o să trăiești cît o să vreai în casă, îl asigură ea pe Arion. Să nu crezi că pretind la careva avere. Dar nici lui Aliona n-aș vrea să-i rămînă…
— Bine soro, nu am nimica împotrivă, răspunse Arion.
Mai vehement și neașteptat a reacționat Mitru. A stîrnit un tărăboi nemaipomenit.
— Eu, care vreau după moartea bătrînului să construiesc acolo un magazin, să fiu lipsit de moștenire!
— Să-i fie de lumînări, bogăția ceea! răcni s-o audă satul.
La cîteva zile, după ce aflase despre testament, cînd tata stăpînindu-se de pereții spitalului, cu ajutorul cîrjei dar și al Serafimei, pentru prima oară făcu cîțiva pași, în vizită veni Mitru cu Aliona și încă o persoană. Cumnata era agitată ca totdeauna.
— Vasăzică noi am hotărît, zise ea către tata Simion, arătînd că este însoțită de un notar adus din contul și cheltuielile lor.
Acușica o să iscălești un alt testament că să lași și nepoților matale o parte din casă.
Mitru, cu o mînă rezemată de ușorul salonului, aștepta decizia părintelui, fumînd într-una. Avea îmbrăcat un costum de gală, era proaspăt berbierit, parfumat, răspîndind un miros plăcut în jurul său.
— Da un cîcat nu vreți! zise tata Simion ca să-i cutremure pe cei veniți cu pretenții patrimoniale, după care vorbi categoric: Ce nu s-ar întîmpla după moartea mea, dar casa, gospodăria și tot ce se află în beci rămîne lui Arion!. .
— Apoi să știi, papașă că mi-ai scuipat în suflet cu declarația matale, concluzionă Mitru.
— Da să zdohnești cît mai repede! trăsni Aliona. Curvăroiule și zăbălosule!. .
Cuvintele de ocară ale nurorii dispărură odată cu cei care au venit. Mitru, scuipă grețos în pragul spitalului, urcă în mașina modernă, rostind amenințător:
— Nu, papașa! Pogodi!
— Haimanalele! încheie Aliona, încurajîndu-și soțul: Plecăm! Să se dihoace pe vine toată viața care i-a mai rămas, ghiul dracului!
În toamna ceea, de cînd tata Simion se întoarse de la spital, la Ineasca părea că se năpustise moartea în săteni. Se întîmplă că murise soră-sa Tatiana, vecinii Natalia Bostan, Vitalie Sîrbu, verii Vera și Pavel Bostan, Dora Þurcanu… Serafima plecă a Rădeni la Agache al ei și tata rămăsese iar în îngrijirea lui Arion. Bătrînul nu putea ieși din ogradă. Stătea mereu în coridorașul saraiului și privea spre Lipăgău, așteptîndu-l pe Arion. Nu citea, nu asculta radioul, nici paharul nu-l mai interesa. Dacă-l servea cineva, parcă se stăruia să nu bea mai mult decît jumătate de pahar…
Mitru nu mai trecea pe la el. Doar într-o zi fusese surprins, cînd cu totul neașteptat veniră la el nepoții Veta și Simionel. Erau cu o soră de-a Alionei. Nepoțeii scînciseră că doresc să-l vadă pe bunelul.
Vetuța și Simionel îl sărutaseră cu sinceritate și-i spuse cîteva poezii învățate pe de rost la grădiniță. Simionel se duse în grădină și se apropie de bunel morsocînd nestingherit niște fire de pătrunjel:
— Ce mănînci măi iarba asta? se miră tata Simion.
— Tăticu a spus… mărturisi piciul, adăugînd nestingherit: Să mi se mărească potența!. .
Tata avea auzul slab, nu prea a înțeles vorbele nepoțelului, mai ales că dădaca lor, îi luă de mînă, grăbindu-i să plece. Înainte de-a ieși pe poartă îl întrebă:
— Aliona vine pe la mata?
— Nici n-am dorință s-o văd, zise tata Simion.
Pentru a-i înveseli oarecum viața, Arion s-a zbuciumat pe la raion o săptămînă întreagă, pînă perfectă actele, ca într-o bună zi tata Simion să fie vizitat de către niște oameni bătrîni ca el.
