Scaunul creease dezbinare între gardieni în galeria principală a muzeului. Serviciul de gardă impunea mișcare continuă prin galerii, printre exponate, supraveghere atentă. Șezutul pe scaun nu era permis; era chiar special menționat printre gesturile interzise în timpul serviciului de gardă, alături de dormit, de mâncat, de fumat, etc.
Totuși, în galerie era un scaun. Era destinat persoanei care servea stația cu dispozitivele electronice numite ghiduri audio. Se distribuiau gratuit la cererea vizitatorilor și suplimentau informațiile înscrise pe plăcuțele așezate în vecinătatea diferitelor obiecte din muzeu. În timpul cât nu erau folosite, ghidurile audio stăteau în stația de încărcare a bateriilor, pentru a fi permanent în stare de funcționare.
Din punct de vedere al efortului fizic, operatorul stației era net avantajat. De fapt, gardienii priveau cu jind la scaunul respectiv; și-l doreau și abia așteptau ca operatorul, în cele mai multe cazuri femeie, să lipsească de la serviciu. Postul era automat acoperit de gardianul cel mai vechi în funcție - gardianul senior, dar supraveghetorul de serviciu pe schimb avea dreptul să numească pe oricare altul dintre gardieni să gestioneze stația.
Aici era momentul de declanșare a invidiei, a nemulțumirii, a sentimentului de discriminare.
„Sărut mâna șefu!” sărea imediat Felix atunci când supraveghetorul îl numea să preia postul de operare a stației, și o făcea aproape de fiecare dată, chiar fără a îndeplini condiția subînțeleasă și tacit acceptată, de „senior”. Pe măsură era și sentimentul de revoltă al celui nedreptățit.
Supraveghetorii, în special ET, foloseau adesea în mod abuziv această prerogativă, pentru a-și creea simpatizanți informatori sau pentru a-i recompensa pe cei mai slugarnici.
- Măi puștiule, la voi în Filipine așa vă educă, măi, să vă gudurați pe lângă cei mai puternici? Nu v-a spus nimeni că ar fi ceva dezgustător? Că un astfel de comportament încurajează abuzul de putere al șefilor, nedreptatea? Și că la un moment dat chiar tu ai putea deveni cel nedreptățit?
- Nu am eu treabă cu considerente de acest fel, prietene. Dacă obțin ce îmi doresc, nu mă dau în lături de la nimic. Bineînțeles, nu mă refer la acte agresive, criminale, dar la gesturi obișnuite, nevinovate, da. Pentru mine cel mai important este să câștig ceea ce îmi doresc, nu principiile așa zis „morale”. Nu fac niciun rău, nimănui. Lupt doar, cu orice mijloace, pentru avantajul meu. Atâta tot!
- Da domnule, dar nu ți se pare că modul acesta de a acționa este la fel de grav ca oricare altă crimă? Din punct de vedere moral, de bună-seamă. Ce s-ar întâmpla dacă sistemul acesta s-ar extinde la nivelul societății? Nu cred că este un mod de comportament prea creștinesc!
- Eu nu amestec religia, convingerile mele religioase, în relațiile de serviciu, cu ceilalți. Nici față de tatăl meu nu aș avea o atitudine diferită. Ar fi pentru mine un act de slăbiciune și nu pot suporta așa ceva. Nici tatăl meu nu m-ar lăuda pentru un astfel de comportament. Sunt convins că și adversarul meu, oricare ar fi el, procedează la fel.
- Totuși, Felix, suntem colegi de serviciu; normal ar fi să ne respectăm între noi. Lucrăm de atâția ani împreună! Ne cunoaștem, ne știm fiecare necazurile celuilalt. Cred că o atitudine de ajutor reciproc, de compasiune, de prietenie, ar fi mai potrivită între colegi.
- Pentru mine, colegii de muncă sunt concurenți; nu îi privesc altfel. Dacă apare o reducere de schemă de personal, crezi că m-aș da în lături de la ceva pentru a-mi păstra postul în fața altui coleg? Nici vorbă! Dacă ai o astfel de părere despre mine, te înșeli, prietene. Fac tot posibilul ca celălalt să fie eliminat, nu eu.
Băiete, pentru mine capitalismul sălbatic, egoismul extrem, individualismul fără nicio limită, sunt conceptele pe care îmi bazez viața și sunt convins că așa e bine.
Vorbim, râdem, de acord, dar voi îmi sunteți concurenți, așa cum și eu vă sunt vouă și vă asigur că mie nu mi-e milă de concurență.
ET i-a prins felul de a fi și îl încuraja. Îi convenea să domine un colectiv dezbinat de interese egoiste, să-și creeze oameni de manevră, slugarnici. „Cel mai bun ofițer al muzeului este Felix! Dacă toți ar fi ca el, eu aș fi cel mai mulțumit.”
