Dierna care plutește...

Când am plecat pe mare în marș, din portul turistic Tomis, cu grupul de nemți, cu ’’Dierna’’, abia îl amenajaseră ca vapor marin de agrement.
Părea vapor de vapor, luxos și proaspăt vopsit, și amarinizat- adică adaptat la navigație marină.
Avea două carene, ca ambarcațiunea lui Kevin Costner din ’’Omul Apelor’’.
Avea cârma la prova, la etaj și amplasată foarte foarte avant, în spațiu deschis, în afara cabinei de comandă.
Se vedea cu ochiul liber că o să vină furtună.
Toate iolele, caiacele, velierele erau ancorate la adăpost sau se apropiau să intre pe rând pe gura golfulețului.
Noi însă eram cu moț. Ieșeam relaxați în larg, ca ăia de pe Titanic, când se știa că sunt aisberguri în zonă și comandantul poruncea viteză maximă și se întreținea cu pasagerii în saloanele luxoase.
Ne-a prins furtuna pe mare.
Așa, era frumoasă barca... avea punți etajate, numai că arăta ciudat și se și simțea și tangajul atât de violent deoarece era și scurtă și de la cele două carene late ca pentru fluvial, pentru flotabilitate mare, când se umfla valul avea în ce să se sprijine, și să ne împingă brusc în sus.
Când marea e agitată, cel mai bine e să stai la mijlocul lungimii și cel mai rău este la extremități.
Dacă mi-ar fi prins vrun turist rătăcit pe la prova sau la pupa, unde tangajul se simte cel mai brutal, ar fi fost nenorocire mare, că mi l-ar fi azvârlit la apă.
Eu m-am refugiat la timonier, dar și acolo era primejdie.
În momentul când cobora podeaua sub piciorele mele eu parcă rămâneam suspendat în aer, că rămâneam fără greutate, și mi se ridica stomacul în sus ca în avionele alea mai mici ATR-urile franțuzești și alea rusești tot cu elice-Iliușin și Antonov -adică -IL-urile și AN-urile- sau Fokkerurile, căci când prind vrun gol de aer, în cadrul lui, cad pur și simplu...în gol.
După cădere urma ridicarea și mă îngenuchea.
Când prova Diernei scăpa în gol, și de jos venea următorul val, lua bușitura cuvenită ’’das arme Bot’’ -adică sărmana barcă -cum zicea mai apoi un neamț.
Îi răsuna tabla înfundat cum ar răsuna înmiit o tobă de tinichea pe care o lovești cu o bâtă înfășurată.
Trosnea din toate închieturile, și de la deformările corpului date de torsionări și încovoieri, privind în lung, vedeam balustradele curbându-se.
Eram cu toții-ngroziți și speram să se termine, însă iar și iar urca în sus pe creasta valului, și în urma acestuia adică în fața noastră, sub noi, apa se ondula spre în jos sclipitoare, căscându-se un hău fără pic de spumă, și atât de adânc, și inimaginabil de măreț, dar înfricoșător, ce parcă urma să ne înghită,
și cădeam în el, și iarăși venea zidul altui val după care iarăși golul.
Cumplitele izbituri dădeau eforturi tau și sigma în structura de rezistență, și îmi imaginam traversele din cală subțiindu-se precum ciorapul întins în mâini.
Solicitarea era amplificată și de aceste mișcări contrare, ca la covor pe bară când pândești momentul când în legănarea lui covorul vine, și atunci dai cu bătătorul și obții o pălitură de răsună ecoul între blocuri.
Þipam într-o portavoce: Notfall, alle drinen! alle drinen! –pericol, toți înăuntru, toți înăuntru.
Era inutil să mă mai dau eu în stambă și să amplific panica că fugeau deja ca potârnichile.
Mai erau și descreierați ’’prinși’’ de măreția naturii nărăvașe.
Mulți se țineau unii de alții cum merg la polul nord pe sfoară prin viscol - să nu îi ia furia, unii chiar de-a bușilea sau agățându-se de ce aveau la îndemână.
Femeile cu cruciulițele de la gât luate-n pumn, sau sărutându-le și închinându-se, făceau fețe fețe.
Era mai rău ca pe Titanic.
Măcar acolo, în afară de acel tremur al întregii lui mase din momentul izbiturii, domnea liniștea, și puntea se înclina câte puțin.
Acolo era lent, și fără zgomot, și de aceea mulți și-au așteptat sfârșitul cu solemnitate, chiar în paturile din cabinele lor.
