Încăperea era scufundată într-o penumbră odihnitoare, străbătută rar de pleoapa gălbuie a unei candele. Păliman deschise ochii și se pipăi. Era întreg, semn că viața nu se scursese din el cu totul. Mai puțin rana din coapsă, care își ceru prima dreptul la cercetare. Nu mai era îmbrăcat cu hainele-i de staroste, mirosind a rășină proaspătă. Avea o cămeșoaie albă, până la glezne, și atât. Dar nu îi era frig. În încăpere sporovăiau unele cu altele vreascurile unui foc de sobă țărănească. Se ridică într-un cot și privi la rosturile încăperii. Cameră simplă, dar cu multe icoane. Ușa se deschise și un monah bătrân de ani se apropie de patul lui.
- Te simți mai bine? întrebă schimnicul cu glas încet. Că de două zile aiurezi, de când te-au găsit frații în pădure. Cum ți-e numele?
- Păliman...
- Starostele? întrebă monahul, așezându-se pe marginea velinței de pe pat, ca și cum ecoul numelui celui mai temut tâlhar din valea Neamțului nu însemnase nimic pentru auzul său bătrân.
- Starostele, îngăimă Păliman, pe care durerea din umăr, care se juca parcă acum cu durerea din coapsă, luându-se la întrecere una cu alta, îi mai domolise tăria glasului.
- Trebuia să-mi dau seama, adăugă monahul, privind spre măsuța joasă de lemn de la capătul patului. Acolo ochii lui se întâlniră cu privirea lui Păliman și se așezară amândouă, contopindu-se parcă aidoma a două firicele de izvor, pe coperțile argintate ale unei Psaltiri. Trebuia să-mi dau seama. Frații de la „Trei ierarhi” ne-au trimis vorbă că au fost călcați de lotri, care au plecat cu podoabele sufletului lor: Biblia și Psaltirea.
Păliman observă abia acum coperta teșită a cărții sfinte, din care ricoșase spre salvarea vieții sale glonțul lefegiului. Cărticica ținută în dreptul inimii îl salvase de la moarte.
- Părinte, crezi că asta este pricină de milostenie, de acolo, de sus...?
- Poate. Cu siguranță, dacă azi trăiești, numai Domnul poate fi rădăcina acestei minuni...
- Am rugăminte la sfinția ta. Să ajungă această carte și Biblia din desaga mea, acolo de unde mâna de fur le-a smuls pe nedrept. Îmi promiți?
- De bună seamă !
- Unde mă aflu?
- La mânăstirea „Bunavestire”...Acum va trebui să stai să te întremezi, îi spuse monahul, privindu-i pansamentul de la umăr. A început de ieri să bată viscolul peste munte. Drumurile s-au închis ca niște semne de întrebare mute. Poate că tovarășii tăi nu vor găsi cu cale să plece după tine. Nu vreau să-mi spurce lăcașul cu ciubotele lor nărăvite la rele, și cu fapte ca cele pe care le-au izvodit la „Trei Ierahi”...
Păliman îl asculta și gândul îi zbura la lotrii lui. Negreșit, nu vor avea nicio grabă să plece în căutarea lui. Remetea fusese cel care chemase potera. Acum, probabil, se împăuna cu greaua haină a starostelui, pe care o îmbrăcase prin vicleșug.
- Când picioarele mele se vor considera tari, atunci voi pleca, părinte...
- Ioil, poți să-mi zici Ioil, că ăsta îmi este numele. Să nu-ți fie cu supărare, dar eu nu o să-ți pot spune pe nume. Ai făcut multe pierderi de vieți. Ai multe păcate. Asta este de bună seamă crucea pe care trebuie să o porți. Nu e treaba mea. Dar noi, aici, o să-ți spunem Pahomie...fratele Pahomie...Poate cu vremea, te vei mai îndulci la nărav. Poate te vei lipi mai cu suflet de zidurile sfintei mînăstiri, de frații nevoitori... Poate, de Domnul...
