De mult nu mai zăbovise Șerban în fața oglinzii, ca în acea dimineață când știa că o va reîntâlni pe Rosa. El care se părea că nu pune mare preț pe felul în care arată. Dar gândul că va vedea iar acei ochi frumoși nu-i dăduse pace toată noaptea. O noapte cu vise zbuciumate și haotice în care el și Rosa parcă se urmăreau prin umbra unor păduri străvechi și niciodată nu se puteau întâlni sau atinge. Cu acest gând se trezi. Să o vadă iar. Să o atingă din nou. Semn că inima lui Șerban Plopeanu dădea deja în clocot, depășind demult temperatura critică. Își făcuse un program cu locurile cele mai tractive din punct de vedere turistic și toate în afara limitei de județ: Curtea de Argeș, Horezu, Sibiu. Când o zări în restaurant luând micul dejun inima îi tresări ca la adolescenții troieniți de vise. Se îndreptă direct spre masa ei, o salută și îi sărută mâna zăbovind cu buzele-i arse peste catifelata piele ce emana un parfum discret.
- Ai dormit bine, Șerbane? îl întrebă Rosa scormonind cu privirea-i metalică chipul răvășit al tânărului.
- Așa și așa...Am visat tot felul de prostii care m-au trezit cu noaptea-n cap...
- Ce fel de prostii, aș putea știi și eu? se alintă Rosa, ținându-l strâns de mână în continuare, făcându-l să pară, așa cum stătea lângă ea în picioare, ca un școlar prins cu lecția neînvățată sau după cine știe ce boroboață făcută.
- Eu și tu într-o căutare nebunească, continuă cu glasul tremurat Șerban. Parcă eram soarele cu luna. Doream să ne întâlnim, ne urmăream printr-o pădure misterioasă dar nu reușeam să ne atingem nicicum.
- Înseamnă că ai adormit cu gândul la mine, nu? continuă femeia să sape la temelia gândului bărbatului ce stătea în continuare cuminte în picioare lângă ea.
- Recunosc, discuțiile noastre de ieri au fost de vină, spuse Șerban, pe un ton parcă vinovat. Sigur că m-am gândit la multe, multe lucruri. Inclusiv la programul unor excursii tentante...
- Lasă...lasă acum excursiile, îl îngână Rosa. Hai, stai jos, să nu fiu singură la masă. De azi
vom lua masa împreună aici... Colțul ghizilor...Îmi place colțul ăsta...Se vede Oltul, pădurea în spatele apei și muntele ăsta vrăjit sub răsăritul minunat. Prevăd că va fi o zi fantastică...
Au ieșit apoi pe terasa hotelului, unde Șerban i-a prezentat draftul excursiilor. Rosa s-a arătat entuziasmată de perspectiva unor excursii lungi și l-a rugat ca prima excursie să fie spre Curtea de Argeș. Șerban i-a promis că va stabili cu Biroul de Turism din Călimănești toate datele privind transportul și cheltuielile de drum. Rosa s-a scuzat că nu-l însoțește dar trebuia să își ducă turiștii la baza de tratament a hotelului pentru a face programările necesare pentru procedurile termale specifice pe toată durata sejurului. Așa că Șerban a plecat singur spre centrul micuțului oraș. Putea să ia mașina firmei ETW dar a ales să meargă pe jos purtând pe umeri toate întrebările gele și unele fără răspuns ale nopții trecute și ale acelei dimineți superbe de vară. Trecuse pe lângă parcul ce cuprindea sub umbra copacilor Ostrovul, cu micuța mânăstire de maici. Peste tot era o lumină care i se părea că izvorăște din fericirea lui și a acelor clipe. La Biroul de Turism, șeful acestuia, Calistrat Aron, l-a întâmpinat afabil. Știa de la directorul Pavalache că hotelul „Cozia” are un nou ghid. Calistrat se gândea că poate acesta va fi mai bine organizat și dornic de excursii decât cel dinaintea lui. Și spera ca astfel să mai întremeze bugetul local al micului Birou de Turism, ce stătea în umbra ministerului de la București, de unde venea pâinea cea de toate zilele.
