Ma opresc socata. Am vazut bine? Kuroku nu pare sa-mi observe uimirea. Defapt, nici nu pare ca m-a vazut. Dar eu l-am vazut. Si stiu cu siguranta ce am vazut. Un barbat micut si slab, cu colturile gurii neobisnuit de ridicate, savurand o sticla de sange. Ca un adevarat vampir. Ma cutremur de spaima iar picioarele incep sa-mi tremure. Eu glumeam atunci cand spuneam ca seamana cu una dintre acele creature mitice. Ce prostie...vampirii nici macar nu exista. Kuroku isi intoarce in sfarsit privirea spre mine, privindu-ma cu doi ochi rosii, nesatui. Aud o voce, undeva in mintea mea inghetata, care imi spune ca trebuie sa fug, dar nu pot. Picioarele nu vor sa mi se miste. Barbatul se apropie, inca tinand sticla fumurie in mana lui atat de alba.
-Haide, fetito...nu vrei si tu putin? Ce rau ar putea sa-ti faca o picatura de sange?
Are un zambet care-mi ingheata sangele in vine. Un zambet care se vrea a fi dulce. Si se tot apropie, se tot apropie, imi intinde sticla, pe gatul lui lucesc stropi rosii, gura lui se alungeste din ce in ce mai tare si mai tare...si mai tare, dezvelindu-i coltii de un alb stralucitor.
Strang din dinti si o iau la fuga spre brutarie. Nu mai privesc inapoi, nici macar nu observ pe moment ca nu mai e nimeni pe langa mine pe strada. Doar fug, tot mai departe, tot mai departe, pana ajung la capatul strazii. De aici nu mai e mult pana la domnul Taku. Trebuie doar sa trec strada, sa trec de acea bordura groaznic de inalta. Rasuflu usurata, dandu-mi seama ca am reusit in sfarsit sa imi amintesc de ea inainte de a fi prea tarziu, fiind sigura ca macar de data aceasta voi putea pasi si eu ca un om normal. Ma indrept, acum mai incet, spre trecerea de pietoni si fac acel pas, care ar trebui sa ma conduca in siguranta pe asfaltul zgramturos. Dar nu ating nimic, ci alunec tot in jos. Tot in jos. Ma scufund intr-un abis intunecat.

De cum am ajuns in Japonia, am fost trimisa la un psiholog. Trebuia sa fac acel tratament de patru ori pe saptamana, fie ca vroiam, fie ca nu. Bineinteles ca nu vroiam. Nimeni nu vrea sa mearga sa isi spuna problemele unui necunoscut, dupa ce parintii lui s-au sinucis. Cine ar vrea sa asculte incurajari de la o persoana care a facut o facultate ca sa poata da acele sfaturi? Ce rost mai are daca nu vin din inima? E groaznic sa tremuiasca sa te destainui cuiva care crede ca ai probleme mentale.
"Trebuie sa mergi la psiholog, ca sa treci mai usor peste faptul ca parintii tai au murit."
De ce nu putea Mika intelege? Trecusem de mult peste ideea ca nenorocitii se sinucisesera, ca alesesera sa se departeze de mine intr-un mod asa de crud. Nimeni nu stia de ce, nici macar eu. Dar nu mai imi pasa, nu vroiam sa mai aud consolari din partea celor care-mi fusesera apropiati. Nu vroiam ca oamenilor sa le fie mila de mine. Uram oamenii demni de mila.
-Cum te-ai acomodat cu noua tara, Midori?
Bineinteles, bunica nu se putuse abtine, prezentandu-ma cu numele ei preferat.
Era a cincea sedinta. Nu i-am raspuns doamnei Anaka. In dosarul pe care i-l dadusem scria numele meu adevarat. Asa ar fi trebuit sa mi se adreseze.
-Vad ca ai o problema in a te obisnui cu felul in care bunica ta doreste sa ti se adreseze. Nu iti place numele Midori? Sau vrei doar sa te agati de trecut, de amintirea parintilor tai?
M-am abtinut cu greu sa nu rad. Eu stateam intinsa pe o canapea moale, in timp ce tipa asta pretindea ca stie totul despre mine. Cum sa nu am o problema cu schimbarea? De atatia ani ma stiam cu numele meu iar acum, odata cu noua tara, trebuia sa mi-l schimb? Doar pentru ca bunicii mele nu ii placea...Daca ar fi fost dupa mine, Mika si fixurile ei ar fi fost acum pe canapea. Nu am zis insa nimic din toate astea doamnei Anaka. Cine stie cum mi-ar fi putut interpreta mica revolta.
Anaka se incrunta, nemultumita de tacerea pe care ma incapatanam sa o pastrez.
-Ti-ai facut prieteni? ma intreba ea, incercand inca odata sa inceapa o conversatie.
-Nu.
-Nu au fost colegii tai prietenosi? Nu au vrut sa te faca sa te simti ca acasa?
-Ba da.
-Si atunci?
-Nu am vrut eu.
Nota din nou ceva intr-un carnetel. Mana ii tremura. Isi pierduse din nou cumpatul. Ma tot intrebam de ce si-a ales slujba asta. Nu i se potrivea deloc.
-Madison, trebuie sa intelegi ca nu poti ramane singura toata viata asta.
-De ce?
Rasuceam cutitul in rana.
-Pentru ca...pentru ca nu vei ajunge nicaieri asa. Trebuie sa te indepartezi odata de trecut si de ideea ca te vei mai intoarce vreodata in apartamentul acela blestemat. Incepe o viata noua, nu da cu piciorul noii sanse ce ti-a fost data. Inceteaza sa te mai gandesti la ceea ce a fost.
Avea si ea dreptate in unele privinte.
Dupa sapte sedinte, unul dintre micile mele scopuri s-a indeplinit. Anaka a renuntat, din cauza lipsei mele de cooperare. Bunica a strans doar din buze si si-a cerut scuze.

Nota: A doua parte scrisa este o intamplare din trecut.