- Știu ce gândești, părinte, dar oful meu pe lume nu a luat sfârșit. Mai am multe de îndurat, și mult mai multe de plătit vieții acesteia, care mi-a luat totul. Mai am poteci de bătut și vaduri de ape de trecut. Poate, la asfințit, când mâna își va cere odihna, poate voi veni aici. Pentru somnul ăl lung. Întotdeauna mi-au plăcut țintirimurile de pe dealurile mânăstirești. Dealuri îmbrăcate în pace și liniște croită înadins de natură. Poate atunci...
Șederea lui Păliman fusese prelungită de răsfățul iernii, care refuza să se dea plecată și să lase vad prielnic primăverii. Se întremase puțin câte puțin și începuse să ajute pe frați la ascultarea din mânăstire. Tăia lemne din pădure, dădea o mână de ajutor pricepută la îngrijirea animalelor, amintindu-și de vremurile sale de bejenie alături de mioare. Numai la slujbe nu venea, de ziceai că e jurat. Asculta însă din colțuri ascunse de curte cântarea fraților, șezând pe vreun trunchi de copac doborât. Și nu putea zice că izvorârea ei nu-i suna liniște în suflet. Dar în biserică, de atunci, de când cu Hristea, nu mai putea intra. Se pogorâse iar în el frica de forța nevăzută de sus, ca atunci sub liniștea stânii sale.
Când coapsa i-a fost îndeajuns de aprigă să se salte în șa și umărul vrednic să apuce frâul tretinului, Păliman plecă.
Înainte însă de a da față la față cu frații, trebuia să treacă pe la Petrichioaia, să întrebe de mormântul Răsurei și să se roage la el. Apoi va avea timp potrivit de a-l privi drept în ochi pe Remetea și pe tovarășii lui. Îmbrăcat așa, în anteriul lung monahicesc peste sumanul de dimie, nimeni nu ar fi gândit că la brâul bărbatului se odihneau ca pruncii neânțărcați jungherul și flinta cu țeavă tăiată. Ajunse la casa Petrichioaiei și bătu la ușă. Baba îl întâmpină și nu recunoscu pe staroste sub barba încâlcită ca o pădure de muri sălbatici și părul ca o claie neorânduită de paie. Abia când acesta îi dăduse binețe, îl recunoscu și își puse mâna la gură a mirare mare.
- Auzii, că pieriși...în Ieși...la o prăvălie de grec?
- Cine strunii vorba asta prin auzul oamenilor? Remetea, de bună seamă. Să își facă spate tare și lucrare de minciună desăvârșită. Uite, că ăl de Sus vru să mai stau printre cei vii, să mai nădușească tretinul sub călcâiele mele și să mă mai răzbun oleacă pe soartă. Vreau să văd mormântul...
- Știi drumul până la cimitirul de sub coastă, nu? îl întrebă Petrichioaia, urmărind să-i vadă ochii, când vorbea despre durerea vieții lui.
În acea clipă ușa se deschise și un copil, să fi avut trei ani, năvăli în bucătăria de chirpici fluturând o sabie de lemn și atacând cu curaj scaunele și tot ceea ce îi ieșea în cale. Nici nu zărise piciorul de bărbat ce le călcase bătătura. Cu glas mare amenința pe orice dușman, care-i ieșea în cale.
- Ionică...! Ionică, mamă, stai molcom...! Avem om străin în casă...
Copilul se opri din joacă și îl privi pe Păliman cu niște ochi verzi, plini de lumina bucuriei pe care i-o dăduse războirea. Apoi, parcă rușinat, ieșii suduind iar dușmanii nevăzuți, făcând să duduie casa sub aprigul lui pas. Păliman o privi cu întrebare sub gene pe Petrichioaia, dorind să știe cine era năpârstocul, care agita aerul ca un voinic, gata să se ia la luptă cu oricine îi ieșea în cale.
- Din partea cui îți este? o întrebă el, știind că baba, pe lângă Ipate, mai avea încă două fete sălășluite prin împrejurimi.
- E copilul Răsurii, spuse ea cu voce înecată în amar.
