- Domnule doctor, am venit la dumneavoastră într-o chestiune confidențială și deosebit de îngrijorătoare pentru mine.
- Dragă domnule Pleșcoi, așa vă cheamă.. parcă; așa scrie aici, pe fișa mea...
- Da domnule doctor, da; Pleșcoi mă numesc.
- Domnule Pleșcoi, la mine nu vin oameni fără motive serioase, confidențiale și îngrijorătoare. Oricât ar fi de dificile problemele lor domnule Pleșcoi, noi le abordăm extrem de serios și agresiv și le rezolvăm de cele mai multe ori. Pe unele, puține, le ameliorăm doar. Celor mai multe le venim de hac!
Așadar, cu ce vă pot fi de folos?
Cabinetul medicului psihiatru Vsevolod Sprânceană era amplasat la parterul vilei sale de pe strada Crângului, chiar la poalele dealului de la care aleea umbroasă își trăgea numele.
Adevărul este că nu prea multă lume își permitea să-l consulte pe doctorul Sprânceană. Cerea mult și din această cauză doar familiile înstărite îl frecventau și apelau la serviciile sale; dealtfel extrem de bine apreciate în cercurile „lumii bune”.
Doctorul Sprânceană avea un renume deosebit. Rezolvase câteva dintre cele mai complicate cazuri din marele oraș. Dintre cele mai recente, vindecarea tânărului care mânca gips și var „ca să-și repare peretele deteriorat al stomacului”, îl făcuse cunoscut chiar și peste hotare.
- Domnule doctor, am așa o poftă irepresibilă să mănânc oameni!
Tăcu preț de un minut.
Vă văd mirat; poate nu mă credeți dar să știți că nu mint.
Sunt foarte îngrijorat în special de faptul că pofta mea nu se referă la o pornire pe care aș putea-o înțelege până la urma urmei: să-i tai și să-i mănânc din bucăți. Nu domnule doctor, nu! Mie îmi vine să-i mănânc așa întregi, să-i mușc direct, ca pe niște cremvurști cruzi. Fără pâine, fără salată, fără nimic. Doar oameni întregi și atât! Ei, ce ziceți? Vi se pare normal?
Doctorul Sprânceană rămase într-adevăr mirat. În îndelungata sa carieră nu s-a mai confruntat cu un asemenea caz. Citise parcă pe undeva, cândva, ceva similar dar nu își mai amintea precis acum. Va consulta mai târziu manualele de specialitate și revistele.
- Nu, domnule Pleșcoi, nici vorbă să fiu mirat! Mi se pare chiar explicabil. Dar spuneți-mi vă rog, nu vi se pare că ar trebui prăjiți sau iradiați, mă rog, într-un fel, înainte de a-i mânca? Totuși,.... cruzi așa?
- Nu domnule doctor, nici vorbă! Cruzi și proaspeți. Nici sare, nici usturoi, nici oțet, nimic! Natur!
- Ce să zic? Poate că aveți dreptate. Oricum, cred că cel puțin niște ceapă tot ar trebui să doriți alături. Așa mi s-ar părea mai potrivit, mai normal.
- Păi chiar asta e și îngrijorarea mea majoră, domnule doctor. Cum, goi așa? Din această cauză sunt de-a dreptul disperat, vă spun drept; și am venit la dumneavoastră să mă ajutați.
- Da, da, vă cred; cum să nu? Înțeleg, da. Spuneți-mi vă rog, când ați observat că v-a apărut această dorință?
- Păi, să tot fie vre-o două luni, domnule doctor.
Așa, ușoare tendințe și gânduri dubioase mi-au apărut mai de demult; de prin vara trecută dar nu îmi puteam imagina că o să ajung până aici!
Vă mărturisesc jenat că într-o criză, aseară, - fenomenul se întețește, să știți-, era gata-gata să mă reped la vecina de la apartamentul doisprezece.
Plinuță, blondă, cu un ten sanguin, curat, abia m-am abținut să nu o mușc, atât de mare foame mi se făcuse când am întâlnit-o pe scară. Norocul ei sau ghinionul meu, nu știu, a fost că a apărut administratorul blocului și m-am scuzat față de ea că m-am împiedecat și era să cad, de aia am prins-o de mână și am tras-o spre mine.
„Bine domnule, dar așa, ca un sălbatic?” mi-a ripostat tânăra.
Administratorul mi-a luat apărarea; ne cunoaștem de multă vreme și astfel am scăpat ușor de gura ei. că face asta un scandal, de obicei....
Doctorul asculta îngândurat, nu spunea nimic; să nu-l perturbe pe pacient, pesemne, în mărturisirile sale atât de interesante!
- Dar,... spuneți-mi vă rog domnule Pleșcoi, mai țineți minte, părinții dumneavoastră sau frații, surorile, mă rog, au avut ei, careva, manifestări asemănătoare?
- Nu domnule doctor; nici vorbă! Toți sunt normali din acest punct de vedere. Tata doar, în copilăria mea, țin minte, a trebuit să taie o găină și cum nu a găsit un cuțit la îndemână, a mușcat-o de gât și nu a mai fost nevoie să folosească cuțitul. Parcă și acum îl văd cum îi curgea sângele pe barbă; până pe piept, pe cămașă.