Șerban l-a cunoscut acolo și pe Florea Gândac, șoferul autocarului ce urma ca sâmbătă să-i ducă până la Curtea de Argeș. Stabilise cu acesta ca plecarea să fie la ora 9 dimineața. În drumul de înapoiere spre „Cozia”, Șerban și-a adus aminte și de nordici și nu știa dacă să se întoarcă la Biroul de Turism și să închirieze un al doilea autocar pentru ei sau mai întâi să meargă la hotel pentru a se consulta cu Sonia, conducătoarea grupului de finlandezi și suedezi. Cum dorința de a o vedea mai repede pe Rosa învinsese orice tentativă de a se răzgândi, își continuă drumul spre hotel.
Când a intrat în hotel, Șerban a zărit-o pe Rosa într-un grup de turiști discutând aprins. Nu erau turiștii ei. Erau români veniți la tratament. Subiectul dezbătut era unul de actualitate: nivelul de trai din România, salariile niciodată suficiente pentru a mulțumi pe toți. Șerban se mira cât de deschisă la dialog era Rosa și cum se apropiase de niște oameni pe care practic nu îi cunoștea. Rosa nu-l observase dar continua să se întrețină cu interlocutorii ei foarte atentă la tot ceea ce se discuta. Șerban își spuse că nu e cazul să o deranjeze. Pentru el conta faptul că o știa acolo, lângă el, că o putea admira din priviri, că îi putea auzi vocea caldă și ademenitoare.
O căută pe Sonia pe care o găsi lângă baza de tratament.
- Sonia, minți el cu nonșalanță, te-am căutat de dimineață. Am fost la Biroul de Turism pentru a organiza o excursie cu englezii...
- Interesant, Șerban...Unde mergeți?
- La Curtea de Argeș... la mânăstire...Știi...legenda meșterului Manole, nu? Tu ești veche aici în branșă...
- Știu, știu, dar mă tem că oamenii mei nu vor gusta din rigorile vieții monahale și din seriozitatea care caracterizează aceste locuri. Îi știi și tu de acum. De dimineață și până seara sunt în căutare de licori pentru suflet. Imaginează-ți cum ar fi să coboare amețiți din autocar? Nu, în niciun caz o astfel de excursie nu este pe placul lor! Pentru ei baza de tratament și „tratamentul” de după prin oraș, atât contează. Mă tem că în sejurul ăsta nu vei fi nevoit să ne însoțești în prea multe locuri. Și oricum dacă va fi nevoie ne vom foi pe aici prin împrejurimi. Dacă vreau să-i duc undeva este la Horezu, la meșterii olari...
- E bine că mi-ai spus. Poate mergem împreună cu englezii.
- La meșterii olari este altceva, Șerban, zâmbi enigmatic Sonia. Pentru ceramica lor deosebită, dar și mai mult pentru picnicul pe care aceștia îl organizează în curțile lor. Iarbă verde, pături întinse pe jos pe lângă focul de tabără...renumita brânză de la ciobanii din zonă...slănina cu ceapă...
- Þuica fiartă, cred...completă Șerban.
- Da, vezi că ai priceput...Acolo da, trebuie să ne duci o dată...
Șerban era cât se poate de mulțumit. Nici acel „prin împrejurimi” nu-l speria deloc, căci în Călimănești tot ceea ce era demn de vizitat erau mânăstirile Cozia și Turnu, la cea de la Stânișoara, aflată pe un drum forestier lung de 12 km și la mare altitudine, nepunându-se în discuție vreo deplasare nici măcar cu englezii. Deci numai locuri unde nordicii nu ar fi intrat negăsindu-se niciodată într-o stare potrivită de comuniune cu sfinții și biserica lor.
Reveni în hol unde Rosa se mutase în mijlocul unui alt grup și discuțiile păreau că o interesau la fel de mult. Se amestecă și el printre cei ce o înconjurau pe Rosa. Erau numai bărbați și subiectul predilect era tot cel referitor la necazurile zilei și ale vieții. Șerban se apropie de ea și o prinse ușor de mână. Rosa întoarse capul și îl privi nedumerită.