- Cum al Răsurii? întrebă Păliman otrăvit de cuvintele care-l bătură peste suflet ca niște harapnice împletite în șase...
- Fu un suflet de om care o îndrăgi pe Răsura mea...singurul bărbat din viața ei scurtă...Ionică e vlăstarul lui crud...
Păliman știa acum că soarta nu îi luase chiar totul. Bărbatul tare din el se înmuie pentru o clipită și ochii prinseseră contur de lacrimi dosite.
- Cum ajunse puiandru ăsta din burta Răsurii în bătătura ta?
- Era un slujbaș la Ocnă, care a avut grijă de Răsura, parcă i-ar fi fost tată. Când ea s-a simțit grea, a vrut să obțină milă și eliberare de la stăpânire, dar nu a ascultat-o nimeni. Omul ăla mi-a adus copilul, după ce ea a născut acolo în străfunduri. Mi-a zis că un dascăl mânăstiresc i-a dat o pungă cu bani să aibă grijă de fata mea și că de la ea știa unde trebuie adus fătul. După ceva vreme Răsura s-a stins în adâncuri. Am înmormântat-o aici în sat. Măcar atât am putut obține de la stăpânire. Nu l-ai văzut, leit taică-său, toată ziua nădușește cu sabia și cu luptatul. Mi-a fugărit toți curcanii din bătătură. Până și câinii îi știu de frică...
- O să am grijă să nu-i lipsească nimic copilului...Uite, ține punga asta și la vreme potrivită vei mai primi...Acum mă întorc în pădure, la ai mei. Am de purtat o vorbă ca între bărbați cu Remetea.
- Lotrii, tovarășii tăi, cum le spui, au devenit spaima satelor...
- Cum? întrebă Păliman, strângându-și hangerul de la brâu. Cum adică?
- Iarna ce a trecut parcă a intrat între ei necuratul! Nu se mai mulțumesc să atace oamenii cu stare, trec prin sate și fac prăpăd. Fură copile, pe care le duc în munte spre plăcerile lor spurcate. Au omorât pe cine a încercat să le stea în cale...n-au ținut cont de e bărbat sau femeie...Cred că nu mai au mult și lasă în urma lor și trupuri de copii...
Păliman se înnegurase la față. O rugă pe bătrână să-i aducă copilul, să-i citească în lumina sufletului. Când acesta intră iar în odaie, inima starostelui se frânse din nou, ca sub o durere mare, nerostită. Îl privea cu duioșie pe copilul, care ar fi trebuit să împrăștie și peste el și peste Răsura soarele bucuriei la bătrânețe.
- Ia, vino, aici, oleacă, pui de om, îi spuse el copilului, care se apropie cu pași siguri și privire dreaptă. Stai, aici, pe genunchiul meu, ori ți-e frică de mine?
- Acu’ îmi e frică, de bună-seamă. Nu te cunosc. Și ești atât de mare! Poate și puternic...Dar peste câțiva ani, dacă ai să mă întrebi, ai să vezi dacă o să-mi mai fie...
Starostele râse și îl mângâie pe păru-i negru și sârmos.
- Dacă mătușica îmi va spune că i-ai dat ascultare, o să-ți aduc arme de adevărat războinic, din târgul Ieșilor. Din acelea cu care se joacă pe la conace domnișorii cei adevărați. Ce zici?
- Păi, eu o ascult, dar n-am pace cu dușmanii ăștia, care întreaga ziulică vor să se lupte cu mine. Cât despre arme...mi-ar plăcea să le învârt pe deasupra hoardelor de curcani și a potăilor de pe uliță...
Apoi copilul o zbughi la fugă, amenințând cu sabia-i de lemn cocenii scăpați din iarnă și puși la uscat în tindă.
- Vreau să-mi promiți ceva, se adresă Păliman bătrânei. Că nu o să-i spui cine sunt. Nu vreau să se alipească de mine prea mult. Nu vreau să-i fie rușine cu mine, un fur de codru, când o fi mai mare. Lasă-l să crească sub aripa ta și la o vreme îi voi spune chiar eu povestea mea și a Răsurii. Acu’ plec și ne mai vedem.
