Capitolul I
Camera mea de culcare


Adesea, stând la gura sobii și privind limbile de flăcări albăstrii care vâlvăiau în fundul ei, m-am gândit la multe: la viața mea care trece, la frumoasele zile ale adolescenții mele, la hamalii ce cară bagajele de la trăsură la vagon și câștigă 10 fr. pe zi, și la hamalii muncii intelectuale ce nu-și câștigă nici pachetul de tutun cu hârtie galbenă, atât de trebuincios acelora cari visează și scriu!
O! Sunt desigur oameni cărora asemenea gânduri nu pot măcar să le treacă prin minte; oameni cari, de la Carpați la Vezuviu și de la Dunăre la Sena, să află pe moșia lor. Acei cari au sunt în adevăr pe moșia lor, în orice parte a lumei și găsesc rude și prieteni pretutindeni; acei cari au nu pot să înțeleagă ce este a nu avea, și, după ce nu mai ai, de câte ori nu ți s-a întâmplat să bagi mâna în pozunar în mod instinctiv și să rămâi înmărmurit de mirare de faptul că să poate să n-ai.
Oribil lucru să n-ai, dar mai oribil să n-ai când ai avut!
Adeseaori dar, privind focul ce ardea în sobă, mi-am lăsat gândul să zboare către acele fericite timpuri când să mai cobora, din când în când, câte un Drac pe pământ, ca să ceară vreunui biet creștin să-și vândă sufletul pe aur!
Și evocându-l adeseori, mă lăsam a crede că pactul dintre mine și Satana s-a săvârșit că sunt milionar... că am, de exemplu, câte un milion pe zi!
Să vedem: ce aș face de-aș avea acel binecuvântat milion, îmi ziceam atuncea!
Și cu încetul, mă pomeneam mobilându-mi, odaie cu odaie, un frumos palat. Drept cameră de culcare, îmi alegeam patru pereți tapetați cu atlaz albastru ca cerul, care cădea în cute onduloase de-a lungul lor, separat pe intervale cu câte o torsadă de fier care se termina printr-un ciucure format din mici mărgăritare. În centrul tavanului strângeam toate cutele atlazului, ceea ce forma o foarte frumoasă domă fluturătoare. Patul era înălțat pe câteva trepte, față în față cu ușa de intrare. Scund și cu răzămătoare răsucite cu eleganță, lemnul său de trandafir dispărea pe jumătate sub valurile unui polog de Bruxelles ce-l înfășura ca într-un nor diafan. În unghiurile odăii, câte o sprijinitoare de abanos, încrustată cu fir de argint și încărcată cu vase de porcelan, conținea plantele cele mai rare și umplea aerul cu niște parfume îmbătătoare. Trasparentele de fludă trandafirie îndulceau - cernind printr-însele - tonurile aurii ale zilei născânde; iar din centrul cutelor de atlaz ale tavanului, scobora pe două lănțișoare de argint o lampă rotundă, formată din place de sidef subțiri ca foaia de hârtie, așa că, ori de câte ori o aprindeai, odaia să umplea cu o palidă lumină, albă și ușor nuanțată cu roșu. Ai fi crezut că este însăși luna care răsare! Camera mea de culcare avea, în loc de ușă, o simplă perdea de catifea ce cădea de-a lungul ei și atingea parchetul de mozaic cu freza ei de argint.
Treptele pe care se afla patul erau îmbrăcate de asemenea în catifea albastră, a căreia palidă coloare să împerechea cu atlazul ce tapeta păreții. Între două ferestre, o colosală oglindă de Veneția cobora din tavan până jos, în pervazurile ei de argint, și, de partea opusă, apărea în artisticul său cadru de bronz admirabilul cap-d-operă a lui Tiziano, reprezentând pe Danae tentată de Jupiter, care se transformase pentru acest scop în ploaie de aur. Răpit din palatul Dogilor, acel admirabil tablou reflecta pe frumoasa sa Danae în oglinda din fața lui, așa că însăși oglinda părea a fi ieșită de sub penelul lui Tiziano. Danae, culcată pe pânza tabloului în costumul Evei, își zâmbea în oglindă privind cu drag la ploaia de aur, ce dintre perdelele desfăcute ale patului ei de roze se revărsa asupră-i cu aceleași reflexe aurii ca ale părului ei. La piciorul patului, Amorul, - cu o mâna ridica vălul subțire ce-i ascundea pe jumătate nuditatea, iar cu altă mână îi trimitea... săruturi! Danae, îmblânzită de ploaia care-i râura împrejur, nu mai opunea decât acea slabă rezistență ce șade atâta de bine femeilor care cad!
Sub acel portret, pe o meșcioară de jasp, un orologiu de lapis-lazuli se înălța grandios, bătând orele într-un timbru de cristal de stâncă, și, la fiecare pătrar de oră, un mic Maur automatic apărea pe peristilul orologiului ce reprezinta Palatul Bursei din Paris și rupea câte un bilet ipotecar de 50 de franci; la fiecare jumătate de oră câte unul de 100, iar la fiecare oră câte unul de 500. Micul meu Maur scotea astfel din circulația publică, - pe zi, - bunicica sumă de 16800 franci în bilete ipotecare, ceea ce făcea că... statul fusese nevoit, numai și numai ca să-mi facă hatârul: să sporească emisiunea biletelor într-un mod incalculabil...
În mijlocul odăii și până la picioarele treptelor estradei pe care se afla patul, să întindeau patru pei de tigru de Bengal, ale căror gheare erau cizelate în argint, iar ai căror ochi erau formați, la unul din pietre de onix, la celălalt din rubine, la cel de-al treilea din briliante și la cel de-al patrulea din smaralde.
De-a dreapta și de-a stânga estradei să aflau două fotoliuri scunde, cu spatele răsturnat, îmbrăcat tot în atlaz albastru și ale căror ținte aveau capete de diamanțele. Ciucurii lor erau formați din rânduri de mici mărgăritare înșirate pe fir. - Două statuie, turnate în argint călit în foc, sprjineau, deasupra capetelor, câte o girandolă, fiecare cu câte douăsprezece lumânări transparente și parfumate.
Să ridicăm acuma perdeaua de catifea de la ușă, ca să ne luăm ciocolata în salonaș. - Vom trece pe urmă în salon spre a se introduce din anticameră mulțimea de rude, de prietini și de oameni... devotați, cari așteaptă acolo bunul nostru plac de vreo trei ore.