Ei, dar asta s-a întâmplat cu vre-o patruzeci și ceva de ani în urmă, prin anii cincizeci, parcă. Aveam vre-o opt-nouă ani, cred.
Mereu râdeam de el când ne aminteam. Mama l-a și botezat „dihorul”. În familie așa i-a rămas porecla.
- Da, da, înțeleg. S-ar putea ca și acel episod să fi avut un efect; întârziat e drept, asupra psihicului dumneavoastră. Să fie vorba de o resuscitare atavică.
Dar spuneți-mi vă rog domnule Pleșcoi, muște nu vă vine să prindeți, sau țânțari, chiar și atunci când aceștia lipsesc cu desăvârșire; iarna de exemplu?
- Nu domnule doctor. Asta nu! Singura pornire ciudată pe care o am, desigur în afară de pofta aceea grozavă de a mânca persoane, este că tot ce văd în jur, număr. Dacă trec pe lângă un gard, număr șipcile și stâlpii; dacă merg pe un trotuar construit din dale, le număr. Dacă privesc un grup de ciori cocoțate pe sărmele de pe stâlpii electrici, le număr. Așa număram pe vremuri tablourile și steagurile din mulțime la demonstrațiile de întâi mai sau de 23 august; toate. Nimic nu-mi scapă.
Apropo, știți câte diplome aveți atîrnate pe perete în sala de așteptare aici, la cabinet?
- Nu, nu știu exact.
- Douăsprezece. Iar în vaza din colț sunt opt garoafe.
- Ce spui domnule? Chiar așa? Sunteți grozav într-adevăr, nu am ce zice.
În ce privește obsesia dumneavoastră domnule Pleșcoi, că obsesie este, m-am lămurit. O vom rezolva. Va trebui să mai stăm mult de vorbă, să analizăm profund toate aspectele, pentru a-i veni de hac. Deocamdată o să vă administrez o injecție și vă voi face și o prescripție pentru medicamentele cele mai potrivite. Medicina dispune acum de un arsenal bogat de mijloace pentru a lupta cu obsesiile de toate felurile. Sunt convins că în câteva luni afecțiunea dumneavoastră va deveni doar o amintire. Dezagreabilă desigur, dar o amintire, doar!
- Vă mulțumesc domnule doctor; vă mulțumesc. Vreau doar să mai adaug că aveți pe masa de lucru cinci nasturi mici din sticlă albastră. Mai țineți minte de unde îi aveți?
Doctorul îl privi mirat. Parcă ar fi și tresărit puțin; apoi a început să zâmbească, superior.
- Ãsta da spirit de observație și o adevărată obsesie contabilă. Drept să vă spun, nu mai țin minte de unde îi am. I-o fi lăsat cineva, nu știu.
- Să vă spun tot eu atunci, domnule doctor. Cei cinci nasturi din sticlă albastră provin de pe rochița fetiței Constanța Hosu care a fost ucisă cu trei ani în urmă de un autor încă necunoscut.
Sprânceană rămase cu ochii mari, goi parcă și o străfulgerare îi străbătu o clipă.
- Ce spui domnule? Habar nu am de unde și cum au ajuns aici, pe masa mea. Nu știu, nu îmi mai amintesc. De accidentul acela tragic îmi aduc aminte, cum să nu. Nu mai rețin detaliile, însă.
- Păi, vă spun eu câteva dintre ele, domnule doctor. Apropo de obsesia mea contabilă. Rochița a avut opt nasturi. Poliția a găsit trei dintre ei în pachetele în care au fost găsite părți din corpul ciopârțit al nefericitei copile, în trei locuri diferite de pe raza județului. Pe cei cinci nasturi lipsă îi caută poliția de trei ani, fără succes. Acest amănunt aparent nesemnificativ nu a fost menționat prin presă. Nimeni nu l-a băgat în seamă. Până azi, doar.
- Formidabil, domnule Pleșcoi! Haideți să o întrebăm pe asistentă sau pe fetele de la ghișeul de primire. Poate știu ele ceva. Eu, vă repet, habar nu am!
- Nu cred că este nevoie, domnule doctor. Sunt sigur că fetele nu cunosc nimic în legătură cu acești nasturi. Vreau să vă mai adaug un amănunt care nici el nu a apărut în presă și nici în comunicatele emise de poliție la vremea respectivă: odiosul criminal mușcase din bucățile găsite de poliție.
- Da, parcă de acest aspect îmi amintesc ceva, acum.
- Da? Foarte bine. vă mai adaug eu un alt detaliu semnificativ: în nebunia lui, canibalul își asortase ospățul cu ceapă. Urme de foi de ceapă s-au găsit atât pe resturile anatomice cât și pe urmele lăsate de dinții făptașului în țesuturile mutilate.
- Ceapă, da? Ei, într-adevăr, asta nu am știut-o! Ce chestie, domnule!

Dan David, Los Angeles, iunie-15-2006.