"Iubirea erotică rezidă în sex, și fără sex ea nu există. Dar ea înfrânge sexul, ea introduce un alt principiu și îl expiază. Erosul are o altă sorginte, provine din altă lume."
Nikolai Berdiaev



Dacă ar fi să fim convenționali am putea să spunem că, după o zi teribil de grea, Francine se odihnește în brațele iubitului ei. Da, imaginea „se odihnește în brațele iubitului ei” este un clișeu perfect. Dar această imagine nu poate folosi în acest caz decât ca o metaforă simbolică. În realitate Francine, integral dezbrăcată - așa cum nu obișnuiește ea de obicei, căci pentru a părea cât mai sexi păstrează pe bustul subțire câte un mic accesoriu de lenjerie intimă (de regulă un mic maieu crem cu danteluțe olandeze, suficient de decoltat pentru a permite orice evadare și manevrare a sânilor) - nu stă la propriu în brațele iubitului său, care, cu privirea pierdută în tavan și cu mâinile sub cap, se gândește, sau mai bine zis încearcă să se gândească, la problemele legate de cotația bursieră a ultimei săptămâni. Exercițiu destul de dificil de altfel, în condițiile în care are alături de el are o astfel de femeie care pe deasupra mai este și complet dezbrăcată, prospăt sosită de sub duș și mirosind discret a Jaipur Saphir, parfumul lui preferat. Ea stă culcată pe partea stângă, oarecum perpendicular pe trupul bărbatului, mai precis într-un unghi de aproximativ cincizeci de grade - situație posibilă datorată uriașului pat dublu, cu tăbli, de producție italiană - având capul culcat pe pântecele relaxat al acestuia, undeva în zona ombilicului, timp în care mâna ei subțire se foiește în părul pubian înfășurând cu privirea pierdută, ca într-un joc inconștient, șuvițe în jurul arătătorului în sensul acelolor de ceasornic. Imaginea, care poate sugera debutul unei nevinovate și voluptoase perversiuni, nu trebuie să aibă neapărat o conotație sexuală fiindcă Francine este căzută pe gânduri mai profund chiar decât iubitul ei. Problema care o frământă, deși se poate încadra în tiparele obsesiilor sexuale, a depășit cotele unei simple stări melancolice și tinde a deveni o problemă acută de viață, de existență. Ca niciodată liniștea în dormitor e totală (se aude foarte palid doar pendula masivă din living) fapt ce nu e pe deplin încurajator pentru un act de iubire așa cum poate și l-ar dori cei doi tineri care de regulă se întreabă unul pe altul ce muzică preferă într-o anumită stare sau alta. Până și lumina veiozei poartă cu ea ceva din tăcerea apăsătoare a serii. Francine se gândește la modul în care își va nota ultima experiență „a întâlnirii” în jurnalul intim. Deși n-o făcuse niciodată până acum, o bate gândul să adnoteze totul la persoana a treia ca și când și-ar dori ca o „alta” să preia din această povară de care nu poate scăpa. Însemnarea prinde contur în mintea ei și ar suna cam așa: „Francine grăbi pașii în speranța că l va prinde. Ceața era așa de deasă, cu toate că lumina difuză a soarelui încerca să o străpungă, încât, din când în când, mai ales la trecerile de pietoni, îl pierdea adesea din privire. Călătorii treceau pe lângă ea ca niște fantome grăbite. Da, era indiscutabil silueta lui. Întunecată, masivă. Pardesiul lung, mâinile de asemenea, părul ușor înfoiat, până și cismele sale înalte. Norocul se pare că-i surâse în momentul următor. Semaforul roșu îi opri (lui) pașii apăsați. Se legăna ușor când pe un picior când pe altul ca și când ar fredona o melodie. Francine îi puse mâna pe umăr. „Hei, Johannes!….Ah, mă scuzați domnule, am crezut că-i un vechi prieten pe care-l caut de mult timp….”