Când intrase în cimitirul din sat, se îngâna amurgul peste crucile pitice și triste. Găsii mormântul mai repede decât s-ar fi așteptat, ai fi zis că umbra Răsurii îl luase de mână acolo, în uliță, și îl dusese lângă mormântul cu spinarea golașă. Lângă cruce un fir de trandafir sălbatic își cerea dreptul la viață, petalele de un roșu aprins contrastând puternic cu amurgul violet. Păliman îngenunche. Ar fi vrut să poată vorbi, dar vorbele îi fugiseră pe poteca plină de scaieți și păpădie și îl așteptau parcă cuminți la porțile mari de la intrare. Mângâie crucea, ca și cum ar fi mângâiat-o pe Răsura lui, apoi își trecu palma prin culoarea de sânge a trandafirului, coborându-și degetele pe tulpina înspinată ca pe o roată de foc. Din împunsăturile mărunte se prelingeau stropi rotunzi de sânge. Își privi palma rubinie, apoi sorbi picăturile de sânge, amestecate cu polenul fin de pe petale, ca pentru a lua viață și rouă de iubire de la ele. Stătu acolo, nemișcat preț de timp bogat. Dacă ar fi putut, s-ar fi strecurat prin tulpina crudă a trandafirului până sub borta pământului, să-l răscolească și să găsească pierdutele urme de pași, respirația caldă, domoala mângâiere a celei care fusese mireasa nenuntită a sufletului său.
Când intră în pădure noaptea se așternea sub pasul calului său. Știa că lotrii sunt la peșteră. Era singurul loc în care adăstau la înserat, indiferent unde loviseră peste zi. Tovarășii stăteau tolăniți lângă foc, dar Remetea nu era printre ei. Bălosu, când îl zări, sări în picioare, de ai fi zis că văzuse un moroi.
- Pălimane?...Tu...?
- Da’ ce-i bă, Bălosule, ce mă privești așa? Cumva murii, și nu știu eu?
- Remetea așa zise...Credea că ai fugit cu odoarele bisericești să te lingi doar tu pe degete de miere...Apoi ne-a spus că a auzit prin târg că ai pierit sub gloanțele poterei.
- Și unde, mă rog, zăbovește Remetea, de nu-i aici, între voi, unde ar trebui să îi fie locul? își răscoli Păliman privirea peste ai lui.
Bălosu se întoarse spre un lotru tânăr, cu o mustăcioară abia născută.
- Luicane, du-te de-l anunță pe Remetea că a venit Păliman!
Starostelui i se părea ciudat că Bălosu îi spune pe nume, ocolind cinstea lui de staroste.
Din peșteră apăru Remetea, fără cămașă pe el, legându-se la prohabul pantalonilor.
- Ce-i , Remeteo, îl luă la rost Păliman, dormeai și te deranjai?
Remetea îl privea de sus, ca atunci când Păliman intrase pentru prima dată în strânsura lor.
- La ce mai veniși? se oțărâ la el fostul lui om de nădejde. Lumea zice că ai murit. La noi sunt alte legi și eu conduc acum banda de lotri. După ce ai mâncat banii pe odoare, vii cu coada între picioare și vrei să te primim înapoi? Unde-s cărțile sfinte? S-au topit pe băutură și muieri, nu?
În spatele lui Remetea stăteau ca doi zăvozi, Luican și Prescură, doi tineri ce se pare că deveniseră ajutoarele noului staroste.
- Vezi, că nu mai ești bine primit! Ar fi bine să-ți iei drumul, până nu pun pe puiandrii ăștia doi să-ți ia măsura spinării.
La auzul vorbelor îndrăznețe cei doi înaintară încă un pas spre Păliman. De acum starostele știa că Remetea aprinsese iar toată patima răutăților din lotrii lui și nelegiuirea stătea pe chipurile lor ca untdelemnul la suprafața unei ape tulburi. Pricepea acum vorbele Petrichioaiei. Vedea privirile de moarte ale celor doi tineri, și simții dintr-odată că peste trupu-i se așezaseră anii mai repede decât ar fi vrut. Rana din coapsă îl frigea și acum, din când în când, la vreme de noapte.