Capitolul II
Salonașul


Mobilarea salonașului meu m-a costat în adevăr foarte mult, și veți judeca singuri despre aceasta dacă vă voi spune că păreții erau îmbrăcați, de sus și până jos, într-un bizar mozaic de melci de toate culorile și nuanțele, ale cărui flori variau între ele. Din distanță în distanță, apăreau în relief pe acel mozaic o serie de colonade de mărgean, zvelte și subțiri. Înălțându-și spre tavan porticele cutezătoare, capitelurile lor de matostat verde, ușor nuanțate cu vine roșii, afirmau și mai mult roșul închis al mărgeanului.
Lumina zilei pătrundea înăuntru pe sus, căci tavanul era format dintr-o singură bucată de cristal, și era dispus astfel încât figura un gigantic acvarium, în care o mulțime de peștișori cu solzi de azur sau de aur străbăteau apele, repezi și vii ca o rază de lumină. Era o plăcere să-i vezi jucându-ți-se deasupra capului, scăldați în apa irizată de soare.
Trebuie să adaug că lumina zilei mai pătrundea în salonaș și pe deschizăturile a două mari ferestre gotice, ale căror geamuri, compuse din mici pătrate de sticlă colorate, reprezentau niște rozace, artistic întocmite prin aliarea și apropierea patratelor de diferite culori.
Aceea ce însă minuna cu deosebire pe acei ce călcau pragul fermecatului meu palat era un fel de clavir de cristal. Clapele lui, formate din plăci de sticlă mobile, variau între ele prin grosime și sonoritate și erau întocmite astfel încât compuneau o întreagă gamă. O serie de picături de apă, scăpând din partea superioară a clavirului prin ajutorul unor rigole a căror deschizătură să răstrângea și să lărgea mulțumită unui mecanism special, cădeau pe acele clape, când mai mici, când mai mari, când molatici și când precipitate, și executau operele cele mai grele producând o armonie cerească.
Acest clavir mă costase venitul a trei zile, adică trei milioane întocmai, și fusese comandat de mine lui Edison, faimosul inventator al telefonului și fonografului, care, în hatârul milioanelor mele, făcuse și această minune.
De partea opusă clavirului, apărea o colosală oglindă despre al cărei cadru nu vă voi vorbi. Este destul a spune că acea oglindă era combinată astfel încât la fiecare două minute înfățișa într-însa câte un tablou: aci o șcenă din viața reală, aci o priveliște a naturii. Se succeda pe rând într-însa, și într-un mod cu desăvârșire natural, când tabloul unui naufragiu, cu Oceanul ce rostogolea valurile sale gigantice, cu corabia culcată pe pântece și cu catartele rupte, cu pasagerii și cu echipagiul, - pe punte - disperați, - cu mâinile ridicate spre cer; - și când, tabloul viu și însuflețit al lui Romeo sub balconul Julietei, în momentul când ea îi zice:

"...A! Nu-mi jura pe lună.
Că ea își schimbă fața la fiecare lună!"