Francine este o fată drăguță în ultimul an la filozofie. Lucrarea de diplomă se consolidează având ca temă „ principiul celei mai mari fericiri” din utilitarismul clasic al lui Bentham. Problema fericirii este una care o obsedează. Remarcabile pentru ea sunt, nasul drept grecesc, fin, parcă trasat cu o riglă, subiectul unor incitante poeme din partea unui inspirat coleg de grupă, cât și faptul că, de obicei, are tot soiul de idei nostime pe care le apreciază în mod deosebit bărbații. Aș fi nedrept dacă i-aș trece cu vederea ochii extrem de albaștrii și de senini precum și buclele șaten-roșcate ale unui păr viguros și bine întreținut. Semnul ei particular, aproape necunoscut chiar și prietenilor, care de altfel nici nu ar merita amintit dacă n-ar avea o oarecare legătură cu povestirea noastră, constă într-o pereche de alunițe discrete, simetrice, la baza lobului urechilor, ca doi foarte mici cerceluși de carne. Este o fire nu excesiv de deschisă și de comunicativă, mai ales în ultimul timp. În viața ei încă foarte tânără și-au făcut loc câțiva bărbați la care s-ar putea spune că a ținut. Totuși Francine este foarte frumoasă și deci foarte curtată. Răspunsurile ei la aceste gesturi de regulă dezamăgesc cuceritorii de profesie. Ultima ei „aventură”, spre disperarea lor, nu spune nimic senzațional. Un băiat timid, cu început de chelie, care o adoră, priceput manager într-o firmă de soft, cu care se complace într-o tăcere desăvârșită fiindcă tipul nu este deloc predispus spre speculațiile filosofiei deși această ciudată și aparent criptică disciplină îi inspiră un oarecare respect.. „Doar faptele trebuie să vorbească” spune ea în glumă prietenelor din când în când. Dar lucru cel mai frapant pentru studenta noastră este că, conform spuselor amicei sale celei mai apropiate, Reni, ea a avut ceea ce, văzută dinafară, psihologii ar putea-o categorisi drept o „experiență mistică” de o factură specială pe care îi e teamă să o dezvăluie cu toate că urmările ei încep să fie simțite. Francine este pe traseul unei căutări ce nu se împlinește. Poate că nu ar fi lipsit de interes să plonjem, printr-un procedeu de-a dreptul miraculos, magic, în chiar gândurile ei. Cum aminteam în debutul acestei povești, de două seri Francine încearcă să-și sistematizeze, prin harul scriitoricesc, un fel de jurnal pe care adeseori îl ia cu un aer nervos de pe noptieră și-l pune pe pântecele plat al prietenului ei. „Cel mai bun pupitru e burta ta, amore”. De voie de nevoie, deși uneori îl gâdilă, el trebuie să-i accepte aceste excentricități literaro-filosofice. De altfel de câte ori se hotărăște să scrie ceva legat de existență, fiindcă ea, trebuie să o spunem, iubește filosofia existențialistă – „cea mai nașpa chestie” cum îi place să spună - , o năpădește o stare de coborâre în timp, un fel de călătorie în trecut spre ziua aceea miraculoasă care într-un fel i-a schimbat aproape radical atitudinea față de viață. Toată această poveste delicată, și evident incredibilă, desfășurată, s-ar zice, în sfera reveriei și a oniricului, se petrecea în urmă cu vreo opt ani când ea nu împlinise cincisprezece. Un copil la propriu, dacă unii copii din ziua de astăzi n-ar fi mai mult decât copii, familiarizați fiind de timpuriu cu atâtea ecuații proprii maturității. „Era o zi de toamnă, notează ea, neutră am putea spune, ca să nu folosesc cuvântul mohorât. Ora o știu cu precizie: 11 a.m. Mă aflam într-unul din vagoanele metroului prinsă în vertijul unor gânduri adolescentine legate de un nerecunoscător prieten de școală care o dusese pe rivala mea la cinematograf să-l vadă pe Brad Pitt idolul ei. Trebuie să mărturisesc că pe atunci iubeam cu naivitate orice mucos. Iubirile erau în exclusivitate platonice. Deși mă străbăteau, ca pe orice fată modernă, tot felul de „viziuni” sexuale, întărite de multitudinea de reviste postrevoluționare de profil, ideea de a le și pune în practică îmi era complet străină. Mă încerca o teamă stranie în fața băieților. Cel mai decoltat act, pe care concret îl acceptasem, era, în timpul prelungitelor săruturi, introducerea profundă a limbii partenerului în gură. Totuși niciodată, în acele vremuri, n-am putut-o suge pătimaș așa cum îmi mărturiseau colegele și prietenele mele că fac și se simt în al nouălea cer. N-aș fi sesizat că sunt aproape singură în vagonul metroului dacă n-aș fi simțit o forță invizibilă dar irezistibilă ce venea de la singurul meu companion care, de altfel, în chiar acel moment, se și ridică venind direct și inezitant spre mine. Era un individ potrivit ca statură, mai degrabă înalt, trecut cred de treizeci și cinci, poate chiar de patruzeci de ani - dacă cu adevărat eu aș fi putut, la aceea vârstă, aprecia anii unui bărbat atât de matur - , înveșmântat într-un negru desăvârșit. Da, desăvârșit. Doar fața-i ușor lividă contrasta cu întunecimea mată a hainelor. Etala o barbă neagră, ușor încărunțită și niște ochi la fel de negri. Era, prin tot aerul său, indiscutabil un tip excentric.