Nu reușea să creeze printre subordonați atmosfera pe care o dorea. Nu toți răspundeau avansurilor sale iar pe Felix colegii îl evitau cât puteau.
La mica masă din fața sa, pe care ținea tot timpul un vraf de hârtii, să impresioneze, Felix privea cu satisfacție nedisimulată la colegii care patrulau plictisiți ore întregi suprafețele întinse ale galeriilor. Se rezema confortabil de spătarul flexibil și își întindea încântat picioarele pe sub masă până ajungea într-o poziție gata-gata să se răstoarne cu scaun cu tot. O făcea în mod demonstrativ, epatând în fața celorlalți.
Subțirel și negricios, arăta ca un șoricel cocoțat pe o bucată de cașcaval bej.
Felix ajunsese să o înnebunească și pe biata Zambac, o studentă turcoaică, venită de curând pe post. A luat-o în primire de la bun început și o impresiona cu povești inventate despre niște fapte aproape eroice pe care el le-ar fi comis în timpul serviciului de gardă prin muzeu, pentru evitarea unor pericole imense, pentru descurajarea unor eventuali răufăcători. Îi creea tinerei impresia că el este figura centrală în muzeu.
Zambac patrula veselă și naivă ca o floricică prin galerie în locul lui Felix, în timp ce el stătea comod pe scaunul care i se cuvenea fetei, și zâmbea superior, plin de sine. Rușinoasă și cu bun simț, fata nu reușea să-l refuze și îi oferea adesea locul ei pe scaun.
Când s-a dărâmat statuia peste Felix, sentimentele printre colegi au fost împărțite. Cei mai mulți îl compătimeau sincer și l-ar fi ajutat dacă le-ar fi stat în putere. Altora le lucea satisfacția în priviri; nu erau impresionați de necazul colegului lor și considerau că a meritat-o. „Dumnezeu nu bate cu biciul!” zicea Pedro, mexicanul uriaș, gras și păros. „Bate și cu banul! Cred că o să-l coste pe amigo cel puțin cinci mii de dolari să o repare și mai are și coastele rupte.”
Din exces de zel, simțea că ET e pe aproape și dorea să-și mai adauge credit la șef, Felix și-a așezat scaunul pe suportul statuii și s-a cățărat pe el să steargă un iluzoriu praf de pe partea de sus a uriașei făpturi. Obiectul, extrem de greu, era confecționat din lemn negru dens și reprezenta o zeitate venerată într-o zonă centrala din Congo, undeva în centrul Africii.
Felix s-a dezechilibrat, scaunul a căzut și colosul de o jumătate de tonă s-a răsturnat peste el. I-a fracturat două coaste și i-a zdrobit degetul arătător de la mâna stângă. Zeul african căzuse cu nasul său negru și lat exact peste degetul zelosului gardian.
ET a auzit zgomotul prăbușirii statuii și a venit în goană la locul scenei.
- Ce ai făcut, nenorocitule!? M-ai distrus, bastardule! Știi că nu ai voie să atingi obiectele de artă. Ce te-a apucat? Ce le spun șefilor, acum?
- Lasă ET, observațiile, acum. Omul este rănit; trebuie chemată Salvarea urgent. Ãsta face hemoragie internă și moare aici în fața ta.
Au chemat ambulanța, l-au luat pe Felix.
ET ocolea privirile celorlalți gardieni din schimb. Acestea exprimau și un reproș față de supervizorul incorect, părtinitor. „Ei ET, omul tău cel mai bun, da? Acum spalăte pe cap cu el!”
Felix s-a întors la lucru peste o lună. Ancheta a fost scurtă și dură.
Felix a fost concediat iar ET a fost destituit din funcție și trecut în rândul gardienilor. A început modest, de jos. Ar fi refuzat oferta, de rușine poate, dar nu avea o altă calificare și a fost obligat să accepte ce i s-a oferit.
Curând a început să se gudure pe lângă noul supraveghetor.
- Eu sunt vechi aici, șefule. Dacă vreți, eu vă pot fi de mare ajutor. Vă atrag atenția că toți bârfitorii ăștia de gardieni nu vă simpatizează prea tare și vă vorbesc de rău în spate. Chiar zicea Pedro că ați fi primit acest post pentru-că ați fi omul directorului adjunct și ăsta ar vrea să vă foloseaescă în lupta lui cu directorul. Dacă m-ați putea fixa pe mine să ocup scaunul când lipsește operatorul.....
- ET, știi, la mine nu ține cu asemenea atitudini. Nu am nevoie de informațiile oferite de dumneata. Și din partea mea, ți-o spun acum, de la bun început: cât voi fi eu aici, nu vei ajunge să stai pe scaunul pe care văd că nu te dai în lături de la nimic, să-l ocupi.

Dan David, Los Angeles, 13-martie-2008.