Prin înecare nu mori disgrațios, și nu te doare. Aici erau izbiturile acelea groaznice și oscilațiile punții în sus și în jos.
I-am văzut pe mulți stând în genunchi și făcându-și cruce cu ochii rugători către cer. Mi-a fugit gândul la faptul că această poziție de ’’închinăciune’’ este una intermediară între cea verticală când viața palpită-n noi și cea orizontală, cu mâinile pe piept, când aceasta s-a scurs din noi în neant.
Ne-am dus vrei nu vrei pâna în dreptul Epavei de la Costinești, și o vedeam la pupă, adică în spatele nostru, deci eram cap compas Istambul.
Eram cam prins la mijloc căci îngrijorat pentru turiștii mei am vorbit chiar eu prin stație cu agenția și le spuneam ce e în larg, însă ei se interesau dacă le împărțisem bonurile valorice pentru pepsi, prăjitură și cafeluță, și dacă apucaseră să le consume.
Totdeauna trebuie să ți se pună întrebări încuietoare, și tot ei cu gândirea lor meschină consideră că au dreptate, cum este și cu nevasta, te cerți de răutatea ei, dar tot tu apari de bau-bau.
Ce să le răspund, unii consumaseră unii nu, că erau 50 de inși adulți și copii răspândiți pe la bar și prin toate cotloanele celor două punți etajate, și nu poți să îi ții sub observație că devine stânjenitor pentru ei, și uneori e chiar frustrant.
Cum dracu să le consume toți?...
Abia plecaserăm de vreo două ore. Nu are margini ipocrizia șefilor.
Ei, doar doar să scape fără evenimente și încurcături. Le-am spus asta dar ei tot ziceau să nu ne întoarcem că după aia o să trebuiască să dăm oamenilor banii înapoi.
Ziceau- să dăm- deci mă implicau și pe mine de parcă aș fi avut părți sociale la ATPT-Mamaia. Toți, doar să bage în burtă și să nu scoată nicidecum înapoi.
Ideea lor cu să nu ne întoarcem se potrivea din fericire cu ce sugerau cei de la Căpitănie, căci ne-au recomandat să nu ne pripim cu întorsul ’’vaporului’’, ci să ținem același curs.
Trebuia să navigăm în capă- adică drept în contra vântului, adică cu ’’ascuțișul’’ în val. Dacă încercăm să întoarcem, parcurgând bucla virajului, la un moment dat am fi pus vaporul de-a latul, și, lovindu-ne valul în burtă, adică, să izbească din travers, am fi făcut ruliu și ne-am fi răsturnat și am fi pierdut oameni. Spuneau de pierdut oameni atât de lejer de parcă pierdeam fire de păr...
Dierna era de fapt un catamaran cu două carene, construit la șantierele din Orșova, doar pentru navigație fluviala, adică pe valuri micșoare.
Fiind ca două bărci lipite paralel una de cealaltă, la val lateral, dacă una venea pe creastă cealaltă cobora implicit în gol, deci urma înclinare luciului apei, cum plutește un lighean care cuprinde sub el suprafață mare.
La veliere, velele, la furtună trebuie coborâte că altfel le sfâșie vântul.
Astfel de ambarcațiuni, care sunt mai sofisticate, sunt prevăzute și cu un motor pentru cazuri de furtună, pentru a putea să fie ținut cu botul în val, să nu se răstoarne.
Unele au în prelungirea carenei un derivor lung, care e intrat adânc în apă, și cu greutatea dispusă în partea de jos.
Chiar dacă ele se înclină, greutatea aceea le aduce permanent la loc, cum e adusă limba clopotului de către propria ei greutate.
Unele au derivorul atât de adânc și greu încât își revin la poziția verticală de flotabilitate chiar dacă vrun val le-a întors cu susu-n jos.
Dacă sunt închise toate chepengurile, plutesc în orice poziție că devin ermetice. Chiar dacă au fost trase spre fund și în interior te dai cu capul toți de pereții... la propriu și la figurat că... ce ți-a trebuit iaht... ies la suprafață ca dopul de plută, și se îndreaptă ca Hopa Mitică pe sfera lui de plumb.
Mie îmi plăcea oarecum, că mă simțeam important, să vorbesc prin stație și cu Căpitănia, eu, prăpăditul de Sanda Dan Ion.ro, bietul de mine, un băiat pe acolo, să le spun eu punctul meu de vedere.
Le-am zis că ce contează ce zice Agenția. Ãia se interesează de bonurile valorice nu de siguranța oamenilor.