- Vino cu mine să-ți arăt o catedrală! îmi zise el pe un ton mai degrabă poruncitor deși, trebuie să mărturisesc, se putea sesiza în glas o nuanță de politețe.
Și individul, ca și când m-ar fi cunoscut de când lumea, îmi întinse mâna apucând-o cu delicatețe pe a mea încât rămăsei fără grai, într-o stare de perpelxitate absolută, deși undeva în străfundu-mi propriei conștiințe o palidă urmă a personalității mele se revolta oarecum, dar atât de palid, atât de nesemnificativ, încât mă ridicai de pe scaun și pășii alături de el ca și când l-aș fi cunoscut de o viață. Da, aveam destul de clar acest sentiment că îl cunosc, dacă nu de o viață, cel puțin de foarte multă vreme. Cu o radieră magică necunoscutul îmi anihilase într-o clipă toată voința. Nu mai puteam pretinde conștiinței mele nici o putere în a se împotrivi. Prin mâna moale și totuși viguroasă a acestui individ trecea un fel de liniște miraculoasă și voluptoasă totodată care mă îmbărbăta într un anumit fel dându-mi un sentiment inefabil asupra unui mister de un tip aparte. Totuși nu uitasem cu desăvârșire de școală căci ghiozdănașul, atât de la modă pe atunci, aruncat pe umeri, era plin de cărți și caiete. Ca și când mi-ar fi ghicit gândul, mă luă părintește de după cap și-mi spuse:
- Nu-ți face probleme cu școala. Ceea ce ai să afli de la mine, deși ești încă foarte tânără și-ți va fi greu să pricepi în totalitate, o să te mulțumească în deajuns. Merită să petreci câteva ore cu mine, spre dezamăgirea profesorilor tăi și a colegilor tăi, căci eu sunt un vrăjitor teribil. Nu oricine mai poate întâlni și cunoaște un vrăjitor autentic astăzi. Tu ai un atu special. O să te învăț să poți sesiza chiar sensul cel mai ascuns, cel mai intim, al vieții. Da, da, nu mă privi așa de neîncrezătoare! Sensul vieții tale poate sta, aici, în palma mea, continuă el ridicând din sprâncene și arătându-mi palma stângă. După un moment de tăcere continuă. Nu te voi trata ca pe un copil! Pentru mine ești, din acest moment, o femeie în toată puterea cuvântului.
Ciudat, căci nimeni, niciodată, nu investise atâta încredere în mine iar sentimentul era dintre cele mai tonice. Ieșirăm de mână din metrou, ocolirăm câteva din acele străzi bătrâne copleșite de neoclasic, ajungând în fața unei construcții absolut nouă, cel puțin pentru mine, o construcție impunătoare, întortocheată cumva în sine, în formă de melc sau poate, mai degrabă, în forma unei flori exotice. Teribila cochilie, ce-mi scăpase cu desăvârșire observației până în acel moment, părea să nu aibă nici un fel de ferestre. În jurul ei creștea o vegetație explozivă printre tufele căreia alergau câțiva dalmațieni.
- Asta-i catedrala, îmi zise el cu un aer mândru. Ei, ce zici?
Ca și când o fetiță de paisprezece ani ar fi putut zice ceva despre o catedrală, deși tatăl ei era chiar arhitect. Unul destul de cunoscut și, spun specialiștii, talentat.
- Tata e arhitect. Cred că ar fi fost mai profitabil să-l întrebați pe el, îi spusei eu cu un aer ușor impertinent. El chiar ș-ar dori să mă vadă arhitectă, divagai eu.
- Vino înăuntru! Îmi șopti la fel de autoritar fără a părea că luase în seamă remarcile mele. De astă dată i-am simțit parfumul ciudat al bărbii, o miasmă ce aducea cumva a floare proaspăt deschisă de cactus (tata are o colecție impresionantă de cactuși).
