Anul 2000 îl începeam marcată încă de neputința fizică, afectată de memoria care se juca, amuzându-se pe seama mea. Fără puterea de a lucra pentru a-mi câștiga existența, am fost nevoită să-mi vând apartamentul din București și să locuiesc în provincie. O garsonieră cu gratii la fereastră m-a primit cu brațele deschise, martoră a nopților claustrofobe, în încercarea de a supraviețui. După doi ani petrecuți în micul orășel de provincie, într-o zi, citeam ziarului Național, căutând o rubrică dedicată autorilor de poezie. Nu știu cum…ajung la anunțuri matrimoniale trimise, telefonic, la redacția ziarului. Cine Dumnezeu mai crede în acestea? Un anunț mi-a stârnit uimirea.
“Intelectual, 47 de ani, 1,75/75 vreau să-ți fac viața un RAI. Cred că material și spiritual am tot ce trebuie. Încearcă-mă la 0744. 43.42.09”
Uite, frate, ăsta nu e întreg la minte! Cum vede el Raiul pe pământ când viața e Infern? O să vadă el ce plasă va lua. Îi vor ieși pe nas și pe urechi anunțurile matrimoniale. Dar parcă nu-i frumos să gândesc răul cuiva. Ce-ar fi să-l sun și să-l întreb ce înțelege el prin Rai? Formez numărul, salut și intru în subiectul care mă interesa fără a lungi povestea.
- Nu vă sun în scop matrimonial. Am scris o carte inspirată din întâmplări ale oamenilor singuri, matrimonialiștii, cum îmi place să-i numesc pe cei care apelează la asemenea servicii. Dacă îmi permiteți să public în cartea mea anunțul pe care l-ați dat, o să vă invit când va avea loc lansarea. Tot ce-mi doresc este un fax cu părerea dumneavoastră despre Rai și cum ați vrea să fie femeia pe care sperați să o găsiți prin anunțul matrimonial
- Desigur, voi trimite fax, de ce nu? Cine știe ce întâmplări miraculoase îmi vor schimba și mie viața!? Nu insist să ne întâlnim dacă dumneavoastră considerați că nu e cazul. Sper ca lansarea cărții să fie și evenimentul care ne va aduce față în față. Plăcerea de a mă afla și eu în lumea artistică am simțit-o întotdeauna, sunt un pasionat al artelor.
- Fiți convins, am să vă caut. Lumea anunțurilor matrimoniale o să vă marcheze, nesperat. Notați-vă numărul meu de fax și nu uitați rugămintea mea. Dictez repede numărul și urând o zi bună visătorului de la capătul firului, închid telefonul. Timpul avea să decidă șirul întâmplărilor. Trecuseră câteva zile de la discuția cu intelectualul care aducea Raiul pe pământ. Fără a ști cui își trimite gândurile, necunoscutul scrisese faxul, ca pe un strigăt în deșertăciunea vieții la care avea să se adune noile decepții, în urma anunțului matrimonial dat în căutarea echilibrului, iubirii de care avea nevoie.

1.“Raiul…Cred în acest rai poate și pentru că, prin natura lui, omul este dornic să-nvingă. Eu am pierdut o bătălie. Poate voi câștiga însă războiul. Nu accept în ruptul capului verdictul dat de viață: învins. Deși am divorțat, voi lua viața de la capăt și voi învinge.”

2”.Cum aș vrea să fie aleasa mea… Se spune că te îndrăgostești nu atât de persoana din fața ta, cât de părerea ei despre tine. Și, cum fiecare din noi este perfect în viziunea proprie, concluzia se impune axiomatic. Aleasa inimii mele ar trebui să fie asemănătoare mie. Foarte greu, căci fiecare dintre noi este unicat. Corneliu Negrescu.”

- Alo! Salut, amice! Ce mai faci? Mulțumesc pentru fax. A ajuns când nici nu mai speram.
- Bună, Emma. Cum stai cu scrisul? De-ai ști prin câte am trecut! Niciodată nu mi-aș fi-nchipuit femeia sub toate aspectele întâlnite în urma acestui anunț matrimonial.
