Din Amintiri

Când te duci să cumperi ceva dintr-un magazin, te uiți la termenul de valabilitate.. când este făcut și când expiră acel produs. Dar te-ai gândit vreodată când a inceput timpul să o ia din loc? Termenul lui de valabilitate cum arată? Când expiră? Data lui de fabricație? Ei bine, când vei avea o idee pentru aceste intrebări te rog să mi-o impărtășești și mie.

Vinerea care tocmai a trecut 22.Feb.2008 am făcut o scurtă vizită, cu fratele meu, Jon, intr-un loc plin de amintiri, cu întamplari dintre cele mai haioase și cele mai marcante pentru un băiețel de 7-10 ani. La Þară.
Un sat așezat între două dealuri, unde se îmbină pădurea cu dealurile de vița de vie de lângă Drăgășani. Un sat de numai câteva sute de săteni, mare parte sunt țărani bătrâni, cu riduri adânci și cocoșați de munca câmpului. Satul Ușurei.. noi îl mai numim ,,Văgăuna'' pentru că așezarea lui și istoria acestui sat te îndeamnă să-i spui așa. Ajunși în zorii zilei pe drumul de piatră care coboră în sat, când soarele abia reușise să ajungă până în vale să poată încălzi cu razele lui calde, casele și locurile mirifice, am întâlnit același aer pe care nu credeam că-l mai întalnesc vreodată.. un parfum de pădure amestecat cu miros de fân, frunze uscate și multe alte miresme pe care nu am cum să le descriu.. acea adiere de vînt încarcată cu mirosul cîmpului și amestecată cu parfumul pădurii care te amețește și ușor, ușor te îmbată.
Priveam de jur împrejur și acolo unde mă opream cu privirea, dădeau năvală amintiri legate de acel loc, și iar încercam să privesc în altă parte, să caut lucruri noi, să văd schimbarea care s-a produs timp de 16 ani de când am părăsit acele locuri, dar nu reușeam să pun stop amintirilor care mă copleșau... unele mă făceau să zâmbesc, altele mă întristau. Admiram acel ținut de parcă nu-l voi mai vedea niciodată, încercam să fac un tablou imens și să-l înfig adânc în memorie, într-un loc sigur, să nu mai am frica că-l voi mai pierde vreodată. Îmi venea să o iau la fugă peste văi și dealuri, să revăd locurile pe care nu le puteam vedea din locul de unde stăteam fară să mișc o geană.. eram flamănd de acele dealuri, de acea pădure cu frumusețile ei, și de parfumul pe care încă și-l păstrează. Am început să facem poze.. multe poze.. Regretăm căci cu toată tehnologia din zilele noastre încă nu s-a inventat un aparat să poată imortaliza ceea ce vede ochiul uman, eram conștient că oricăte poze am face tot nu se compară cu realitatea care ne înconjura.
Într-un târziu am plecat spre sat.. mergeam încet să putem vedea satul, casele și oameni care stăteau la poartă pe capul podului discutând fel și fel de probleme sau bârfe (ce se întâmplă la țară). Cu cât înaintam în sat cu atât rămaneam uimiți de diferențele cu care ne întâlneam. Ce era la noi în memorie și ce am găsit acolo.. Ajunși la școala generală, unde am făcut câțiva ani de ,,studii" , coborâm din mașină și un val de emoții ne copleșește subit. Este o școală mare, are un etaj și este în formă de L, cu o curte imensă și câteva anexe așezate cu grija în partea dreaptă a curtii: sala de sport, gradinița, magazia cu lemne..
Cu emoție în suflet, și cu pași grăbiți am pătruns pe poarta școlii de parcă eram în prima zi de școală.. ajunsesem în timpul orelor, fapt pentru care copiii erau în clase. O liniște aparte se lăsase peste acel loc... în lateralul scolii se află un teren înămolit, cu două porți de handbal așezate în fiecare capăt al terenului. Acesta era traversat de o potecă de stâlpi de șpalieri care ducea la toaleta școlii, o anexă din beton de 5/3m împărțită-n două, pentru baieți și fete. Îmi aduc aminte că pe timp de iarnă, când vremea nu era prietenoasă, nu puteai să-ti faci treaba complet.. era prea frig să stai afară, dar să-ti mai dai pantalonii jos!?.
