Șoaptele se înălțau, planau impecabil în vastitatea interiorului și se pierdeau cucerind înălțimea întunecată a arcadelor gotice. Se așternea apoi o liniște amplă, o tăcere densă. Metamorfoza luminii solare, filtrată prin vitraliile mari ale ferestrelor ascuțite, năștea fascicule colorate care traversau cu un rafinament spectaculos biserica. Statuile în mărime naturală, suspendate, luceau din generozitatea volumelor aeriene. Grimasele, culorile vii și realiste, detaliul fără greșeală se transformau într-o chemare mută. Tentația irezistibilă a apropierii și admirației sfârșea prin împărtășirea suferințelor induse de figurile încremenite.
Sfeșnice, candelabre, evanghelii, lucrate în argint și aur, odihneau solemne în liniștea absolută. Lumina, tăcerea, formele și culorile, mulțimea de amănunte desăvârșit înlănțuite, se contopeau ducând la umplerea imensului gol al clădirii cu o senzație de refugiere ceremonioasă într-un spațiu și un timp paralele, ferite de ireversibilitate, fixate într-o existență primordială.
Vorbeau șoptit și călcau amândoi atent, cu pași mici și reținuti, intimidați de neclintirea care stăpânea biserica în orele de toropeală ale după-amiezii. Corina se opri și puse câteva monede invitându-l pe Gabriel din priviri.
- Pot să-mi pun o dorință Corina?
- E cutia milei, nu fântâna dorințelor.
- Posibil…
Au ieșit tăcuți afară și au pornit agale, în puritatea zilei de vară, sa dea un ocol impresionantei mănăstiri catolice, clădită ca o fortăreață, la poalele unuia din dealurile ce curgeau odată cu Mureșul. Toată valea era de o frumusețe exuberantă în acea zi însorită, nu se mai săturau privind și adulmecând chemările ei. Verdele viu stăpânea dealurile înlănțuite, cărările implorau pașii să le colinde iar stejarii foșneau continuu amestecându-și murmurul ademenitor cu țiuiturile și fluierăturile de tot felul ale păsărilor de pădure, într-o duioasă simfonie naturală. Până și Mureșul voia să pară un anonim, petrecându-și calm masivul corp negru de lichidă reptilă, în albia de atâtea și atâtea ori părăsită pentru migrații pustiitoare.
Învingând acalmia vizitei monahale Corina și Gabriel au început să vorbească și totodată să urce dealul din spatele bisericii, afundându-se în pădure.
- Corina, vom urmări marcajul, trebuie să ne bucurăm de această zi minunată.
- Bine dar numai câteva minute, n-am mai fost pe aici.
- Doar avem indicii, uite mergem după desenul cu pătratul albastru și ne întoarcem tot după el, nu avem cum să greșim.
Din spatele ochelarilor de contabilă conștiincioasă, ochii negrii, foarte înclinați, aproape asiatici ai Corinei priveau cu atenție fiecare semn de pe copacii întâlniți în trecerea lor. Înaltă și zveltă, avea pielea brună și lucitoare ca a unei metise însă această fantezie exotică a creației rămânea singulară în fața aerului ei riguros, a aspectului cuminte, de premiantă. Nimeni n-o putea bănui de imaginație, visare, emoție. Era hotărâtă să devină o bună contabilă în cel mai scurt timp și reușea întotdeauna să fie suficient de fermă încât să-i țină pe cei din jurul său la distanța pe care o dorea. Si totuși, gândurile ei tainice zburau des undeva foarte departe, încercând să suplinească o absență de care se temea.
