Trebuia să megem la masă, eram îmbrăcați adegvat vremii de afară și ,,înarmați’’ cu cele necesare.
Am coborat împreună cu ceilalți, am mers câțiva pași cu George, ne-am strâns mâinile bărbătește și ne-a despărțit.
Nu cred că am să-l mai văd vreodată... Și dacà se va întâmpla, să se întâmple în condiții sănătoase! Drumul meu către cantină, drumul lui către casă. Simpatic puștiul, deși uneori nesuferit...
Poate că niciodată nu ne vom mai întâlni, poate...
Viața ne oferă mereu surprize... Dumnezeu ne încearcă dar ne și răsplătește. Eu rămân în acest loc ,,invizibil’’și extrem de dureros... Încă sunt nevindecat! Am venit de la masă și ne-am ,,aruncat’’ fiecare pe unde am crezut de
cuviință. M-am gândit că e important să consemnez ,,liberarea’’de azi. Masa a fost ca toate celelalte de până acum: macaroanele suprasaturate cu zaharu ,,la purtător’’le-am îngurgitat în porție dublă...
Afară plouă mărunt după ce mai devreme au căzut fulgi rari și transparenți de nea...
Plecarea lui Georgică a fost într-adevăr cel mai important eveniment al zilei!
(De aceea nu am putut s-ă nu-l ,,înregistrez''!)
S-a lăsat întunericul, ascult radioul local, scriu și încerc să fiu cât mai obiectiv posibil.
Pădurea din curtea spitalului pare a fi o armată de oameni trecuți de o sută de ani care ne veghează drumul spre cantină...
Sunt martori ai multor suferințe!
Închei ziua fericit că un tânăr a plecat din acest loc. Încerc o rugăciune pentru el și cer cerului să-l ajute să nu mai revină aici. La despărțire i-am spus
,,Sper să ne mai întâlnim dar nu aici! La o bere, undeva în oraș. Să ai mare grijă de sănătatea ta !’’
(Mă rușinez la gândul că am putut fi atât de sentimental!)
......................................
Ca de obicei, m-am trezit la ora 6 dimineața. La 6.30 am fost strigat la tratament. Câteva femei și mulți bărbați se ,,cărau’’somnoroși către cabinetul de tratamente, acolo unde nu prea sunt de găsit întotdeauna asistentele de serviciu. Somnolent, cu cana în mână, merg către capătul coridorului, acolo unde se află televizorul și el în somn profund. Mă aflu față în față cu cea mai nesuferită dintre asistente- o individă grasă și urâtă, una ,,cu gura spartă’’ după cum se vorbește printre pacienții veterani.
Am fost strigat... m-am apropiat cu pas molcom și cumva ironic am primit 10-12 pilule pe care le-am înghițit pe toate deodată împreună cu sucul existent în cană. O cană de porțelan decorată cu ceva floricele portocalii pe un fond albastru-ciel. Am plecat la fel de molcom către cameră, cu gândul de a adormi din nou și înjurând de toți ,,doctorii și mamele răniților’’.
Ora mesei la 9.00 dimineața. Până a intra la masă, înainte de a fi strigați stăm lipiți de caloriferele din fontă care acum sunt calde(alteori reci), pe holurile cu pereții pe alocuri exfoliați și într-o lumină destul de difuză.
Un dulău galben se cațără insistent, cu labele murdare, pe pervazul exterior al uneia dintre ferestrele largi ale holului. Presimte că va mânca cel puțin un codru de pâine, dacă nu unul sau mai multe copane de pui. Acum e doar micul dejun din păcate se înșală amarnic. Cineva îi aruncă un dumicat de pâine aproape uscată, strecurându-și mâna scheletică printre rama ferestrei și plasa anti-țânțari ce sta prinsă cu piuneze ruginite pe exterior. A apucat bucățica de pâine aproape uscată, cu labele-i de urs înfometat și a înfulecat-o cât ai zice pește. În câteva zeci de secunde se lingea pe botul butucănos și plin de bale, semn că o mâncase cu poftă. Acum adulmeca urma unor
firimituri ce-i căzuseră din cauza lăcomiei ce-l caracteriza. Și cine a văzut vreodată câine care să nu fie lacom!?
Costică, colegul de palier, un țigănuș cu cercel în ureche, își făcuse pomană cu uriașul patruped nevinovat.
.....................................
Costică se internase cu câteva zile înaintea mea...