(Din Romeo și Julieta, tragedie în 5 acte și în versuri de Shakespeare, prelucrată după textul englez, după versiunea franceză și după textul italienesc întocmit într-adins pentru scenă de d. Ernesto Rossi. Această prelucrare formează, pentru moment, ocupațiunea favorită a d-lui Macedonski. (Nota redacțiunii.) )

Și în fiecare zi, să succedau în acea oglindă tablouri noi, așa că acei cărora le-ar fi fost dat să locuiască în salonașul meu vreo câteva zile ar fi putut să vadă, pe rând, pe Isus Cristos, urcând la calvar și doborât sub greutatea crucei, pe Neron încoronându-și fruntea cu roze și dând ordin să se ardă Roma, pe Napoleon I, încremenit, și el și calul său, în momentul dezastrosului sfârșit de la Waterloo, pe lord Byron la picioarele marchizei Guiccioli, pe Alexandru cel Mare expirând la Babilon, pe Cezar ascuzându-și fața în momentul când strigă: "Și tu, Brutus", și pe o mulțime de alți eroi celebri. Iar dacă ai fi privit în oglindă, la aprinderea celor patruzeci de lumănâri ce-mi inundează salonașul de lumină în fiecare seară, ai fi putut să asiști la defilarea tutulor amorurilor celebre, antice sau moderne, cu formele lor, poetice sau prozaice, musculoase sau eterate... Catilina, în mijlocul orgiilor, Neron, în mijlocul desfrâului, Cleopatra, în mijlocul banchetelor, Sextus Pompeu, frumosul pirat ce-și încărca nava cu pânze de purpură întinse pe cordele de argint, în mijlocul amorurilor, Ludovic al XVI-lea, în mijlocul plăcerii de a intra noaptea prin fereastra unei mansarde la Domnișoara de La Valliere, Ludovic al XVI-lea, în mijlocul huiduielii poporului ce-l ducea la eșafod, și, în fine, Francesca da Rimini, în mijlocul întreruperii citirii ce-i făcea gentilul său scutier!
Încântătoarea mea oglindă reprezinta tot și este una din cele mai prețioase podoabe ce am în această odaie.
O canapea îmbrăcată cu atlaz argintiu, dimpreună cu șase fotoliuri la fel, să afla de cealaltă parte a odăii, iar dinaintea ei, o masă de mozaic, sprijinită de un Amor de marmoră cu aripile întinse, susținea deasupra ei străvăzătorul serviciu de porcelan de Sevre în care mi să servise ciocolata.
Dacă aș descrie acuma etajerele cu tăblițe de cornalină, încărcate cu acea mulțime de fleculețe elegante ce încântă privirea sau dacă aș vorbi de statuia Venerei executată de Canova și pe care o furase Pantazescu în socoteala mea din muzeul de la Louvre, cât și de celebrul grup al celor trei Grații ce-și dezveleau corectitudinea clasică a formelor de-a dreapta ușei de intrare, mi-ar trebui să fac din acest capitol un mic volum.
Pentru a termina cu salonașul meu, este destul să spun că vase de alabastru artistic lucrate să ridicau pe soclurile lor de porfir ale căror largi foi de acantă, ieșite de sub foarfecă de maiestru, îți readucea aminte de Praxitele. Iedera râura în festoane naturale de-a lungul acelor vase și le coprindea sub rețeaua cea verde a ramurilor ei. Covoare de Persia amorțeau sunetul pașilor, ușa și ferestrile dispăreau pe jumătate sub draperii. Glastre, candelabre, portrete și o infinitate de obiecte de artă, complectau mobila salonașului. Pe o mescioară dinaintea unei oglinzi, să afla trântit cu neîngrijire un modest volum legat în marochin. Acea carte era un cadou pe care îl destinam unei doamne oarecare, foarte la modă în acel moment. Deșchizând acel modest volum, - modest cadou din partea unui bogătaș ca mine, - vedeai că să află compus din trei sute de pagini. Pe pagina întâi, citeai titlul cărții, imprimat în limba franceză. Iată-l:

"Le plus beau livre du monde
par
Al. A. M."

Veți fi ghicit desigur după literile inițiale că ele reprezintă numele meu. Ei bine! cu rizicul de a trece drept cel mai orgolios dintre autori, voi susține că acea carte era în adevăr: "cea mai frumoasă carte din lume". Întoareți vă rog paginile și veți conveni îndată despre aceasta, pentru marele cuvânt că fiecare pagină era formată dintr-o hârtie monedă de cinci sute franci.


1881