— Mă numesc Alexandru Usatiuc – Bulgăr, zise un bătrîn roșu la față, cu părul alb ca neaua. Din partea Cîrmuirii noastre te decorăm cu crucea de fier și-ți înmînăm legitimația de veteran al războiului în armata romînă. Înțelegînd sensul vorbelor, tata Simion lăcrimă, apoi izbucni în plîns. . Era foarte fericit. Ca niciodată.
— Acum pot și să mor, zise el într-un tîrziu cînd vizitatorii plecaseră, iar la pieptul lui stătea prinsă unica distincție venită la el după o veșnicie.
Într-o zi însorită de septembrie tata Simion căzu la pat. Deveni palid, vreo două zile nu mîncă, nu bău nimic. Odată, după ore lungi de tăcere, cu pleoapele închise, luă mîna feciorașului și o sărută, făcîndu-l pe Arion să tresară. Bătrînul cu o voce hîrcîită vorbi:
— Arioane, dragul tatei… Poate tu te simți obijduit că nu ți-am dat avere…
— Nicidecum, tată, zise Arion îngrijorat de amprentele ce i se conturau bătrînului pe față.
— Vorbești adevărat?
— Adevărat, tată…
— Atunci, aprinde-mi lumînarea și adă-mi un jug… de la carul cu boi… Se spune că așa moartea vine mai repede și sufletul se desprinde mai ușor…
Au fost ultimile cuvinte ale bătrînului. În zori de ziuă inima lui a încetat să se mai zbată.
La pregătirile pentru înmormîntare Mitru nu a vrut să ajute. Arion cu Serafima și Agache au făcut o înmormîntare frumoasă. Satul întreg se adunase în ograda lui Simion Inereanu. Mitru cu Aliona au venit mai spre amiază, cînd sicriul a fost scos din casă. Stăteau amîndoi împopoțați în ogradă, lîngă coștireața porcului, ca niște oameni străini.
— Vino, măi, lîngă sicriu, îi zise plîngînd Serafima lui Mitru.
Mezinul, șovăitor, se apropie de corpul neînsuflețit al părintelui. Aliona cu copiii rămase locului. Nu se stăpîni să spună:
— Las’ să-l îngroape cei care au căpătat bogăție!
După ziua înmormîntării lui tata, Arion se simți părăsit și însingurat, parcă se topea și el. Torturile suportate în anii de detenție tot mai des îi dădeau de știre…
Anii vor trece, vor veni alte generații, alte vînturi vor bate peste Ineasca. Poate, niciodată nu va ști nimeni că a existat un om, care s-a pornit frumos în lume să caute o viață luminoasă, să caute mari adevăruri întru salvarea acestor meleaguri de rai… Aripile lui erau mari, desfăcute, pentru un zbor înalt și falnic. Dar realitatea nu odată a tras în el cu gloanțe otrăvite, retezindu-i-le, ca zborul lui să nu se sfîrșească subit, ci să coboare tot mai jos, atingînd pămîntul, adeseori supărîndu-i, incomodîndu-i pe oameni. Norocul lui a fost ca un tăciune — o amărăciune a vremii și în marea bătălie pentru viață el a suferit o crîncenă înfrîngere.
Aripile ciuruite nu-l mai puteau urca spre înălțimi, deși inima lui și întreaga-i ființă mai era setoasă de zbor. Distanța pe care o parcurse pînă aici îl obosise și îl epuizase. A muncit și a dorit prea multe, dar a ars ca un bolid pornit din înălțimi, lăsînd o urmă scînteietoare pe care au observat-o doar cîțiva oameni. Ajungînd pe pămînt… s-a prefăcut în praf și pulbere.
Duminică preferă, pentru a se calma, să iasă pe vîrful Lipăgăului, lîngă Podiș.