- Remeteo, Remeteo, negru lapte ai mai supt! Eu zic să nu-i mai asmuți pe cățălandrii ăștia doi. Abia le-au dat colții și eu am pielea tăbăcită de viață. S-ar putea să nu le priască dacă vor vrea să rupă din mine...
Remetea îl privea cu răutate mare și făcu un semn scurt celor doi lotri. Păliman, pentru prima dată de când era în munte, își făcu semnul crucii cu limba în cerul gurii și privi spre fruntariile de sub stele. Știa că într-o luptă nu poți birui laturile, dacă nu nărui fruntea. Cu o mișcare calculată, dar iute, strecură mâna sub dulamă, scoase hangerul și-l aruncă cu repeziciune spre Remetea. Lama lată, zimțată, se afundă până-n plăsele în pieptul noului staroste, încropindu-și culcuș de moarte. Remetea căzu în genunchi, privind cu uimire la tovarășii lui. Smulse cu un urlet hangerul din rană și sângele hohoti dureros. Dar nu mai putu decât să atingă cu fruntea pământul și ochii lui porniră în călătorie înaintea sufletului, căutând potecă veșnică. Păliman se întoarse spre Luican și Prescură.
- Luați stârvul ăsta și-l îngropați în poiană. Puneți-i negreșit cruce la căpătâi, să știe pădurea că acolo zace suflet de om și să-l plângă din adiere de brad.
În pragul peșterii Păliman văzu o copilă despletită și numai cu un ilic pe ea. Starostele se întoarse întrebător spre Bălosu.
- Pălimane... Remetea a zis să ne mai dedulcim și noi cu carne de puicuță fragedă. Că destul zacem prin păduri, de nu mai zici că suntem oameni...Așa, că am urcat cu noi două copile, să mai uităm de amarul vieții...
- Sunt copile de boier, oarecare domnițe?
- Ce boier, râse Bălosu cu poftă... Auzi, boier...
- Atunci sunt copile de megieș, nu?
- Păi, cum altfel!
- Ați ajuns să vă bateți joc de copilele amărâților din sate...Voi unde v-ați născut? Nu tot acolo, pe priciul sărăciei? Aburcă copilele pe cal și du-le în vale...Acum!
În mijlocul lotrilor se porni o vânzoleală și un murmur ca de apă ce vine la vale cu furie, dar starostele îi privi pe rând, mângâindu-și din când în când armele de la brâu. Se vedea că nu mai era scăpare cu lotrii lui. Deveniseră bandiți la drumul mare, fără milă, fără chip de om, dar nu puteau încă să iasă din cuvântul starostelui. Încă nu se spărsese buboiul răzmeriței în cugetele lor. Dar Păliman știa că acel ceas nu va întârzia să-l înconjoare.
A doua zi la amiază starostele le spuse că merge în târg. Are acolo un om năimit, care va să-i descopere, pe unde vor trece negustorii greci ce se trag spre Galați la vapoarele pregătite pentru a urca pe mare spre însorita Grecie.
Se oprise în drum lângă un gorun bătrân. Săpă cu hangerul până ce de sub crusta rece a pământului se ivi lucirea unei lădițe metalice. Porni la drum și nu se opri decât la casa Petrichioaiei.
- Ce face copilul? întrebă el, căutând cu privirea trupul plăpând al băiatului.
- Doarme. Toată ziua a alergat cu jocurile lui. M-a întrebat de tine. Voia să știe cine ești, de unde vii, cu ce treabă ne-ai trecut pragul...Dacă te vei ține de promisiune...știi...cu armele adevărate...
- Cred că nu i-ai spus...
- Fii pe pace! Cuvântul vorbit rămâne vorbit!