Când mi-a zis timonierul, care, și el, abia se mai ținea drept, că e groasă, și că guverna nava din ce în ce mai greu, și dacă ne lăsa cârma ăia eram, atunci am simțit amenințarea morții.
Am lăsat și turiști și tot, și să mă mai bag ca obeul, fiindcă ce era să fac.
Ș’un loc propice am bunghit/ și m-am ușchit /și i-am lăsat/sub masă m-am băgat... Era ceva ca un gheridon de restaurant, unde țin vesela curentă.
Era mare cât taraba de plastic tip Cuget, și sudată autogen de podeaua punții.
Am avut timp suficient să examinez cordonul, și să mă gândesc și la mamă și la tată și la patria adorată...
M-am ținut bine cum zice că s-a ținut de statuia lui Kogălniceanu, Virgil Ogășanu, fugit de pe scena Teatrului Bulandra, în timpul cutremurului din ’77, așteptând replicile...
Am stat pitulat acolo și cu un colac în brațe, și am mai ieșit când am ajuns la țărm, și am început iar să prind glas și să-i iau iar cu... meine Damen und Heringi...
Ei, care mai de care vomați și cu batiste prin mâini și trași la față se uitau mustrător.
Am dat-o pe bășcălie, ce altceva să mai fac.
Le ziceam: kein Problem, wir sind um dem leben davongekommen! - adică, am scăpat cu viață, dar m-a luat unul mai tare:
-Zum Teufel Dan!...-adică, la dracu Dan, voi românii sunteți capabili de toate giumbușlucurile...
De la instalația de santină din cală veneau niște tuburi de acolo de jos până pe punte, și cum erau ieșite în sus de vrun metru, le confundai și cu stâlpii balustradei. Aveau și niște tăieturi pentru aerisire pe unde, de la barbotarea aceea violentă, a împroșcat reziduuri de păcură, ulei uzat, apă de la răcire și motorină.
L-a făcut pe un neamț negru de slin. Acest nefericit s-a ținut chiar de una din acele aerisitori.
Era și el, un democrat spelb și astenic, cam aiorcea, curios nevoie mare, ca un copil la prisacă. Pănă să ne apuce furtuna se plimba cam ciudat și mă tot întreba de vorbă, pe acolo, de parâme și cabestane... dar eu cu ochii după fustele chelnerițelor fitzoase... cu șorțuleț scuurt... nu prea mă concentram la el. Le pândeam cum se apleacă politicos... de să-ți rupi gâtul nu alta...
După ce s-a consumat faptul, în loc să răsufle și tâmpitul ușurat, și să zică și el că a avut cumpănă, și a scăpat totuși cu viață, el: ’’blugii mei gri șoarece, ce s-a ales de ei!’’.
Dacă ar fi fost refegist m-ar fi luat cu drepturi, asigurări etc,.
El, în schimb, se smiorcăia apelând deci la compasiune nu la legalitatea dreptului de a fi, în fond, despăgubit.
Le-am dat liber la grup prin portul Tomis să îi spălăm blugii, că se dădea de ceasul morții, blugii lui și blugii lui.
Știa el, comandantul, ce are de făcut.
-Ne descurcăm noi, ghidule!... că ’’are... băieții la mașină un detergent străin ca lumea de tot’’.
De ce noi... il comandante?... Iarăși noi?...mă gândeam eu.
I-au pus blugii la uscat în plin soare pe covertă.
A stat neamțul în boxeri, și ca să nu își strice uniformitatea bronzării, și i-a sumețit ca ăia bătrânii șubrezi, care veneau prin sindicat și se îmbăiau în mare la plajă cu săpun de rufe Cămila și cocoșați așa se plimbau cu tupeu printre damele despuiate la Dorna, la nudiști.
Neamțul tot neamț, chiar și cu boxerii lălâi.
Eu cu el și cu chelnerițele care făcuseră servirea, cu șorțulețele lor scuurte, a fost beton. Vară vară, soare soare, fetele fetele.
Nobelsse oblige! Ne-au servit cu încă un rând de cafele... au azvârlit pe masă, de la rezerva din comandă și un pachet de Kent.
De unde la neamțul meu, că el fuma Ernte Krone-’’cununa recoltei’’... țigări neaoșe comuniste... similare cu Diplomat de la noi.
Spelbul meu astenic, nu era nici tânăr să fie energic de să îți fie temă să îl iei la mișto, și nici destul de bătrân să îi respecți macar vârsta.
A uitat repede de necaz și s-a purtat cavalerește că doar era cu niște doamne... și în deliciul lor îi cântam: ’’marinaarii freacu punteaa, vasăziiică și-o freacau...’’
