Oricât aș încerca să înțeleg ajung la aceeași concluzie, la aceeași idee de la care am pornit și rămân la fel de nedumerită.

Urme de sunete într-un tablou de Picasso, lăsate parcă înadins,depășind marginile și trecând într-un tărâm necunoscut. Compoziție de Paganini ca un șirag de furnici înfruntând gerul de afară.
Aș fi vrut să mă cheme altfel...
Cum?
Nu știu, cumva mai...altfel.
Nu cred că se poate, pentru că ăsta e numele tău. Adevărat, cel pe care l-ai primit. Nu poți să-l dai înapoi așa cum nu poți renunța la el.
Niciodată?
NU.
Dacă fulgii ar cădea zgomotos, gălăgia lor ar acoperi tot trosnetul lemnelor în sobă. Și ticăitul ceasului de pe perete. Dar e atâta liniște că te face să te simți mic și neajutorat, ca o frunză pribeagă pe o aripă de vânt.

Lumina nu știa unde sau spre ce să se mai îndrepte, căci iarba crescuse din apă și umplea tot peisajul. O barcă pe un deal. Semn de întrebare orientat ironic spre Apus.
Întoarce-te spre mine, măcar un minut...
Pași în apa rece și șuvoaie de nori amestecate cu miros de pește proaspăt prins. Darius nu răspunde. Cum face întotdeauna când e supărat.
Te rog!
Zâmbet ironic pe chip de cristal. S-a spart o oglindă.
Nu mai e un copil. Așa îi spunea mereu.
Talida, înțelege odată! Nu am timp de discuții filozofice acum! Împacă-te cu ideea și gata. De ce n-ai vrea să te cheme Talida?
Pentru că...sună altfel. Și ești altfel.
Termină cu prostiile.
Eu?
Ani petrecuți împreună, stol de privighetori rătăcite în neant.

*
"Am căzut într-un întuneric adânc. Mă învăluie frigul. Nu simt nici pașii pentru că de fapt, nu pot păși. E gol totul deasupra, dedesubt, în jur.

-O-oo!!!

Ecou.

-U-uu!

Același ecou. Liniște și întuneric. Ca și cum am căzut de pe Planetă în altă parte...alt Cosmos poate?

Toate eforturile mi le-am adunat în a face un pas. Dar am căzut lent până la un alt gol. Și m-am oprit întrebându-mă: e un joc?

M-am întors și am încercat să pășesc din nou, dar pare a fi o lume de goluri negre și adânci, fără pereți, fără podea, poate nu are nici tavan. În care pașii sunt doar căderi iar sunetele intruși.

Þi-e cald? Frig?

Hmm...nu!

Se aude ceva?

Nimic.

Poate zărești o licărire, o luminiță!

Nu.

Poate e vreun miros cunoscut?

Nu miroase a nimic.

Lanț de a€œ"nimicuri” și de "Nu"-uri răspunse subconștientului meu cu întrebări copilărești.

Mi-am încercat toate simțurile pentru a-mi da seama unde mă aflu.

Și am tăcut. Adânc, așa cum tace întunericul în jurul meu.

În jur sau în tine?

Cu fiecare întrebare simt un fior rece pe spate. Ca un șarpe rece urcând încet spre creier.

Sunt prizonieră sau e o pedeapsă ?”


*