Orient. 1990. Taxiul gonea pe bulevardul deloc aglomerat spre biroul lui Grig, prieten vechi, director al spitalului 1 din orașul T. Lumea se amuza pe seama lui, unii spunându-i, mai în glumă, mai în serios, „nebunaticul”. Nu știam de ce se alesese tocmai el cu așa poreclă. Până la acea dată nu avusesem motiv să-l vizitez la spital, să-mi pot da seama de ce nebunii ar putea fi în stare. Considerată ca făcând parte din familie, când aveam ceva de rezolvat, eram așteptată, acasă, unde Bianca, soția sa, mă întâmpina, ca pe o soră.
Pregătindu-mă să plec în concediu, gândeam să-mi fac și eu ceva analize. Până atunci, sănătatea nu-mi crease probleme, dar e bine de știut în ce ape te scalzi. Cu un viraj scurt, taxiul ajunse în fața unei porți înalte de peste doi metri, încadrată de un zid greu de escaladat la o adică. Un angajat în uniformă, mai ceva ca un administrator din marile hoteluri de lux, mă legitimează privindu-mă atent. Am primit aprobarea să pătrund într-un spațiu imens amenajat ca în 1001 de nopți. Mirată, mă adresez șoferului de taxi, convinsă că greșise locația.
- Sunteți sigur că aceasta este adresa exactă?
- La SoniBlue ați cerut să vă duc, la SoniBlue v-am adus. Nu aici trebuia să ajungeți ?
- Cum adică, domnule…SoniBlue ? Eu am cerut să fiu dusă la spitalul numărul 1.
- Da, doamnă, aici este SoniBlue sau Clinica de Psihiatrie.
- Serios ? întreb, șocată de noutatea zilei.
- Foarte serios, răspunde șoferul râzând înfundat.
Achit cursa și, cu oarece temere, mă îndrept spre oficiul de primire. Rog să fiu anunțată doctorului Grig. Știindu-l hazliu, mă așteptam, ca de fiecare dată, la tot felul de glume din partea lui și a colegilor pe care-i cunoscusem în serile petrecute împreună, în perioada contractelor de muncă pe care le aveam de câțiva ani în Orient.
Nici în vis nu mi-aș fi putut imagina pe veselul Grig director al unui spital de psihiatrie. Așteptându-l să apară, chiar mă întrebam dacă nu cumva „voioșia”, „glumele” lui nu se trag de aici, clinica de psihiatrie numărul 1, adică… aici or fi internați cei mai nebuni dintre nebuni? Râd în sine, privind silueta înaltă, uscățivă, marcată de fața ovală, părul șaten, ochii negri, ușor migdalați, ai faimosului bărbat, care, firesc, cu zâmbetul pe buze, se îndrepta spre mine. Îmbrăcat în halat alb, proaspăt ras, cu floare la buzunarul de la piept, Grig mă strânse în brațe, cu atâta putere, de am simțit cum pârâie oasele.
- Emma, draga mea Emma! Bine ai venit printre noi! mă salută , simplu, sincer, deschis.
- Bine am venit printre nebuni, vrei să spui? Halal urare la prima oră a dimineții. Dar s-ar putea să ai dreptate. Unde poate fi mai plăcut decât în brațele șefului responsabil cu nebunia?!
- Însăși viața e o glumă. Fii binevenită printre „glumeții mei prieteni”, alături de care îmi petrec timpul, grijuliu, să nu le lipsească ceva.
- Mare e grădina Ta, Doamne!…exclam privind, cu blândețe, chipurile ciudate ale pacienților, care se plimbau, liberi, prin parcul ce încadra clădirea spitalului într-o armonie deosebită a formelor și culorilor printr-o arhitectură modernă, în contrast cu disperarea celor tratați, în acest decor demn de orice scenariu de film.
Tăcut, mă conduce spre un mic pavilion, casă de oaspeți, unde aveam să petrecem câteva ore, discutând proiecte de viitor, așa cum stabilisem telefonic. Saluta în stânga și-n dreapta pacienții, care se aplecau în fața lui politicoși. Nimic nu-i deosebea pe aceștia de oamenii normali. Curat îmbrăcați, păreau să-și facă plimbarea de dimineață după un mic dejun copios. Surprinzându-mi mirarea, Grig s-a grăbit să-mi dea amănunte despre activitatea sa.