Gabriel aprecia prezența lui în acest loc ca pe o vacanță prelungă, ca pe o perioada de refacere și ca pe un medicament. Necesarul leac al uitării. Se refugiase într-o așteptare blazată a trecerii timpului, lăsându-se purtat de o existență contemplativă, lipsită de eforturi de voință. Micul lui exil, venirea în acest loc, încheiase o perioadă plină de tensiune și efort. Se simțea ieșit, cam mototolit ce-i drept, dintr-un lung tunel subteran care l-a ținut captiv mai mult decât și-ar fi dorit , mai mult decât putuse îndura. Nu-și dorea decât să se bucure de locurile de poveste în care poposise, de clima îndulcită de curenții de aer cald dinspre Adriatica și de plăcerea profundă pe care ți-o dă traiul fără griji, fără dorințe, fără planuri.
Erau colegi de serviciu și atât. Între ei nu existase nici-o atingere, nici-o dezmierdare. Nici măcar inconștienta dorință carnală nu se întrupase. Se apropiaseră în timp, din acel confuz imbold natural care te împinge să-ți cauți o pereche, dar in cazul lor alăturarea avea statutul unei acceptări și nu al unei căutări. Le făcea plăcere să stea împreună și să vorbească vrute și nevrute, fără să fie neapărat răvășiți de sexualitate. Deși se potriveau într-un anume fel nici unul nu dorise să împingă lucrurile mai departe. Erau mulțumiți amândoi pentru că puteau să glumească și să râdă, fără acele culpabilități domestice care reușesc atât de des să transforme o prietenie de calitate într-o stânjenitoare și neconcludentă întâmplare erotică. İzbuteau să rămână consecvenți în a cultiva o relație limpede, care nu prezenta nici-un pericol pentru trecutul afectiv atât de recent și atât de cald al fiecăruia și care avea avantajul de a constitui o posibilă și atrăgătoare alternativă pentru fiecare dintre ei. Vedeau, unul în celălalt, insula salvatoare în caz de naufragiu sentimental.
În micul oraș așezat pe malul Mureșului, bănățean și ardelean deopotrivă, nu erau prea multe de făcut, prea multe fețe de văzut. Corina venea de la Timișoara iar Gabriel de la București și se putea spune că nici unul dintre ei nu se obișnuise cu viața din micul burg. Așteptau răbdători împlinirea sorocului și ziua când se vor putea întoarce acasă. Tânjeau cu mai multă sau mai puțină însuflețire după ceea ce lăsaseră în urmă, fiecare purtându-și singurătatea în felul său, chiar dacă erau mereu înconjurați de colegi și noi cunostințe.
- Gabriel, crezi că o cutie de pantofi plină cu prăjituri de casă poate fi
punctul de plecare al unei prietenii adevărate?
- Dacă ajunge la mine, da. Ce ți-a venit să mi-o dai tocmai mie?
- Fetele din birou aduseseră o mulțime de dulciuri și tu erai de serviciu tocmai de Crăciun, singurul care nu pleca acasă, la ai săi.
- Posibil…
- Tot timpul ridici din umeri! De fapt, de ce m-ai invitat în excursia asta?
- Experimentez bineînțeles. Erai ghidul ideal, doar ai copilărit pe-aici iar eu vroiam să văd mănăstirea. Apoi doream să mă revanșez pentru florile pe care mi le-ai dat de ziua mea. Sunt singurele pe care le-am primit vreodată. Ai fost curajoasă, în fața tuturor muncitorilor care se holbau la tine…Ai spart un tabu local…M-ai surprins.
Pășeau relaxați și discutau destins. Treceau printre stejari, alternând umbra răcoroasă cu mângâieri luminoase venite din văzduh, hoțește furișate prin frunzișul des. Cărarea le purta veselă vorbele și pașii prin pădure, se întâlnea și se despărțea apoi de alte poteci, într-un joc care-i făcea să uite de ei, de timp, îngăduindu-le să se bucure de prospețimea pădurii, cuprinse de îmbrățișarea zilei de vară.
- Am observat că îți place fotbalul Corina, ai venit să ne vezi jucând.
- E greu să joci fotbal?
- Ai nevoie de picioare bune și cam atât, restul e instinct și nu gândire cum se tot spune.