Vremile parcă se tulburară pentru el. Deveniseră neclare, neînțelese, părea că s-a împotmolit într-o nedeterminare. Nu găsea nici o ieșire la liman, era dezechilibrat, debusolat. Simțea că a început vertiginos să îmbătrînească. Nici țigările, acuma parcă nu-l atrăgeau. Casa părintească se vedea din dealul Lipăgăului tupilată, i se părea gîrbovită chiar. Pe lîngă garduri, prin ogradă creșteau buruiene. Cărărușa spre fîntînă, pe unde mama o viață întreagă, cu pașii ei grăbiți, se ducea după apă, se acoperise și ea cu iarbă, încît abea se mai cunoștea. Un fior de nostalgie, îi zguduia ființa. Analiza în sine șirul anilor petrecuți împreună cu părinții, revedea sumedenia de megieși, decedați în acest răstimp, care de moarte bună, care la război, și își dădu seama că dispăruse în veșnicie, plecase în lumea celor drepți o întreagă generație. Au revenit în țărînă, avînd ca semn cîte o cruce la cimitir, bunelul Nică, mătușa Efimia, nanu Mihail, mătușile Agafiia, Tatiana… mama și tata, care-și au mormintele alături… Chibzui îndelung și își zise că degrabă o să-i vină și lui rîndul. Anii trec repede ca apa tulbure a Ciulucului. Dacă va muri, neapărat să fie îngropat la cimitirul vechi, între mama și tata. Acolo e liniște și nimeni nu-i va tulbura odihna. Copiii lui, Elvira niciodată n-au să-l deranjeze. El va fi atunci în lumea lui adevărată, alături de oamenii care l-au înțeles și l-au avut cel mai mult la inimă în lumea de pe pămînt. Acolo va fi alături și amicul lui, Nichifor… Deodată își aminti ceva și se cutremură, apoi se însenină la față. Dis-de-dimineață, întîmplător, cînd a vrut să se îmbrace, dădu peste uniforma militară… Nu se mai îmbrăcase în ea din ziua cînd a fost rănit la podul de la Tighina. O păstra ca pe o relicvă în colțul iatacului, lîngă icoanele unde mama s-a rugat pentru bunăstarea familiei lor toată viața. O păstra taman așa, precum păstra bunelul Nică mantaua de șiac, ce l-a servit pe drumurile aprige ale războaielor prin care-l purtase viața… A îmbrăcat hainele și acuma, pe Lipăgău, avea presimțirea că e același ostaș, în fața căruia stau redutele inamicului, demult părăsite și nu mai are nici un sens, nici o însemnătate pentru el ca să le cucerească. Nici acele redute nu au nevoie de el… Și totuși a fost un timp însemnat în viața lui, cînd trebuia să moară în fața tancurilor rusești și din toți camarazii, ca să vezi! Numai el a rămas. Pentru care chinuri, Doamne? Închise ochii și-l revăzu a cîta oară pe Anatol Popovici, acel judecător chipeș, care a murit martir, frumos, ca un erou! Se convingea că există moarte frumoasă. Nu ca el, care acuma se topește în nedeterminare… Își aminti și de Nichifor, nenorocitul lui prieten. Da, acum înțelegea, că Nichifor a murit, și i-a rămas prieten… Răscoli în memorie toate evenimentele, momentele petrecute împreună, în sat, apoi în timpul studiilor la Moscova, în detenție, la abator și la războiul de la Nistru, cu rușii. Cu toate greșelile comise, Nichifor a fost alăturea de el, ca o călăuză credincioasă. Greșea, apoi se înălța, și iarăși greșea, dar era alături. Împreună fiece clipă, fiece pas! Așa e viața: niciodată nu poate fi numai bine și luminos… Pe neașteptate Arion își aminti… Atunci, la despărțire, cînd el plecă la pod să țină piept tancurilor rusești, Nichifor i-a dat o scrisoare… Da, da o scrisoare pe care el n-o citise și uitase complet de ea… Arion, după o clipă de ezitare, căută tulburat prin buzunare și în cel de la veston, găsi o hîrtie împăturită parcă neglijent. O desfăcu cuprins de emoție. Era o reîntîlnire cu omul ce se afla deja la o depărtare dintre viață și moarte. Scrisul era al lui Nichifor, un scris neîngrijit, dar deslușit:
“Dragul meu prieten!
Iată-ne ajunși pe baricadele războiului cu rușii, drum pe care am pornit încă din anii studenției. Moartea ne poate îmbrățișa în orice clipă.