- Îți prezint “glumeții pașnici”. Nu sunt în stare să facă nimic rău. “Pedanții”, așa le mai spunem. Sunt preocupați de aspectul fizic, se îngrijesc, se parfumează, cochetează între ei, fac chiar pasiuni.
- Bună dimineața. Pentru mine ai venit, iubito? Privește-mă, sunt un bărbat cum rar îți este dat să întâlnești. Mă placi? Vrei să facem dragoste? Sunt viril, crede-mă! Te rog, te rog, îmi dai și mie o țigară? mă acostă un bărbat înalt, cu un fizic plăcut și priviri aprinse, îmbrăcat la patru ace, pregătit parcă să urce pe podiumul premiului Nobel. Emana un miros de lavandă iar fața îi radia îmbujorată.
- Doamna este invitata noastră, Don Joe. Nu poate face dragoste cu tine. Ești un afemeiat! Aseară, alergai după Angela. Te știu eu! Dacă vrei o țigară, poftim, servește-te din pachetul meu. Nu-i frumos să ceri unei doamne!... îi tăie macaroana, scurt, prietenul meu, îndepărtându-l.
- Câtă răbdare trebuie să ai cu ei, să-i înțelegi, să le răspunzi, Doamne, ce-mi este dat să vad !
- Nu ai văzut încă nimic, Emma. Uite, aici este biroul meu. Imediat, o asistentă ne va aduce sucuri reci. Am anunțat de aseară că vei veni. Iintră și ia loc. Odihnește-ți mintea, ai multe de văzut. Sper să te simți bine deși spectacolul vieții de aici este cu mult diferit de cel jucat pe marile scene de actorii lumii reale, de dincolo de zidurile reci ale acestei existențe greu de imaginat. Aici, lumina zilei este preschimbată într-un întuneric continuu, insesizabil la altitudinea omului rătăcit în himere, cu gheare adânc înfipte în speranțe.
În liniștea dintre gânduri, apăru o femeie de înălțime medie, cu o talie demnă de invidiat, marcată de o bluză galbenă, adânc decoltată, brodată cu paiete albe. Un pantalon de vară, bej, cambrat pe coapse dorite de orice femeie scotea în evidența frumusețea umbrită de agitație, și, din ușa, larg, deschisă, arunca priviri, văpăi, spre mine. Sugrumată de furie, se năpusti în încăpere, vociferând cât o țineau puterile, trecându-și mâinile prin părul șaten, prins cu fluturași de plastic.
- Cine-i această femeie? Mă înșeli chiar sub privirile mele?
- Gina, iubirea mea! Cum să te înșel tocmai pe tine? Þi-am jurat credință până la sfârșitul vieții. Doamna este o prietenă din România. A venit să te vadă, impresionată de povestea noastră de dragoste.
Uimită de intimitatea dialogului dintre cei doi, zâmbesc. Știind cât de mult își iubea soția, incapabil s-o înșele, am realizat că femeia era o pacientă față de care Grig avea un comportament mai special, din considerente numai de el știute. Nu îmi părea nici unul nebun. Reacțiile lor erau firești. Care sunt granițele adevăratei nebunii?
- Nu am curaj să te las, singur, cu Emma. Spune-i să plece, se lamentă femeia, aruncându-mi priviri pline de mustrare.
- Nu îți face probleme fără motiv. Suntem oameni în toată firea și am pretenții de la tine. Așează-te pe o bancă în aleea din fața pavilionului, vin imediat să stăm împreună. Emma este pentru mine ca o soră, o iubesc altfel decât pe tine. Tu reprezinți totul pentru mine, ești femeia pe care am căutat-o întreaga viață. Te-am întâlnit în acest loc plin de romantism, scoate-ți teama din suflet, gelozia nu duce la nimic bun. Liniștește-te!
