John Harrison ieși din casă și se opri pe terasă o clipă pentru a se ui­ta la gradină. Era un om înalt, cu fața suptă, cadaverică, înfățișarea sa o­bișnuită era posomorâtă, dar, câteodată, ca acum, de pildă, când asprimea trăsăturilor i se pierdea într‑un surâs ușor, fața i se lumina și devenea a­trăgătoare.
John Harrison își îndrăgea gradina și aceasta nu arătase niciodată a­tât de bine ca în acea seară tristă, apăsătoare, de august. Trandafirii agă­ță­tori erau încă frumoși, glicina parfuma aerul.
Un scârțâit scurt, binecunoscut, îl făcu să‑și mute privirile. Cine pu­tea să intre acum pe poarta grădinii? Rămase înmărmurit, fără să poată spune vreun cuvânt câteva clipe, întrucât bărbatul ce pășea grav pe alee, era ultimul pe care s‑ar fi așteptat să‑l vadă în acest colț al lumii.
— Extraordinar, de necrezut! izbucni Harrison în cele din urmă. Mon­sieur Poirot!
Era într‑adevăr cunoscutul detectiv Hercule Poirot, al cărui renume se dusese în toată lumea.
— Da, spuse acesta. Chiar eu! Mi‑ați spus cândva că dacă mă aflu pe aceste meleaguri să vin să vă văd. V‑am ascultat și, deci, iată‑mă!
— Sunt încântăt! Luați loc, vă rog, Să bem ceva! spuse Harrison.
Arătă cu mâna spre o masă de pe terasa încărcată cu tot felul de stic­le.
— Mulțumesc, spuse Poirot cufundându‑se într‑un fotoliu din nuiele. Sirop cred că nu aveți, dar aș lua doar un pahar cu sifon, fără whisky. Și adăugă pe un ton patetic, în timp ce i se punea paharul lângă el: Vai, mus­tățile mele s‑au umezit. E așa de cald!
— Și ce vă aduce prin acest colt liniștit? Vreți să vă odihniți, nu‑i așa?
— Nu, mon ami, treburi!
— Treburi? Într‑un loc care vă este atât de peste mână?
— Și de ce nu? Doar nu toate crimele se comit în marile centre aglo­me­rate. Ce credeți?
— Aveți dreptate, cred că am făcut o remarcă stupidă. Dar despre ce crimă este vorba? Sau poate că nu mi‑e îngăduit să întreb.
— Dimpotrivă, mă bucur că mă întrebați.
Harrison îl privi nedumerit. I se părea că era ceva neobișnuit în com­portarea sa.
— Deci, vă ocupați de un caz grav. Vreți să spuneți...
— Crimă.
Hercule Poirot pronunță acest cuvânt pe un ton atât de grav, încât Harrison rămase descumpănit. Detectivul îl privi țintă, într‑un fel care i se părea din nou neobișnuit și care îl stingherea. În cele din urmă, își luă inima în dinți:
— Dar n‑am auzit de nici o crimă.
— Cred, zise Poirot. Nici n‑aveați cum.
— Și cine a fost omorât?
— Nimeni încă.
— Cum adică?
— Vedeți, de aceea v‑am spus că nu aveați cum să fi auzit. Cercetez o crimă care n‑a fost încă săvârșită.
— Ascultați, cred că glumiți.
— Câtuși de puțin! Nu credeți că e mai bine ca o crimă să fie cercetată înainte de a fi comisă? În acest fel poate fi împiedicată.
— Și credeți că o crimă e pe punctul de a fi săvârșită aici? Nu, e impo­sibil!
HerculePoirot nu dădu atenție exclamației gazdei sale.
— În afară de cazul în care noi vom reuși să o împiedicăm.
— Noi?
— Da noi. Vreau să spun că am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
— De aceea ați venit?
Ochii lui Poirot se ațintiră din nou asupra lui Harrison cu aceeași gra­vitate tulburătoare.
— Am venit aici, monsieur Harrison, în primul rând fiindcă‑mi sunteți simpatic.
Apoi, renunțând la tonul grav de până atunci, adăugă ca într‑o doară:
— Văd că aveți acolo un cuib de viespi. De ce nu‑l distrugeți?
Neașteptata schimbare a subiectului îl făcu pe Harrison să se încrun­te încurcat.
— Da, tocmai am de gând să fac acest lucru. Adică nu eu, ci tânărul Langton. Cred că vă reamintiți de Claude Langton. L‑ați cunoscut odată, când eram împreună.
— Da, da, zise Poirot. Și cum vrea să‑l distrugă?
— Cu petrol. Vine în seara asta cu pompa lui, care‑i mai mare decât a mea.