Ajungem la intrarea elevilor, undeva în spatele școlii.. Priveam în jur și o mare dezamagire ne cuprinde. Nimic nu este cum a fost... Oamenii și-au revendicat pământul și doar o mică parte a mai rămas din curtea școlii. Terenul de fotbal unde băteam mingea în fiecare pauză dintre ore și livada școlii pe unde zburdam ca spiriduși respectând regurile diferitelor jocuri ale copilariei, toate aceste lucruri dispăruseră... pe locul lor s-au construit case, hambare și alte construcții de acest gen.
Intrăm în școală prin intrarea din dos unde suntem surprinși de caloriferele de pe hol care ne întampinau cu o culoare alb țipător, ciudate obiecte pentru acel loc! Pășim agale în inima școlii privind tablourile de pe pereții cu personalități, peisaje, schițe de desen și alte ilustrații... Când am ajuns aproape de capătul holului, o voce curioasă ne oprește mersul...
- Căutați pe cineva?
Un bătrânel mărunt, cu ochelari de vedere și cu o pălărie pe cap, cumpărată de la vreun bâlci probabil, încerca grabit să ne ajungă din urmă.. am observat catalogul sub braț și privirea nedumerită.. Se apropie de noi și ne mai întreabă încă o dată:
- Pe cine căutați?
Ne prezentăm, întindem mana și ne salutăm.. mă chinuiam să-mi dau seama cine ar putea fi, dar nu reușeam să gasesc în memoria rămasă, chipul din fața mea. Se prezintă... profesorul Cârstea, aaa... profu de sport..!!! O voce uimită strigă în mine. E ''Barbaru'', sau ,,Barbarel’’. Așa era porecla în școală.. pentru că era sever și ținea foarte mult la disciplină, iar pentru noi a fost un barbar . Era un om energic, riguros, cu principii fixe și greu de convins. Îmi aduc aminte că tot el era și profesorul de Limba Rusă și Desen (trei în unu). La începutul orei făcea inspecția clasei. Toți elevii trebuiau să scoată batista și palmele pe bancă cu trei rânduri de vopsea și cojita pe alocuri de la primele generații de elevii. Trebuia să fi tuns, curat pe mâini iar ținuta vestimentară să fie îngrijită... inspecta cu mare atenție fiecare elev și unde găsea nereguli urma pedeapsa.. Te plesnea peste palmele lipite de bancă, cu un ghemotoc de chei de yale, cu care umbla mai tot timpul... de iți venea să te p*** pe tine de durere, usturime și alte senzații. Te privea zâmbind, iar printre dinți lați și zâmbetul larg de i se vedea toată dantura, iti spunea ,,văd că-ți place de veniși nepregătit’’. Era de înțeles că data viitoare aveai marea grija să nu mai primești același tratament. Ne arăta că este și băiat bun și se vedea că de multe ori ținea cu baieții, în ciuda fetelor și spre deliciul nostru.
Era incredibil cât de mult se schimbase acel domn. Suferise un accident nefericit și și-a pierdut un ochi. Purta ochelari de vedere și mergea mai greu. Timpul iși pusese amprenta pe acest domn. Ne invită în cancelarie și ne asezăm la vorbă.. despre cum au reușit să introducă termoficarea în școală, despre problemele cu care se confrunta satul și despre vechii profesori. Intamplarea a fost că a trebuit să mergem la școala din satul vecin să stăm de vorbă cu directoarea, fosta noastră profesoară de Fizică și Chimie... I-a trebuit mult timp să ne reunoască, trecuseră 16 ani de la ultima întâlnire.. Doar când a înțeles cine suntem, s-a bucurat foarte mult, pentru că nu se aștepta să-i facem o astfel de vizită. Mai mult, profitând de faptul că țineam la vedere aparatul foto semiprofesional cu care imortalizam cat mai multe momente, secretara i-a jucat o farsă spunându-i că suntem de la un ziar din București. La cât de dornici și curioși eram de-a revedea și de-a cunoaște cât mai multe lucruri legate de locurile unde am copilărit, când ne-au văzut cu aparatul de fotografiat, automat că pentru acei omameni eram ziariști. Am plecat cu zâmbetul pe buze conduși de Doamna Director până la ușa de la intrare, cu urări de bine, cu pupături, și cu îmbrațișări de rămas bun. Am plecat cu o impresie foarte plăcută despre, felul cum a reacționat când ne-a recunoscut, cum ne-a vorbit, cum am fost tratați... primitoare, cu lacrimi în ochi și mereu cu zâmbetul pe buze. Dânsa a fost una dintre cele mai bune profesoare pe care le-am avut. Învățai de frică, dar și de plăcere. Știa să te facă să-ți dorești să înveți, să știi mai multe lucruri din cărțile pe care le căram în spate 2 Km până la școală și 2 Km înapoi acasă.