Telefonului instalat pe biroul imens, ocupat cu dosare, cărți, și mărunțișuri de tot felul, în mijlocul cărora trona fotografia soției, începu să sune, întrerupând dialogul aprins al celor doi. Grăbit, ridică receptorul și fără a ține cont de prezența noastră, se lansează în picanterii și reproșuri adresate, fără menajament, chiar soției, care nu era scutită de adevărate scene de gelozie.
- Bianca, răspunde-mi! Cum ai plecat fără să mă anunți, fără să-mi spui unde te duci? Știi că mă deranjează astfel de atitudine. Ai vreun amant? Cu cine mă înșeli?
Pentru a-i da posibilitatea să-și verse focul în liniște, o trag pe Gina de-o parte, uimită de cele ce auzeam. Nu-mi venea să cred! El, care îndemna la calm, făcea scene de gelozie, ca un puștan. Cine era nebunul? Gina? Grig? Zâmbesc, privindu-l cum, furios, închide telefonul, după alte câteva replici hazlii date soției. Cu o mină senină, revine, privindu-ne atent. Salvez situația care părea să nu-l jeneze prea mult și mă adresez pacientei, blocată de ieșirea nefirească a iubitului.
- Îmi ești tare simpatică, draga mea, și aș vrea sa fim prietene. Îți voi face cadou o trusă de machiaj, să te faci și mai frumoasă pentru iubitul tău.
Luată prin surprindere, Gina se trezi dată la o parte, în ușă făcându-și apariția Cella, o bună prietenă de care mă legau multe amintiri. Blondă, tunsă, scurt, părea să nu fie deranjată de aceleași kilograme în plus de care nu reușea să scape, în ciuda tuturor încercărilor. Doar ochii verzi, adumbriți de cearcăne accentuate, trădau oboseala mascată de zâmbetul calm.
- Ai învățat deja să vorbești cu pacienții noștri? mă întreabă, veselă, așezând pe masa de protocol o tavă plină cu fructe și sucuri reci.
- Cella, mă bucur să te revăd. Vino să te îmbrățișez. Nu mai înțeleg nimic. Între viața de aici și cea de dincolo de zidurile acestea, diferențe prea mari nu există, totul decurge, aproximativ, cu aceleași inevitabile probleme create de tăișurile vieții. Unde-i adevărata nebunie?
- Aici este la ea acasă, Emma! Te-am așteptat cu nerăbdare în micul nostru Univers colorat cu muzică și oameni deosebiți. Fă cunoștință cu Mirel și Ovidiu. Ne vor delecta cu farmecul și inteligența lor, completă Cella făcând loc celor doi bărbați, care o însoțiră în camera cu formă pătrată și ferestre deschise, luminate de ziua senină prevestitoare de surprize.
În atmosfera destinsă, ne priveam cu simpatie și așteptam să văd cum vor decurge discuțiile.
- Grig, m-a rugat psihologul să cânt oaspetelui nostru melodii din repertoriul clasic, așa, ca la marile concerte, spune, timid, Mirel.
Bărbat între două vârste, cu ușoară chelie, strângea în brațe un acordeon aproape lipit de pieptul transpirat, sub cămașa descheiată ce flutura peste pantalonii scurți.
- Maestre, ce onoare! Permite-mi să-ți prezint prietena noastră, Emma Tomescu, dornică să aprecieze un talent real.
Ușor agitat, Ovidiu, simțindu-se neluat în seamă, luă de pe tavă un pahar cu apă și, atent, așezându-l pe o farfurioară, mă servi cu eleganța rar întâlnită în manierele bărbaților normali. M-a făcut să-l privesc cu mai multă atenție, atrasă fiind și de farmecul pe care-l degaja statura înaltă, părul șaten roșcat, ondulat, mâinile cu unghiile îngrijite și ținuta impecabilă, care ignora temperatura ridicată de afară. Privirea întunecată încadrată de trăsături surprinzător de armonioase îi conferea o anume distincție, făcând din Ovidiu un bărbat șarmant. Mă întrebam, câte femei o fi cucerit înainte ca viața să-l prăbușească într-atât. Vocea lui, neașteptat de plăcută, mă trezi la realitatea tristă din care făceam și eu parte.
