poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-27 | |
Am visat urât și m-am sculat tulburat și înfiorat. O presimțire rece mă paralizase. Nu am înțeles de la început despre ce este vorba, dar m-am trezit cu o presimțire sumbră.
Mă duceam la Bibliotecă și înainte de a ajunge, am văzut o sală de lectură de formă ovală, înclinată spre dreapta la circa patruzeci și cinci de grade și aflată în cercul de jos al cifrei opt. Și, mai departe, o a doua sală deasupra, în a doua buclă a aceleiași cifre opt. Și dintr-odată acestea două și-au schimbat locurile, în sens contrar acelor de ceasornic. Un opt care desenează cu încetinitorul parcă, un semicerc. Moment în care am auzit sau mi s-au fixat în memorie, nu aș putea să spun cum, aceste cifre: 10.28 – 11.26 Zece-douăzei și opt – unsprezece, douăzeci și șase. Și pentru că m-am trezit imediat, le-am scris pe o bucată de hârtie să nu le uit.. Adesea în somn, când visează, omul știe de la sine anumite lucruri. Și presupunerea ea este că ar putea să fie vorba de ora 10.28 și de ora 11.26. Dar în vis nu am avut nici un semn sau precizare că ar fi vorba de timp. De parcă ar fi vrut cineva să spună : de la ora 10.28, până la 11.26. Practic, o oră fără două mnute. M-am sucit, am tras de mine să văd ce semnificație ar putea să aibă pentru mine sau pentru destinul meu. Și pe măsura trecerii timpului, mă simțeam încruntându-mă, pentru că nu prevedeam nimic de bun augur. Figura geometrică asimilată perfecțiunii, este cercul. Cifra opt ca semnificație am interpretat-o în felul următor: cercul de jos – viața aceasta pământească a oricăruia dintre noi. Iar cercul de sus – cealaltă viață când se încheie cea de jos și continuă sub o altă formă, în plan superior. Și acele ceasornicului desenează un cerc complet, într-o oră. Cifrele reținute în somn, arătau însă că mai sunt încă două minute, până la cele șaizeci ale unei ore. Și ajuns la acest punct, mai departe nu mi-a mai fost deloc greu. Dacă am acum ceva mai puțin de cincizeci și cinci de ani, viața trăită ar putea fi asimilată cu cele cincizeci și opt de minute. Și dacă nu greșesc, înseamnă că pentru celelalte două minute câte ar mai trebui până la închiderea cercului, prin regula de trei simplă, rezultă că mi-au mai rămas de trăit, un an și zece luni. Bună sau rea, aceasta este concluzia la care am ajuns. Cine s-ar bucura să afle, că nu mai are mult de petrecut în această lume? Am făcut sau nu am făcut bine că am insistat, forțând dezlegarea visului? Nu era mai bine să fi renunțat de la început? Sau mai bine să mă amăgesc că poate, totuși, am greșit? Asta înseamnă că trebuie să pun punct la o etapă sau la toate câte au fost până acum și, să mă pregătesc pentru cea din urmă? Sebastiane, Sebastiane, ce e de făcut, bătrâne? Dacă nu am greșit și vine într-adevăr scadența, nu mai e nimic de făcut! Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că lumea nu se oprește în loc pentru nimeni. Nici pentru împărați, nici pentru regi și, nici pentru oamenii de rând. În consecință nu se va opri nici pentru mine. Lumea naște, lumea moare și fiecare la rândul său. Viața însă merge înainte. Dar vă asigur că într-un fel se vede când este vorba de altcineva și cu totul altfel, când o simți apropiindu-se cu pași din ce în ce mai mari, cum o simt eu acum. Am primit viața, această flacără divină la naștere și, la soroc, ea trebuie restituită. Când se termină uleiul, se stinge candela. Punct. Aceasta în sine nu este o tragedie. Tragedia constă în sentimentul irosirii vieții. Când faptele noastre