- Stai, domnule, ia-o ușurel. Ești abia la început. Hazliu ești, măi frate. Auzi și tu, ce idee ai putut avea! Să te citez:…”Vreau să-ți fac viața un Rai”. Ha, ha, ha! Acum fugi de propriile-ți cuvinte? Târziu, nene! Au rămas scrise, negru pe alb, în ziare, în mințile femeilor. N-ai cum să mai scapi de urmările lor.
- Emma, crede-mă, nici nu mai știu cu cine vorbesc, cu cine trebuie să mă întâlnesc. Sunt foarte decepționat. Mi-au plăcut vreo două, trei, mi s-au părut așa, mai deosebite… dar nu știu ce să fac. Sunt confuz, contrariat, nu mai doresc să cunosc nici o femeie.
- Corneliu, dai bir cu fugiții? Hai, măi omule, viața este frumoasă, merită s-o trăiești, să-i accepți provocările. Ești în anticamera iadului, încă nu i-ai gustat amarul. Ai grijă de tine, te voi mai suna. Pa! După încă o săptămână, un nou fax mă readuse la realitatea în care amicul meu se împotmolise.
“ Iadul”…Fiecare are lista lui, programarea lui. Unde și când ne întâlnim? Noi, matrimonialiștii, suntem fluturi în noapte, alergând spre lumină bezmetici, grăbiți, amețiți, în speranța că vom găsi iubirea. Unii dintre noi cad epuizați. Nu mai avem 18, nici 25 de ani, când îți aștepți, cu un buchet de flori în mâna transpirată de emoție, iubita pe care o împodobești în mintea ta cu fel de fel de calități de care ea nici habar nu are. Tinerețea și lipsa de experiență îți permit să crezi că tot ce zboară se mănâncă. Iubita ta nu are nici un defect, nu va îmbătrâni, nu se va plictisi, nu te va înșela. Și în acest timp simțim cum râd de noi „realizații” și „resemnații”. „Realizații”, căsătoriți cu acte în regulă, nu își dau seama că, în timp ce își sorb liniștiți cafeaua, partenerul de viață tocmai probează, fie și mental, o poziție nouă cu altcineva. „Resemnații” pictează sau cos la gherghef, uitând de mult că esența vieții este lupta. Au pierdut noțiunea de viață normală. Zâmbesc îngăduitor când ne văd agitația, retrași, resemnați, iar dacă le spui că totuși, încercăm și noi să trăim, te pocnesc cu definiția vieții în care „matrimonialistul” este o jalnică apariție. Pentru resemnați timpul curge fără probleme. Pentru mine nu! ----Corneliu Negrescu”
Citeam și nu-mi venea a crede. Cine erau resemnații la care se referea Corneliu? Aluzia mă viza, clar, ca bună ziua. Trebuia să-l sun, să clarific nedumerirea sa.
- Alo? Bună, Corneliu! Citind faxul tău, înțeleg că dai pe-afară de fericire. Hm! Pe cine ești așa înverșunat? Ce rău ți-am făcut? Atât ai înțeles din tot ce am vorbit noi? Cum poți crede că mi-aș permite să râd de tine?
- Dar ce faci altceva? Trăiești aruncată-n uitare! Mai simți și tu nevoia să râzi, să iubești, să fii iubită? Ce realizezi în resemnare? Dumnezeu ți-a dat viața ca s-o trăiești, să lupți pentru fiecare bucurie, s-o meriți, nu să zaci acolo, prăfuită de liniște. Trăiești ca un mort printre cei vii, duci o viață moartă.
- Serios? Ce știi tu despre mine? Cine ești tu să-mi ceri să mă întorc la viață? Cine îți dă dreptul să-mi tulburi echilibrul pe care cu greu l-am regăsit?
- Am fost șocat de resemnarea ta, Emma! Șocat și revoltat! Știu ce simți! Știu că acum ți se pare că nu te-ai potrivi cu nici un bărbat, însă și tu poți fi perechea altui suflet însingurat. Dacă într-o zi un bărbat neștiut, nevăzut îți va reda fericirea? De ce nu dai o șansă celor din jur? Ce te face să crezi că nici unul dintre cei care te cunosc nu poate fi bărbatul dorit?