Urcarăm cele câteva trepte placate cu granit după care, deschizând o ușă metalică, pășirăm în interiorul catedralei. Deși afară era o vreme mohorâtă, aproape de burniță și, pe deasupra, nu sesizasem nici urmă de ferestre, lumina în catedrală prindea ceva din culoarea mierii. O luminiscență galben-aurie destul de stranie și fără o sursă evidentă. De altfel, cum cred că puteți înțelege din ce v am spus, nu era o catedrală obișnuită. Poate chiar termenul de catedrală era o licență, un joc, un abuz, deși atmosfera din ea părea a fi una religioasă. În chiar mijlocul său, în jurul unui stâlp cental care se pierdea prin acoperișul vaporos de cristal, căci abia acum se puteau vedea ochiurile mari de sticlă ale acestuia, se închidea circular claviatura hexagonală a unui instrument muzical necunoscut ce-mi părea a fi un soi de orgă ale căror tuburi aurite, perfect paralele în verticalitatea lor, îmbrățișau întru totul stâlpul. Șase fete cu adevărat seducătoare, având adevărate profile de fotomodele, îmbrăcate în rochii clasice largi de catifea neagră, păreau a face un fel de repetiții la acest instrument. Alături de ele, în picioare, exersau la violă alte cinci fete de astă dată înveșmântate în catifea roșu-aprins. Cea de-a șasea cânta la flaut. Toate aveau la gât coliere late de perle iar părul buclat le era prins cu un soi de plase ornate tot cu perle mari și albe în ochiurile lor.
- Nu-ți spune nimic părul acestor instrumentiste? mă întrebă el aparent absorbit de notele instrumentului. Într-adevăr părul acestor fete frumoase era aidoma părului meu. Culoarea, forma, până și strălucirea artificială obținută cu un anumit tip de șampon atât de cunoscut mie.
- Ce fel de catedrală e asta? Nu pare a fi o catedrală creștinească, îmi exprimai eu cu voce înceată nedumerirea și poate chiar îngrijorarea. Nu-mi răspunse.
- Vocea ta. seamănă cu cea a Sfintei Bernadette, îmi zise el continuând să mă țină strâns de mână (evident că eu, atunci, nu știam cine este această sfântă și faptul că ea trăise în secolul trecut). Comparația mă măguli iar jena carențelor mele mă făcu să nu-i cer nici o explicație. După care, cu o mină reflexivă, conchise: tu ești o fată care meriți mai mult. Þi-o spun sincer, fără ironie. Te voi preface într-o zână bună, continuă el zâmbind un joc pe care încă nu-l pricepeam.
Undeva, pe unul din stâlpii laterali, care susțineau un fel de portic melcat sub care se aliniau un fel de jilțuri medievale, se găsea un crucifix. Pe el părea răstignită mai degrabă o femeie în extaz decât Mântuitorul așa că mă lovi aproape instantaneu o stare de neliniște combinată cu una de greață. Ideea unui spațiu diabolic mă îngrozi pentru o clipă deși eu nu eram nici pe departe o fire religioasă. Totuși fusesem crescută de bunici în frica de Dumnezeu și cu respectul pe care cu toții îl datorăm Lui chiar dacă nu ne putem debarasa de păcatele noastre. Dar muzica celor șase fete reuși curând să-mi risipească deruta. O astfel de muzică nu putea fi diabolică. Părea că prinde în acordurile ei fine, cu izuri gregoriene, un timp ancestral, o atemporalitate seducătoare. Astăzi, după patru ani de filozofie, ași putea spune că era expresia pură a frumuseții și a bunătății, o iradiere directă din lumea ideilor platonice.
- Asta e muzica cântată de sirene, muzica de care s-a ferit Ulise pe corabie, îmi zise el. Ai fi gândit că mai are cineva partitura acelor vremuri mitice?! Noi o avem.
- O femeie nu ar putea niciodată suporta așa ceva! făcui eu referire la crucifix care continua să mă obsedeze dar nu într-un plan strict negativ ca la prima privire. Îl luam mai degrabă ca pe o operă de artă.
- Știu, dete el din cap înțelegător. Ai dreptate. Judeci bine. Ești mai matură decât pari. Și în curând vei fi și mai matură. Vezi cupa de aur din mâna fetei acelea? mă atenționă el orientându.mi privirea spre o altă fată, apărută ca prin farmec, ce purta în mâini o cupă aurită, sau poate chiar de aur, așezată pe o tipsie din același metal și acoperită cu o fâșie de broderie multicoloră, sclipitoare. Ea așeză cupa într-o nișă amplă aflată în perete. Cupa, continuă el, conține, din când în când, o substanță specială pe care doar eu sunt hărăzit de Marele Arhitect să o produc în însăși actul dragostei și care menține tinerețea sau o readuce acelor femei care, prin fatalitatea trecerii timpului, au pierdut o. Pe cât pare de incredibil pe atât este de real. Doar șase creaturi suntem investite cu această capacitate. Acum vino să-ți arăt planurile catedralelor mele! E foarte important să le cunoști. Doar sufletele foarte apropiate mie le pot cunoaște.
