Urmărind amândoi prin hublou mersul aparent haotic al cargoului, realizau că drumul acesta printre stele era fără întoarcere. În întunericul spațiului, vedea imaginea reflectată a tatălui care îmbătrânise și mai mult de când era pe navă, parcă dorindu-și ca destinația să fie cât mai depărtată. Nu-și recunoscu propria imagine. Printre luminile trecătoare îi apărea chipul desfigurat de implanturi cibernetice, îngropat în afara memoriei adiționale, care îl făcea superior multora dintre cei de pe planeta agricolă de pe care provenea. Tot ceea ce data de dinaintea adaosului nejustificat, părea străin, reminiscența unei alte vieți, pe care, conștientizând-o, nu putea fi prea mândru de ea. Tatăl nu fusese de acord cu decizia sa, chiar dacă, de secole, nu mai era o modă. El rămânea ancorat într-o tradiție specifică ținutului natal. Strămoșii lor, deși erau simpli fermieri, confecționaseră arme pentru a-și apăra înapoierea. Iar acum tatăl dorea să renunțe la tot pentru o aparentă nemurire. De fapt, mergeau pe Planeta Cimitir, chiar dacă în sloganurile publicitare nu era pomenită moartea.
Se întinse pe salteaua de silixcian, și se bucură de atingerea husei ce imita pielea de femeie de la buburuzele înfiorării până la transpirația rece a dragostei.
Doar odorizantul îi displăcea. Se temea de unele mirosuri tot atât cât se bucura de altele.Abia perceptibil, parfumul distila amintiri, des utilizate ca bază pentru stimulatorul de imaginație. Fără s-o dorească, regăsea acea dragoste pe care inhibitorii de serotonină, inventați de călugării scientiști în timpul „războaielor fericirii”, îl determinau s-o asocieze cu nefericirea. Simțea acea dragoste, ca un parfum pierdut, din care ținea ascunsă o fiolă doar pentru clipele nostalgice. Mai întâi, îl învăluiau o serie de regrete; greșise de multe ori când o avea în preajmă, crezuse că-l iubește necondiționat și uită efectele care ieșeau la suprafață, pe măsură ce înaintau în relația lor. Apoi, o văzu tot mai ezitantă, îl ocolea sau îl accepta în preajmă tot mai gânditoare. Trecu și la acele mici detalii care încorporau mii de semnificații. Fiecare gest, orice compromis de tandrețe și chiar acea conexiune, care prin sinapse nevăzute le inducea gânduri comune nu făceau decât să-i îndepărteze, să le impună doar numele de dragoste fără altă putere decât cea a obișnuinței.
Altminteri, râdeau împreună, chiar când el punea în funcțiune roboții culegători, iar ea se îmbăia acasă citindu-i povestiri vechi. Plănuiau o viață în care orice grijă, orice motiv de neînțelegere să nu mai existe printr-o singură atingere a unei taste. Așa ceva nu părea să existe nici măcar în lumea lor. De cele mai multe ori, studiind acele epoci ale trecutului îndepărtat și decantat de aluviunile războaielor, invidiei, urii sau nesocotinței, priveau acel paradis, în care viața grea era doar muncă, drept un adevărat scop în viață.
Însă, în lumea asta, chiar și viața tatălui său era prea depărtată de acel trecut în care omenirea își trăia copilăria.
Altcumva, izvorul acelei liniști în care putea medita la situația lor era adevărata cunoaștere a tatălui care, fără acest drum spre o altfel de moarte, n-o putuse încerca.
Bătrânul se știa analizat de mintea logaritmică a fiului. Aceasta îi oferea doar informații reci fără legătură cu sentimentele năvalnice, dar lipsite de profunzime, de existența cărora se bucura ca de o moștenire veche și de neînlocuit. Pentru partea artificială a minții sale, tatăl era doar un individ cu trăsături deja înregistrate. Senzorii îi detectau prezența de la mare distanță. Fiul îi recunoștea matricea termica și olfactivă de la mare distanță, îi intuia disfuncțiile și era totdeauna în preajmă când avea nevoie de el. Tatăl le considera simple coincidențe iar fiului descoperea cum acele cărări imprimate de experiență îi provocau sentimentul obișnuinței, de care nu dorea să se debarasezeze.
Ca majoritatea celor asemenea lui, nu-și putea stăpâni insatisfacția de a-și descoperi ființa incompletă, asemeni a două jumătăți incompatibile, care-i asaltau sufletul cu sentimente contradictorii, transformându-l într-un soi de animal fantastic sortit, până la urmă, pieirii.
Se întoarseră spre prezentarea holografică a Planetei Cimitir. Datele esențiale îi erau deja cunoscute, dar nu putea să strice satisfacția tatălui de a-i fi mentor pe drumul sfârșitului. Își imprimă în memorie harta și își promise, pe cât posibil, scurtarea șederii într-un asemenea loc, unde frumusețea artificială ascundea momentele tragice. Marea trecere era exemplificată cu un fel de cobai impersonal, dezbrăcat parcă de orice emoție care, pentru a beneficia de serviciile gratuite ale celei mai mari companii de servicii funerare din galaxie, își juca rolul propriei morți. Probabil erau foști angajați care aduceau un ultim serviciu companiei și care doreau să-i fie utili pentru ultima oară...