- Nu cred în anunțurile matrimoniale. Nu vreau să figurez în lista nici unui „matrimonialist”. Îmi ajung problemele mele.
- Atunci dă și tu un anunț matrimonial. După ce vei avea propria ta listă cu adrese și numere de telefon vei gândi altfel. Să te văd și eu pe unde scoți cămașa când, savurând o cafea cu un bărbat care-ți place, vrând-nevrând răspunzi la telefon altui bărbat văzut cu o seară înainte.
- A, asta-mi ceri? Să dau un anunț matrimonial? Bine, Corneliu, așa voi face. Acum închid, am treabă.
- Te rog să-mi spui și mie când apare anunțul. Te voi suna primul. Crede-mă, nu va mai trebui să vorbești cu altcineva, vei înțelege că eu sunt omul potrivit pentru tine.
- Mare greșeală faci dacă mă suni. Văzându-mă, s-ar putea să mă placi sau nu. Prietena care îți sunt acum, riști s-o transformi în iubită. S-ar complica totul.
- Lasă, nu te îngriji tu de asta. Dă anunțul și spune-mi când apare.
- Bine, Corneliu, te las acum. Te voi anunța.

Grăbită, scriu mesajul pe care-l trimit prin mesageria mobilă direct lui Corneliu: “Intelectuală, 48 ani, 1,62/74 kg, calități deosebite, doresc prietenie, căsătorie, cu domn, calități similare.”
În minutele următoare telefonul sună prelung, ca o prevestire.
- Emma, eu sunt bărbatul de care ai nevoie. Lasă-mă să te conving. Dă-mi adresa. Mâine dimineață sunt lângă tine.
- Bine, Corneliu. Te aștept.
Dictez adresa, convinsă, nu știu de ce, că întâlnirea noastră nu va avea loc. A doua zi dimineață, București era asediat de fulgere și trăsnete. Furtuna dezlănțuită, parcă special pentru a-l împiedica pe Corneliu să ajungă la mine, mă purta cu gândul la apariția lui în viața mea. Și viața mea putea fi un colț de rai. Dar nu alături de Corneliu. Deși promisese că va veni, am așteptat două zile un semn de viață din partea lui. Timp pierdut, gânduri, temeri inutile. L-am sunat, îngrijorată, să nu fi pățit vreun accident în drum spre mine. S-a scuzat, jenat, de gestul inexplicabil. Probabil, altă femeie reușise să-l întoarcă din drum…și a renunțat la proiectele noastre. Nu l-am mai deranjat și nici el nu a mai dat vreun semn de viață. Totul se aprinsese cu repeziciunea unei vâlvătăi stinse de destin, care alesese să nu ne-ntâlnim. Corneliu a fost doar mesagerul celor ce aveau să urmeze după apariția aceluiași anunț matrimonial pe care l-am dat într-o singură apariție a ziarului Național, la îndemnul lui.
A fost pentru mine o provocare, nicidecum o cale de a-mi găsi un partener. La București, organizasem în ultimii ani, discoteca oamenilor singuri, renumită în rubricile anunțurilor matrimoniale din presa centrală. Ar fi râs și curcile, știind că tocmai eu am dat anunț. Eu, care-i îndemnasem pe oamenii singuri să renunțe la anunțuri matrimoniale și să frecventeze discoteca organizată de mine. Ani la rând, în fiecare vineri seara la Hanul M. și Disco. Km.0., evenimente dedicate, în mod special, întâlnirilor de bun simț, civilizate, într-un ambient susținut de muzica retro, concursuri de dans, aniversări, și tot ce am considerat necesar pentru a alunga singurătatea, m-au ajutat să revin în mijlocul semenilor, repetentă fiind la cursurile vieții. Picanteria dialogurilor telefonice avute cu bărbații interesați de anunțul matrimonial dat și de mine, mi-a întărit încă o dată convingerea, cu privire la neseriozitatea multora în fața dorinței sincere a unor bine intenționați. Nu am reușit să întâlnesc nici unul din bărbații care m-au sunat din toate orașele tării, totul limitându-se la convorbiri telefonice. După trei săptămâni de la apariția anunțului, într-o noapte, sunetul insistent al telefonului mă trezi din somn.