Nu voi uita niciodată vorba ,,sunteți tufe.. tufe de Veneția''. Spunea vorba asta cînd ne preda sau ne explica cîte ceva, iar noi plictisiți și fără chef, nu înțelegeam nimic. Striga în gura mare cât o țineau plămânii, cu privirea răutăcioasă și cu fizicul impunător, țipa la tine cu țipătul ei strident de-ți fugea tot somnul ce-ți dădea târcoale în timpul orelor.
Ajungem înapoi la școala de unde plecasem. Ne facem curaj și intram pe la intrarea profesorilor (un mare privilegiu) având surpriza plăcută să prindem pauza dintre ore. Suntem întâmpinați de privirile curioase și timide ale copiilor, de gălăgia de pe coridorul școlii, amestecată cu praf și fel și fel de jocuri. Urcăm pe scara profesorilor la etajul unde învață clasele V-VIII.. iar apariția noastră a stricat jocurile și toata veselia copiilor; s-a dat startul cursei ,,fugiți băă.. că vin profesorii" și toată gălăgia s-a mutat în clase, iar pe hol rămânând doar liniștea și praful suspendat în aer. Ne oprim pentru a admira coridorul pe care cu mult timp în urmă și noi îl foloseam în aceleași scopuri.. Din clase se auzea un zumzăit ca din stupul de albine. NU trece mult timp și curiozitatea copiilor de la mai multe clase îi face să deschidă încet ușa pentru a scoate capul pe hol, să vadă ce se întâmplă de nu mai intră profesorul în clasă!? Și mai ales, cine sunt persoanele străine de pe hol..!?
Erau ca un grup de Manguste care vor să iasă din vizuină. Așa cum micuțele creaturi scot capul din vizuină să vadă ce pericol le pândește, exact așa făceau și acei copii. Nu trece mult timp si unul dintre ei își face curaj, deschide ușa larg ieșind din clasă cu pas grăbit, ținând un burete în mână, trece pe lângă noi cu capul în pământ și cu o voce timidă spune ,,Bună Zâua''; înroșit la față se îndreaptă spre chiuveta care se afla la mijlocul coridorului.. Cei din clasă, stăteau cu ușa întredeschisă, cu ochii bulbucați și urechile ciulite, admirând curajul colegului și reacția noastră.. mă bufnea râsul, și admiram spectacolul pe care-l dădeau la ușa clasei. Fiecare vroia să pară mai interesant și să atragă atenția... se împingeu unul pe altul să ajungă cât mai aproape de mijlocul coridorului, să rămană în camp deschis. M-au făcut să zâmbesc și să-i admir pentru tot ce făceau ei acolo. Exact așa făceam și noi când am fost ca ei gândindu-ne ,,oare cine ori fi aștia, și ce or vrea?".
Mă bucur că am avut ocazia să mă aflu în ambele situații. Ușor, ușor au prins curaj ieșind pe rând din clasă ocupând cât mai mult din spațiul coridorului, aducând galagia înapoi pe colidor. Spre surprinderea mea, observ o fată frumușică, dar foarte timidă care stătea de vorbă cu fratele meu. Își ținea picioarele încolocite unul după celalalt, iar o mână o avea prin păr care incerca să-l aranjeze și apoi iar trăgea de el. Mă apropii încet și o recunosc.. era una dintre nepoatele mele care învața în școală. Ne așezam la vorbă și toți copiii rămân mască.. cum de colega lor ne cunoaște pe noi!? Aflăm de la ea că urma să aibă ora de Română... și mai aflăm câte ceva despre schimbările școlii, ale profesorilor și despre modul lor de a învăta. Nu am aflat foarte multe pentru că nu-i permitea timpul. La un moment dat apare pe hol o fată tinerică de 21-22 ani, ușor grăbită dar tăcută, îmbrăcată cu un pulovăr lălai, cu blugi albastri.. fluturând catalogul ca pe o coală de hârtie, cu privirea în vârful pantofilor, și evitând să ne privească, intră în clasă. Era profa de Română...
Liniștea s-a așternut pe coridorul pustiu... ne privim unul pe altul și zâmbim din tot sufletul; nu pot să spun exact de ce am zâmbit... câte amintiri amestecate cu o sumedenie de sentimente mi-au trecut prin minte și prin suflet. Frumos sentiment să-ți vezi copilaria și locurile de care ești legat. Am mai stat un pic și am plecat spre casa parintească.