- Doctore, sunt dezamăgit ! Ai oaspeți și pe mine nu m-ai anunțat! Istoria te va renega pentru ignoranța ta. Noroc că doamna Cella m-a informat la timp. Să mă prezint: profesor de istorie și filozofie Ovidiu. Sărut mâinile, doamnă Emma, încântat să vă cunosc.
Condescendent, distins în adunarea ad-hoc, fără a-și lua ochii de la mine, Ovidiu ocupă un loc lângă Gina..
- Doriți să vă cânt și vocal sau numai instrumental? întreabă acordeonistul, grăbit să înveselească atmosfera.
- Maestre, aveți în repertoriu și muzică religioasă? Îmi lipsesc slujbele de la biserică. M-a uitat, aici, Dumnezeu! Poate cântați un psalm, să-și amintească și de noi, se rugă, tânguitor, Gina, făcându-și semnul crucii, cu multă pioșenie.
- Sunt ateu, Gina! Din respect pentru tine, mă abțin să-ți spun cât mă dezgustă credincioșii. Te-am văzut făcându-ți semnul crucii, bleah! Mi-ai amintit de acești naivi, închinându-se, rugându-se cu ochii închiși de parcă apocalipsa ar veni în orice clipă. Am fugit de lumea asta în care muzica religioasă se ascultă la maxim. Toți te consideră nebun când le spui că nu crezi în Dumnezeu. E hilar să-i vezi disperați, să găsească un scop în viața lor. Mă dezgustă gândul că facem parte din aceeași specie. Don profesor, aveți cuvântul!
- Maestre, sunt în asentimentul tău. Va veni și ziua în care creștinii, indiferent de religie, se vor trezi și își vor da seama că nimeni up there protecting us, everything it's down, here. Râsu-plânsu, ca să-l citez pe Nichita Stănescu, credincioșii sunt dezgustați de atei.
- Profesore, așteaptă o clipă. Un mic acompaniament cu Sonata Lunii s-ar potrivi în aceste momente de reală înălțare spirituală. Hai să aducem o minimă contribuție la momentului trezirii conștiinței îndoctrinate a lumii. Comentariile tale, profesore, modelează viitorul umanității, perpetuează setea de viață la infinit. Merită rostite în acorduri melodioase. Aruncă-le adevărul în față, poate se trezește dorința de nemurire a celor care te ascultă. Cred că Nocturna lui Chopin ar fi în ton, spune, Mirel, solemn, pregătit să asigure coloana sonoră a momentului. Conștiincios, artistul își potrivește instrumentul și, neținând seamă de nimeni și nimic, uitând pentru ce venise, atacă cu aplomb, primele măsuri ale Nocturnei. Ovidiu se ridică de lângă Gina, temător, să nu se infesteze de creștinism. Visându-se, poate, în aula unei universități, la cursul de filozofie, se deplasează prin biroul devenit neîncăpător în fața ilustrelor personalități. Pe un acord minor, așteptat cu simțul cunoașterii, Ovidiu își începe discursul.
- Cui te rogi, Gina? După spusele lui Marx, "religia este opiu pentru popor". Generații întregi au fost crescute, îndoctrinate, ignorându-se știința - singurul lucru ce îi desparte pe oameni de religie. Ești patetică în credința ta oarbă! Eu sunt ateu, am principii morale ferme, nu mă tem de nici o pedeapsă divină! Ești un biet organism aflat într-un proces avansat de descompunere prin care întregești procesul evolutiv la care contribuim cu toții, indiferent din ce specie facem parte. Nu știi nimic despre acestea și nici nu te pot condamna. Aici, nu ai posibilitatea să urmărești filmele documentare transmise de posturile de televiziune Discovery science, Discovery civilisation, Animal Planet, National Geographic, etc. pentru a ajunge la adevărurile științifice, ani și ani de studii, cercetări savante, sacrificii ale oamenilor de știință. Lumea creștină din care faci parte este ignorantă, surdă, mută, oarbă, ca și Dumnezeul la care te rogi și de la care aștepți miracole. Ce pretenții să avem de la tine?
- Blasfematorule! Te vede și te aude Dumnezeu! Iartă-l, Doamne, și-a pierdut mințile. Satană! Cere-ți îndurare, să-ți ispășești păcatele, smerește-te! Nu mai râde! Cu o furie incredibilă, Gina aruncă un pahar cu apă direct în ochii filozofului.