— Și alt mijloc nu mai există? întreabă Poirot. Cu cianură de potasiu, de exemplu.
Harrison îl privi surprins.
— Da, dar e o treabă periculoasă, e foarte riscant să ții așa ceva în ca­să.
Poirot dădu din cap în semn de încuviințare:
— O otravă groaznică.
— Buna doar dacă vrei să scapi de soacră, încercă Harrison să glu­mească.
Poirot rămase însă mai departe grav.
— Și sunteți absolut sigur că acest monsieur Langton va folosi doar petrol?
— Absolut sigur! Dar, de ce?
— Pentru că mă cam îndoiesc. Am fost azi după‑amiază la farmacia din Barchester și pentru ceea ce am cumpărat a trebuit să semnez în re­gistrul de substanțe otrăvitoare. Și cu această ocazie am putut vedea că înregistrarea precedentă era semnată de Claude Langton, care cumpărase niște cianură de potasiu.
Harrison holbă ochii uluit.
— Mi se pare ciudat. Chiar zilele trecute, Langton spunea că nici nu‑i trece prin cap să folosească o asemenea otravă. De altfel era scandalizat că se vinde pentru astfel de scopuri.
Poirot se uita distrat la trandafiri și vocea sa deveni foarte blândă când întrebă:
— Vă e simpatic Langton?
Acesta tresări. Se vedea bine că întrebarea îl luase prin surprindere.
— Mda... da... desigur... mi‑e simpatic. De ce nu?
— Mă întrebam doar, spuse Poirot calm, dacă vă e simpatic cu adevă­rat și dacă și dumneavoastră îi sunteți simpatic lui.
— Unde vreți să ajungeți, monsieur Poirot? Nu pot să înțeleg de loc ce este în mintea dumneavoastră.
— Așadar am să vă vorbesc deschis. Sunteți logodit, monsieur Harri­son. O cunosc pe domnișoara Molly Deane, o tânără frumoasă, plină de farmec. Dar știți prea bine că mai înainte a fost logodită cu Claude Lang­ton și i‑a dat cu piciorul pentru dumneavoastră.
Harrison dădu din cap aprobator.
— Nu vă întreb ce motive a avut să facă acest lucru. Poate că a fost îndreptățită. Dar nu e prea greu să presupun că Langton n‑a uitat și nu a iertat lovitura primită.
— Vă înșelați, monsieur Poirot. Jur că vă înșelați. Langton e un spor­tiv, ia lucrurile bărbătește și a continuat să se poarte uimitor de frumos, chiar prietenește cu mine.
— Și asta nu vă șochează? Ați folosit cuvântul „uimitor", dar dumnea­voastră înșivă nu păreți de loc uimit.
— Ce vreți să spuneți, monsieur Poirot?
— Vreau să spun că un om este în stare să‑și ascundă ura până so­sește momentul potrivit.
— Ura? Harrison izbucni în hohote de râs.
— Da, dumneavoastră englezii sunteți mult prea încrezători. Nu puteți admite că în mintea unor oameni simpatici, cumsecade cum sunt sportivii și alții pot încolți, totuși, gânduri rele. De aceea, vă pierdeți viața în situații care n‑ar trebui să vă ducă la moarte.
— Deci, mă avertizați. Mă puneți în gardă împotriva lui Langton. De aceea ați venit.
Poirot nu răspunse decât cu o înclinare a capului.
— Trebuie să fiți nebun, monsieur Poirot. Iertați mă că vă vorbesc ast­fel, dar suntem în Anglia. Aici lucrurile nu se petrec așa cum vă închipuiți dumneavoastră. Candidații la căsătorie dezamăgiți nu tabără pe oameni să‑i înjunghie sau să‑i otrăvească. Cât despre Langton, n‑ar fi în stare să se atingă nici de o muscă.
— Viața muștelor nu mă privește, răspunse Poirot cu același calm. A­firmați în adevăr că Langton n‑ar fi în stare să se atingă nici de o muscă, dar uitați că e gata să ucidă câteva mii de viespi chiar în seara asta.
Harrison rămase tăcut. Poirot se ridică agitat și se apropie de el, îi pu­se mâna pe umăr și îl zgâlțâi puternic:
— Treziți‑vă, iubite prietene! Deschideți ochii mari în jurul dumnea­voas­tră! Uitați‑vă la viespile acelea care se întorc liniștite la cuibul lor! N‑a­re cine să le spună că în seara asta vor fi ucise. Pentru mine crima consti­tuie obiectul ocupației mele. Și mă ocup de ea, atât înainte, cât și după ce s‑a săvârșit. La ce oră vine Claude Langton?
— La ora nouă. Dar vă rog să mă credeți...
