Bărbatul închise ferestrele gonind Luna din casă, dar prin țesătura perdelei tot mai pătrunse o rază căzând chiar pe chipul său ascuns sub gluga mantiei negre. Păru nemulțumit și se întoarse repede cu spatele. Se îndreptă spre patul în care ședea în șezut o bătrână, ce tușea și scuipa sânge în ligheanul din poală, ștergându-se la gură cu palmele osoase.
Ceasul de pe perete umplea camera cu clipe înghesuindu-le una în alta. Când nu mai rămase loc decât pentru una, cucul din el zbură pe horn, iat bătăile încetară.
Luna aștepta ca sufletul ce o părăsea pe bătrână să iasă din casă.
Însă bărbatul scoase o cutiuță de argint, gravată cu aur și prinse în ea ultima suflare și cele trei oftaturi ale femeii, apoi o băgă în mâneca hainei grăbindu-se să plece.
Raza ce reușise să pătrundă în cameră căuta zadarnic sufletul în ochii deschiși și goi, pipăind orbitele.
Vântul încerca să-l oprească pe hoț, dar el știa cum să se ferească de crengi rupte, de pietre pornite la vale, de norii de nisip. Mantia cea neagră îl ocrotea, el ca o umbră trecând pe sub ferestrele altor case. Din când în când câte un câine îl simțea și începea să urle sinistru.
Într-un final ajunse la o mănăstire înconjurată de ziduri ca o fortăreață, trecu de porțile grele răsuflând ușurat. Simțise tot drumul cum Luna îl urmărea supărată, mărindu-se tot mai mult și încercând să-i găsească privirea ascunsă, atingându-i gluga cu tentaculele sale de lumină.
Puse cutiuța pe un raft unde erau alte sute de cutiuțe, așezate una peste alta.
Bătrâna ce murise nu fusese o femeie obișnuită, ci una bună ca o pâine caldă și înțeleaptă în lucruri mărunte, ce își crescuse copiii cu grijă, răbdare și infinită iubire, până plecară în altă țară de peste ocean unde îi chemase destinul. Luna ținuse foarte mult la ea și dintre toate visele pe care le țesea la cererea somnului fiecăruia, ale ei îi plăcuseră cel mai mult. De aceea nu se putea da bătută.
În curtea mănăstirii era un copac subțire înflorit, tot alb și parfumat. Îl lumină atât de puternic că pentru o fracțiune de secundă nu se mai văzu decât o flamă, apoi în locul său apăru o femeie frumoasă, cu bucle blonde înfășurându-i trupul ca o haină și steluțe mici pe frunte. Pășea atât de ușor că parcă plutea. În fața sa toate ușile se deschideau ca prin farmec. Când ajunse la raftul cu mii de cutiuțe o lacrimă îi curse pe obraz. Făcu un semn cu mâna și toate se deschiseră, ieșind din ele suflete somnoroase unele, altele bucuroase, care o înconjurară ca o aură în mișcare. Le respiră pe toate, cu nesaț și se transformă apoi în Lună, iar pereții fortăreței dispărură rămânând doar paturi în care dormeau profund călugări în negru. Lumina le atinse fețele descoperite și măștile căzură, topindu-se ca ceara. În spatele lor erau monștrii verzi cu coarne negre.
Luna se ridică sus pe cer, din ea se auzeau cântece, veselie, sufletele fiind bucuroase că dupa atâta trudă pe pământ ajunseseră în sfârșit acasă.
Pădurea se apropie de monștrii care fură treziți de lovituri puternice. Copacii îi băteau cu ramurile, păsările îi ciocăneau în cap, făcând o gălăgie așa mare că sătenii se treziră și veniră buluc cu torțe și furci. De la distanță văzură un nor mare de praf, dar apropiindu-se nu găsiră nimic. Doar zgomotul se auzea în continuare parcă de departe, din ce în ce mai departe. Se speriară și plecară acasă aproape băgați unii în alții.