Păi dacă luați drumeagul ăsta în copite și dați pinteni armăsarului – că focos mai e, parcă înghite jăratec din tipsie de argint – ajungeți în juma de ceas la pădurea lu’ Pui de Cloșcă. Îi zice așa că mă-sa l-a lepădat după ce l-a adus pe lume. L-a lăsat într-un coteț de găini, acolo l-au găsit ăi de-l crescură ca niște părinți buni. Acu’ a închis și el ochii demult, că povestea e veche, dar pădurii așa i-a rămas numele, a lu’ Pui de Cloșcă. La colțu’ ei se face o potecă, duce drept în străfunduri, pe-acolo o luați și, dacă nu mai stați să vă trageți răsuflarea, sunteți la moș Toma în pridvor înainte de lăsarea serii... Știe că veniți? Săteanul apucă din nou coasa cu mâinile bătătorite dar, înainte de a-și relua munca, își trecu mâna prin păr și privi lung în urma călărețului care se îndepărta ridicând norișori de praf. Cine-oi mai fi și tu, străinule? Ca și cum ar fi răspuns întrebării neauzite, călărețul își umflă pieptul și strânse mai tare hățurile. Pui de Cloșcă sunt și eu, moșule, lepădat de mic... O fi întristat-o și pe mama sosirea mea, că un plod nu e întotdeauna prilej de bucurie. Cât despre tata, cine să-l mai știe? Vreun sucitor al minților tinere și nechibzuite de fete mari... Drumul de țară tăia în două câmp larg, aruncai departe cu privirea și nu vedeai loc unde să te așezi la umbră. Scoase plosca din mers și înghiți guri zdravene de apă. Însetat. Venea de departe, tocmai din cetatea domnească, cu hrisov de la stăpânire pentru moș Toma. De două zile era pe drum, cu grabă mare pe urme și rugăminți fierbinți alături de hrisov. Doamna curții se găsea în durerile facerii și nu era bine. Trăgea să moară. Numai moș Toma, cu tainele lui pe care nu le istorisea nimănui, putea să o salveze din ghearele bolii. Așa ziseseră doftorii de la curte, că bolea, dar nu știa nici unul de ce, ridicaseră din umeri în fața Domnului și lăsaseră privirile în pământ. Se duce, Doamne, e peste puterea omenească. Și se duce și plodul din pântece... Moș Toma nu era văzut cu ochi buni de doftori, ziceau că e vraci mincinos și că are noroc. Dar Domnul se încredea în el, tot moșul îl scăpase de moarte sigură când avea vreo opt ani și se scurgea viața din trupul firav. Și atunci ridicaseră doftorii din umeri, dar moș Toma, venit degrabă, fiersese ierburi de la el din pădure și-i dăduse să bea zeamă amară ca fierea. Îi pusese mâna pe frunte și-i luase fierbințeala cât ai clipi. La trei zile alerga prin curtea domnească, după un mânz rotat... Nimeni nu știa ce e cu moșul ăsta meșter la sumedenie de leacuri și licori. Bătrân îl știau de-o viață și bătrân rămăsese, parcă nu se-ndura moartea să-l ia, că prea făcuse bine la mulți. Cu barba albă lungă până la brâu, cu un toiag în mână, încălțat în opinci pe care și le făcea singur, moș Toma trăia departe de lume. În pădurea lu’ Pui de Cloșcă. De unde venise, unde învățase meșteșugul vindecării, nici sfetnicii de taină ai Domnului nu puteau să spună. Nu vrusese să stea la curte și nici nu primea plată pentru vindecările sale. Doar privea prin ei cu ochii lui mari și lua drumul înapoi către pădure. Sălta-n șa cu sprinteneala unuia mai tânăr și se ducea în pădurea lui. Nu-l mai vedeau. Nu vorbea cu nimeni, trăia singur, cu calul și animalele de pe lângă casă... Lumea proastă zicea că are duh, sau har sau darul vindecării primit de la zânele pădurii. Că face farmece bune, nu rele, că trag păsările cerului la el și stă la sfat cu lupii. Pe limba lor. Vrute și nevrute... Câte nu spun oamenii? Când ajunse sub poala pădurii, văzu poteca... Dădu pinteni calului preț de câteva minute, apoi se simți învăluit de o senzație ciudată. Căldură și liniște. Nici vântul nu mai mișca frunzele copacilor. Nemișcare. Se simți golit de orice gând, struni calul, iar armăsarul se opri, fornăind ușor. Ce-i oștene, ți-e frică de o pădure?, își spuse în gând, rotindu-și privirea. Învățase să cunoască pericolul, dar ceva îi șoptea în urechi că nu trebuie să se teamă de nimic. Atunci văzu. La o aruncătură de băț în fața sa, un lup. Alături de el, cu ochii umezi, o căprioară. Îl priveau. Se frecă la ochi, apoi dădu să apuce arcul prins la șa. Oștene, lasă arcul și săgețile, nu-ți sunt de trebuință aici. Porunca era neauzită, dar puternică. Se insinua în mintea sa de oștean care nu credea în duhuri și farmece și cunoscu vlăguială în oase. Fă cale întoarsă, oștene, fiindcă moș Toma este la căpătâiul doamnei și i-a adus alinarea suferinței. Falnic urmaș va naște și viteaz ca nimeni altul. Aici ajung veștile înaintea hrisoavelor... Stană de piatră, oșteanul vru să dea pinteni calului. Armăsarul bătu pasul pe loc scuturând din cap. Nu vroia. Lupul și căprioara, din mijlocul potecii, îl mai priviră o dată, lung, apoi se întoarseră și porniră, alături, către adâncul păduri... În urma lor, desișul prinse viață, iar poteca dispăru de sub ochii săi, lăsând perete verde prin care nimic nu putea pătrunde...

Când ajunse în cetate, oșteanul află că Doamna născuse un prunc sănătos, spre marea bucurie a Domnului. Oamenii petreceau, ca la zi mare, iar chiotele se auzeau de-a lungul și de-a latul ulițelor. Întrebă de moș Toma. A fost și-a plecat, i se spuse. N-a vrut să stea. Doftorii zic că n-a făcut nimic, doar a pus mâna pe fruntea Doamnei. S-o fi vindecat de la sine, că era păcat să moară cu prunc în ea... Bău o cană cu vin pe nerăsuflate, lăsând calul să se odihnească. Undeva, departe, în pădurea lui Pui de Cloșcă, bătrânul fără vârstă tocmai dădea binețe lupului și căprioarei care îi ieșiseră în cale...