Dealurile pleșuve alternează cu văi împădurite, precum luminile sunt întretăiate de umbre; lăfăindu–se în haina sa nouă din nankin galben, Norul Care Paște presimte apropierea capătului călătoriei și inima lui se bucură.
Intrarea în oraș este constituită dintr–o intersecție complicată, încărcată cu semafoare (unsprezece) și lumini avertizoare, de care autohtonii nu țin seama. Norul Care Paște stă răbdător până se creează un gol de trafic și pilotează cupeul spre deviația care indică „Trideal”. Urcușul îl duce până la Școala Superioară de Ucenici, unde nu mai știe ce să facă, așa încât coboară să întrebe.
De sub portalul școlii se întoarce o clipă și observă că mașina i–a dispărut, dar mai important este frigul care se lasă dincolo de intrare. Priveliștea curții interioare se vădește impresionantă, așa cum este încadrată de grupul arhitectonic.
Chiar la capătul scurtei alei din stânga se înalță o schelă; cocoțat pe ea, un bărbat în uniformă de profesor de logică spală o porțiune din marea frescă ce reprezintă Ariciul mâncând struguri în grădina Fierarului; mormăitul lui se aude limpede: „…religia ortodoxă, apoi valul de popoare, amestecul cu catolicii și formarea unei populații mixte, supusă aceleiași presiuni centripete…”. Pe iarba din flancul capelei stă lungit un ucenic și–l ascultă cu gura căscată. În partea cealaltă, dincolo de ferestre, se văd alți ucenici, distribuiți într–un amfiteatru și răsfoind manuale.
Străbătând micul labirint din lemn câinesc, Norul Care Paște ajunge la capătul opus al curții interioare; panta care se vede este de fapt o scară plină cu zăpadă înghețată; răsar colțuri cenușii de trepte, pe care coboară cu băgare de seamă, o lungă pierdere de energie potențială dar, în sfârșit, panorama orașului se desfășoară în întregime, cu cele două părți distincte – Orașul Vechi, trufaș risipit în vile scunde, dughene, scuaruri, stâlpi din piatră și garduri blănite, Orașul Nou, umil strâns în blocuri cu patru etaje și rufe în balcoane, ornat cu golurile cărămizilor aparente și petele tencuielilor căzute, printre mari vitrine fumurii. Cele două jumătăți sunt despărțite de autostradă, imensă, încărcată de panouri și indicatoare, o minunăție plană și lucioasă.
Un trecător spune una, altul – alta, autobuzul sosește în stație și Norul Care Paște se repede înăuntru, strângându–și bine haina din nankin, printre oamenii cu boccele, care au așezat pe podeaua metalică saci ponosiți și coșuri pătate; o singură întrebare stăruie și se reiterează în mintea sa – ce bine ar fi dacă vărul Heliogabal și–a luat chenzina.
Exact de la indicatorul care marchează sfârșitul localității autostrada devine un drum comunal, pietruit, cu hârtoape periodice; suspensia autovehiculului geme; în depărtare se vede un sat acoperit de fum galben–verzui; sinuozitățile unui deal îl acoperă, apoi autobuzul se oprește, ușile sale se deschid.
Intrigați, fără chef, călătorii coboară alene, să vadă motivul opririi. Câțiva oameni în salopete de supraveghetori calificați îi ajută, îi dirijează dincolo de taluzul drumului, îi încurajează; când autobuzul rămâne gol, pornește și dispare învăluit de praf.
– Aveți de nivelat bucata asta de teren, spune Supraveghetorul șef și arată cercul larg al supraveghetorilor calificați, care dublează un țarc din pari.
Cei câțiva muncitori auxiliari dintre barăci râd, clătinându–și căștile caracteristice, călătorii protestează – că au de mers acolo și acolo, li se spune că autobuzul așteaptă ceva mai sus, se împart uneltele, începe lucrul.
Treptat, învălmășeala scade, activitatea devine coerentă, oamenii încep să se audă, să se înțeleagă între ei.
Un inginer, care mânuiește tăvălugul și–și potrivește mereu centironul de gală prea larg, explică avantajele motorului în cinci timpi, entuziasmându–se de ingeniozitatea inventatorului; un muzicant rezemat în mai descrie, tușă cu tușă, „Leagănul” lui Fragonard, neuitând să sublinieze că se află în colecția Wallace, Londra, în timp ce–și face vânt cu bicornul; cei câțiva bătrâni bombăne că icrele nu mai sunt moi dar că junghiurile sunt mai dese, tinerii râd și se pipăie.
În sfârșit, bariera se ridică și călătorii se înșiruie pe o potecă ce suie dealul. Peste tot se văd magazii de materiale neglijate, cu ușile date la perete; scânduri, saci de ciment, butoiașe metalice cu carbid, dale, colaci de sârmă stau în devălmășie. Se pare că urmează să fie construit un cartier acolo, pe dealul singuratic, ceva ca niște străzi trasate se conturează prin marcaje de țăruși; într–un loc scrie mare „Stație”. Un călător se oprește, se opresc și alții – o pereche de țărani cu desagi, un călugăr bărbos, câțiva târgoveți, un chiromant cu tichie, doi advocați cu tăști din piele.
După o vreme, Norul Care Paște se urnește din loc, trece de fundația năpădită de ierburi a unui viitor bloc, se rătăcește puțin pe coasta dealului și dă pe neașteptate peste rudimentul, de–acum bine cunoscut, de autostradă. Un autobuz se zărește la mare depărtare, apar și ceilalți călători, gonind în neorânduială, ca într–o cursă cu obstacole, autobuzul se apropie și crește, trece de oameni și oprește mai încolo, aleargă cu toții și se urcă, înmulțindu–se, înghesuindu–se, cu anonimatul mulțimii.
Postat lângă Norul Care Paște, un băiat modest cu părul roș îi spune confidențial că, dacă îți compostezi biletul de trei ori, poți să mergi toată ziua cu autobuzul. Norul Care Paște nu vrea să–l contrazică, se mulțumește doar să–l întrebe de când vine, băiatul râde viclean și spune că abia așteaptă să ajungă în oraș. Ceilalți călători se feresc de ei, apare o femeie în uniformă lungă de taxatoare care–i spune roșcatului că–i un prost.
– Lasă–l, intervine Norul Care Paște, nu vezi ce este?
– De la ce școală ești?! insistă taxatoarea.
– La școală ne jucam cu cuburile și cântam, spune rar băiatul, apoi sare din autobuzul care s–a oprit la un semafor.
– L–ai iritat, mormăie Norul Care Paște, acum va deveni violent.
Într–adevăr, roșcatul a început să strige la cei din tramvaiul paralel, apucă doi tineri de mânecă, îi provoacă strâmbându–se, prin geamul din spate al autobuzului se mai vede lumea care se adună convulsionată în jurul zdrențărosului cinchit pe asfalt.
Norul Care Paște simte ca o zvâcnire în gură, pipăie, într–adevăr, măseaua care se tot clătina, chinuindu–l, s–a desprins, o scuipă și o vede, neagră, rostogolindu–se pe caldarâm, își dă seama că a ajuns acasă, iată cum sclipește, inconfundabil, cupola Domului Bunilor Ciobani.