poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2649 .



Luminarea pietrei la Dobrovăț
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [florentin ]

2009-05-21  |     | 



Luminarea pietrei la Dobrovăț
- partea aIIa -

Dinspre asfalt, tăind valea râului spre cealaltă coastă de pădure, nerăbdarea și graba m-au întovărășit cu insistența lor imperativă pân-am ajuns la poarta mănăstirii.

Intrarea în complexul monahal se face prin portalul de la baza turnului, pe sub bolți arcuite, susținute la mijloc de un ales dublou. Pornit de la bază în formă dreptunghiulară, turnul se modifică la primul nivel unde-i încăperea pazei, într-un plan octogonal, atribut menținut și la nivelul doi, al paraclisului. Identic format este și nivelul trei, destinat clopotelor, unde, pe fiecare latură a octogonului, exceptând-o pe cea nordică purtătoare a scării spiralate de acces, se deschide câte o largă fereastră de sunet.
Așadar, rostul zidirii turnului de poartă, în anul 1743, de către monahul Macarie Hrisoverghi era multiplu, având menire nu doar ca poartă de acces, ci și în apărare sau ca loc de închinare și clopotniță. Aspectul actual al turnului, de prizonier al țesăturii de schele, devine parcă o ridicolă a doua natură a sa; intenția de renovare și consolidare fiind realizată doar prin acest eșafodaj ce denaturează neplăcut privirea vizitatorului (turnul, asemenea unui confrate al său meridional, are un unghi de înclinare vestică). Și, după aspectul căpriorilor țesuți ca o platoșă, ca niște zale, se cunoaște că, de când au fost sacrificați, dacă ar fi fost lăsați să crească, ar fi fost acum trunchiuri viguroase, adevărată comoară verde în codru și nu putreziciuni gata să cadă din înalt peste trecători, după o batjocoritoare și inutilă sacrificare.
Se dovedește iarăși adevărul vorbei latinești care spune că fiecare monument își are norocul său; fiindcă aici, relele pe care nu le-au reușit vântoasele, vifornițele și gerurile, „rupturile de nouri”, cutremurele, hoardele străine, asupra turnului, în secole de-a rândul, le împlinim noi, cei de astăzi, cu nepăsarea și dezinteresul nostru.

Dar toate retoricele întrebări dispar atunci când pătrunzi în incintă. După o primă înfiorare emoțională, transmisă de imaginea mănăstirii înnobilată mirobolant de realitatea ei imediată, parcă învăluită într-o abia perceptibilă aură conturantă, o stare de liniște ancestrală te cuprinde și pe tine, vizitatorul vrăjit, ca o beatitudine cumva religioasă dar nu mistică; și-o molcomă, catifelată adiere mătăsoasă îți miresmează și dă un altfel de sațietate respirației. Fundalul sonor de-aici, cum nicăieri în altă parte, ca o cascadă de ciripituri în tonalități, ritmuri si armonii, în intensități discrete, cuceritoare ascultătorului, aduce parcă dinspre miezul pădurii spre altarul mănăstirii, ca o euharistie păsărească, într-o perfecțiune a echilibrului sonor, un ocean de cântare. Și pot înțelege deplin acum rugămintea scriitorului Alexandru Vlahuță, care avea în acele vremuri un cumnat administrator al închisorii de aici, spre prietenul său Mihai Eminescu, de a petrece pentru tămăduire, aici în aerul de Dobrovăț, câtăva vreme. Răspunsul Luceafărului însemna o notă gravă, de adâncă și imuabilă disperare: „De ce vrei, frate Alexandre, să întorci un mort printre vii?” (citat din memorie al gazdei, prof. O. Angheluță)
Și, fiindcă veni vorba de acest formator de limbă și spirit crescute din graiul popular românesc, Alexandru Vlahuță, nu putem să nu amintim întâmplarea de aici la care martor a fost și scriitorul, într-o vară când, așa cum obișnuia, afla pentru o vreme aici liniștea și binefacerile naturii dobrovățiene. Fiind pe-atunci în catacombele din incintă o pușcărie de siguranță pentru vreo 300 de deținuți extrem de periculoși, într-una din zile se stârnește o răzmeriță pusă la cale de unul dintre pușcăriași, numit Cassian, rebeliune care-a fost repede domolită. Dar nu și în sufletul scriitorului, fiindcă, mai târziu, a eternizat momentul și personajele în nuvelele „Vișan” și „Cassian”.