La salonul de femei era internată sora acestuia care fiind căsătorită avea alt nume, așa că puteau ține ascuns faptul că erau frați .Am înteles de la ei că aveau o situație grea acasă și că aproape toți din familie trecuseră pe aici, unii chiar de două sau mai multe ori. Amândoi erau tineri, între 19 și 22 de ani. Mai tot timpul ea sta în salon cu el și cu ceilalți: mâncau împreună, erau veseli tot timpul, amândoi fumau și tot amândoi mergeau la cerșit de țigări prin saloanele vecine atunci când nu mai aveau; amândoi
ieșeau pe balcon să fumeze. De multe ori chemau taxiul pe la 8-9 seara și îl plăteau dublu pentru a le aduce băuturi alcoolice și țigări din oraș. Mare parte din banii lor se duceau pe țigări. Mai tot timpul cei din salonul 6, unde era și Costică arondat, își petreceau timpul jucând diferite jocuri de cărți, ascultând manele la un cd-player portabil nu prea bun. Și el și soră-sa erau plini de energie, mai mereu erau în mișcare, parcă niciodată nu oboseau. Și din ce să obosească dacă aici doar mănânci, dormi, iei tratamentul și repeți asta în fiecare zi!? Þigăncușa,de o frumusețe aparte, destul de bine îmbrăcată... Într-una din multele dimineți în care ne trezeam la 6.00 pentru tratament, am observat ceva ce mi-a plăcut mult: tocmai se trezise, avea părul răvășit, chipul somnoros și un zâmbet curat. O frumusețe de exotică la această femeie! Avea și o voce caldă,blajină! Am înțeles că la cei 22 de ani deja avea doi copii pe care îi luase în îngrijire asistența socială deoarece unul dintre aceștia era sugar și ar fi fost riscant să îl alăpteze ea care era bolnava de tbc. Se ruga mereu de medic să-i dea o permisie să meargă să își vadă copiii... Din păcate ori din fericire nu primea asemenea favor !
..........................................
Ne-am amuzat copios de momentul hazos la care asistam. Așteptam cu nerăbdare, ascultând simfonia mațelor chiorăind, cănuța cu așa-zis ceai și bucățica de unt sau margarină ori marmeladă.
(O simfonie dizarmonizată, zdruncinâdu-ne timpanele, adăpându-ne de la izvorul înjurăturilor, în gând, la adresa tuturor.)
Pe holul mic, undeva mai în fața sălii de mese, rezemat de un alt calorifer călduț ori fierbinte, sta un domn de vârstă a treia, îmbrăcat în halat de culoare cărămizie, bluză albastrî de pijama și pantalon de training lăsați peste pantofii sport.
Din întunericul celuilalt capăt al holului apăru ca de nicăieri Bărbosu directorul spitalului. Nu am ce face și îl salut mai mult ironic: ,, să trăiți domnule director!’’ El... se oprește brusc cercetându-mă cu privirea de sus până jos. În jur mulți pacienți în așteptarea mesei. Au rămas înmărmuriți, până și suflarea le înghețase pe buze. Ochii le sticleau ca mărgelele de sticlă și nu înțelegeau ce se va întampla, mulți îl știau fioros și acum așteptau să vadă punctul culminant. Se așteptau la ceva foarte rău: o chemare în birou și o externare fără drapt de apel. Până și dulăul de afară scherlăia, de parcă mi-ar fi plâns de milă, gândind la ce avea să urmeze. Aveam gluga hanoracului pe cap, halatul strâns bine cu cordonul și mâinile încrucișate pe piept precum un călugăr tibetan în timpul rugăciunii. Fața îmi era învăluită de barba deasă și deloc așezată. Observând atent această ,,poză’’ îmi replică pe ton ridicat și în cuvinte scurte:,,Băăă... ce moacă ai!’’ L-am privit în ochi așa cum mă privea și el; nu am scos nici un cuvânt, gândind că e într-o pasă nu prea bună și că amgreșit momentul ales pentru această glumă proastă. Nu alesesem nici omul potrivit. Atenția i-a fost atrasă de omul înlat și slăbănog ce sta rezemat de calorifer și era îmbrăcat în pantalonul de training, îmbrăcat neregulamentar. Infirmiera Mariana se afla din întâmplare sau nu prin preajmă și începu a-l beșteli precum o soacră pe ginerele băgat în casă. Omul îi spusese cu respect și înțelegere că nu poate pleca așa ,,ca la regulament'' deoarece e frig și afară dar și în saloanele corpului ,,G’’.
(Nici apă caldă nu era decât după un anumit program, și acela încălcat de multe ori.)
Bărbosu i-a răspuns în stilul său flegmatic:,, Dă-te la o parte de lângă calorifer că îi iei vopseaua!’’ Apoi a plecat grăbit spre cabinetul său, aflat vis-a-vis de sala de mese. Cei de față se dezmeticiră repede și începură să sporovaiască vrute și nevrute: fiecare avea varianta lui și fiecare se gândise la ce voi păți din cauza inconștienței de care dătusem dovadă. Acum răsuflau ușurați că nu au fost ,,băgați în seamă’’și ei.
Erau mulțumiți și aproape că jubilau, fără vreun motiv personal întemeiat.
......................................