- Dragă! Abține-te! Dogmele religioase sunt atât de aberante, rămâi șocat de numărul stupidităților, până și râsul este un mare păcat. Sunt în stare să pariez că nu știai asta. Să nu mănânci pe îndestulate, să nu razi, să nu faci sex, să nu te bucuri de viața care-ți oferă atâtea lucruri frumoase. Distracția, sexul, plăcerea sunt considerate păcat, așa sună poruncile creștinismului. Păcatul este o formă prin care oamenii sunt constrânși să creadă, să se supună bisericii. Conceptul de "păcat" este o unealtă folosită de preoți pentru a supune oamenii unui ritual. Dacă ne luăm după religia ta ortodoxă, toți păcătuim, nimeni nu este scutit, pentru că se poate păcătui nu numai cu fapta dar și cu gândul. Cine mă vede? Cine mă aude? Unde este acest Dumnezeu al tău? Am bătut și eu la poarta divină. Nu L-am găsit niciodată acasă, nu m-a văzut, nu m-a auzit. Dormea, era plecat în concediu, indiferent la problemele care m-au adus aici.
- Profesore, fii amabil, un moment! Am o urgență, clamează Mirel, jenat să oprească discursul tocmai când se făceau dezvăluiri importante. Cu fruntea plină de transpirație, neputându-și controla reacția, lăsă acordeonul în brațele lui Ovidiu, și, ca un glonț, iese afară, făcându-și loc printre colegii de suferință, adunați în fața micului pavilion. Ajuns lângă primul palmier aflat în apropiere își trage pantalonii, ca un copil mic ce stă pe olița invizibilă. Gemea de ușurare. M-a cuprins mila. Calm, revine în birou. Relaxat, începe să cânte melodii de dragoste, uitarea așternându-se peste pledoaria profesorului. Ovidiu se înfrupta cu nesaț din fructele proaspete, împărțindu-le, generos, cu Gina, căzută pradă farmecului și mângâierilor tandre ale filozofului. Cella dispăruse demult dintre noi. Grig bea suc îndemnându-l pe acordeonist să cânte mai departe. Finalul Dansului săbiilor, repetat în tonalități intense, s-a stins în aplauzele binemeritate oferite cu generozitate de fiecare dintre noi.
-’’Când un geniu adevărat apare pe lume, îl vei cunoaște sigur după un semn, anume că toți imbecilii se vor uni într-o conjurație împotriva lui.’’ Ne avertiza marele filozof…Jonathan Swift. Aplauze pentru maestrul nostru!...aclamă Ovidiu, îmbrățișându-și prietenul.
Îmi părea că suntem în grădina amfiteatrului Arenele Romane din București. Actorii își luaseră rolul în serios, asigurând prin talentul lor succesul piesei de teatru puse în scenă de Creator. Pacienții discutau între ei, acordeonistul ștergea instrumentul, mulțumindu-i pentru cât de frumos cântase. Grig îl rugă pe profesor să vină mai aproape de noi, să spună în ce an este născut.
- Oh, prietene! Sunt născut demult. Venit pe lume dintr-o întâmplare fără a fi întrebat dacă doresc să mă nasc. Am împlinit 200 de ani. Aș fi vrut să fiu un arbore de cauciuc cu un buric imens pe trunchiul plin de sevă. Să dansez în ploaia ecuatorială ce cade-n ropote pe forma mea banală! Să fiu micuțul japonez ascuns, tenace, după evantai, făcut din penele cu ochii de păun, în căutarea unui trai mai bun. Dar sunt o parte din nimic, nimicu`acela care spune totul.
- Să-nnebunesc, profesore! Buric vrei să fii? Din respect pentru alegerea făcută îți dedic o melodie. Doamnelor și domnilor, vă invit la dansul buricului. Poftiți, vă rog! Artistul înșfăcă acordeonul și începu să cânte frenetic. În chiote nefirești, pacienții au început să danseze. Ritmul îndrăcit și căldura de afară îi determină să-și scoată hainele, etalându-și buricul în fața profesorului. Ovidiu, extaziat, aruncându-și hainele de pe el, o invită pe Gina, la dans. În iureșul ritmului oriental, toți dansau, goi, chiuind fericiți. Nimeni nu a sesizat plecarea mea și a prietenului meu. Retrași într-o altă încăpere a clădirii, m-am prăbușit, epuizată.