Istoria actualei mănăstiri își are începuturile mult înaintea celeia ridicată de Măritul Ștefan. Acesta a cumpărat niște sate (unul era numit „Călugăreni”), în care hrisoavele amintesc și de existența unui vechi schit, bine știut dacă voievodul a cumpărat locul pentru nouă biserică; pe care o ridică în ultimul său an de viață (27 aprilie 1503 - august 1504), o zidire din piatră albă, un calcar cuprinzând în structura sa fosilizate moluște, faună fosilieră care mă duce cu gândul la calcarele de la ”Răpidea”. Meșterii au folosit rocă prelucrată în blocuri lustruite pentru colțuri și brâiele construcției; zidurile au fost structurate din piatră brută, dar ansamblul, în totalitatea lui, irizează de-i ziuă însorită, ori una plumbuită, aceeași reflexie a pietrei zidită parcă și cu mortar de lumină.

Format de navă, mănăstirea cuprinde multe alesături constructive, specific ștefaniene și unicități iconografice datorate cerințelor celuia care a încununat și aurat zidirea prin pictură în anul 1529, fiul nelegitim al domnului, și el ajuns voievod la 1527, Petru Rareș. Scene picturale nemaigăsite altundeva, ca fond și formă (Iuda, Cocoșul, Urcarea pe cruce, sinaxarul cu scenele de martiriu, dar mai ales tabloul votiv), dau degustătorului senzația unui act de măreție și pioasă sfințenie, iar atingerea de orice odor ce se află aici înseamnă parcă o garanție de bine, o nădejde, un fetiș pentru relele ce ne pândesc agresive în lumea exterioară.
Specialiștii află aici dovezi indubitabile, excepțional conservate (o fi datorată această păstrare fidelă, proaspătă a picturii și aerului de aici?) ale măiestriei meșterilor din acele veacuri. Pictată și în exterior, astăzi nu mai regăsim decât ca dovadă un fragment conservat pe unul din contraforții sudici. Din informații neverificate și probabile, mănăstirea ar fi fost aleasă de domnul Ștefan drept necropolă voievodală – astfel s-ar justifica încăperea mortuară. De ce și cum, e prea greu pentru mine vălul temporal care ascunde adevărul. Doar că, până nu faci foc nu iese fum! Dacă-i așa, de ce nu s-or fi conformat oare urmașii dorinței voievodale?! Existența paraclisului exterior, construit spre sfârșitul secolului al XVI-lea de către familia boierilor Movilă, ar putea fi un alt semn de întrebare, alături de piatra funerară a domniței Nastasia, soața lui Bogdan al III lea, legat de dorința ca această mănăstire să fie necropolă voievodală mușatină; fiindcă Pavel Movilă, fiul lui Simion, domn și al Þării Românești, a fost așezat în anul 1607 într-o nișă din paraclis și nu în camera mortuară din biserică. Paraclisul Movileștilor a căzut secerat de patimile, de neputințele umane și de vitregiile timpurilor. A rămas în picioare partea vestică a sa, intrarea, de unde, cei de astăzi au început reconstituirea lui. Bisericuța este rezidită și pregătită acum pentru împodobirea iconografică. Din vechea pictură, fragmentele salvate demonstrează aceeași măiestrie a pictorului, ca și la cromatica din biserica; și va fi, cred, model și imbold pentru desăvârșirea, cât mai aproape de ce era, a noii zidiri. Mai ales că pentru mine, profan și simplu gustător al frumosului împlinit de cei aleși, aici în paraclis, atât cât se mai vede, de o mare valoare mi se pare albastrul de Dobrovăț prin prospețime și rostuire potrivită, o asemănare accentuată cu albastrul de la Voroneț (oare, specialiștii ce spun?)