- Dar handbal e greu să joci?
- E mai greu pentru că îți trebuie și brațe pe cinste. De ce tocmai handbal?
- …………..
- Dumnealui?
- Da. Joacă la Zalău.
- Orașul ăsta e în România?
- Ești rău.
- Posibil...
- Mergem prin pădure de o jumătate de oră, hai să ne întoarcem.
Au făcut calea întors urmărind același marcaj, pătratul albastru. Discuția curgea liniștită, învolburându-se din când în când în tachinări precaute. Veniseră îmbrăcați în tricouri, șorturi și adidași ca pentru o trecere grăbită prin acele locuri. După încă o jumătate de oră de mers după semnul cunoscut, nimic nu semăna cu ceea ce lăsaseră în urmă, cu locul pe unde intraseră în pădure. Constatau că pătratul albastru refuză să-i ducă la ieșirea cautată, purtându-i printre arbori, amăgindu-i în suișuri și coborâșuri succesive, obositoare. Din când în când se întorceau jur împrejur și luau aminte la locurile prin care treceau, încercând să găsească asemănări cu drumul pe care veniseră însă totul era în van. Pădurea era plină de cărări lasate de muncitorii forestieri însă cele câteva pe care le încercaseră nu le-au fost de nici-un ajutor. Nimic nu lăsa să se înțeleagă că ajunseseră la o margine a pădurii. Căutau cu privirea în zadar turnurile înalte și ascuțite ale bisericii, pe care știau cu siguranță că le văzuseră deasupra copacilor, atunci când intraserâ în desiș. După încă douăzeci de minute de mers alert, îngrijorat, se opriră și, cu bruma de luciditate care le mai rămăsese, căzură de acord că s-au rătăcit. Pătratul albastru nu mai putea fi un reper de încredere, fie nu se pricepuseră să-l citească bine, fie atenția le jucase o festă. Trebuia să încerce altceva.
Cele câteva trunchiuri de arbori proaspăt tăiați, urmele de rumeguș împreună cu așchiile mari și mici pe care le găsiseră de mai multe ori în drumul lor îi îndemnară să încerce a-i găsi pe cei care trudeau în marea de stejari. Gândeau că acei oameni cunoșteau locurile ca pe propriile buzunare și puteau cu ușurință să le arate drumul care-i scăpa din nedorita aventură. Au început să strige pe rând, cât puteau de tare, în speranța că vor fi auziți. Minute în șir de chemări pierdute printre trunchiurile indiferente. Ascultau propriile sunete cum se amplificau, căpătând profunzime și forță, cum despicau liniștea verde, pierzându-se fără a mai trimite înapoi ceva din ceea ce ar fi putut fi un răspuns.
Dezamăgiți au renunțat și la aceasta încercare pornind într-o cursă nebună către o bănuită ieșire. Corina își scosese ochelarii și alerga din toate puterile, strângând mâna lui Gabriel. Erau speriați, nu mai reușeau să fie clari în gândire, irosindu-și energia într-o căutare haotică, născută din panică. Cutreierau nadușiți, cu fețele congestionate de efort și emoție. Crengile căzute și uscate împreună cu tufișurile dese, de care nu mai aveau răbdare și timp să se ferească, desenau usturătoare dâre roșietice pe mâini și picioare. Gâfâiau, alergau, cădeau după care se ridicau fără sa stea pe gânduri și o luau de la capăt, ca într-o prelungă transă. Călcau la întâmplare cu privirile aruncate mult înainte printre copaci, pândind ieșirea dorită. Pașii striveau în alternanța lor precipitată mușuroaie de cârtiță și fire mustoase de iarbă, diafane păpădii, populații întregi de furnici lipsite de vină și apărare, într-o minidemostrație de anarhie care bulversa perpetua armonie naturală.