În tabăra noastră e haos, e neînțelegere ca totdeauna. Rușii sînt puternici și înrăiți, mulți dintre noi nu se vor întoarce acasă. Nu se vor întoarce nic biruitori, nici învinși dacă vor muri aici, pe baricade. Plec într-o misiune din care nu știu dacă mă mai întorc viu. Trebuie să-ți mărturisesc că totdeauna te-am considerat prietenul meu. Am comis foarte multe greșeli, sînt vinovat față de tine. Le-am comis fiindcă am fost mai slab de fire, dar sufletul meu, de fiecare dată, căindu-se venea din nou la tine. De azi înainte s-ar putea să rămîni singur. Acum sînt convins că toate necazurile noastre, ale românilor, se trag din faptul că sîntem rezlețiți, neuniți, uneori indiferenți de istoria și destinul neamului, intriganți… Dacă voi muri azi, să știi că mă simt fericit. Să nu-ți pară rău pentru mine. Te admir și, dacă vei veni cîndva și tu pe lumea cealaltă, să știi că voi considera o mare onoare ca sicriile noastre să se afle alături.
Adio, dragă prietene.
Al tău, Nichifor!”
Își acoperi fața cu scrisoarea lui Nichifor și se strădui din răsputeri ca să nu urle de durere. În vale, lîngă școală, erau niște oameni și ar fi fost o rușine pentru el să-l audă plîngînd… Scrîșni din dinți, flutură din cap, parcă încercînd să se izbăvească de grelele emoții. Împături scrisoarea și se gîndi că, întorcîndu-se acasă, are s-o pună după candelă, în colțul iatacului, unde stau icoanele vechi de lemn… Iar acum trebuia să plece. Unica lui salvare este Angelica! Își aminti de ea. Trebuia urgent s-o găsească. A zărit-o ieri acasă. Are ce vorbi cu ea. Dînsa i-a acordat o șansă. I-a propus adevărata salvare. Trebuie să se grăbească! Fata e deșteaptă, o să-l ierte pentru zicerile lui aspre din poiana pădurii. Își aminti seara feerică, cînd Angelica, pentru prima oară venind pe banca de la poarta casei lui, ascultîndu-i păsurile, s-a lipit de el, zicîndu-i: “Aș vrea să stăm alături toată viața. Mă simt atît de bine… ” Vorbele ei cristaline îl urmăreau, îl îndemnau în acele clipe, cînd pe dealul Lipăgăului crezu că pierduse orice șansă în viață și trebuia… să plece.
Porni agale la vale. Lîngă școală văzu o mulțime de oameni, în mijlocul lor — pe fratele Mitru care le lămurea ceva, gesticulînd. Printre cei ce-l însoțeau pe Mitru, important, cu ochelari cenușii, Arion îl recunoscu pe Valeriu Þărigrădeanu. Valeriu, văzîndu-l, doar săltă din sprîncene, care se vedeau de după ochelarii mari. În calea lui Arion ieși o femeie în straie de sărbătoare și i se plînse:
— Poate are dreptate domnul parlamentar, dar de ce să ne văduvească de școală? Ia-ne apărarea, domnule director!
Neînțelegînd despre ce-i vorba, uitînd de tot necazul, Arion încercă să se clarifice, apropiindu-se de pîlcul de oameni.
— Buna, șefule! îl salută Mitru, de cum îl observă. Fă cunoștință cu delegația busnessmanilor. Aceștia au venit din Israel, și el arătă spre două persoane în pălării negre, de o făcătură stranie, și gîțe roșcate, ieșite de sub boruri pe la urechi. Au să ne finanțeze crearea unei cîrnățării de clasă europeană. Trebuie să organizezi de urgență evacuarea inventarului școlii la brigada de tractoare, peste Ciuluc…
— A cui e decizia? îi întrebă el pe oamenii adunați să protesteze.
— Totul s-a decis la Chișinău, spuse Mitru cu îngîmfare și autoritate. Apoi le zîmbi businessmanilor din Israel: Aici va fi locul pentru prelucrarea mațelor, acolo — a farșului… E aproape pădurea, aer curat, ca la stațiunile balneare. Apoi înștiință mulțimea: Acești oameni de afaceri sînt originari din Telenești, dar au plecat în Israel împreună cu părinții lor, cînd erau încă mititei… De ce să nu le întindem brațele, dacă ei au venit să ne dea bani, să ridice prestigiul scumpei noastre Moldove?.