- Alo? Deranjez?
- Nici un deranj, încă dormeam. Ce s-a întâmplat?
- Am citit în Ziarul Național un anunț matrimonial și m-am gândit să vă sun.
- Da? Ce romantic! Totuși ați fi putut aștepta să răsară soarele, e încă noapte și pe-ntuneric nu știu să vorbesc.
- Serios? Aici este o după-amiază plăcută, cald și multă lumină.
- Serios?
- Vă deranjez din Los Angeles.
- Domnule, nu-mi arde de glume la ora aceasta, n-aveți somn, n-aveți pe seama cui vă amuza și-ați găsit tocmai numărul meu de telefon?
- Citind anunțul dumneavoastră pe internet mi-ați stârnit curiozitatea și mi-am permis să vă sun.
- Chiar vreți să cred povestea asta?
- E adevărul pur și simplu! Nu știați că presa română poate fi citită și pe internet? Cum ați vrea să fie bărbatul pe care-l căutați? Eu am treizeci și opt de ani. Vă deranjează?
- Ați citit anunțul meu? Am scris acolo ce vârstă am eu. Din păcate, dintr-o greșeală de tipar, nu s-a specificat dorința ca partenerul să aibă calități similare, vârsta, pregătirea.
- Vedeți vreo problemă în diferența de vârstă? Eu nu, iar cei patruzeci și opt de ani ai dumneavoastră nu mă deranjează.
- Domnule, dacă tot m-ați trezit din somn și trăim pe meridiane diferite, pentru efortul dumneavoastră de-a mă căuta, meritați să vă spun adevărul. Anunțul matrimonial pe care l-am dat nu este real. Nu doresc să cunosc pe nimeni, nu mă interesează nici o relație. Scriu o carte inspirată din întâmplările oamenilor singuri, care văd în anunțurile de acest gen o șansă în a-și găsi partenerul. Acesta este adevărul în fața căruia vârsta mea, a dumneavoastră nu mai au nici o importanță.
- Interesant ce spuneți. Cum vă numiți?
- Emma Tomescu. Și dacă tot nu vă deranjează nimic, aș vrea să încheiem discuția, mi-e somn!
- Spune-mi, Emma, îți place Nichita Stănescu? Dacă da, distanța dintre noi, somnul tău, totul dispare.
- “ L-am iubit pe Nichita dinainte de-a se naște.
Aveam nevoie de cuvintele lui
Pe care numai el știa să le învețe să iubească.
L-am dorit pe Nichita dintotdeauna
Dar niciodată cuvintele lui nu le-am trăit
Ca în noaptea tăcerii când simțurile noastre,
Abia dezmorțite, se intuiesc împletindu-se tainic.”
- Ce gânduri frumoase! De unde le-ai luat?
- De unde le-am luat? Din inima mea!
Versuri scrise de Nichita a-nceput să recite și el. Era amuzant ce mi se-ntâmpla la ora patru dimineața.
- Îmi place cum reciți și mă bucur că și tu îl iubești pe Nichita. Păcat că ești așa departe. În clipa asta aș fi vrut să te pot atinge măcar cu privirea, chit că nu face parte din scopul anunțului meu matrimonial.
- Poate o vei face într-o zi. Ai văzut filmul Somewhere in time? Îți amintești scena în care tânărul s-a apropiat de femeia iubită și i-a spus: Am venit, eu sunt? Poate așa se va întâmpla și cu noi, de ce nu?
- Ce te-a determinat să mă cauți? Dacă ești în Los Angeles, gândesc că nu-ți este ușor și nici singur nu cred că ești.
- Sunt plecat de 7 ani din România. Am o adresă e-mail. Notează, dacă vrei. Îți voi răspunde.
Luată prin surprindere, aprind lumina. Notez literele rostite, de vocea de departe: Emptysoul@runbox.com.
- Cum te numești? întreb, simțind în aer un gust pregnant de déja vu.