A vibrat ca o vioară deși era un om chiar banal.
Ar fi meritat, dar nu l-am dat în gât că e redegist, să se desumfle fetele cu pulpele... că săreau ca pe arcuri la refegiști cât de cât tinerei.
Nu am făcut-o pentru el, ci să mă arăt pe mie... că e ceva de capul meu... că ne ofticam când ne potcovea Dorin Topor cu grupuri din RDG.
Ne-a năucit timonierul cu povestitul cum trebuie învârtită timona... ’’câte nițel, și cu cap, cum tragi de sfoară la zmeu, nu brutal, aștepți efectul, nicidecum ca cu volanul’’.
-Ba da șefu!... l-am contrat, atunci când dai cu spatele tot așa faci, dai câte puțin și accelerezi finuț!
Era prin ’86, și nici dracu nu se gândea ca va veni revoluția.
-Are ambiție domle, pe Iahtul lui, Ceaușescu, să învârte singur de timonă, și au făcut securiștii un post de conducere secret, de unde conduce și un om calificat privind printre scânduri!...
-Vorba poeziei: ’’bună corabie meșter cârmaciul’’!... Atât mi-a fost cu timonierul meu...
-Știiu!... când l-a întrebat pe cioban cum o duce cu oile lui... ăla a răspuns:
’’Sunt cioban de pe Călan și dau brânză peste plan...dar când vine cât-o ploaie îmi bag pula-n ea dă oaie și-n cârmaciu’ Nicolae...’’
Minciuni! Cine să cuteze să îi zică lu’ nea Nicu așa ceva.
Îi plăcea redegistului, că singura noastră ocupație era să ne urâm conducătorii, și să facem bancuri pe seama lor, fiindcă și ei trăiau tot cu gâtul în laț ca și noi.
-Pe lacul Neptun ar meerge domle să cunducă tovarășu’, dar pe canal nici pomeneală, că te fură și ieși grabnic... din șenalul navigabil!
-Te împotmolești în nămolul depus pă fund înspre maluri, că numai acolo pe mijloc îl trage cu draga!
I-a explicat pe viu, prin intermediul meu, lu’ domn soț neamț în boxeri al secretarei de la Hochschule Magdeburg, de cabestane, de vinciuri, de tobe, de trolii, de macarale cu bigă, de palane, de circumferențiar, de girodirecție, că tot eram eu dispus să traduc (la plesneală) ce spunea omul timonei... și neamțul interesat mai mult de fete...
N-a mai contat că probabil șeful de echipaj le pusese să râdă la poantele noastre.
Important e că ne-am întreținut cu acele minunate purtătoare de minijupe negre și înfoiate ca ale Andreei Bănică în emisiune, și cu șorțuleț prepus, mic și alb cu cotiței de tiroleză, și că surâdeau când mă poticneam șmecherește la germana mea.
Te faci puțin că nu știi cuvântul și apoi îmbârligi, merge excepțional și la vreo ținere de cuvânt ca alea de pe timpul ședințelor de partid deschise unde ne târau și pe noi nemembrii.
Merge oriunde, eziți și apoi le-o servești... după ce le-ai captat atenția.
A ieșit cu beneficiu că am făcut și schimb de telefoane, ne-am zis și hai să ne telefonăm...
Le-am aiurit de cap, înflorind ce zicea neamțul, cu gândul la savarinele lor... și chiar am căpătat, atunci nuu natur... ci din cele rămase neconsumate.
Chiar a doua zi la o instruire în localul Discotecii Schoch, din spate de la Perla, de față cu toți ghizii din Mamaia, de acolo de sus de pe locul DJ-ului, de la platane: ’’tovarășu Sanda, te duci mâine iar cu Dierna’’, și refuzând, m-a beștelit Topor în particular așa râzând și mi-a zis:
-Știu Săndele, am înțeles prin ce ai trecut!...
-N-aș prea-ș crede, una e să știi, alta e să fii acolo, nu mă mai duc sub nici o formă, de-aș ști că fac chetă și-mi dau o sută de mărci!
În timp ce noi era să dăm ortul popii pe Dierna lor, cei de la comercial se interesau pueril de bonurile valorice, și Zanchi se uita probabil neutru ca de obicei, cum gestionează Dumitrescu și Gherman criza... prin stație cu căpitănia, și el mă lua cu băi Săndele te duci și mâine.
Ca acum după revoluție, și atunci era la fel,
fiecare își știa interesul.
Ce îi păsa lui, el să aibă cine să îi plimbe turiștii cu Dierna amarinizată.