Mult nefastă monumentului a fost vremea în care Vasile Lupu închină această mănăstire, și nu numai pe aceasta, Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos, în anul 1651. Transformările (inițiate și susținute de egumenul Arcadie) de multe feluri ale acoperișului, distrugerea, în parte, a picturii, ridicarea părții de călcat cu aproape un metru facilitând igrasia din ziduri, tencuirea exterioară, adaosurile nepotrivite au fost o parte dintre factorii care au denaturat și au agresat parcă vindicativ unicitatea acestei moșteniri strămoșești. Nu degeaba savantul istoric Nicolae Iorga, la un moment dat speriat de cele ce auzea că se petrec aici, din ignoranță ori chiar reavoință, și-a folosit toată autoritatea și comoara științei sale pentru a stopa blasfemia.
După secularizarea averilor mănăstirești, făcută de Alexandru Ioan Cuza, incinta lăcașului devine o vreme pușcărie, până în anul 1902, apoi orfelinat de fete, școală, spital și casă de bătrâni, biserica devenind loc de slujire și închinare pentru enoriașii satului. Dar, din anul 1948 până în 1990, mănăstirea a fost închisă. Din 1990, o scurtă perioadă a fost mănăstire de maici apoi, ca și acum, devine obște călugărească.
În istoria mănăstirii putem cuprinde și vizita Reginei Maria a României la 1 iunie 1917, perioadă când Þara trecea prin relele Primului Război. Iată ce scria Regina Maria a României, în urma unei vizite făcute la Dobrovăț:
„După dejun, am plecat la Dobrovăț, unul dintre Domeniile Coroanei. Drumul trece prin păduri de toată frumusețea, dar e lung și neînchipuit de rău... Netăgăduit, acest colț de țară e cât se poate de frumos, cu codri aproape neumblați, dar drumurile sunt îngrozitoare".
Tot în acele vremuri ale anului 1917, s-a petrecut, mi-a povestit colegul și ghidul meu, profesorul Angheluță, încartiruirea aici, pentru refacere, a regimentului din care făcea parte și Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jii, cea care va fi răpusă de un glonte în luptele de la Varnița-Muncel, la 22 august 1917. Înaintea plecării pe front spre zona Mărășești, Mărăști, Oituz, la curtea domeniului coroanei din Dobrovăț (privit de la înălțime ansamblul clădirilor chiar are forma coroanei regale), s-a organizat balul de rămas bun, care a fost deschis de Ecaterina Teodoroiu condusă de un general.
Deslușirile locurilor și ale timpurilor la Dobrovăț, așa, după puterile noastre, le datorăm și părintelui Filip, un ghid plin de solicitudine. Tot dumnealui ne-a arătat una dintre monografiile mănăstirii întocmită de istoricul de artă, profesorul Vasile Drăguț. Și tot părintele ne-a vorbit despre refacerea mănăstirii, despre speranța locuitorilor că ea va redeveni ce a fost, uitată fiind acum, chiar dacă este la o zvârlitură de piatră de „cetatea de frunte a culturii românești”, orașul Iași. Începutul fiind făcut între anii 1972-1974, când o parte din relele perioadei de închinare au fost drese. Acum, mănăstirea este asemenea celeia închinată Domnului Dumnezeu, în tabloul votiv, de către ctitor și feciorii lui.
Iară noi, cei care accidental ori din voie ajungem acolo, dacă om reuși a și privi ceea ce vedem, chiar doar și c-un colț de ochi, dar cu inima larg deschisă spre curatul trecut al existenței neamului nostru, neapărat vom fi apropiați și dumnezeirii. Ș-om ști iar, adevărat, că din rădăcină vajnică de Dobrovăț, Probota, Alba, Putna, Craiova, Oradea, Tîrgoviște și din oricare dintre gorodiștele acestor hotare „vom fi ce-am fost și mai mult decât atât”. De nu, vorba Ecleziastului: „Vai celui singur!” Simțind atunci cât de singur este rătăcitorul, chiar și printre ai lui.

Lespezi, 14 mai 2009
Florentin Adrian Maftei


Pentru foto: http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=1558:luminarea-pietrei-de-la-dobrovat&catid=14:reportaje&Itemid=33




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!