— Știu, știu ce vreți să spuneți: n‑ar fi în stare, n‑ar putea... și așa mai departe. În orice caz, am să revin la ora nouă. Are să mă amuze să a­sist la distrugerea cuibului de viespi. Un alt sport englezesc de‑al dumnea­voastră.
Nu mai așteptă nici un răspuns și porni în grabă pe alee spre poarta grădinii. Ajuns în stradă își încetini pașii. Era tulburat, agitat, stăpânit de un presentiment sumbru. Se uită la ceas: opt și zece minute.
— Peste trei sferturi de oră. Nu știu dacă are vreun rost să mai aștept.
Se gândi o clipă că ar fi mai bine să se întoarcă, dar porni agale spre sat.
Mai erau doar câteva minute până la ora nouă, când se apropie din nou de poarta grădinii. Era o seară senină, liniștită. Doar o adiere ușoară clătina încet frunzele copacilor. Dar liniștea era sinistră, amenințătoare, părând să prevestească o furtună.
La un moment dat, poarta grădinii se deschise cu un scârțâit ușor și Claude Langton ieși în strădă. Când dădu cu ochii de Poirot tresări:
— A, dumneavoastră? Bună seara.
— Bună seara, monsieur Langton. Ați plecat destul de repede.
Langton își holbă ochii mari.
— Nu știu ce vreți să spuneți.
— Ați distrus cuibul de viespi?
— Nu, nu l‑am distrus.
— Ah, spuse Poirot cu blândețe, deci nu l‑ați distrus. Atunci ce ați făcut?
— Am stat puțin de vorbă cu domnul Harrison. Dar vă rog să mă ier­tați, sunt grăbit. Nu bănuiam că am să vă întâlnesc.
— Da, am ceva treburi pe aici.
— Bine, îl găsiți pe domnul Harrison pe terasă. Pe mine vă rog să mă iertați.
Se îndepărtă în grabă. Poirot îl urmări cu privirea. Un tânăr chipeș, cu mișcări repezi, nervos.
— Deci am să‑l găsesc pe Harrison pe terasă. Da, s‑ar putea, murmu­ră Poirot.
Deschise poarta și se îndreptă spre terasă. Harrison stătea nemișcat pe un scaun lângă masă și nu‑și întoarse ochii spre el.
— Ah, mon ami, izbucni Poirot. Vă simțiți bine?
Trecu mult timp până ce Harrison se hotărî să rostească leneș, cu o voce stinsă:
— Ce‑ați spus?
— V‑am întrebat dacă vă simțiți bine.
— Cum să nu? De ce mă întrebați?
— Nu simțiți nici un efect supărător?
— Efect supărător? De ce?
— De la soda de rufe.
Harrison se ridică brusc.
— Sodă de rufe? Ce mai înseamnă și asta?
— Îmi pare rău, dar n‑am avut încotro. V‑am pus în buzunar niște sodă.
— Mi‑ați pus sodă? La ce bun? Nu mai pricep nimic.
Tonul lui Poirot deveni blajin, ca acela al unui profesor care încerca să coboare la nivelul de înțelegere al unor elevi necopți.
— Vedeți, unul din avantajele sau poate dezavantajele îndeletnicirii de detectiv este că te pune în contact cu acea categorie de oameni pe care o alcătuiesc infractorii. Și de multe ori poți învăța de la ei lucruri care‑ți prind bine. Așa s‑a întâmplat cu un pungaș de buzunare, care odată în viața lui fusese și el învinuit pe nedrept. Firește, i‑am dat drumul, iar el m‑a răsplătit în singurul chip în care putea s‑o facă: m‑a învățat secretele meseriei lui. În felul ăsta pot să pun o mână pe umărul unui om, să‑l zgâl­țâi puțin, așa cum am făcut cu dumneavoastră ceva mai devreme, iar cu cealaltă să‑i umblu în buzunare fără să simtă. Deci v‑am scos cea ce aveați în buzunarul din dreapta al hainei și am pus în loc sodă de rufe. Vedeți, știam că un om care nu e stângaci și care vrea să pună repede niște otravă într‑un pahar n‑o poate ține în altă parte decât în buzunarul din dreapta.
Băgă apoi mâna în buzunarul hainei sale și scoase câteva cristale mici albe.
— Este peste măsură de periculos să purtați asupra dumneavoastră asemenea lucruri așa, la îndemâna oricui.
Apoi, liniștit, fără să se grăbească, scoase din celălalt buzunar o stic­luță cu gura largă, introduse cristalele înăuntru, turnă apă, o astupă cu un dop și o agită până ce cristalele se dizolvară. Harrison îl urmărea în­spăimântat.
