Primul lucru pe care îl văzu atunci când puse piciorul pe peron fu un felinar strâmb care arunca o lumină vlăguită peste dalele de piatră. În timp ce își rotea ochii de jur împrejur, se întrebă în treacăt care fusese motivul pentru care felinarul stătea șui, dar nu găsi răspunsul... Gara de la capăt de linie era mică și dădea senzația că timpul făcuse tot posibilul pentru a sculpta riduri adânci în cărămizile roșii ale zidurilor. La prima oră a dimineții, peisajul părea deprimant, iar șeful de gară care îl privea surprins – ca și cum nu ar fi coborât nimeni aici de multă vreme, gândi – întregea de minune decorul matinal. Așa cum stătea nemișcat, cu paleta în mână, părea pictat într-o natură vie-moartă cu tren la peron... Se auzea din depărtare cântatul cocoșilor treziți cu noaptea în cap, un câine își dregea vocea, iar vânticelul rece îi umflă preț de câteva secunde impermeabilul... Capăt de linie, murmură, iar la capătul acesta de linie așteaptă să fie scrisă o altă pagină din viața mea. He, he, depărtarea de origini induce veleități filozofice îndelung reprimate, își spuse, schițând un zâmbet în colțul gurii. Trase îndelung aerul curat în piept... Cele două geamantane în care își împachetase trecutul cu o seară înainte îl determinară pe șeful de gară să grăbească o socializare directă: Bună dimineața, domnu’, ce vânt vă aduce la ăst capăt de lume? Îi întinse mâna și se salutară bărbătește. Acceleratul 745, răspunse, iar șeful de gară lăsă să-i scape un hohot de râs sănătos. Mi-a plăcut, sunteți hâtru... Pe-aci, pe la noi, nu coboară decât localnicii, da’ mai mult duminică seara, când vin de la oraș, de pe la copii, turiști n-avem. Ce să facă, la ce să vină? Târgușor de provincie, fără pretenții, strada mare și un film pe săptămână la cinematograful de centru. Dumneata, bag eu de seamă, ești învățat cu altceva... Vru să-i spună că un târgușor pierdut pe hartă în care să savureze liniște și plictiseală în după-amieze ploioase era tot ceea ce își dorea în acele momente, dar renunță. În definitiv, nu simțea neapărat nevoia să alunece pe panta destăinurilor. Cel puțin, nu așa de repede... Georgescu mă cheamă, îl privi șeful de gară drept în ochi, iar pe nevastă-mea Sanda, da’ eu îi spun Săndica. Dacă nu aveți unde să stați, puteți dormi la noi... Stați mult? Cealaltă jumătate din viața mea, dădu să răspundă, dar preferă să ridice din umeri... Alexandru, Alexandru Stoian, încântat de cunoștință, nea Georgescule... Păi atunci mergeți la pensiunea coanei Măndica, o luați drept înainte pe strada Mare, vreo zece minute, ajungeți la magazinul lui nea Anton, de-i zice acu supermarket, faceți la stânga pe lângă casele cu țiglă roșie ridicate vara asta de ai lui Dragnea și hop, ați și ajuns la Măndica. Pensiune familială, scrie și la poartă, mâncare inclusă, cearceafuri curate, nu vă deranjează nimeni și nici nu costă scump... Nu are mușterii acu’, că de când cu poluarea asta nici pescarii la Rîu nu mai trag... Înainte mai veneau...Or aveți rude pe la noi? Surâse. Nu, la coana Măndica e bine... Puse mâna pe geamantane, refuzând ajutorul șefului de gară... Dacă e liniște, atunci asta-mi trebuie, scriu o carte. Observă cum privirea șefului de gară se schimbă brusc... Aaaa, domnu’ scriitor, bine-ați venit, atunci, când o auzi Săndica vestea, sigur vă invită la o carafă cu vin și-o friptură la cuptor. Gospodină ca ea mai rar. Scriitor... Tiiii, cred că sunteți primul care ajunge pe coclaurile astea... Dacă vă interesează istoria locului, avem și muzeu. Tot în centru, la rond. Acolo găsiți și două bănci și patru farmacii. Dar nu păreți a avea nevoie de medicamente... Poate pentru suflet, nea Georgescule, își spuse... Trecu prin sala de așteptare, printre două rânduri cu banchete de lemn prăfuite, pe alocuri crăpate. În stânga lui, pe un perete, un ceasornic învechit arăta pentru totdeauna ora unu post-meridian. Zugrăveala de pe pereți era scorojită, iar într-un colț, adus din altă lume, era amplasat un automat de răcoritoare. Scriitor... Da, nea Georgescule, scriitorul propriei neliniști. Tocmai mă pregătesc să scriu un nou capitol din viața mea, întorsei ieri pagina și am șters trecutul cu guma, poți să înțelegi, mata, asta? Ducându-și gândurile ca pe bagaje, ieși în strada Mare. Hai la coana Măndica și pe urmă-om mai vedea... În spatele său, șeful de gară îl urmări cu privirea, dând din cap a respect. Scriitor, intelectual... Hai că mă lasă Săndica să beau două țuici când i-oi spune...