O revărsare pestriță de gânduri, hrănite unele din altele, le zăpăcea mințile în timp ce cursa care trebuia să le aducă salvarea le istovea trupurile în șerpuiri repetate, lipsite de noimă. Își priveau din când în când chipurile transfigurate și se îmbărbătau reciproc, găsind puterea să-și zâmbească. Dialogul nu dispăruse dar vorbele erau acum scurte, tăiate. Și totuși nu-și făcuseră nici-un reproș. Cu toată gravitatea situației nici-o acuză nu venise de la unul către celălalt. Nici măcar un singur cuvânt nu fusese spus pe un ton ridicat. Continuau să fie buni și înțelegători unul cu altul deși plimbarea lor se transformase într-o glumă pe cât de proastă pe atât de ridicolă. İneditul și surescitarea aventurii reușiseră să spulbere barierele de apărare, conștiente sau inconștiente. Din refugiile raționale și afective fusesera scoși alții doi. Dincolo de panică și penibil, aventura adusese uimire și încântare în sufletele celor doi, plus acea emoție aparte, atât de puțin întâlnită într-o viață de om. Făpturile suficiente și distante, în încercarea lor de a se proteja prin anestezia rutinei, se descopereau posedând o altă anatomie existențială, un anumit fel de a fi de care nu aveau cunoștință. Pentru o finită porțiune temporală, primiseră un dar surprinzător, încuviințarea de a trece uluitoare hotare și de a pătrunde în lumi interioare pe care nici nu bănuiau că le poartă cu ei. Necruțătorul instinct de conservare fusese biruit de o dublă bucurie. A simțurilor în sărbătoare și a împărtășirii, a plăcerii de a fi împreună în miezul frenetic al emoțiilor. Se simțeau cuprinși de fluxuri de trăiri vaste care circulau înlauntrul și în afara propriilor identități, interferând, combinându-se în formule perfecte cu finalități abisale. Erau acum o pereche desăvârșită care răspundea situației limită și solicitărilor exterioare cu o dezlegare profundă și extremă de tandrețe, bunăvoință, sinceritate, ca și cum o iubire puternică, fără fisură, i-ar fi unit.
Noua Corina era o femeie voluntară, care îl privea pe Gabriel cu multă încredere și căldură, vorbindu-i cu însuflețirea și sinceritatea eliberate de faptele în care se trezise implicată fără nici-o avertizare. Păstrându-și activ pragmatismul, ea era cea care avea ideile cele mai bune. Totuși se simțea încurcată, nu știa ce era mai rău, amenințarea fizică și perspectiva de a înopta în pădure în doi, numai în șorturi și tricouri sau urmările acestui deznodământ stupid în fața familiei, în fața unchiului și a mătușii din oraș, care o găzduiau. Cu toate acestea, undeva într-un colțișor al sufletului, simțea că desfășurarea de trăiri și instincte pricinuită de rătăcirea drumului estompa din plin regretele ghinionului avut.
Gabriel își pierduse nehotărârea și sarcasmul trăind clipele generos, puternic. Se mira cum de nu se enerva atât de tare cum numai el știa să se enerveze, aruncând cu acuze în toți și toate. Se minuna în gând de această ironie. Rătăcirea lor, la modul propriu, adusese cu ea regăsirea lor interioară, trezirea la viață. Pentru o clipă chiar se consideră norocos că nu reușeau să găsească calea întoarsă. Nu-și mai dezlipea ochii de la Corina cea îmbujorată și vioaie care i se părea acum cu adevărat frumoasă, de lângă care nu ar mai fi vrut să se depărteze cu nici un chip. Dincolo de magnetismul fizic care se declanșase, nu înțelegea unde putuse ea ascunde tumultul trăirii, devotamentul, curajul chiar. Simțea din plin că e o femeie grozavă, așa cum orice bărbat și-ar fi dorit alături.