- Doamnă Tilburn, îi spuse el protocolar, când puteți să discutăm despre excursia la Curtea de Argeș?
- Oh, d-le Plopeanu, când doriți, cu plăcere. Uite, tocmai vorbeam despre cât de grea este viața asta. Și încercam să le explic distinșilor domni că și în Anglia condițiile de trai nu sunt așa cum le vedeți voi în mass-media. Multă lume suferă de lipsuri de tot felul, locurile de muncă sunt tot mai greu de găsit...ce mai, o întreagă luptă pentru existență. Uite, de exemplu unii dintre cei de față mi-au spus că au niște salarii care nu le-ar permite, de exemplu, să meargă măcar o dată pe săptămână la un restaurant. Dumneata, care ești profesor...un intelectual...îți permiți să faci asta?
- Nu, în niciun caz, spuse Șerban cu voce moale. Bine ar fi să-mi pot permite să îmi scot familia la un restaurant măcar o seară pe lună...
Rosa asculta cu atenție vorbele lui Șerban amestecate apoi cu frânturi din discuțiile celor de față. Încerca prin întrebări nevinovate în aparență să afle cât mai multe lucruri despre lucruri banale, dar deosebit de elocvente pentru scopul urmărit de ea. Bineînțeles că nimeni din cei pe care-i trăgea abil de limbă nu și-ar fi imaginat că frumoasa și apetisanta reprezentantă a firmei ETW este cadru acoperit al unui serviciu străin de informații. Rosa își făcea treaba cu profesionalism și toate acele date disparate, nesemnificative la prima vedere, dar adunate apoi într-un puzzle informativ puteau deveni sursă de primă și autentică informare. Căci de unde poți culege o informație pertinentă și veridică în același timp decât de la oameni? Rosa știa mai bine decât oricine cât de grea este munca de culegere de informații din surse umane ținând cont de complexitatea ființei omenești, de resorturile interioare care o animă, sentimente patriotice sau „financiare”, de machiavelismul unora și de puritanismul altora. Multe servicii de informații, și MI6 nu făcea excepție, își canalizau țintele de culegere a acestor informații din sursele deschise, oficiale, aflate la dispoziție peste tot: radio, televiziune, ziare, Internet. Dar ce putea fi mai sigur decât discuția sinceră, spontană, amiabilă pe un hol de hotel cu niște oameni de profesiuni și pregătiri atât de diferite aflați în concediu în micuța stațiune balneară? Și pe care ademenitoarea Rosa îi atrăgea ca pe fluturi la lumina unui candelabru strălucitor.
Zilele până la plecarea spre Curtea de Argeș au constituit momente în care Șerban și Rosa păreau că se apropiaseră atât de mult, încât acum se înțelegeau din priviri, orice ar fi trebuit să facă pentru turiștii lor.
Când au pornit la drum sâmbătă dimineață, Șerban era în al noulea cer. Stătea lângă Rosa și simțea cum femeia se lipise de el într-un mod tainic, provocator. Șerban le vorbea turiștilor în engleza sa impecabilă despre istoricul mânăstirii Curtea de Argeș, despre puterile tămăduitoare ale moaștelor Sfintei Mucenițe Filofteia, despre legenda Meșterului Manole. O făcea cu însuflețire și simțea cum prezența acelei femei fascinante îi dădea parcă și mai multă încredere în el. Stătuseră unul lângă altul pe tot timpul vizitei în mânăstire. Atunci când se opriseră lângă zidul în care Manole o zidise pe Ana lui dragă și sfântă, Rosa se apropiase și mai mult de el. Șerban simțea ca făcând parte din el respirația ei fierbinte și mirosul acela tainic de iasomie.
La întoarcere însă s-a petrecut ceva care ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe visătorul și îndrăgostitul Șerban Plopeanu. Ieșiseră din Curtea de Argeș. Se aflau pe drumul ce ducea spre șoseaua națională. Rosa îi ceru șoferului să oprească autocarul.