- Nu mai rezist! E prea mult pentru mine! Nu știu cum mai poți fi întreg trăind, zilnic, astfel de întâmplări. Cine sunt acești oameni? Ce tragedie i-a aruncat în ghearele nebuniei? Mă trec fiorii privindu-i iar tu nu schițezi nici un gest. Tu și Dumnezeu, atât de ignoranți în fața nebuniei.
- Asta e viața, Emma, nu te mira. O fracțiune de secundă e de ajuns pentru a ajunge aici. Gina a trecut prin trei tentative de suicid, decepționată în dragoste. A idealizat iubirea într-atât încât nu s-a putut echilibra când l-a prins pe soțul ei în pat cu altă femeie. A fost prea mare deziluzia pentru ea. Mirel și-a tăiat venele. Bolnav de schizofrenie, a cheltuit banii agonisiți și disperat că femeia l-a părăsit, și-a pierdut mințile. Acum, cântă într-una de dorul iubitei, care habar nu are în ce situație se află. Profesorul și-a scrântit mintea de prea multă filozofie. L-a căutat pe Dumnezeu. Simțindu-se trădat, a devenit ateu. Viața merge înainte, cu bune și rele. Bucură-te că exiști, trăiește clipa, nu știi când mai poți avea parte de alta. Câteodată îi invidiez pe nebuni. Aleargă ușor prin lumea lor plină de fantasme, lume la care noi nu avem acces. Ne întrebăm ce-o fi în capul lor. Sunt studiați, întorși pe toate părțile, mulți sunt invidiați. Există o atracție deosebită față de acești oameni concretizată la nivelul subconștient.
- Cum așa? Nebunia este o stare care ne lipsește, un deziderat? Nu mai ști ce ești, om sau animal?
- Ca spirit excentric, nonconformist, creativ, cineva poate să te numească nebun fără nicio exclamație. Nebunul este imprevizibil, poate părea cel mai normal om. Trăiește printre noi, cei care nu avem repere prea clare pentru a ști ce e normal și ce nu e. Poate fi laureat cu premiului Nobel sau un biet retard. Nebunia nu se ia, poate fi doar provocată. Aflat în criză, nebunul are o forță fizică supraumană într-o încercare ratată de a stabili un echilibru intern pe un drum al evoluției dar se desprinde de acesta. Nu știi niciodată dacă viața nu îți va rezerva un asemenea eveniment încât să devii unul dintre ei.
- Din perspectiva unui om normal, un nebun va rămâne mereu un nebun. Contează foarte mult pe baza cărui sistem de referință este judecat. Am stat odată în preajma unui nebun, am fost fermecată de lumea mirobolantă în care am ajuns ascultându-l.
- Unii pot fi de-a dreptul fascinanți. Extrapolează, logica lor poate avea chiar logică dacă stai să-i asculți, iar asta e cutremurator. Începi sa te îndoiești de tine, de lume, de multe. Se crează acel balans înfiorător între echilibrul celor două lumi: a "normalitații" și a "nebuniei". Balansul acesta e starea cea mai îngrozitoare, nu mai ai nimic de care să te agăți nici măcar pentru a fi relativ față de ceva. Conceptul relativitații e seducator, te ajută să găsești ușor explicații. E un factor bun de echilibrare. "Ave, Einstein!" , zic eu, invitându-te la o masă pe cinste.
Reîntorși printre oamenii normali, la masa mare, rotundă, ascultam bancurile, glumele colegilor, medici, asistenți, oameni ce păreau împăcați în mijlocul nebuniei. Uitasem cu totul de scopul venirii mele, analizele medicale nu mai prezentau niciun interes. Nu mai doream să știu nimic despre starea sănătății mele. Poate eram și eu nebună și factorul determinant nu mă provocase încă. La colțuri, viața avea să-mi rezerve paradigme demne de luat în seamă.