Tot acest spectacol ieftin și de prost gust a culminat cu următoarea scenă: infirmiera s-a dus, aproape cu pași grăbiți, după Bărbosu în cabinet și i-a spus că un pacient ,,nu e îmbrăcat corespunzător, adică nu are pantalonul pijamalei la vedere...’’. Acest băiat, Florin,fost jucător de fotbal în ligile inferioare... De altfel un băiat foarte prietenos și un bun jucător de table și șah... Un ins de 40 de ani, înalt de 180 cm și 80 și ceva de kg, simpatic și mare consumator de bomboane deoarece se lăsase de fumat...
(Cei drept, mai trăgea câte un fum două când ceilalți ieșeau pe balcon la o țigară și o cafeluță fierbinte.)
Bărbosu a ieșit ca fulgerul din cabinet, urlând și gesticulând făcându-i morală fostului fotbalist, acum căsătorit și așezat la casa lui-având și doi copii de
17 și respectiv 18 ani. Directorul îl privea atent dar vorbea la modul general, bătea șaua... să înțelegem
toți... Infirmierele erau de vină, în opinia furioasa a lui, pentru nerespectarea de către bolnavi a ,,regulamentului spitalicesc’’. Bărbosu s-a înființat în fața pacientului Florin și a început să-i țipe în față:,,... de ce nu ai mă pijamaua peste training? De ce ai comentat mă, atunci când doamna infirmiera ți-a atras atenția-în mod repetat?'' Fostul sportiv sta nemișcat și destul de lejer în fața directorului, îl privea de sus, la propriu și la figurat, cu brațele încrucișate la piept. Zâmbea cu înțeles, mustăcea ironic, ochii îi scânteiau de ciudă dar și de jenă că îl privea aproape întreg spitalul. Mă bucura să văd așa spectacol, deși de câteva ori i-am reproșat lui Florin că nu ia atitudine, că e laș și că nu are sânge în instalație să pună piciorul în prag în fața celor ce îl umileau prin comportamentul lor...
Replica colegului de suferință a venit într-un târziu, tăioasa și scurtă ca un cuțit de buzunar înfipt într-o inima...
,,Cel puțin în cazul meu nu se pune problema...! Am unele deficiențe de sănătate la coloană... Și îmi este frig dacă vin îmbrăcat subțire din corpul ,,G’’ până aici...!
Nu vreau să plec acasă și mai bolnav! Afară e zapadă și nu pot...! Dacă vrei vino tu așa...!’’
Ultima replică,acea cu spusă la persoana a doua, a căzut ca un topor bine ascuțit în capul aproape chel al directorului. A ieșit un tărăboi...
Am trăit cu sufletul la gură momentul când Florin l-a înfruntat deschis și fără clipiri pe șefu' ăl' mare. Nici el nu s-a lăsat și i-a zis ceva de soție, ceva destul de urât...
.........................................
Medicul înfrănt... Și-a aruncat privirea pe o fată de nici 17 ani, colega de la camera 5, ce purta și ea îmbrăcăminte civilă la vedere. A dus-o în camera de tratament care se găsea cel mai aproape și i-a făcut morală, cum că ,,trebuie să respecte regulamentul oricum ar fi vremea afară !’’
O ceartă zgomotoasă s-a abătut și asupra asistentelor și infirmierelor aflate în preajmă, din întâmplare ori din reflex de gură cască.
Pe coridorul abia luminat de ziua deloc însorită, rezemat de zidul de pe partea opusă, resemnat și plictisit colegul Trică ținând în mâini o bucată de hârtie de culoare galbenă și un pix. Hârtie dintre cele pe care eu, în urmă cu două săptămâni scrisesem o ,,cerere de externare pe propria-mi răspundere’’; hârtie veche și de cea mai proastă calitate. Am începuto discuție cu el...
O asistentă frumușică a ieșit și ne-a rugat ,,să mergem pe canapeaua aceea’’ de la aproximativ trei metri distanță de cabinetul medicului ,,dacă vrem să vorbim.’’
În urmă cu patru zile i-au făcut analizele pentru a vedea dacă pleacă ori nu acasă definitiv. Erau negative acum două zile-adică bune și se putea bucura de libertate. Azi... în urmă cu două ore i s-a dat ,,Foaia de Externare'' cu mențiunea expresă ,, de a relua tratamentul șapte zile din șapte deoarece e iar bolnav’’. Gândind că ceva nu e în regulă sau că se încearcă ceva a intrat în discuții aprinse cu medicul și cu unele asistente mai arțăgoase. Era vizibil
agitat, vizibil nervos-tot șușotea ceva nedeslușit și înjura printre dinții rari și cariați. Ieșise din cabinet cu recomandarea ,,să continuie tratamentul trei zile pe săptămână... Acum ordinul se revocase. Trebuia să facă ,,cerere de externare pe propria răspundere’’ prin care să fie ,,eliberat condiționat’’ din ,,motive personale’’ și cu ,,revenire pentru reinternare în luna ianuarie-pe șapte.
.........................................