- Uite, îi spuse Păliman, scoțând din desagă lădița metalică. Ai aici bani. Bani mulți. Să aibă pruncul tot ce are nevoie până i-or răsări tuleiele de înțelepciune. Să ai grijă să-l dai la carte și să te ții de învățătura lui. Nu vreau să bată codrii ca tătâne-său. Mai e aici în lădiță un pistol. La care eu țin mult. Are și o încrustație pe el: „Păliman, starostele lotrilor”. Să i-l dai, atunci când va știi ce să facă cu el. Cum e războinic din fire, poate se va număra printre oamenii stăpânirii. Dacă o avea braț de oștean, braț tare... Atunci abia să-i spui, cine am fost.
- Cum văz, îmi dai cuvânt de despărțire?
- Toți trebuie să ne despărțim odată de cei dragi...
- Ce vorbă de duh este asta?
- Vreau să mă călătoresc... să cunosc lumea...să văd ce se întinde dincolo de munți... peste obârșia cerului...
- Și lotrii tăi?
- Nu mai sunt ai mei... După ce îi voi lăsa pe mâini bune, are grije Domnul de ei...Dacă în două săptămâni nu-ți mai calc podina înseamnă că am plecat să mă călătoresc...
Petrichioaia îl privea, dar știa că nu mai are ce scoate ca promisiune de la bărbatul aspru din fața sa.
- Mai am o rugăciune, îi spuse starostele, privind într-o parte. Mâine, dar mâine negreșit, mergi la mânăstirea „Bunavestire”. Îl cauți pe părintele Ioil. Întâiul stătător al lăcașului și îi spui așa: „Părinte, fratele Pahomie îți trimite vorbă că de azi în două zile, la ceas de noapte, lotrii lui Păliman vor călca sfânta mânăstire. Să faci ce știi, să te pui la adăpost!”.
După ce Păliman trecu să mângâie somnul lui Ionică, plecă spre ai lui. Îi găsii topiți de băutură.
- Poimâine călcăm „Bunavestire”. Acolo se vor opri pentru înnoptat negustorii greci. Plini de bani. Lovim și dispărem iute cu prada.
Peste cele două zile făgăduite, la ceas smolit, lotrii se apropiau cu pas ușor de zidurile mânăstirii. Luican trecu sprinten peste porți și le deschise, caii intrând în pas molcom în curtea scufundată în tăcere. Din loc în loc tresăreau limbile de foc ale unor făclii proțăpite pe pridvoarele ce duceau la chilii. Când Păliman auzii cum în spatele lor se ferecă porțile mari, știu că starețul făcuse ceea ce trebuia. Că dincolo de ziduri nu mai era scăpare de fugă și că de la ferestrele chiliilor îi urmăreau stafiile glonțurilor poterei. Când grindina de oțel și moarte se abătu peste capetele alor săi, Păliman se rugă în șoaptă de iertare. Jurase în noaptea aceea, când le devenise staroste, să fie alături de ei până la moarte. Și așa și era, deși îi vânduse ca pe niște miei la tăiere. Dar știa că tovarășii lui, aceia lângă vitejia cărora se înțelenise acum ceva timp, nu mai existau. Erau doar niște bandiți lacomi de sânge și fără milă și își meritau soarta surghiunului în lanțurile stăpânirii. Din colbul nopții porni spre el glonț de argint, care-l lovi între omoplați. Apoi altul, care i se revărsă prin plămânul drept. Simții că o dulce durere îl cotropește și-l înmoaie, ca metalul pe nicovala lui Ipate. Căzu de pe tretin și cu ultimele puteri se târâ până în biserica rece și întunecată. Se lipi cu spatele de o pictură mucedă. Nu știa a cui sfânt este, dar îi era bine, oprind sângele ce șuvoia prin rănile șopotinde. Auzii cum intră pas de om în biserică. Era părintele Ioil.
- Pahomie...frate Pahomie... De ce? De ce nu te-ai tras la chilii, doar știai ascunzișurile curții? De ce a trebuit să stai în calea flintelor?