Și iarăși un paralelism nefericit îmi submina conștiința. El, care indiscutabil îmi citea gândurile, dete din cap în mod negativ liniștindu-mă.
- Cine sunteți dumneavoastră, domnule? îl întrebai eu scurt. În tăcerea sacramentală care se lăsase, în buimăceala care mă învăluise, era evident o îndrăzneală din partea mea, chiar o impertinență. Totuși simțeam cum încep să-l pot înțelege. Ceva mă lumina interior și-mi alunga orice urmă de teamă. Tocmai de aceea aveam nevoie de confirmările lui. Voiam să am certitudinea că ceea ce se petrecea cu mine nu mă introducea în niște virtualități diabolice.
- Niciodată să nu te grăbești să afli asta. Hai, vino cu mine! Chiar vreau să te bucuri. În afara mea bucuriile sunt puține, îmi făcu el sfătos această remarcă. Atunci nu știam că adevărul acesta va fi atât de crud în ceea ce privește viața mea, obsesiile mele, dorințele mele. Da, acum știu, în afara lui nu poate exista bucurie deplină. Bucuriile fără el capătă gustul fad al unor surogate. Știu că vă este foarte greu să înțelegeți asta din simplul motiv că n-ați avut fericirea să-l cunoașteți.
Am ieșit din catedrală pe o ușiță aproape anonimă într-un fel de curte interioară, o mică grădină japoneză miniaturală. Cerul apăsa lumea cu aceeași atmosferă mohorâtă. Totuși în sufletul meu se cuibărise ideea unei zile speciale, însorite. Era presentimentul unei fericiri aparte la care nu oricine este părtaș. Direct din curte am pătruns într-un fel de locuință pe parter alipită catedralei, un soi de, aș putea îndrăzni o ipoteză, casă parohială a acestui cult greu de precizat. Eram în compania stranie a unui bărbat în vârstă, cel puțin pentru mine, și totuși nu simțeam nici măcar o strîngere de inimă. Apartamentul în care am pătruns era extrem de curat și de îngrijit. Niște geamuri mari fără perdele, luminoase, aidoma celor de la atelierul tatălui meu. Mobilier modern, combinat cu câteva piese din diverse colecții de antichități, și canapele din piele de Cordoba. Un pian cu coadă, negru, într-un colț al livingului. Foarte multă verdeață, multe flori. În aer plutea acel miros specific din care se putea discerne și cel al florilor de cactus pe care aveam să-l simt, mai târziu, ca venind din sera semicirculară alipită apartamentului.
- O să-ți arăt și colecția mea de plante exotice și, câteva, chiar carnivore, îmi zise el dându-mi jos, cu un aer familiar, ghiozdanul din spate. Ce preferi? Un ceai fierbinte, eventual rece, un suc natural sau un capucino? Sau, de ce nu, poate vrei cogniac, șampanie, un vermut italian? Poți chiar și fuma. Trebuie să te acomodezi cu ideea că femeile intrate în casa mea sunt în afara timpului. Nici prea tinere, nici prea bătrâne. Te voi trata ca pe o adevărată femeie, îmi reaminti el. Și ca dovadă o să te rog să-mi spui pe nume. Johann. Mă cheamă Johann. Sunt un aristocrat balcanic deși numele meu are această tentă teutonă din motive pe care ți le voi spune altădată.
Toată oferta lui era tentantă, colorată mai ales de atmosferă, dar dacă ar fi fost să fiu sinceră cel mai mult mi-aș fi dorit să fumez o țigară așa cum făceam pe furiș cu prietenul meu de școală. O țigară fumată degajat (dacă s-ar fi putut să fiu degajată în acel moment) pe canapeaua asta magnifică de piele, la masa de cristal, în scrumiera argintată sub formă de sirenă, era mai mult decât mi-aș fi putut dori. Dar curajul mă părăsi.
- Cred că aș dori un ceai de fructe, făcui eu pe fetița cuminte.
- Hai, hai, ia o țigară! Îndrăznește! Să ști că eu sunt unul din aceea care citesc fără greș gândurile feminine. Și îmi întinse un pachet cu țigări mentolate după care scoase o brichetă nichelată sub formă de penis și mi-o aprinse. Era primul gest dintr-o suită pe care o bănuiam dar care, paradoxal, nu mă speria absolut deloc. Johaness părea că mă imunizase la orice formă de panică. Ba din contră, aveam sentimentul nelămurit că așteptam ceva deosebit care va trebui să se petreacă prin forța împrejurărilor, ceva ce îmi suna ca o inițiere ce nu putea conține vreo vulgaritate dar care va fi de domeniul trecerii mele în lumea femeilor mature.
