[continuând munca de editare a Hronicului de față, întreaga echipă de învățați întru slavonie și latinie - între care și savanții de renume mondial Anton Platonovici, Feodor Ilici Bolborosevski cât și Murșil al lui Murșil cel Mijlociu – au lucrat spărgându-și capetele cu textul care urmează.]

Ipac, Biș Baș Ciohodarul nu se gândea decât la ce poruncise Înălțimea Sa, Crăiasa, și nu știa decât să se tot ducă unde vedea cu ochii și alta nu. Și volnic foarte se umfla în pene și privea la trabanții și lefegiii lui care erau cu el, în totul mulțime nenumărată, câtă frunză și iarbă, și Prea Luminăția Sa își aprindea iarba crescută peste punți și se gândea la crăiasca poruncă numai cât era toată ziua de lungă. Ci de unde să știe, sărmanul, care venise de pe moșia lui Udrea cel bătrân și nu cunoștea obiceiurile, că Înălțimea Sa, Crăiasa, nu îi avea la inimă pe ăia de beau toată ziua la tiutiun și alte beuturi din cele ce amețesc pe om, și că de aicea avea să i se tragă moartea cea roșie. Da’ noi sa adăstăm până ce vom ajunge către unde s-o găta povestea noastră, că tare multă cale mai e până acolo. Ci, până una alta, iată-l holbându-se prin luneta-i lungă, cătând țărmurile din ochii scrutători, și negăsind nimic, afară de aisberguri și aisbergi, care creșteau neîngrădiți de vreo opreliște prin pustietățile acelea.
"Ziua bună, creștine, și bună să-ți fie inima", îi zise primul aisberg, alb ca varu', în vreme ce se trăgea aproape de caicul unde își pierdea Prea Luminăția Sa vremea și timpul.
"Bună îmi e inima, dar și mai bun mi-o fi vinul când m-oi întoarce", spuse Baș Ciohodarul privind înlemnit cum aisbergul începuse să îi halească vreo trei robi care trăgeau la vâsle și care nu înțelegeau nici o iotă din ce [li] se petrecea, căci se treziră înfulecați și ghiorțăiți numai ce apucă un miel să dea de două ori din coadă.
Estimp, tot felul de ciudățenii înotau prin apele acelea, niște dihănii pântecoase ca roabele sultanului, și pline de seu și de alte cele de ți se întorcea inima pe dos, încaltea niște orătănii urieșe cu pliscuri toboganice și clontzi cât niște labe de inorog, bașca 342 de licoarne cu trei coarne din acelea ce nu se mai văzuseră pe nicăieri încât și Atotziditorul se minuna de ele, că nu mai văzuse așa ceva. Văzând aceste, lui Pafnuzio îi căzuse până și luleaua din gură și îi înghețasă măduva în oscioare, și se holba la ele și nu pricepea nimic.
"Apăi daca-i p-așa, noi te lăsăm cu bine", ziseră aisbergii și aisbergurile care se înfruptaseră din matrozii lui și se tot duseră, estimp ce biș-baș-ciohodarul cârmea cu măiestrie spre miazăzi, nemaîncetând să se minuneze și să se țistuie unul pe altul, el și tot poporul care era cu el.

Și merseră [...]