- Ionel este numele meu. Acum te las. Poate vom mai vorbi și cu alte ocazii. Pa!
- Alo? O clipă te rog, alo!
Rămasă în pragul dimineții cu o adresă pe care nu știam s-o folosesc, mă trezesc râzând de una singură. Habar nu aveam de internet. Cum să-i scriu? Internetul mi s-a părut o nouă provocare la care nu puteam renunța. Cum îi stă bine oricărui perfecționist, firește, la prima oră a dimineții am intrat în primul internet café de unde n-am ieșit decât după ce mi-am însușit tehnica de intrare online, lucru offline, căutare cu google, poșta electronică. A costat ceva bani, raportat la venitul meu la limita subzistenței. Dar, ca o victorie a cunoașterii, am trimis, totuși, primul mesaj lui Ionel, un mesaj scurt prin care-i mulțumeam că m-a trezit din somn. După câteva zile, curiozitatea specifică genului m-a așezat în fața calculatorului din sala de internet. Oare mi-a răspuns Ionel? Accesez e-mailul și, amuzată, citesc:“Fiecare poartă în suflet dorul și bucuria unei speranțe. Stă în puterea noastră să o împlinim sau să rămână o veșnică posibilitate. Ionel”
Neînțelegând ce vrea acest Ionel și despre ale cui doruri, bucurii și speranțe vorbea, răspund încântată de noile mele cunoștințe legate de comunicarea prin internet. Dacă tot plătisem să-nvăț procedura, mai în glumă, mai în serios, gândeam să mă și folosesc de cele învățate, fără a mă teme de urmări. În fond, ce rău mi se putea întâmpla? Tastez și …Send! Mesajul a fost trimis.
“Poate te întristez, dar mă tem de rotundul vieții. Cândva, tot pentru o greșeală de tipar, am plătit scump existenței și nu mai am puterea să o iau de la cap. Rămâi cu bine în depărtarea dintre noi. Îți mai dăruiesc câteva poezii în amintirea întâlnirii noastre. Rămâi anonimul din albastrul nopții. Emma Tomescu”

Îmi luasem gândul de la Ionel. Eram bucuroasă că noile cunoștințe îmi ajutau în tehnoredactare scutindu-mă de alergătură și bani cheltuiți pentru scrierea cărților mele. Mare mi-a fost însă mirarea când, după câteva zile, deschizând căsuța poștală în dorința de a-mi demonstra că nu uitasem procedura, citesc un nou mesaj de la Ionel.
“Bună, Emma. Îți aștept pașii într-o rece și senină dimineață. Ionel”
Iarăși amuzată, în dorința de a-l face să-nțeleagă că nu mă interesează complicațiile sentimentale, răspund detașat și oarecum ironic:
“Suntem cumva vecini? Pe ce stradă și la ce număr îmi aștepți pașii? Emma – vecina de peste drum”
Credeam, sau mai degrabă speram că i-a pierit dorința de a-mi scrie, dar mesajul trimis a doua zi de el mă puse pe gânduri.