Mulțumit de cele făcute, Poirot se îndreptă spre cuibul de viespi, des­făcu dopul sticluței și turnă soluția în interiorul cuibului. Apoi se dădu cu un pas sau doi înapoi și privi în tăcere. Câteva viespi, care tocmai se îna­poiau spre cuib, căzură, se zbătură câteva clipe și apoi rămaseră nemiș­cate. Celelalte se târau în afara cuibului doar ca să moară. Poirot mai privi un minut și apoi se înapoie pe terasă.
— O moarte rapidă, spuse el, fulgerătoare!
Harrison își recăpătă glasul:
— Și ce mai știți?
— Așa cum v‑am spus, am văzut numele lui Claude Langton în regis­trul farmaciei. Ceea ce nu v‑am spus este că imediat după aceea s‑a în­tâm­plat să‑l întâlnesc, mi‑a spus că procurase cianura de potasiu la cere­rea dumneavoastră, ca să distrugeți cuibul de viespi.
— Altceva?
— Da, mai știu și altceva. L‑am văzut pe Claude Langton și pe Molly Deane împreună, într‑un moment când socoteau că nu‑i vede nimeni. Nu cunosc neînțelegerile care i‑au făcut să se despartă la început și care au adus‑o pe ea în brațele dumneavoastră, dar mi‑am putut da seama că au trecut peste toate și că domnișoara Deane s‑a întors la vechea ei dragoste.
— Și mai departe?
— Da, mai știu ceva, dragă prietene. Eram în Harley Street mai zilele trecute și v‑am văzut ieșind de la un anumit doctor. Știu foarte bine pen­tru ce boală i se solicită consultații acelui doctor, iar expresia de pe chipul dumneavoastră nu lăsa nici o îndoială. Aveați înfățișarea întunecată a u­nui om aflat sub o sentință de moarte. Am dreptate?
— Exact. Mi‑a spus că mai am doar două luni de trăit.
— Nu m‑ați văzut fiindcă erați mult prea cufundat în gândurile dum­neavoastră. Dar v‑am mai citit ceva pe față: un lucru despre care v‑am spus mai devreme că oamenii încearcă întotdeauna să‑l ascundă cu grijă. Da, am văzut ură, iubite prietene. Nu vă străduiați să o ascundeți, fiindcă socoteați că n‑avea cine să vă vadă.
— Continuați! spuse Harrison.
— Nu mai am mare lucru de spus. Am văzut numele lui Langton în registrul farmaciei. L‑am întâlnit și apoi am venit aici. V‑am întins o cursă. Ați negat că l‑ați rugat pe Langton să vă procure cianură și v‑ați arătat chiar mirat că făcuse asta. Ați fost luat prin surprindere și toată compor­tarea dumneavoastră n‑a făcut decât să‑mi întărească bănuielile. Mi‑ați spus că Langton urma să vină la ora nouă, dar eu știam de la el că ora stabilită era opt și jumate. Socoteați că dacă revin la ora nouă aș putea fi pus în fața unui fapt împlinit. După cum vedeți, știu totul.
— Dar cine v‑a rugat să veniți? De ce nu m‑ați lăsat în pace?
— Știți bine că eu mă ocup de crime.
— Crimă? Poate vreți să spuneți sinucidere.
— Nu sinucidere, ci crimă, rosti Poirot răspicat. Moartea dumneavoas­tră ar fi fost ușoară, fulgerătoare, dar moartea pe care i‑o pregăteați lui Langton ar fi constituit cel mai îngrozitor chip în care un om își poate sfâr­și zilele. V‑a cumpărat otrava, apoi a venit să vă vadă și era singur cu dum­neavoastră. Dumneavoastră muriți într‑o clipă, pe pahar se găsesc urmele otrăvii, iar Langtdn e pe undeva prin preajmă. Ãsta v‑a fost planul.
Harrison oftă adânc.
— Cine v‑a pus să veniți? Cine v‑a pus să veniți?
— Dar v‑am spus limpede. Mai există însă și un alt motiv. Am multă simpatie pentru dumneavoastră. Ascultați‑mă vă rog! Sunteți muribund, ați pierdut femeia de care erați îndrăgostit. Dar este totuși un lucru care se poate afirma: nu sunteți un criminal. Și de aceea nu puteam să vă las să comiteți o faptă necugetată, îngrozitoare și străină de firea dumneavoastră. Și‑acum spuneți‑mi, vă rog: mai regretați că am venit?
Urmă o clipă de tăcere. Harrison se ridică. Pe față i se citea demnita­tea, hotărârea, siguranța omului care se scuturase de un coșmar și își ve­nise în fire. Îi întinse mâna bărbătește lui Poirot.
— Da, a fost bine că ați venit. Vă mulțumesc! Vă mulțumesc!