- Mister Gândac, îi spuse ea acestuia. Vreau să oprim un pic. De aici, de sus, panorama orașului cu munții aceia în depărtare în acest asfințit de soare este superbă. Nu te superi, nu?
- Vai de mine, doamna Rosa! Sigur, cu multă plăcere...
Coborâseră pe un tăpșan ce se întindea la marginea șoselei și în timp ce unii turiști se dezmorțeau, alții, scoțându-ți aparatele foto, imortalizau panorama. Rosa avea un aparat cu un teleobiectiv performant și trăgea cadru după cadru. Șerban observă întâmplător că nici panorama orașului, nici munții pe fundal de amurg însângerat nu o interesau pe Rosa. Ea își fixase teleobiectivul spre una din unitățile militare aflate în vale. De aici de sus se vedea tot parcul auto, împânzit cu mașini de luptă, tancuri, blindate.
Șerban rămase descumpănit și nu știa ce să creadă. Se apropie de ea și o întrebă timid:
- Rosa, ce faci?
- Fotografiez, dragul meu, ce să fac? Vreau să plec cu amintiri frumoase din țara ta...
- Nu știu ce frumuseți ți-ar putea dezvălui curtea unei unități militare? îi spuse el pe un ton rece.
Rosa rămase la fel de sigură pe ea, fără să facă acel gest spontan pe care uneori oamenii prinși cu mâța-n sac îl fac eschivându-se, mințind sau scornind cine știe ce explicații puerile.
- Șerban, vreau să mă conving azi că pot avea deplină încredere în tine, da?
- Poți avea, Rosa! Știi că poți avea!
- Te rog de aceea să nu-mi ceri explicații! Nu acum...cel puțin față de turiști și de șofer...
Vocea Rosei căpătase o notă de duritate, pe care Șerban nu o mai resimțise până atunci. Chiar și mirosul acela tainic de iasomie se alterase parcă în răceala sfidătoare cu care Rosa îl privea.
- Deci, Șerbane dragă, vreau să nu mă mai întrebi nimic! Îți voi explica totul diseară. M-am interesat la recepție unde aș putea să dansez. Vreau să mă simt bine. Cu tine. Am aflat de la Pia că există o discotecă în Rm. Vâlcea, la hotelul „Alutus”. Acolo vreau să mergem amândoi. Luăm mașina firmei noastre și mergem să ne distrăm. Poate, continuă ea, privindu-l cu subînțeles, în timp ce se apropiase iar de el atingându-l provocator cu umărul, poate la noapte o să ne cunoaștem mai bine. Ești de acord?
- Da! răspunse Șerban anesteziat parcă de efectul frazei rostită de femeie cu acea modulare a vocii ce lasă în urma ei imaginea a două trupuri ce răscolesc tăcerea nopții cu înlănțuirea lor.
- Fără întrebări, până atunci, te rog! Am să încerc să te fac să înțelegi totul diseară. Când vom fi doar noi doi.
Într-adevăr, Rosa se ținuse de cuvânt. Pe la ora 20 ea și Șerban urcaseră în autoturismul pus la dispoziția firmei de ministerul turismului și plecară spre Rm. Vâlcea. Pe drum niciunul din ei nu scoase o vorbă. Fiecare mocnea sub focul gândurilor lui.
„Dacă nu reușesc să-l fac să fie de partea mea în seara asta”, se gândea Rosa în timp ce conducea calmă, „atunci îmi va fi foarte greu să-l am de partea mea pentru alte lucruri care pot bătea la ochi. Pe naiba, am zis că l-am prins în mrejele mele, că pot să-l fac să danseze numai după muzica mea, dar se pare că m-am înșelat. Nu pot uita privirea aceea pe care mi-a aruncat-o când m-a întrebat de ce filmez o unitate militară. Și tonul glasului său...!”.
