lui Jacques


În bolta seculară becul își uza bucla-i incandescentă, ca o cochetărie blondă, în golul unui craniu uriaș.
Becul fusese instalat aci cu proces-verbal.
Faptul e stupid, dar adevărat.
Singur domnul cu umbrela cenușie s-a oprit să citească afișele cu un râs idiot, ca și cum ar fi zărit într-un panou produsele Academiei de Belle-Arte.
(Într-adevăr, acest orășel, rezidențial, nu se administrează decât cu scandaluri și cu bârfă.) În cele din urmă, domnița Silvia Logica s-a plictisit, a împins ferestrele și a început să se culce cu toată lumea, inclusiv furnizorii Curții regale. De aceea Neprevăzutul (tatăl domniței) își dezlegă atunci ogarii, și vânătoarea cea mai îmbelșugată răsplăti cornurile cari răgușiră în cor cu broașteledin șanțul castelului, comentând. Între timp, domnul care descifrase acest punct de istorie contimporană, tare pe descoperirile sale și știindu-se într-o democrație favorabilă meritului, se îndreaptă spre castelul Logicei fără să bănuiască simbolismul nerod ce s-ar putea eventual adăposti în parcul seniorial de fier vechi și monede șterse.
Chindia de os se înălța în vreme, de culoarea melcilor bătrâni.
Pe câmpul cu crini, păștea cârdul gâștelor sacre, mânjite de polen. Talaz de lapte și argint, priveliștea sili pe drumeț să-și puie ochelarii de fum cu chenar de baga și cârlige pentru după urechi.
Castelana tocmai ieșise pe peron să primească omagiile păunilor cu câte un japonez soare înfipt indecent la orificiu, își ninsese în plete flori de cireș, iar în priviri sorbise apa verde a lunii din seara trecută -, și-n pas puse toată sensibilitatea de care era capabilă talpa unei descendente legitime a opt generații de seniori autentici. Domnul se bâlbâi atunci, oprit în mijlocul aleii, în următorul fel:
"Sylvia, obsesie-mi precoce, pe coala simțirii
Reînvii ca o scriere secretă...
Oh, mâinile, oh, palorile, oh, atitudinile
Să te anini de zidu-mi, panoplie,
Să-ți port cartea pe plajă ca cel mai frizat dintre câinii tăi.
Să fiu văzduhul care tremură când te pipăie și-ți primește răsuflul
Cum primește țearina ploaia,
Cum primesc puțurile luna,
Cum primește pruncul dumicatul."
Acest ultim verset, ca și cum ar fi fost solid, i se opri domnului în gât -, el căscă gura de trei ori în continuare, dar nu emise decât râșnitul unui gramofon care și-a uzat placa... O armată de oameni-sandviși defilă, în toate culorile, pe sub ochii lui, prin spațiile nedigerate de noapte, vestind publicului insuccesul, pe când Logica, emoționată, ridică un pitic de teracotă și-și uscă lacrimile în barba lui colilie.

(...)