- Am o groază de jucării din astea, îmi zise el în timp ce punea bricheta pe masă într-o poziție verticală. Ști ce-i acela un obsedat sexual? mă surprinse el ridicând un zâmbet în colțul gurii
- Bănuiesc.
- În ceea ce mă privește nu trebuie să-ți faci nici o problemă. Eu sunt, așa cum ți-am spus, un aristoctat. Chiar și obsesiile sexuale au teritoriu lor aristocratic, benign. Haide la calculator să-ți arăt proiectele catedralelor mele, timp în care mă voi duce să-ți fac un ceai englezesc. Ști să umbli printr-un calculator?! De altfel o să-ți arăt eu ce trebuie să faci. Vino!
Am intrat, printr-un holișor mai mic, într-o altă încăpere, pesemne biroul lui Johann. Aceeași încăpere spațioasă, același aer intim generat de lumină, mobilier și plante de apartament. Aici lucrurile care aveau conotații sexuale erau mai multe dar nu se exagera. Pe pereți holișorului se aflau câteva gravuri sexuale din celebra colecție de stampe japoneze. Cea mai nostimă era pe birou. În fața calculatorului, capul mouse-ului avea forma unui cap de penis. Dar cel mai ciudat obiect era un fel de pictură amplă în care se afla Johann dezbrăcat dar cu joben pe cap și cele șase fete de la orgă câteva din ele goale, altele pe jumătate dezbrăcate. Indiscutabil că erau ele. Fata care purtase cupa în catedrală, singura blondă al cărui păr auriu era foarte lung și voluminos, era îngenunchiată pe o pernă și executa o felație ținând în mâna dreaptă cupa aurită. Cu toată starea emotivă le reținusem perfect. După ce își trecu, așa într-o doară mâna prin părul meu ca pentru a mă liniști deși eu erau suficient de calmă, Johaness plecă la bucătărie să facă ceaiul.
- Dacă ești curioasă poți să-ți bagi nasul peste tot, îmi strigă el din bucătărie. Respect curiozitatea feminină. Totul e să îndrăznești! Asta aproape că-i o regulă a locului.
În mijlocul camerei se afla un balansoar în care, cu un gest copilăresc, mă aruncai balansându-mă de câteva ori. Pe un perete se aflau trei corpuri de bibliotecă. Evident, nu rezistai tentației de a-mi băga nasul. Kant, Schelling, Fichte, Russell, Platon, Ortega y Gasset, chiar Toma d’Aquino și Francesco Suárez în ediții originale. Toată biblioteca era înțesată de tomuri de filosofie. Nici măcar un manual de sexologie. Lipseau până și celebrele memorii ale lui Casanova sau jurnalul la fel de celebru al marchizului de Sade. Nimic. Pur și simplu doar anostă filozofie. Sau cel puțin la o privire generală. Atât de mult îmi fabricam așteptările, atât de puternic ele escaladaseră ființa mea, încât simțeam o undă de dezamăgire. Până atunci nu mă gândisem niciodată, dar absolut nicodată la filozofie decât ca la o posibilă și nesuferită materie de liceu.
- Gata ceaiul, mă întâmpină vesel Johann care între timp se schimbase într-un halat chinezesc lung și, evident, negru, peste gulerul căruia, la gât, avea un lanț impozant și o cruce de Malta. Ce faci? N-ai dat drumu la calculator? Vino să-ți arăt catedralele! Lasă pe mai târziu filosofia. O să ai destul timp pentru ea mai ales că asta va fi, de bine de rău, profesia ta, îmi zise el profetic luându-mă de mână și așezându-mă în scaunul ergonomic al biroului.
- Zău?! Poți fi sigur pe chestia asta? îl tutuii eu pentru prima oară ridicând capul. Filosofia se digeră destul de greu. Cred că n-am citit în viața mea mai mult de cinci rânduri.
- Nici nu-i obligatoriu. Poate ești neinițiată pentru chestia asta, remarcă dând drumul calculatorului. Sigur ești neinițiată, mormăi el.
Pe monitor începură să se rotească perspectivele unor „catedrale” care de care mai stranii, mai „sculpturale”. Formele lor păreau a genera aproape niște trupuri organice surprinse în diverse stări. E drept, în multe dintre aceste forme se puteau sesiza conotații sexuale.
