Teodora nu poate să doarmă. Copacii.
Ea iubește copacii, dar ziua, când sunt mari, frumoși și ficși.
Noaptea nu-i poate suporta, fiindcă noaptea copacii dansează urât pe pereți. Odată a văzut fața unei vrăjitoare cu urechi inegale și părul zburlit în toate părțile.
Copacii de noapte sunt ca mama rea, te cheamă la ea și dup-aia… la-lala-la, la-lala-la.
Teodora știe că dacă vrea să adoarmă, nu trebuie să se mai gândească la Baba Cloanța și nici să deschidă ochii, dar nu poate să se abțină. Poate când îi deschide iar, copacii o să fie la fel de ficși ca cei din desenele pe care tovarășa Carmina a lăsat-o să le lipească la capul patului. Are o pădure întreagă numai a ei, de toate culorile și mărimile, cu multe frunze și mere roșii.
Dacă azi era marți sau joi sau sâmbătă, ar fi mers în birou la tovarășa Carmina și i-ar fi citit o poveste și apoi ar fi avut la ce să se gândească până să adoarmă. Dar azi e vineri și pe tura de noapte e Lenuța doi, care face în locul lu’ tovarășa Geta chiar dacă n-are voie, pentru că nimeni nu voia să-i facă tura. Lenuța doi e femeia de serviciu care i-a spart capul, dar asta știu doar ele două.
Era sâmbată și sâmbata e zi de vizită. Voia să-l aștepte pe tati. Lenuța doi spălase pe jos în coridor și ștergea geamurile când a vazut-o furișându-se către ieșire. A prins-o și când încerca să se smulgă să fugă, nu știu cum i-a venit teul de fier în cap. Proasto ce ești, treci încoace. A dus-o la baie s-o spele de sânge și i-a zis să-și țină gura, altfel nu mai pupă pachet de la tacsu cât o lucra ea aici și o s-o mute în pat cu țiganca aia plină de păduchi, Arabela.
Și ea n-a zis la nimeni, niciodată. Nici măcar la tovarășa Carmina, oricât a rugat-o, nici măcar lui tati. La directoare a dat vina pe Lenuța unu. Când directoarea a întrebat-o de ce minte, că Lenuța unu nu lucra în ziua aia, n-a mai zis nimic. Când nu zici nimic, nimeni nu poate să-ți facă nimic.
Un copac bun, doi copaci buni, trei copaci buni, patru copaci buni, cinci copaci buni… Magia asta a învățat-o de la tovarășa Carmina, numeri încontinuu până adormi și dacă nu merge te gândești la degetele de la picioare.

*

Teodora are patru ani și picioarele ude în cizmele negre de cauciuc.
Lângă ea, pe treptele căminului cultural în paragină, stă ghemuit Mircea, fratele mai mic. Dârdâie, dar zâmbește micului om de zăpadă căruia Teodora îi desenează ochi, gură și nasturi de noroi.
- Vezi? Ãsta e un om de zăpadă.
- Daaa, ou de giăbadă… Da’ pițioale, de țe n-ale pițioale?
- Păi… nu știu. Oamenii de zăpadă n-au picioare. Vrei să faci și tu unu?
- Nuu, că măfig. Cân’ vine mama?
- Vine.
- Cân’ vine?
- O să vină, mai taci.
- Cân’ vine megem la popa? Nu veau la popa, e fig. Veau acas’.
- Nu știu, taci o dată!
Dar Teodora știe că nu vor merge la popa. I-a auzit azi-noapte, când Baba Cloanța a venit iar puțind.
- De mâine vă mutați și gata.
- Unde, părinte?
- Asta e treaba ta, femeie.
- Ai milă, părinte, unde să mă’c cu doi copchii mici?
- Nu mă mai părinți atât! Câtă milă să am? De ce n-ai venit azi la biserică, ieri de ce? Unde umbli? Copii ăia ar fi murit de foame, dacă nu le dădea nevastă-mea o farfurie de mâncare… Credeam că ești om de-nțeles, da’ tu te-nțelegi numa’ cu băutura. Acuma văd că nu te lăsă, bărbată-tu degeaba...
- Porcule.
- Dola, măfig lău!
- Și mie mi-e frig, ce să-ți fac?!... Hai, vino-ncoa.
Pe treptele poleite cu gheață ale căminului cultural, Teodora s-a făcut umbrelă peste Mircea. Îi suflă cald în ceafă și așteaptă. Nu o așteaptă pe mama rea, din partea ei să nu mai vină niciodată.


*

... să-i amintiiiți, vă rog frumos, adresa mea, când vă-ntâlniiiți cu fericiiirea! casa cu flori, strada speranței, la parteeer, o mai așteeept si mai speeer...
Radioul urlă tare, iar Teodora și Mircea se învârt în mijlocul camerei ținându-se de mâini. Teodora e acum mare, are cercei lungi și zdrăngănitori, o poșetă roșie de lac, buzele roz aprins și mult fard verde pe pleoape. Poartă o rochie neagră cu paiete care a adunat pe poale tot praful podelei îmbâcsite.
Corina Chiriac cântă și cheile zornăie neauzite în broască. Mama nouă intră și se oprește câteva clipe în pragul dormitorului, apoi se repede la cablul radioului și-l smulge din priză.
- Ce dracu ai facut aici?! Dezbracă-te imediat!
Mama nouă pute la fel ca mama rea. Obrajii Teodorei ustură. Mama nouă suflă în palmă, cu Mircea agățat de fusta ei.
- Las-o-n pațe! E flumoasă! Peacă, tu nu ești mama noastă!
- Marș in camera voastră, fir-ați ai dracu!
Teodora e iar mică, pe față are dungi negre și verzi și poartă doar o pereche de chiloți gălbejiți și murdari. Pute și tati nu mai vine acasă.
- Dola, nu mai pânge.
- ....
Mircea se cațără pe spatele ei și îi cuprinde umerii cu brațele.
- Gata, nu mai pânge. Acu’ ai umbelă, vezi? Și o sărută zgomotos pe obraz.
Teodora râde și plânge.