“Bună, Emma
Într-adevăr, sunt vecinul tău de peste drum. Dar strada pe care locuim se numește „Strada speranței”. Îți doresc o zi luminoasă și senină. Ionel”

Am corespondat timp de trei luni cu un om fără chip, singur și rănit, departe de mine, departe de el însuși. Mă simțeam în siguranță. O lume era între noi, deși vorbeam des la telefon, ne scriam, ne povesteam bucuriile și necazurile. Mă suna când știa că participam la concursuri, festivaluri cu elevii mei, îl simțeam aproape și plin de căldură. La rândul meu îi trimiteam articolele de presă, interviurile și versurile mele. Cuvintele lui erau culori, să arate curcubeul ce se năștea-n sufletul meu. Devenisem doamna lui de departe, mă săruta și mă-mbrățișa cu toată dragostea în încheierea fiecărui mesaj, iar eu devenisem dependentă de cuvintele, de vocea, de ființa lui atât de aproape de mine și totuși atât de departe. Ceva nu se potrivea însă-n peisaj. Exista o diferență majoră în afara distanței dintre noi. Undeva se strecurase totuși o eroare. Deodată s-a făcut lumină în mintea mea confuză. Dedicasem cele mai frumoase poezii ale mele unui bărbat care mă folosise în virtual, și, eu, neștiind prea bine cu ce se servește această formă de existență, fusesem pe post de afrodisiac. Totul are un sfârșit. Hotărâtă ca niciodată, decid să pun capăt nebuniei mele, virtualului și frumuseții șchioape a celor petrecute care-mi exaltaseră sufletul bolnav cronic, ca după un drog. Așezată în fața noului meu tovarăș, calculatorul, primit în dar de la Maria, femeie de afaceri, care îmi cunoștea situația precară în care trăiam, intru pe net pregătită să-i scriu pentru ultima dată. Îmi accesez e-mailul, cu teama de a nu găsi alt mesaj care să-mi sfâșie inima. Aceeași introducere-mi flutura sub privirile însetate parcă să-i soarbă cuvintele:
“Bună draga mea Emma, Îți mulțumesc pentru versurile trimise, dar nu le lega de mine, nu le lăsa să zacă în vreun sertar. Dăruiește-le lumii, să se bucure de curcubeul din numele tău. Bucuria pe care mi-ai făcut-o nu poate fi comparată cu nimic, dar este păcat să rămână doar pentru mine. Ionel”
M-am ridicat din fața calculatorului, fără să-i scriu și din clipa aceea, totul a intrat în uitare. Agonizam pe străzile micului oraș în căutarea echilibrului. Pictam, scriam, încercând să uit amăgirea care-mi urmărea sufletul. Alergam să-mi văd fiicele, străduindu-mă să mă ridic la înălțimea așteptărilor lor, mirate de omul necunoscut care căuta în dragostea lor împăcarea. Preocupată să organizez la București lansarea volumului Anunț matrimonial, aveam un motiv întemeiat să-l caut pe Corneliu. Nimic mai simplu. Formez grăbit numărul de telefon. Corneliu m-a recunoscut imediat. În cuvinte simple l-am invitat la eveniment, fără alte detalii.
- Am promis că te voi invita la lansarea cărții mele, despre a cărei existență poate n-ai crezut. Poate n-ai crezut nimic din cele discutate, poate n-ai crezut nici în existența mea, eu am spus însă adevărul. Unde s-a ajuns…vei înțelege după ce ne vom întâlni și vei citi cartea mea. Ai reușit să găsești femeia căreia să-i faci viața un rai?
- Nu, Emma, sunt foarte dezamăgit. Nici nu vreau să-mi amintesc tristele experiențe trăite în urma publicării anunțului meu matrimonial. Sunt dezgustat, scârbit, epuizat de jungla în care fără să vreau am pătruns. Regret și azi că nu am ajuns atunci la tine. Poate viața mea ar fi fost alta acum, poate și a ta.
- Corneliu, tocmai asta este greu de crezut. Dacă tu ai fi venit atunci, eu n-aș mai fi dat anunț matrimonial, așa cum tu m-ai îndemnat. Pe lista mea nu figurează, ca-n cazul tău, zeci de adrese și numere de telefon. Nu am întâlnit pe nimeni dintre cei care m-au sunat. Numai unul singur, un anonim, mi-a sfâșiat sufletul prin simple cuvinte, goale, dar nerostite de nimeni altcineva. Totul s-a petrecut atât de repede, și nici măcar nu-i știu chipul, zâmbetul, grimasele, gesturile.
- Emma, nu-nțeleg ce spui. Fii mai explicită.
- Nici eu nu-nțeleg, Corneliu, dar poate vom înțelege-ntr-o zi de ce a trebuit să se întâmple așa, amândoi nefericiți sau, de ce nu, predestinați unei anumite forme de existență?! Rămâne de văzut. Te aștept.
- Am să vin, Emma, În ce locație va avea loc evenimentul? Cum te voi recunoaște?
- Centrul de proiecte culturale al capitalei, luni, 10 februarie, ora 1800. Îți va fi ușor să mă recunoști, eu sunt cea căreia destinul i-a rezervat sarcina de a-ți citi anunțul cu un scop anume. Te aștept.
Lansarea cărții, ca toate evenimentele pe care le organizam, s-a bucurat de un public numeros. Autografe, interviuri printre buchetele de flori strânse cu dragoste la piept, dar în sufletul meu așteptam apariția fiicelor mele, dar și un chip necunoscut, o voce de departe, un anonim din albastrul nopții. Bucuria cea mare am simțit-o când am zărit-o pe fiica mea cea mică, venită fără surioara ei. Am tras-o lângă mine în fața camerelor de filmat, să o pot arăta lumii, să-mi vadă fericirea la care am tânjit o viață, dragostea pentru fiicele mele. Plângeam. Viața mă învățase să mă mulțumesc și cu puțin.
O voce caldă și o atingere ușoară pe umăr mă fac să tresar.
- Bună, Emma, eu sunt. Am venit.
O amintire nebună îmi trece prin minte. Ionel îmi promisese o întâlnire ca cea din Somewhere in time, când tânărul își regăsește, în sfârșit, iubita dintr-o altă lume. Să fie oare posibil? Undeva, cândva?
- Ionel? șoptesc pierdută.
- Sunt eu, Corneliu.
- Corneliu? Tu ești Corneliu, repetam cu mintea dusă departe.
- Da, Emma. Iartă-mă că te-am făcut atunci să mă aștepți. Dar, azi, sunt lângă tine și-s fericit că am reușit să ne întâlnim. Mă bucur pentru succesul tău și nu-mi vine să cred că-mi mai este dat să trăiesc astfel de clipe.
- Și eu sunt încântată să te cunosc… și eu… timpul… undeva… cândva! Corneliu, tu ai venit, dar tocmai azi eu nu mai exist. Îți dăruiesc cărțile mele, vei înțelege mai multe după ce le vei citi deși cumva adiacent, timpul existenței mele în Raiul tău a expirat. Sunt sigură că-ntr-o zi vei găsi femeia dorită. Cu siguranță nu eu sunt aceea, eu nu sunt decât un fel de victimă colaterală. Anunțul tău trebuia să apară pentru mine din alte considerente. Mă bucur că exiști. Acum te las. Plec mai departe. Ai grijă de tine.
- Bine, Emma, fie cum vrei tu. Am să citesc cărțile tale, poate am să-nțeleg… Pot să te mai caut? Mi-ar face plăcere să te revăd…
- Ne vom revedea, Corneliu. Furtuna a trecut. În urma ei am rămas amândoi răvășiți, rătăciți și atât de departe încât nici o revedere nu va putea face posibil Raiul promis de tine. Rămâi cu bine. Câteva zile mai târziu, un fax trimis de Corneliu după citirea cărților mele mă făcu să zâmbesc amar.“Mi-e fața împietrită ca o mască
Și-n ochii tăi lumina-i gata să se stingă
Și diamantului, ca să lucească
Îi trebuie o rază să-l răsfrângă.
Corneliu Negrescu”

Departe de gândurile lui Corneliu, înduram cu stoicism răutăți, minciuni, trădările semenilor, simțindu-mă sacul de box, care încasează toate loviturile pentru victorii ulterioare. Găsisem un refugiu în discuțiile pe internet. Învățasem să mă conectez pe canale de chat și am reușit să schimb amabilități cu mai mulți utilizatori care s-au străduit, fiecare, să mă ajute în navigarea pe forumurile existente, ajungând, în scurt timp, să-mi afișez poeziile pe unele site-uri literare. Apreciam foarte mult un tânăr cu o poreclă de răsunet: Vernisux. Scria poezii și fiind operator pe un canal de literatură mi-a acordat asistență, ajutându-mă să pătrund prin labirintul misterios al lumii virtuale. Dar, surpriză! Eram concetățeni. Pentru o mai bună comunicare, îl convoc urgent și fără drept de replică la o terasă, intenționând să-i propun prefațarea unei alte cărți la care lucrasem zile în șir, încercând să-mi regăsesc echilibrul, să uit dorul care îmi măcina sufletul. Un dor necunoscut, dorul de liniștea unui cămin alături de ființele dragi.