nu sunt în stare să ne răscumpere în fața eternității. Pentru că fiecare viață are o miză. Dar miza vieții mele, care să fi fost? Eu îmi voi fi atins sau nu, acest scop al ei? În sinea mea, îmi acordam totdeauna circumstanțe atenuante și priveam plin de încurajare viitorul. Până la moarte, îmi ziceam întotdeauna pe subconștient, mai este, trebuie să mai fie destul, pentru moment nu am nici un motiv de îngrijorare. Dar dacă totuși greșesc? Dacă greșesc, cu atât mai bine pentru mine: să mă folosesc astfel de timpul rămas, încât să nu părăsesc lumea aceasta cu conștiința unei înfrângeri totale. Și parcă dintr-odată simt că nu mai am chef de nimic. Dacă va fi să mor și asta destul de curând, întâmple-se ce s-o întâmpla, e ca și cum nu m-ar privi pe mine, ci pe un altul. Eu nu vreau să mai știu nimic. Nu pot cere nimănui să judece din această perspectivă și nici să îmi dea dreptate. Și dintr-odată, pentru mine, lucrurile își pierd din contur, poate că ele nici nu mai există sau eu nu mai vreau să știu de existența lor. Parcă toată realitatea palpabilă și înconjurătoare, devine subit fluidă și curge împrejurul meu fără să mă mai atingă. Mă simt ca un spirit revoltat care încearcă să ignore totul. Sau care își dă seama că și el este un muritor ca ceilalți și nu buricul pământului. Adu-ți aminte Caius că ești muritor! O nestăvilită dorință de viață de care nu mă credeamîn stare, țâșnește însă ca o impetuoaassă flacără de orgoliu: Caius, da, și ceilalți la fel, sunt muritori. Dar eu, eu nu vreau să mor! Sau cel puțin, nu vreau să mor acum! Și moartea în fond, ce este? Dar dacă nu am aflat încă ce este viața, cum să știu atunci ce este moartea? Și la ce mi-ar folosi să mă pierd în speculații fără consistență, când moartea este întodeauna cât se poate de concretă? Un trup care se întoarce în țărâna din care a fost luat, pentru a se alătura aceluiași univers din care a făcut și până acum parte, dar sub altă formă. Am petrecut o noapte de coșmar, așteptând nici eu nu știu de unde, o încurajare. Una cât de mică dar, o încurajare. Încurajare care nu a avut de unde să vină. Pisicile dimineața m-au înconjurat să le dau de mâncare, câinele mare se bucura să mă vadă și, s-a ridicat în două labe să mă îmbrățișeze. Parcă făceau de acum parte din altă realitate. Aveam de măturat și de scos cenușa. De tăiat lemne și de aprins focul. De pregătit mâncarea și de intrat în malaxorul care ne-a măcinat și ne macină viața clipă de clipă. Explică-le lor Sebastiane, ce s-a întâmplat cu tine în ultimele douăzeci și patru de ore. Viața, atâta cât a mai rămas, își va urma cursul fără să îi pese de apropierea inexorabilă a morții oricăruia dintre noi. Am parcurs bătrânește toată grădina cu pași mărunți, împleticiți. Multe mai erau de făcut. Și poate că vor rămâne astfel pentru totdeauna. Sau mai bine zis până la plecarea mea. Nici în gând nu-mi place să pomenesc despre moarte. Pe urmă m-am retras în Soledadul meu luând și câinele. S-a lipit de mine scheunând ușor de parcă ar fi înțeles starea prin care treceam. - Când o să vină timpul, să știi că am să-ți dau drumul din lanț. Și ție și celuilalt. Parcă ar fi gata să înțeleagă, se gudură și-și lipește botul de obrazul meu. - Dar să nu te mai atingi de nici o găină, că nu e bine. Poți să o pățești și eu nu voi mai fi aici să te apăr. Îmi promiți? E numai ochi și urechi. - Să știi că tu mi-ai îndulcit toată singurătatea. Mă sărută în felul lui. Mai departe îi dau drumul că mă podidesc lacrimile. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate