La „Hanul Hangiței” se pare că de la o anumită oră a serii intră în obișnuința locului să-și facă apariția o formație de muzicanți specializați în romanțe, melodii populare, cântece de petrecere și muzică lăutărească.
Ambianța muzicală, brusc creată prin aducerea în prim plan a instrumentelor acompaniind unele binecunoscute refrene vocale din bogatul folclor românesc, face să crească de regulă considerabil buna dispoziție a mesenilor.
Însă dacă fenomenul își extinde aria de desfășurare până spre domeniul proximității intime a mesei unde te afli, cel mai adesea dă naștere primejdiei iminente de compromitere parțială sau totală a conversației.
Este ceea ce li se întâmplă și lor, atunci...


Se resemnară să asculte torentul de melodii, apreciind îndeosebi calitatea și diversitatea repertoriului, dar se arătară mai puțin toleranți față de îndoielnicul talent interpretativ al muzicanților, permițându-și și unele comentarii personale.
Urechea muzicală fină a Anei, sensibilizată încă din copilărie, din vremurile când exersase la chitară și vioară, avu de îndurat osânda multor acorduri false.
Pentru el să zicem că poate era mai ușor de suportat deși, ar fi totuși de menționat că nici el nu stătea tocmai rău la capitolul simț muzical.

Cei cu experiență recomandă ca pe una dintre metodele amiabile de restabilire a unei distanțe decente între tine și invadatorii cu pretenții muzicale să le comanzi, contra cost, se înțelege, două-trei melodii, în speranța că ulterior își vor deplasa centrul de greutate al activității lor sonore înspre alte zone, mai îndepărtate.
Încă înainte ca Ana să-și exprime vreo preferință, el dădu comanda.
Erau două dintre obișnuitele lui alegeri: o romanță melodioasă, "La fereastra casei mele", cunoscută și sub numele de "Păsărică mută-ți cuibul" și "Foaie verde mărăcine, Dă mamă cu biciu-n mine, Că n-am ascultat de tine" — o „lăutărească” cu iz de filozofie de mahala, conținând totuși niște adevăruri brute și simple.
În timpul derulării comenzii sale află și ce i-ar plăcea Anei să asculte. În amintirea tatălui său, față de care nutrise un mare atașament, ea dorea să audă Zaraza.


Zaraza... da, o melodie adevărată. Își revendicase încă de la început dreptul instalării pe termen nelimitat în fotoliul de reper muzical nedetronabil, hărăzit parcă pe vecie să ilustreze într-o manieră fără de egal dezlănțuirea unor aprigi vâlvătăi de dragoste.
Ce s-ar mai putea adăuga? Își spuse totuși și el părerea: care este locul Gretei Garbo în cinematografia mondială, cam acela ar fi și locul Zarazei în lumea romanței autohtone. Simbolul pasiunii mistuitoare...

Zaraza, care în țigănește ar însemna Minunata, e un trist personaj feminin care chiar a existat în realitate.
Amarul ei destin ne este descris într-o istorioară de-a lui Mircea Cărtărescu. Autorul, prezentându-ne cu convingere sursele sale de documentare, ne oprește de la orice gând care să-i pună la îndoială autenticitatea povestirii.
În atmosfera tulbure a anilor ’40, spre final de război, Zaraza a fost iubita unui cunoscut cântăreț de prin restaurantele bucureștene ale vremii — Cristian Vasile — a cărui celebritate a atins cote explozive odată cu lansarea cântecului pe care ea însăși i-l inspirase.
Succesul debordant al melodiei a stârnit o asemenea pizmă în tabăra lui Zavaidoc — un cântăreț rival din acea epocă, încât, la ordinul acestuia din urmă, muza a fost asasinată în cel mai pur stil mafiot.
Melodia însă nu a putut fi asasinată și ea, dovedindu-se, în lupta cu timpul, nu numai nemuritoare, dar și tot mai enigmatică.

Ascultând-o în zilele noastre, în imaginația celor care n-au prins acele vremuri, termenul de Zaraza ar putea fi cel mai adesea perceput ca reprezentând numele de botez al unei tinere focoase, posesoarea unei arhitectonici naturale de invidiat, capabilă, prin simpla ei apariție, să răvășească în mod iremediabil echilibrul subansamblelor romanțioase ale oricărui întreg masculin.

Un merit de seamă în declanșarea unei astfel de stări emoționale aparține și textului melodiei.
Prima parte înfățișează, în cei mai pasionali termeni cu putință, pătrunderea în raza noastră vizuală a Minunatei, ca o veritabilă prădătoare de inimi.
Începutul refrenului însă, reliefează pe un ton insolent și imperativ interesul asupra trecutului ei amoros, izvorât dintr-un transparent accent de gelozie al cântărețului.

"Vreau să-mi spui
Frumoasă Zaraza
Cine te-a iubit?"

Pentru cine n-a ascultat cu atenție textul, trebuie precizat că până la finalul melodiei, Zaraza nu va da satisfacție curiozității bolnăvicioase a amorezului.
Și, ce bine face!
O decizie chiar înțeleaptă, dacă ar fi să ne situăm de partea celor cu studii de specialitate în domeniu.
Pentru că, ce s-o fi gândit și ea?
În cazul în care ar fi purces la o enumerare conform solicitării, față de indiscreta și directa interogație: „cine te-a iubit?” nu care cumva să încurajeze o posibilă întrebare suplimentară de genul: „dar de câte ori?”