Fulger este fiul lui Fulgerică, bătrânul cal al lui Ștefan, zis Fâcă, pentru a nu fi confundat cu Ștefan, zis Fane, vecin din gard cu cei trei, Fâcă, Fulger, Fulgerică. Căluțul, fiul calului, a moștenit de la tatăl său pasiunea pentru zambile, în special cele mov și suculente, pe care le folosește în scopuri digestive. Cum le vede, le și utilizeaza bucal dar, din nefericire, după aceea simte pe pielea lui o trăsătură specific umană de-a lui Fâcă, pe care a moștenit-o de la tatăl său, respectiv pasiunea de a biciui cai.
Fulgerică cel bătrân, cal împlinit, cu dublă preferință culinară, și zambile și trifoi, l-a conceput pe Fulger cu Fulga, iepșoara lui Fane, într-o primăvară când și-au dat întâlnire pe izlazul sătesc, plin de vegetație sătească și de băliguțe de vacă. După câteva ceasuri în care s-au fugărit printre mai multe capete de vacă furajată, au căzut de comun acord că ar fi bine să nu mai fugă, să nu râdă boii de ei, și, dacă tot și-au tras puțin sufletul, din trifoiul izlazului au ieșit câteva rânchezături șugubețe și pline de miez, care le-au făcut pe vaci să-și întoarcă privirea acuzator spre tauri. Din ziua aceea Fulga a rămas grea, lucru care nu i-a convenit lui Fane, iubitor de animale, în special de iepșoara lui.
Când Fane și-a văzut iepșoara tristă, fără poftă de mâncare și chef de viață, a suferit mult, apoi a mângâiat-o cu biciușca pe spinare, lăsându-i urme de afecțiune de la coamă spre coadă. Nu bănuia că în pântecele Fulgăi se plămădea rodul dragostei sale cu Fulgerică. Abia după ce și-a dat seama că Fulga stă să fete, s-a dus val-vârtej la Fâcă, să-l acuze că Fulgerică al lui s-a dat la Fulga, fără să îi ceară acordul. În ziua aceea, intrând pe poartă, a răcnit:
- Băi, Fâcă! Ce nu-ți păzești calul? Þi-l păzesc eu, fire-ai tu de chior!
Fâcă era în pod și dijghioca păpușoi. A auzit ceva țipete afară, dar a crezut că Fane iar își bate nevasta, cum face de obicei înainte de masă, ca să aibă poftă de mâncare. Fane a intrat în grajd la Fulgerică. Avea un par de cireș văratic și, dacă tot îl avea, a început să-l depună repetitiv pe spinarea calului. Calul întorcea obrazul să îl vadă mai bine cu un ochi, neputând să-l privească în față, datorită dispoziției ochilor săi pe lateralele capului său de cal. Din exercițiul acesta sportiv a rezultat că lui Fane îi place mult să dea cu parul, iar lui Fulgerică să privească parul oscilant pe verticală cu un singur ochi. Cam în zece minute, cât a terminat Fâcă de dijghiocat ca să dea la porci, a terminat și Fane de schilodit animalul.
Când Fâcă s-a dat jos din pod, l-a văzut pe Fane cum se dă jos de pe calul dat jos cu parul de cireș văratic. Atunci Fâcă a lăsat naibii grăunțele pentru porci și a pus mâna pe furca pentu fân, cu care se pot face diverse chestii: se poate încărcă fânul în căruță, se poate înfinge în baligă pentru a verifica gradul de vâscozitate, se poate purta mândru pe umăr pentru a demonstra apartenența la o categorie socială, se poate altoi Fane, dacă nu pe spinare, atunci în moacă, la apus de soare, ca sa mi-l omoare. La sfârșitul încleștării Fâcă a constatat că Fane se exprima cu greu, scoțând sunete prin strungăreața proaspăt confecționată cu furca. Fane a hotărât să se predea și să îi explice părții adverse de ce i-a schilodit calul.
- Băi, Fâcă, iaca-așa!
Fâcă nu a avut nimic de obiectat și a pus furca de fân printre grăunțele pentru porci. S-au așezat pe prispă să dezvolte puțin subiectul și Fane a promis că, dacă Fulga fată armăsar, e dreptul lui Fâcă să-l ia. Au fumat în pace câte o țigară de mătase de păpușoi și s-au împăcat, cum e și normal între doi vecini cumsecade.
Partea proastă e că joia e târg la Făgădău și Fâcă nu mai are cum să ajungă la târgul de vite fără vită. I-a lăsat lui Fulgerică două zile la dispoziție, poate se autoresuscitează. Văzând că meditația cabalină are ioc efecte, s-a dus să-l convingă cu binișorul. S-a opintit întâi să-l ridice pe membre, luându-l în brațe și trăgând de patruped în sus, puțin oblic. Fulgerică își tremura pielea să alunge două muște enervante și, când din greșeală i-a șters lui Fâcă o coadă peste ochi, omul a luat furca specializată în scos dinți și l-a înțepat puțin pe cal. Tot nu s-a ridicat. L-a înțepat puțin mai tare, până la lemn și cu greu a putut scoate dinții furcii nevătămați. Calul, cu ochi lăcrămoși, dădea din cap afirmativ, în semn că se va opinti puțin să se ridice, dar nu astăzi. Mâine e o zi mai bună. Până la urmă, mâine se merge la Făgădău. Văzând că nu se poate nici cu binișorul, nici cu furca, Fâcă a încercat cu nevastă-sa.
- Uăi, nevastă, du-te la Fane și ia-i iepșoara!
Nevasta s-a dus după iepșoară și s-a întors fără doi dinți, dar cu o contuzie și trei echimoze care îi înfrumusețau chipul de zână împinsă de consoartă la treburi între vecini. Fâcă s-a scărpinat în cap. Nu-i plăcea s-o știe pe nevastă-sa bătută de altul, așa că, pentru a echilibra situația, i-a șters și el două palme la urechea opusă. După aceea nevasta s-a dus să dea la porci, Iar Fâcă să dea la Fane. Ca orice om gospodar, normal că avea coasă rezemată de peretele dinspre răsărit, peretele cu icoana. A luat coasa în mâna stângă, în mâna dreaptă a luat gresia de ascuțit și, după ce a petrecut-o de câteva ori pe tăișul coasei, a aruncat-o spre țigla casei lui Fane, cu boltă, peste corcoduș. A nimerit, ca la fotbal, în vinclul geamului, iar portar era nevasta lui Fane care vântura niște semințe de dovleac. Acum erau chit. Amândouă nevestele aveau contuzii sub ochi; prima de la Fane, a doua de la gresie. Mai rămânea de rezolvat problema doar între bărbați. Nu-i despărțea decât gardul din scânduri vopsite vernil, gardul peste care obișnuiau să necheze Fulgerică și iepșoara, mai ales în serile când stăpânii se cinsteau cu apaos.
Cum Fâcă știa de la biserică și de la străbunii lui că nu e frumos să sari gardul, l-a dărâmat cu piciorul, iar după ce a încropit o fantă mediană prin care să treacă, a pătruns triumfal în curtea lui Fane. Petale de corcoduș ningeau pe el, iar vântul îi înfoia cămașa în dreptul pieptului, lăsând impresia că pieptul lui e sân. Pentru câteva clipe s-a oprit să adulmece mireasma corcodușului, apoi, răvășit de frumusețea bătăturii vecinului său, și-a sprijinit coasa de umăr, iar cu palmele bătătorite, palmele lui de ocnaș al pământului, a făcut o gogoloaie din glod și i-a mai spart un geam lui Fane.
Pe uliță poștașul trecea cu bicicleta.
Pe prispă Fane trecea cu vătraiul.
Glasul iubirii se auzea din grajd, de unde iepșoara îl striga pe limba cabalină pe tatăl viitorului ei fiu. Fulgerică nu zicea nimic. Fusese năucit în prealabil cu parul și, pe lobul temporal, cel responsabil de auz avea un cheag de sânge și câteva așchii de os, pe care le simțea dure și persistente. Credea că poate scăpa de ele dându-se cu capul de ușa grajdului.
Fâcă și Fane, în sfârșit față în față. Cu vătraiul pregătit, Fane se deda la gesturi de intimidare, adică îi arăta fundul lui Fâcă și crucea sub care zăcea bunicul lui, vestit luptător pentru apărarea granițelor austro-ungare.
Amândoi ridicară sculele domestice, gata să lovească, dar nu mai apucară. Un țipăt de nevastă îi opri:
- A fătat iepșoara!
- Ce-i? grăi Fane cu vătraiul deasupra capului.
- Mânz! răspunse femeia.
- Al meu e! se oțărâ Fâcă. Așa ai spus, că dacă-i cal mi-l dai în locul calului.
- Þi-l dau, băi, Fâcă.
Și l-a luat. I-a pus numele „Fulger”, pentru că în noaptea aceea a curs cerul, puhoaie au venit dinspre munte, cu tot cu cioate și rădăcini de copaci. Babele din sat au zis că potopul se va termina când un fulger va brăzda curtea unui creștin. Atunci a ieșit mânzul din grajd, a brăzdat curtea lui Fâcă, ploaia s-a oprit imediat, și ... Fulger i-a rămas numele.