- Mare lucru nu pricep, îi mărturisii eu sorbind din cana cu ceai. Trebuie să fie foarte interesante dar, din nefericire, chestiile de arhitectură, mai ales cea modernă, așa cum ți-am spus, mă depășesc.
Johann se așezase pe balansoar. Se uita fix la mine legănându-se ușor. Avea o mină atât de expresivă, dublată de o seriozitate aproape mistică, încât mă trecu un fior. La un moment dat, cum ținea mâinile pe brațele balansoarului, întoarse podul palmei drepte în sus și întinse degetele ca și cum m-ar chema. Nu-mi spuse nici un cuvânr dar o forță irezistibilă mă făcu să rulez, fără a mă ridica, scaunul pe rotile și să mă îndrept spre el. Îl apucai de degete. Avea o mână mică, feminină, caldă. Chiar el, într-un anumit fel, părea ușor efeminat. Doar forța, vigoarea pe care o transmitea telepatic, cred, erau excesiv de masculine. Simțeam cum crește în mine tensiunea ca într-o oală sub presiune.
- Am venit, i-am zis eu ca într-un fel de transă, firească la urma urmelor, vârându-i mâna pe mâneca halatului și mângâindu-l pe antebraț. Spune-mi ceva despre tine! cerșii eu culcându-mi capul pe brațul lui. Vreau să te cunosc! Ce fel de catedrale sunt acestea? Și care e rostul lor în viața ta, în relația noastră?
- Îți place muzica asta? Este muzica paradisului. Ea e garantul unei vieți care alungă iremediabil bătrânețea precum în basmul cu tinerețea veșnică și viața fără de moarte.
„Doar muzica mă îndreptățește să nu te cred chiar diavolul în persoană” gândii eu ca un fel de răspuns rămas pe buze. Muzica aceea stranie și seducătoare, derulată până atunci în surdină, începu să se întețească. Era ca un torent de senzualitate, de lubricitate ce-mi dilata în mod supranatural simțurile. Și totuși nici vorbă de transă. Eram de o luciditate de-a dreptul acută. Nimeni nu m-ar fi putut convinge că trăiam o stare incertă la nivelul conștiinței, de pierdere a discernământului. Gândurile, cenzurate până atunci, au țâșnit printre buzele mele.
- Poți să-mi faci ce vrei. Cred că te iubesc și aș vrea să faci dragoste cu mine. Nu m-am culcat încă cu nici un bărbat și vreau să o fac cu tine. Acum și aici. Cuvintele zburau singure ca și când ar fi fost înregistrate pe o bandă magnetică. Ciudat era că le acceptam verdictul. Consideram din adâncul meu că ar fi fost firesc și de dorit să fie așa. Fără să ridice un deget, fără să tragă de mine, fără să-mi rupă chiloții așa cum mi se mai întâmplase pe la petrecerile adolescentine, Johann mă putea avea în chiar acel moment deși era departe de a fi un bărbat frumos. Și, ca să vadă că sunt hotărâtă, în câteva minute m-am dezbrăcat singură. Goală, goală. Precum Eva în paradis. Gesturile mele conțineau o voluptate greu de descris. Dar Johann dete din cap negativ.
- Nu am acest drept. Nu-l am încă. Ști povestea cu frumoasa din pădurea adormită?! Ca să rupă vraja un prinț trebuia să o iubească și, în final, să o sărute chiar sub aparența morții. Aștep și eu o prințesă care să facă un anumit lucru. Poate ești chiar tu. Dar până atunci nu-mi e îngăduit să mă bucur de o virgină. Nu-ți pot accepta oferta. Eu va trebui să-ți ofer. Așa e jocul!