- Fiindcă, părinte, un staroste le este tovarășilor săi ca un tătâne. Este cu ei până la moarte. De-acu’, poți să mă pui în țintirimul de pe deal. Da’, să mă pui direct în pământul gol, fără sicriu. Să simt cum se mișcă trupul munților la răscolit de anotimp.
- Stai, îi spuse monahul, stai liniștit. Să te trag în altar. Acu’ ne pomenim cu potera aici!
Îl duse cu greutate până lângă masa sfântă din altar. Se auzeau pași și glasuri de primejdie. Mai-marele poterei fu întâmpinat de stareț în dreptul ușilor Împărătești.
- Nu găsim pe starostele lor, spuse omul stăpânirii. O parte din lotri au pierit, restul sunt sub lanțuri. Dar nu-l găsim pe Păliman...
- Cred că a găsit cale de scăpare, spuse starețul. Știu că era om uns cu toate alifiile. Nu o dată a scăpat din strânsoarea poterelor...
- Apoi, părinte, noi ne-om duce să-i liniștim în fundul Ocnei pe veneticii aștia... Cât despre staroste, rămas singur acum, ca puiul de cuc, va încerca să se tragă la case de oameni sau prin târguri. Lațul se va strânge în jurul lui clipă cu clipă...
Întors în sfântul altar, părintele Ioil îl văzu pe staroste privind țintă la crucea răstignirii.
- Părinte, eu n-am intrat nicicând în biserică la rugăciune, șopti Păliman. Până numai în clipa când am spurcat lăcașul cu răutățile noastre la „Trei ierarhi”. Acu’, o să mă pierd de viață aici, în sfântul altar. Crezi că ăsta este prilej de mântuire?
- Mântuirea nu ne stă nouă, oamenilor, a o ști! Noi putem doar aștepta la bunătatea Celui de Sus...Și aceea va veni, negreșit! Pentru fiecare dintre noi, la ceas numit...
- Am aflat, poate prea târziu, dar spre cumpănirea inimii mele am aflat, că Domnul m-a norocit cu un băiat...Îl las pe Domnul să aibă grijă de el...Și pe baba Petrichioaia de dincolo de apă. Dacă ea te va întreba vreodată ce s-a ales de Păliman, starostele lotrilor, să-i spui că a plecat în călătorie...Să se întâlnească cu Răsura lui...să vadă ce se întinde dincolo de obârșia cerului...
Cu aceste cuvinte de nădăjduire, privirea lui Păliman coborâ aidoma unei umbre pe sub porțile morții, prin care el trecu dureros de umil.

***********************************************************

Se tociseră vremurile și se iscase vorba printre oameni, că și de data asta starostele lotrilor, Păliman, reușise să scape de Ocna stăpânirii. Lumea se întorsese în matca unor vremi pașnice. Dispăruseră lotrii și omul călca cu pas sigur, fără teamă, pădurea și muntele. Doar la hanuri și la focuri vânătorești oamenii mai povesteau despre Răsura și iubirea ei cu Păliman. Unii ziceau că starostele a plecat din sfânta lui Moldovă și a trecut munții în bogatul Ardeal. Să caute aur pe albia Crișurilor sau să lege prietenii de taină cu aprigii geambași de aici. Alții ziceau că poate a trecut la palatele din Þara Românească, să-și pună brațul în slujba domnitorului. Fuseseră chiar ochi care-l zăriseră urcând pe o corabie în Galați, vas ce pleca spre necunoscutele Indii, ca să aducă mirodenii și ceaiuri pentru obrazuri domnești.
Doar monahii de la „Bunavestire” știau că Păliman se odihnea sub glodul aspru, în țintirimul mânăstiresc.
În deal, Păliman. În vale, Răsura. Și între ei pacea bogată a muntelui, îmbrățișarea vânturilor domoale ca vorba megieșilor de prin sate, gânguritul pădurii la deșteptarea zilei, baterea înaltă a aripilor de hultan, veghind din tării bătrâna Moldovă.
Și peste toate legenda, care respiră, crește și se călătorește odată cu oamenii și rotirea stelelor de sub crugul cerului...