Șerban se foia pe scaunul din dreapta din mai multe motive. Odată pentru că i se părea jenant ca Rosa să conducă mașina, în timp ce el stătea ca un maimuțoi proțăpit acolo pe scaun. Dar cum nu avea carnet și nici speranța ca într-un viitor apropiat să-și cumpere vreo mașină, trebuia să suporte acest supliciu cu demnitate. Apoi fiindcă regreta parcă ceea ce îi spusese acolo, pe acel tăpșan. „Dacă nu îmi poate ierta ieșirea și totul se spulberă?” se frământa el interior. „Atât de mult am sperat să o pot cuceri pe femeia asta, despre care peste 2-3 luni poate nu voi mai ști nimic!”.
Seara fusese deosebită. Muzica bună, atmosfera deloc încărcată de decibelii și norii de țigară din alte discoteci îi apropiaseră din nou pe Rosa și Șerban. Atingerea trupurilor lor, gestul ei inefabil când își pusese capul pe umărul lui și oftase adânc, parfumul acela duios care i se răspândea lui Șerban prin sângele ce începuse să clocotească, totul ducea spre o împăcare dulce.
- Șerban, îi șoptise Rosa când reveniseră la masă epuizată după câteva reprize de dans. Vreau să-ți mărturisesc ceva. Un lucru deosebit pentru mine. De aceea vreau să fii sincer! Ce te-a deranjat la gestul meu de după-amiază? Că am tras câteva cadre cu o unitate militară? Trebuia să cer cumva voie? Þie sau lui mister Gândac?
- Nu, dar știi și tu că astfel de obiective sunt protejate. Ca și la tine în țară, sunt sigur...
- Protejate de ce...? De cine...?
- De cei care sunt mai mult decât curioși și fac ceea ce ai făcut tu...
- Spui asta din considerente personale, ce țin de structura ta etică sau o faci dintr-un sentiment de patriotism?
- Patriotism pe naiba! Ce-ți veni? Nu, nu e vorba de glasul pământului natal aici, ca să mă exprim astfel. Pur și simplu așa cred eu!
- Deci, nu te-ai simțit atins în onoarea ta de român?
- Nu, nici pe departe! Uite ce este. Vreau să-ți dezvălui ceva. Personal. M-am născut și am crescut într-o familie de militari. Bunicul, tata, fratele meu mai mare, care se află la Sibiu...Toți au fost sau sunt militari de carieră. Eu am avut alergie la cazarmă și plantoane. Am mulțumit Domnului că după terminarea facultății am făcut doar un curs scurt de 6 luni și asta a fost pentru mine toată armata. Nu sunt făcut pentru așa ceva...Ãsta a fost motivul pentru care ți-am spus ceea ce ți-am spus. Dar acum regret! Sincer!
- Bine. Atunci îți pot dezvălui și eu ceva. Tot personal... Soțul meu lucrează la Manchester și are un grup influenți de prieteni cu interese în lumea producerii de armament. Este o curiozitate pe care le-o satisfac eu, oriunde m-aș deplasa cu grupurile mele. Ca un fel de informare la zi asupra arsenalului unui stat. Nu sparg coduri secrete, nu intru prin efracție în laboratoare de cercetare... nu distrug rețele de date strict confidențiale! Pur și simplu trag niște cadre. O fac pentru soțul meu, pentru prietenii lui, care sunt și ai mei, oameni influenți care deschid familiei noastre uși altminteri neaccesibile la Londra! Ai înțeles?
- Încerc!
- Vezi, vezi cum strici cu mutra asta acră și cu glasul tău cătrănit romantismul acestei seri! Să-ți mai spun ceva. Și mai personal... Dar ți-o spun fiindcă eu spre deosebire de tine am încredere absolută în persoana ta! Și poate fiindcă am început să simt ceva...un lucru care m-a părăsit de mult. Tare de mult! Este ca o apă în care mă scufund și găsesc în ea liniștea, ori de câte ori ești în preajma mea. Relația mea cu soțul meu este una convențională. Așa a fost de când ne-am căsătorit. Fiind mai în vârstă decât mine cu 20 de ani am încercat să suplinesc acest decalaj printr-o serie de avantaje personale, specific feminine, pe care mi le-a adus acest mariaj. John Tilburn este unul dintre cei mai bogați oameni din Manchester. Și asta spune totul despre faptul că așa am încercat să uit de vârsta lui, de tabieturile lui tot mai plictisitoare, agasante de multe ori. De aceea când te-am văzut acum o săptămână am simțit că sufletul ăsta al meu care a stat la recluziune atâta amar de vreme ca într-o carceră fără mâncare, apă și odihnă a găsit un alt suflet care să o consoleze. Poate îți spui în sinea ta că o consolare de 2-3 luni, după care ar interveni inevitabila distanță și uitarea, nu este un sentiment prea darnic pentru un suflet flămând de viață ca al meu. Dar te înșeli! Eu voi veni de trei ori pe an cu turiști în România. Vara, iarna și primăvara...de Paști...Deci ne-am putea vedea de acum ori de câte ori voi veni aici. Vom putea sta în vacanțele tale de profesor unde vei dori tu. Vei merge cu grupul meu și pe cheltuiala firmei mele peste tot. Ce bărbat nu și-ar dori asta? Te-am observat toată seara cum te uitai la ceilalți bărbați de pe ringul de dans, care mă priveau cu lăcomie. Erau în privirea ta și multă încrâncenare și multă mânie față de îndrăzneala lor, dar și o undă nedisimulată de mândrie că ești cu o femeie dorită de atâția ochi! Mă înșel cumva?
- Nu, Rosa, nu te înșeli! Iartă-mă pentru ieșirea de astăzi și pentru remarcile mele deplasate! Vreau să uiți totul! Vreau să nu te mai gândești la nimic decât la noi și la timpul rămas, pe care îl vom petrece împreună.
Rosa își aprinse o țigară și primul rotocol de fum îl trimise spre ochii verzi ai lui Șerban, zâmbindu-i pe sub sprâncenele arcuite.
„Am reușit să evit un tsunami periculos!”, se complimentă ea, scanându-l cu privirea pe Șerban. „Acum știu că va mușca din momeala asta, ce se numește o femeie disperată, dornică de aventură. Știu că de acum va face tot ceea ce îi voi spune eu!”.
Ajunși la hotel, înainte de a coborî din mașină, Rosa îl sărută și îi șopti:
- La mine? Sau în camera ta? Unde vrei să ne cunoaștem mai bine în seara asta?
- La mine...cred...cum vrei tu... se bâlbâi Șerban emoționat de invitația pe care nu mai spera să o mai audă după discuția de după-amiază la ieșirea din Curtea de Argeș.
- La tine, dragule! Întotdeauna femeilor le place să facă dragoste în cetatea bărbatului. A celui învins. În cetatea unde el se crede stăpân. Ca femeie simți o senzație stranie, dar dulce, când știi că ai luat bărbatul altei femei, l-ai subjugat și faci dragoste cu el acolo, în acea casă, unde ea, cealaltă femeie, a fost până atunci stăpână zi de zi. Numai că dominația ei se va întrerupe în clipa când tu îi vei tăvăli bărbatul în patul lor acum plin de păcate. E ca și cum ai cuceri o cetate într-o luptă la început inegală pentru tine. Ar trebui să fii femeie ca să simți asta, crede-mă! Este un sentiment extraordinar! Ne vedem la tine, peste o jumătate de oră...
- Vrei să mai mâncăm ceva? întrebă Șerban siderat.
- Cum vrei tu! Gândește-te, poate va fi o noapte lungă și grea, îi spuse ea plimbându-și mâna dreaptă de-a lungul piciorului său, încremenit pe podeaua mașinii. Și o șampanie bună, n-ar fi rea! Aștept ca tu să hotărâști... Doar ești bărbatul, nu?
Șerban se îndreptă glonț spre restaurantul hotelului. Era ora 24, se făcea curățenie în interior și se aranjau mesele pentru micul dejun de a doua zi. Șerban însă știa că îl va mai găsi la datorie pe nea Gheorghe, bucătarul. Omul locuia în Călimănești, așa că nu avea de ce să-și facă probleme cu transportul. Ajungea pe jos acasă.
- Nea Gheorghe...să trăiești! îl abordă Șerban cu o mină de om fericit.
- Să trăiți, domn’ Șerban! Ce vânt vă aduce la ora asta pe la mine? Foamea, ai?
- Da, am fost la o discotecă în oraș și acum am o foame de lup.
- Ce ați dori să vă pregătesc? Un platou cu gustări reci…?
- Nu, aș vrea două fripturi din alea barosane cum numai dumneata ști să faci. Așa, să iasă din farfurie. Cu 2 salate...
- A, deci aveți și musafiri la masă, bag seamă? spuse bucătarul privindu-l jovial pe Șerban.
- Da, ce să-i faci. Nu poți sta singur ca un cuc și ziua și noaptea!
- Am înțeles! Lasă că vă face Gheorghe două fripturi să le țineți minte!
- Bine, nea Gheorghe, între timp mă duc la Mirel, la bar, să iau o sticlă de șampanie. Mâine dimineață mă prezint la dumneata cu 5 pachete de Malboro lung...cum știu că îți place...
- Nu e nevoie, domn’ Șerban...nu e nevoie...
- Lasă, nea Gheorghe, o mână spală pe alta...și, musai, săpunul trebuie să fie din ăla parfumat, de calitate...!
- Bine, cum vreți d-voastră. Grătarul mai este încins așa că în câteva minute vă bat două fripturi ca plapuma de mari și vă garnisesec două salate țărănești să mă pomeniți!
Când Rosa a intrat în camera lui Șerban primul lucru pe care l-a făcut a fost să studieze interiorul. Așa făcea ori de câte ori trebuia să intre într-un loc în care pășea pentru prima dată. Rosa era un amestec de atenție distributivă dublată de o mobilitate mental-rezolutivă, extraordinare. Grație pregătirii sale special, putea sta de vorbă cu cineva, timp în care ți-ar fi putut spune cine a mai intrat în încăpere, cu ce era îmbrăcat, cu cine a discutat, spre ce direcție s-a îndreptat. Văzu pe dulăpiorul de lângă pat o fotografie. O examină, timp în care Șerban desfăcea șampania. Când acesta zări fotografia soției și fetiței sale în mâna Rosei veni și o luă, punând-o cu fața în jos pe dulăpior, cu un gest ascuns de nemulțumire.
- Ce, dragule, ți-e rușine să faci dragoste cu fotografia familiei lângă tine? Că bănuiesc că frumoasele astea două sunt soția și fiica ta?
- Rosa, nu are rost să amestecăm lucrurile de familie cu relația noastră! Nu vreau să stricăm clipa asta minunată!
- Să nu-mi spui acum că ai complexe față de o fotografie? Bărbatul trebuie să fie gata de asalt oriunde și oricând, indiferent de împrejurări...
- Te rog! o imploră mai mult din priviri Șerban decât din vocea care-i scăzuse parcă cu o notă de tristețe.
- Bine, te-am înțeles! Nici eu nu vreau să stricăm farmecul acestei nopți...
Pe la ora 4 spre dimineață, Rosa vru să plece în camera ei.
- Mai stai! îi spuse Șerban. Dormi cu mine! Vreau să mă trezesc dimineață lângă ochii aceștia frumoși.
- Nu se poate! Nu vreau să mă vadă cineva din hotel ieșind dimineața de la tine. În plus, sunt frântă! Trebuie să-ți spun că ești un exemplar rar de bărbat, cum nu am mai întâlnit în viața mea. Și pasiune și sexualitate desăvârșită...Nu credeam că în spatele unui bărbat timid și nehotărât în multe privințe ca tine se ascunde un specimen atât de rar...
Îl sărută lung pe buze și ieși. Șerban deschise geamul pentru ca fumul dens de țigară să facă și el cunoștință cu aerul proaspăt de munte. Făcu un duș și adormi în câteva clipe.