— Pe care ai vîndut-o! i-o reteză Arion. “Scumpei noastre Moldove!” și continui s-o batjocorești, chiar și-acum…
— Domnule director? Nu te înfuria. Parlamentul a hotărît, și Moldova noastră trebuie să iasă în lumea largă prin businessmani străini…
— Moldova ta! Ai tu țară! Ai tu patrie!.
— Nu vrem ca aici din nou să fie porcărie! strigă o voce din mulțime.
— Construiți cîrnățăria acolo, la Chitca, lîngă conacul dumitale, îl înțepă altul.
— Pleacă de-aici, tovarășe Inereanu! îl amenință Mitru. Nu ațîța oamenii contra mea, c-o să-ți pară rău! O să-ți muști coatele!
— Trădătorule! nu se mai putu stăpîni Arion.
— Pleacă, ți-am spus!, îl amenință enervat Mitru. Ia-o din loc cît e cu cinste… De-atîta te-ai îmbrăcat astăzi în haine militare? Vrei să porți război cu mine?. . și-și deschee vestonul, arătîndu-și revolverul personal prins în curele albe.
— Poate ar fi cazul s-o iai tu din loc, spre Transnistria… pe care ai apărat-o de… moldoveni? Acum, după ce ți-ai umplut buzunarele, ți-a venit cheful să întuneci viitorul copiilor… Nu se teme nimeni de tunul tău, canalie!
— Ce vorbe sînt astea?! strigă Mitru, incomodat de sătenii, care stăteau mai la o parte. Ai să fii tras la răspundere pentru huliganism… Tu încerci să uzurpezi puterea!.
— Puterea ești tu? Ascunde-ți arma pacifistule!… strigă necăjit Arion.
— Azi vei fi arestat, zise disperat Mitru, pornind spre limuzine, urmat de businessmenii israileni.
Din urmă pe Arion îl ajunseră cîteva fraze veninoase ale unor săteni:
— Atît de bine decurgeau convorbirile cu Mitru! Ne-a promis locuri de lucru, dar a venit tontălăul ista și-a stricat tot borșul… Ești un rahat în ochii noștri! zise unul.
— Las’ că Dmitrii Semionovici o să-i găsească ac de cojoc… În chihniță cu el! spuse rîzînd altul.
Arion nu răspunse la replicile răutăcioase, grăbi pasul spre casă, unde nu-l aștepta, de fapt, nimeni. Trecu pe lîngă casa ce-i mai dădea o speranță în viață, dar nu văzu pe nimeni afară.
— Angelica e plecată? întrebă el pe-o vecină.
— Maică-sa zice că-i plecată din sat pe multă vreme…
Arion simți că este lovit drept în moalele capului, dar păși necăjit în drumul lui, șerpuitor și plin de hopuri. “Ba da, își zise el. Pentru o dragoste trebuie să lupți. Plec acasă, îmbrac costumul sportiv, adidașii dăruiți de Angelica și mă pornesc în lume, în căutarea ei. Altfel nu se poate… ”
Cînd să intre pe poarta casei, un măhălean îl ajunse din urmă cu bicicleta să-i spună alarmat:
— Fratele matale, instigă oamenii satului să te condamne. Cică mata încurci ca ei să aibă locuri de muncă… Toți te ocărăsc… Mitru a spus că trimite poliția, să te aresteze. L-ai amenințat cu moartea! Ai în casă armă adusă din Transnistria. Păzea, bade Arioane! Poliția acuma bate de mama focului! Cu ciomege de cauciuc!. “N-o să le permit să-și bată iarăși joc de mine, se încrîncenă Arion, amintindu-și încă odată despre schinjuirile la care-l supusesere odată securiștii. N-o să aibă ei plăcerea asta… ” Noutatea că Mitru a dat poruncă la poliție, din numele lui ca parlamentar, să fie arestat Arion, ajunsese fulgerător la urechile Serafimei. În dreptul casei lui Simion Inereanu se opri o dubă cu girofarul clipocind și urlînd, de răsuna mahala. Din ea coborî un pluton de carabineri înarmați. Carabinerii luară pozițiile de atac, camuflîndu-se care după gard, care după stiva de lemne, gata de trageri în direcția de unde putea să apară presupusul inamic. Din urma lor coborî un locotenent înalt, slăbuț, mustăcios, cu pistolul-automat de-a gata și el, iar din spatele acestuia — ultimul, un colonel cu pieptul masiv, împodobit cu decorații și distincții. Colonelul făcu ochii mari, urmări casa bătrînească, tupilat în dosul dubei, și întrebă:
— Aici locuiește recidivistul? Criminalul de stat care nu ne lasă să ne odihnim nici duminica? Locotenentul, ducînd mîna la cozoroc, îi răspunse cazon:
— Întocmai! Aici e casa unde cuibărește Arion Inereanu.
