Într-un amurg cenușiu de decembrie, străbăteam orașul. Mergeam cu umerii încovoiați, cu gulerul pardesiului ridicat. Din când în când, mă uitam la trecătorii care păreau și ei pătrunși de frig și de tristețe. Zgomote foarte slabe, de voci și de râsete, veneau de departe, prin zidurile înalte ale ceții.
Era o petrecere undeva, și pocnetele pistoalelor vesteau o gâlceavă ori poate un moment de veselie. Și dintr-o dată avui o vedenie ce mă umplu de spaimă, ca și cum mi s-ar fi arătat sabia adevărului:
Fiecare dintre oamenii ce-i întâlneam purta pe umeri o făptură uriașă, pe care doar lumina ciudată a acelei seri de decembrie mă făcea s-o zăresc: aerul îmbibat de fumuri și de tremurul unei ploi mărunte devenise o lupă fantastică ce îngăduia ochilor mei să vadă ceea ce nimeni n-a mai văzut vreodată și poate că nu va vedea nicicând. Mă oprii plin de tulburare și privii în jur.
Pentru că n-am văzut și nici auzit vorbindu-se de aceste făpturi, nu știu ce nume să le dau; și chiar forma lor îmi era greu s-o deslușesc, căci ochiul urmărește cu greutate ceea ce n-a învățat să privească cu luare-aminte. Era un soi de pisică gigantică, însă mult mai fluidă. Zăream acel corp ca un ovul de transparență mată. Era un pântece mare și moale. Avea capul mic. N-am văzut însă nici picioare, nici brațe. Bărbații, femeile și chiar copiii pășeau fără a bănui că purtau pe umeri sau prinsă de pieptul ori de spatele lor una dintre aceste ființe misterioase. Să fi fost niște monștri? N-aș putea să spun.
Vedeam acestea în seara cenușie de decembrie. Mă minunam și în același timp eram înspăimântat. Am văzut însă ceva și mai tulburător: aceste făpturi fără nume, deși semănau între ele, nu aveau toate aceeași înfățișări. Unele, cele agățate de umerii oamenilor fericiți, bogați, sănătoși, păreau foarte nefericite și la extrema limită a suferinței și slăbiciunii.
Celelalte, dimpotrivă, cocoțate pe umerii unor nenorociți, vagabonzi, cerșetori, aveau un aer triumfător, de fericire și bucurie. Ai fi zis că sunt niște bancheri ce ies de la un banchet la care tocmai fusese încheiată o afacere avantajoasă.
Cu cât oamenii erau mai neliniștiți, cu atât făptura agățată de ei era mai strălucitoare. Pe când cea prinsă de umerii celor puternici era suferindă și pierită. Înțelesei atunci că există cineva nevăzut de nimeni, pe care-l purtăm pe umerii noștri și pe care-l facem să sufere ori să se bucure. Sunt și oameni care țin totul pentru ei și nu se îngrijesc câtuși de puțin de foamea ființei ce-o duc pe umeri.
Orice mare veselie e doar pentru ei. Sunt însă și dintr-aceia care dau totul acestei ființe și nu păstrează nimic pentru ei. Vedeam oameni mergând încovoiați în seară; forma vie și mută făcea semne pe deasupra capului lor.
Zguduit de această vedenie, o luai la fugă și, ajungând acasă, scrisei acest imn întru slava celui căruia îi sunt rob:

Știu acuma că și eu port pe umeri
O ființă care mă sfâșie.
Pentru ea pășesc, învăț, lucrez,
Fără s-arăt, fac totul să fie fericită.

Slab și trist dacă par, ea-i veselă și puternică.
Cu băgare de seamă pășesc, - de-aș cădea,
Aș putea s-o rănesc, pe ea, ce-mi fu-ncredințată
Cu sângele și pacea din mine s-o hrănesc.

E greu să-ngrijești un stăpân nevăzut.
Destui se gândesc la el fără să-și dea seama,
Îngrijorați, se duc dintr-un loc într-altul,
Rătăciți, cu chipul răvășit, chinuiți de spaimă.

Aceia sunt adevărații slujitori, aceia vor fi aleșii:
Ei dăruiesc duh și carne celui care-i veghează.
Tulburat le e somnul, ei au și vrednicia
De-a-și face datoria fără răsplată-n gând.

Dintr-aceia aș vrea să fiu. Nu dintre cei puternici,
Ce pășesc zgomotoși și tar și râzând, liniștiți.
Somnul lor ca o apă-i, nevălurită,
Pe care nici un vânt nu umflă pânzele bunătății.

Aspri sunt, glasul le strigă porunci,
Își bat joc de le vorbești de sfârșitul domniei,
Pe umerii lor acoperiți de țesături sclipitoare
O ființă se prăpădește și suferă crunt.

Căci nu poate norocul să-l aibă orișicine
Ca Prometeu, să vadă un vultur că-l sfâșie.
Poți să străbați cărarea din leagăn spre vecie
Fără să știi că-i cineva cu tine.

Iată, -s cu voi, ce-n lacrimi, nemângăiați trăiți,
Făptura fără față primească cinstea mare.
Cel fericit odată, -i va cere îndurare,
Ci noi păși-vom siguri, de ea blagosloviți.


1939