Timpul însa nu ținea cont de zbaterea lor. Ajuns la momentul implacabilei căderi, discul roșu al soarelui fusese străpuns de vârfurile copacilor și pornise a se revărsa, inundând pădurea cu o lumină sângerie. Purpurii, în asfințit, chipurile și trupurile fugarilor, tufele, arborii și iarba își părăseau contururile și se amestecau, contopindu-se într-un val verzui-roșietic care scălda micul defileu.
S-au oprit epuizați într-un luminiș, așezându-se pe iarbă.
- Corina, mai avem o jumătate de oră de lumină, trebuie sa căutăm un loc pentru înnoptare.
- Trebuie? Crezi că sunt animale pe aici? Urși?
- Urși nu sunt dar am auzit de la un localnic o poveste cu niște lupi.
- Lupi! Frumos de tot. Crezi că or sa ne caute?
- Lupii?
- Ei! Cei din oraș.
- Pe tine poate, pe mine n-are cine. Colegul de cameră o să creadă că m-am dus la Arad.
- Dacă am putea să ne înălțăm deasupra copacilor, să vedem și noi ceva.
- İa stai așa! Ce vorbă mare ai spus! Trebuie să mă cațăr într-un copac, cât mai sus cu putință!
Din vârful unui tânăr stejar Gabriel a început să cânte entuziast un vechi șlagăr:
- O casăăăăă, văd o casă cu acorduri ampleeeee…..Corinaaaa…
Cu forțele împrospătate de vestea atât de așteptată au rupt-o la fugă în direcția cu pricina, ținându-se strâns de mâna, cu figurile luminate de un reciproc surâs fără rezerve. Foarte curând au dat, nu de o potecă ci de un drum adevărat, pavat cu pietriș, de-a lungul căruia pădurea se rărea văzând cu ochii. Au intrat apoi într-un sat din care au reușit să vadă mănăstirea vizitată. Și-au dat seama că Gabriel nu văzuse o casă ci acoperișul mănăstirii, retezat de vârfurile copacilor. Întunericul i-a gasit pe ulițele sărăcăcioase, părăsind încet dar sigur acel amestec de trăiri atât de aparte. Mâinile lor s-au despărțit în bezna de pe vechiul pod care făcea intrarea în oraș, redevenind acei prieteni buni, jumătățile solitare ale unei posibile perechi. În palma care ținuse cu râvna mâna Corinei, Gabriel avea acum o frunză mare de stejar pe care era hotărât să o păstreze între paginile de jurnal. Puțin înciudat de finalul ieftin de cinema dar conștient de șansa avută, purta cu el trofeul de unicitate al acelei zile pe care nu ar fi putut să o uite nici dacă ar fi vrut.
Răvășită de căutare, mătușa bombănea și gesticula fără întrerupere venind în întâmpinarea celor doi rătăcitori, în lumina molatică a becului stradal.
- Corrrrina, repede la telefon, te-am căutat peste tot. De la Zalău…Repede!!
Ca și cum ar fi fost împinsă de un resort, contabila metisă o zbughi într-o secundă către importantul telefon, aruncând peste umăr, sub privirile ostile ale mătușii, o fluturare de mână însoțită de același zâmbet fără rezerve dar cu multă, multă complicitate, de data aceasta.
Și-au regăsit taina multă vreme, în surâsul entuziast, privirea intensă și îndelungată cu care se salutau după acea după-amiază de pomină. Au rămas însă la aceeași prietenie fără urmări, de care se îngrijiseră întotdeauna, reușind sa păstreze intactă dantela emoțională a legăturii dintre ei. Rătăcirea lor era în siguranță. Rămăsese a lor și numai a lor, fără să altereze nimic din ceea ce ei fuseseră înainte, fără să degenereze într-o intempestivă și nedemnă pasiune paralelă. Se puteau bucura pe deplin de ea, ca de un fabulos vis, identic și sincron, care înlocuise la un moment dat o secvență din leșioasa realitate.