— Unde-i banditul? iar întrebă colonelul, ștergîndu-și cu o batistă gîtul gros, asudat.
— În casă! M-au informat acum cîteva clipe vecinii de vis-a-vis, răspunse locotenentul.
Serafima, care sosi la fața locului, încerca să bareze calea carabinierilor.
— Ce fel de criminal este fratele, domnilor? și bărbia prinse a-i tremura.
— Cu siguranță e în casă? concretiză colonelul, neluînd în seamă femeia.
— Probabil e înarmat, zise locotenentul.
— Nu cred că-i în casă… vorbi, descumpănită, Serafima.
Privindu-o cu suspiciune, doi carabinieri, la comanda locotenentului, o înșfăcară cu brutalitate și o scoaseră în drum.
— Arion, nu-i vinovat! Nu vă bateți joc de el!
— Razbereomsea! se răsti colonelul și, privind-o desprețuitor, o întrebă: Vaș, ătot… kak ego… desident voieval v Pridnestrovie?
— A fost la datorie de țară! îngînă Serafima.
— Armă are? Voorujen?
— Da de unde, oameni buni!? – se miră Serafima suspinînd și cu larimi în ochi.
— Minte, făcu locotenentul. Mulți dintre cei întorși de-acolo au venit cu arme. Doar l-a amenințat pe domnul deputat c-o să-l omoare.
— Mojem imeti serieznîie siurprizî! … chibzui colonelul. Fiți prudenți. La cea mai mică suspiciune, deschideți foc.
— N-are nici o armă fratele! Îngădui-ți-mi să mă duc să vorbesc cu el.
— Înapoi! răcni sever colonelul la Serafima, smucind-o de braț.
— Ușa e zăvorîtă pe dinăuntru! El s-a baricadat și ne poate ataca în orice clipă, raportă locotenentul, dînd tot atunci comandă carabinierilor să îmbrace vestele antiglonț.
— Necego s nim țeremonitsea! E timpul s-o încheiem cu românii! se răsti enervat colonelul, încrețîndu-și sprîncenele groase și însurite. La un semn al lui carabinierii înaintară prudenți spre pragul casei. Gura-cască de prin mahala începură a se aduna, urmărind curioși scena din curtea lui Simion Inereanu.
— Arion, dragule, nu te pune în poară cu nebunii iștia. Predă-te, apoi ne-om lămuri…
Strigătele Serafimei, care se temea ca Arion să nu fie cumva împușcat în timpul arestării, îi făcură pe carabinierii din ogradă, ce nu ajunseră încă la pragul casei, să se trîntească ca la comandă la pămînt, speriind rațele mute ce se odihneau pe troscotul moale.
— Înainte, lașilor! răcni colonelul de după dubă, urmărind desfășurarea operației de reținere a “infractorului”.
Locotenentul, dînd dovadă de mare curaj, se ridică și, printr-un salt, se pomeni lîngă pridvor, la clepanca ușii. Þinînd pistolul-automat în cumpene, printr-o nouă mișcare bine antrenată, în stilul asaltului efectuat de un reprezentant al trupelor aeropurtate, izbi puternic cu cizma în ușă, care sări momentan din țîțîni, ca să se răstoarne în tindă, de unde veni spre locotenent un val de colb.
Locotenentul vru să se repadă ca să intre în casă, susținut de ceilalți carabinieri, care se ridicaseră și ei din iarbă, dar în clipa următoare înțepeniră toți locului. În tindă, legat cu o funie de căpriorul de la gura podului, se bălăbănea Arion, îmbrăcat în costum sport nou-nouț și adidași…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!