Poveste de iarna

Un parc..o banca..doi trecatori .
Eu ma jucam cu un băț desenând o inima mare in zapada, tu te-ai apropiat si m-ai intrebat : "Unde dispare albul pur al zapezii in primavara ?"
Eu ti-am raspuns „In noroi... Asa se intampla cu fericirea oamenilor, se transforma in noroi cand in sufletul nostru patrunde pustiul. Dar uneori si noroiul e bun la ceva : daca pe fundul unui lac n-ar exista noroi nici nuferi n-ar mai fi "
M-ai ascultat ca un batran intelept , ai schitat un zambet in coltul gurii, m-ai sarutat pe frunte a dojana si amandoi am plecat mai departe prin parc numarand fulgii de zapada.
Ultimul fulg ce s-a aninat de parul meu m-a facut
sa-mi intorc privirea. Te-am zarit in urma mea, stateai nemiscat in albul zapezii si ningea peste tine cu tristete. Si atunci m-am intors si pe furis am intins o mana alba si calda care ti-a sters incet fulgul (lacrima?) din coltul genei. Te-am atins pe par si ti-am soptit: numai la Polul Nord e vesnic iarna si fulgi nu devin noroi dar acolo e frig si aici e sufletul meu care ti-a ascuns toti fulgii si i-a transformat intr-o ploaie de stele... Ai vrut sa mai adaugi ceva dar mana mea s-a oprit pe buzele tale fierbinti si ai amutit surprins.

Razand te-am luat de mana si ne-am tavalit in zapada proaspat cernuta...doi oameni de zapada ne priveau zambind.. am fugit mai departe catre apusul de soare si in parc au ramas pe zapada doua corpuri unite , ca doi paznici de noapte ai zapezii...
....
Pe drumul spre cabana am intalnit o sanie trasa de doi cai albi si bineinteles ca nu m-am putut abtine sa nu vreau sa ma plimb cu sania.
Fulgii de zapada mi se aninau in par, si pe furis te simteam cum ii atingi cu buzele; ochii iti licareau ca doi luceferi si mainile tale imi conturau umerii inghetati..
Pe chipul tau se citea atata fericire incat nu m-am putut abtine sa nu schitez un zambet de placere.
Ajunsi la cabana ne-am oprit la bar sa bem o ciocolata calda si sa ascultam muzica.
Avem obrajii rosii de frig si ne adapostim in cabana plina de caldura. Ne alegem o masa langa focul ce duduie mirosind a brad si a sarbatoare... ma asez in fotoliu si te rog sa-mi aduci o ciocolata. Zambind te indrepti catre bar si ma lasi prada caldurii si moliciunii fotoliului.. ma cuibaresc in el si te astept privind la flacarile din camin ce se joaca desenand umbre rosiatice pe peretele opus... tresar din visare cand simt o mana calda ce se aseaza pe umarul meu... ridic ochii si te vad zambind cum imi intinzi cana cu cacao fierbinte. Buzele mele iti murmura un tacut multumesc si ochii tai stralucesc privindu-ma cum stau ghemuita in fotoliu. Cauti din privi inca un loc liber.. dar toate s-au ocupat si ma ridici usor, ca pe un fulg, in bratele tale puternice apoi te cufunzi in fotoliu si ma asezi in cuibul pieptului tau... obrazul meu se lipeste de al tau si privim amandoi la focul ce se zbate in camin... Inimile noastre bat intr-un singur ritm, mainile noastre se cauta si-si vorbesc fara de cuvinte..
n-avem nevoie de cuvinte, fiindca ne auzim sufletele...
Si e atat de cald si bine langa poarta sufletului tau....
E atat de special momentul incat nici unul nu indraznim sa spunem ceva de teama sa nu speriem fericirea ce s-a cuibarit si ea in sufletele noastre..., intr-un tarziu te apleci si imi furi un sarut soptindu-mi TE IUBESC... bei putina ciocolata si te uiti intrebator la mine " E amara? " ( e ciocolata amara sau sarutul a fost prea dulce ? )
Inchid ochi si-l rog pe bunul Dumnezeu ca acele minute sa nu se mai termine niciodata, e locul in care sufletele noastre s-au intalnit pentru totdeauna: cabana, focul, bradul, muzica de colind, fotoliul si noi plini de fericire.
Poate exista pe lume, pentru un muritor, ceva mai frumos decat acest cadru ?