M-am trezit undeva. Nu stiu unde. Dar eram pe pamant, iar asta ma mai linistea. Nu mai erau baloane. Si asta era un semn bun. Deci fara o Mika care sa-mi reproseze fel de fel de chestii. Mai ramanea doar sa aflu unde sunt.
Peisajul imi parea atat de cunoscut...Copacii desi si colorati, cum sunt toamna, casele, unele mai micute, altele mai mari, imprastiate ici colo si drumul frumos asfaltat, dar nu prea aglomerat, ce traversa micul deal. Am simtit din nou un vag miros de prajituri. Din acelea bune, prajiturile alea mi-au marcat intr-un anume fel copilaria. Da...copilaria. Ast trebuia sa fie. Privesc inca o data in jurul meu si admir din nou splendoarea tinutului in care ma aflu. Cat de mult iubesc acest loc. E satucul meu, doar al meu, locul in care am copilarit. Nu e defapt un satuc. Sunt doar niste case stranse impreuna pe o portiune anume de teren, la cativa kilometri de Londra. E un loc linistit, undeva unde poti oricand sa mergi, atunci cand vrei sa fi singur si sa ai parte de putina liniste. Si are ceva, ceva special, care ma face sa tin la el atat de mult.
Prea multe clipe minunate am trait prin aceste locuri. Amintiri de neuitat. Nu? Observ uimita ca nu m-am gandit de mult la acest loc. Ramasesem in minte cu ideea micului apartament pe care il detineam in oras, apartamentul a carui imagine mi-a bantuit mult timp visele. Si de fiecare data cand il vedeam, il vedeam plin de sange, ca in ziua aceea.

Iarba e uda. Pesemne ca a plouat de curand. Si totusi nu e nicio urma de nori pe cer.
Ma ridic nedumerita si incep sa urc pe micul deal din apropiere. Nu sunt nedumerita din cauza umezelii ierbii. Ar fi chiar o prostie. Doar ca nu stiu cum am putut ajunge inapoi acasa. Cred ca asa a fost sa fie. Nu ca as crede in destin sau in alte lucruri asemanatoare. Dar dupa ce m-am rugat atat de mult sa ma reintorc in Anglia, sunt cu siguranta multumita ca ma aflu aici. Asa ca nici nu vreau sa aflu cum de s-a intamplat una ca asta. E mai bine asa. Sa ma multumesc cu prezentul.
Florile de pe deal au ramas neschimbate. Ca atunci cand, mai mica fiind, imi aduceam aici prietenele si ne aranjam fel de fel de buchete. Iar apoi le daruiam mamelor noastre. Ce prostie. S-a dovedit ca mama nu a meritat niciodata florile alea. Dar eram si eu o copila naiva si nu aveam de unde sa stiu ce avea sa urmeze. Ca mama avea sa ma paraseasca. Nenoricita!
Ma leaga prea multe amintiri frumoase de locul asta. Dar sunt si o gramada de clipe groaznice, ce ar trebui date uitarii. Nu le poti avea chiar pe toate.

Ajunsa in varful dealului, privesc absenta spre casa cu caramizi aurii, ce se iveste de dupa niste arbori inalti, cand aud un zumzet. E acel zumzet enervant pe care il auzi atunci cand iti da tarcoale o albina. Urasc albinele, fapt pentru care, imiintorc capul speriata, vrand sa descopar sursa sunetului. Brusc, un parfum imbietor imi inunda narile, picioarele mi se inmoaie si ma prabusesc in iarba, cat pe ce sa imi pierd cunostinta. O creatura imensa zboara pe deasupra mea, exact prin locul in care ma aflasem cu cateva clipe in urma.
"Noroc cu acel parfum", imi zic.
Zumzetul se aude acum din ce in ce mai tare. Creatura isi schimba directia, intorcandu-se spre mine si o porneste inoace si mai amenintoare. Dar mai e ceva ciudat la ea, pe langa marimea neobisnuita. Seamana mult cu Albinuta, vanzatoarea de flori de pe strada bunicii. Si ea e mai grasa. Insa mult mai putin infricosatoare, imi zic eu. Albina se apropie din ce in ce mai mult iar eu ma feresc din nou in ultima clipa.
O iau la fuga in jos, coborand dealul si sperand ca acea creatura sa nu ma urmareasca. Alerg, alerg, tot in jos, spre casa cu caramizi aurii. Si privesc cu lacrimi in ochi silueta ce sta in usa. E mama mea, care ma asteapta cu bratele deschise.

Nota: Toata povestea este deja scrisa fara diacritice. In curand, atunci cand voi avea timp, o voi rescrie cu. Atunci voi corecta si textele de aici.