Mâna lui se strecură între coapsele mele iar degetele sale prinseră a se mișca încet, cu o disteritate care mă copleșea. Senzația era a unei tensiuni greu de suportat, a unei tensiuni cu adevărat fascinante. În chiar aceea clipă am știut ce am de făcut. I-am dat la o parte halatul, în care se foiau cei câțiva întunecați dragoni chinezești, de pe pântece. Carnea îi tremura ușor la atingerea buzelor și a degetelor mele. Toată experiența mea sexuală se rezuma la reviste și casete video, la poveștile prietenelor. Oricum nu mi-ar fi fost de nici un ajutor. Nu știu cât a putut dura totul. Judecând lucid, nu foarte mult, dar timpul, în forma lui sesibilă, fusese abolit părând că un anumit văl al eternității se coborâse peste noi. Zăgazurile tensiunii s-au rup iar orgasmul care s-a dezlănțuit a fost ceva pe care posibilitățile mele expresive nu-l pot descrie. Sentimentul e acela de spațiu adânc, spațiu pe care voluptatea divină sau poate, doamne ferește, diabolică, tindea a-l umple rapid în cantități nedefinite. Când am început să aud din nou în urechi acordurile unei alte muzici, mult mai profane de astă dată, am înțeles că vraja trecuse deși nu cu totul. Atașamentul sufletului meu față de Johann era încă foarte puternic și nimic care să mă predispună la o stare de victimă nu exista. Toată teama care mă încerca acum era că aș putea fi alungată din această împărăție asupra căreia nu aveam nici o putere deși botezul ei îmi fusese făcut. Nu mult după aceea aceste presimțiri triste s-au adeverit. În mod ciudat, nimic nu-l putea coborî pe Johann în ochii mei, nici chiar gândul său de a mă trimite acasă, gând cu care eram sigură că mă voi împăca foarte de greu.
- Trebuie să ajungi acasă Francine! Seara a coborât de mult peste oraș iar părinții tăi sunt cu adevărat îngrijorați. Ei nu știu și nici n-ar putea înțelege darul pe care ți l-am făcut. Totul va rămâne un secret al nostru până când mă vei găsi din nou. Atunci o să vi la catedrală împreună cu noi.
Ar fi trebuit să protestez dar eram orgolioasă și nu vroiam să dau dovadă de slăbiciune sub nici o formă. Eram doar o femeie adevărată, o femeie matură chiar dacă pierdusem doar o virginitate conceptuală. Se făcea să mă port demnă, într-un fel pentru a nu-l dezamăgii pe Johann.
- Vreau să mă înțelegi și să nu te consideri în nici un chip alungată, îmi zise el aplecându se și sărutându-mă chiar pe gură în ciuda urmelor rămase pe buze. Tu ești purtătoarea unui mesaj pe care veșnic am să-l iau în seamă. Ce vezi la urechile mele? Îmi zâmbi el.
Într-adevăr Johaness avea cei doi cerceluși de carne întocmai ca ai mei, poate chiar puțin mai mari. Simții nevoia să îi zâmbesc și eu.. Ceaiul, din care nu luasem decât o gură, se răcise în ceașcă. Johann mă cuprinse în brațe, îmi mângâie părul trecându-și mâna prin buclele mele, îmi subse ușor din lobii urechilor (de atunci lobul urechii a fost una din cele mai puternice zone erogene ale mele). M-am ridicat din brațele lui.
- Unde este baia? am întrebat eu cu un timbru hotărât.
- Cum ieși din hol, prima ușă pe dreapta. Te ajut să te îmbraci, îmi zise el ridicându-mi bluza de pe mocheta gri-albăstrie a dormitorului.
Mă conduse pe jos, în seară, până la intrarea în strada mea. Afară cerul întunecat precum silueta lui prinsese a se însenina. Apăruseră chiar câteva stele. Dar strada și troruarul erau încă umede reflecând cele câteva firme luminoase ale magazinelor. Lumea trecea pe lângă noi grăbită. Fiecare cu problemele sale. Numai pe mine nu mă încerca graba. Trăiam apăsătoarea stare a unei despărțiri premature și esențiale. Totuși pecetea maturității fusese pusă peste mine chiar dacă, din nefericire, cu acest preț. Iar acest lucru mă înnobila.
- Þine! mi-a dat el drumu la mână oferindu-mi bricheta nichelată. Va veni o zi când ne vom revedea. Poate luna viitoare, poate anul viitor, poate deceniul viitor, poate în viața viitoare. Nu iuta, ești purtătoarea unei tinereți prelungite mult peste condiția ta de om! Faci parte dintr-o tagmă specială. Deci, sublinie el, o să ai suficient timp să mă cauți. Te sărut!
S-a întors cu spatele și s-a depărtat. În urma lui a rămas sentimentul că, înainte de toate, făceam parte din tagma universală a femeilor. A doua zi, așa cum mă așteptam, catedrala dispăruse cu desăvârșire. Pe locul ei era un teren de tenis pe care câteva perechi făceau schimburi de mingi.
Cred că sunt cele mai patetice rânduri scrise vreodată de mine.”
Își apropie buzele. Îi mai rămânea doar exercițiu imaginativ de substituire. Trebuia să-l vadă alături de ea pe Johann. În acel moment, nesperat, toate cotațiile bursiere din capul bărbatului ce-i era aproape dispărură ca prin farmec și o undă de încredere în viață îl străbătu din tălpi până în … creștet.

Cristian George Brebenel