S-a îndreptat apoi spre ușă ca, după câteva clipe, să se întoarcă în urma unei domnișoare brunete. Părul împletit în două cozi ce-i înconjurau capul, roșeața discretă din obraz și buzele frumos conturate l-au fascinat pe Nae din prima clipă. Atunci când i-a zâmbit, arătându-și dinții albi cu strungăreață, s-a pierdut de tot
- Dar zi, măi omule, ceva ! N-auzi că Victoria și-a spus numele? prezintă-te și tu și spune-i răspicat cum te cheamă.
- Vă rog să mă scuzați domnișoară. Gândul îmi zbura departe de aceste locuri. Numele meu este…
Și își spuse ca la școală întâi cel de familie, apoi un Ghe apăsat, după care numele de botez.
- Dar n-o lăsa cu mâna întinsă, întinde-i-o și tu că așa este frumos.
Vorbele lui Viorel, dar mai ales stângăcia de care a dat dovadă, i-au adus pe față o roșeață destul de vizibilă iar pe spate, sub cămașă, o nădușală aproape fierbinte. Făcu un mare efort de voință spre a ieși din situația neplăcută. A fost ajutat și de Viorel.
- Acum câteva minute Nae, cum îi zicem noi prietenii și cei din familia lui, mi-a spus că-l cunoaște pe primarul din Ruși și chiar pe calul Zmeu vândut de fratele tău Zaharie socrului învățătorului Biriș din Hașag.
- A, dumneata trebuie să fii cel care l-a însoțit pe Radu Dobrotă la primăria din satul nostru. Mi-a povestit tata. Zicea că au venit doi domni din Sibiu. Dar erau așa de tineri, parcă niște copii. Dacă n-ar fi văzut că învățătorul acela din Hașag și apoi notarul Siemerman le vorbește cu respect ar fi crezut că sunteți rătăciți prin curtea primăriei. Radu este mai voinic dar tot mutră de copil are.
Lui Nae nu i-a plăcut ce auzea. Ar fi vrut să dea un răspuns usturător dar nu a mai avut timp să-l formuleze în gând și apoi să-l rostească. Conductorul deschise ușa compartimentului și anunță că peste câteva minute trenul se va opri la destinație.
Au coborât și au mers împreună până în stația de tramvai. Victoria și vărul ei s-au urcat în primul tramvai care a oprit. Nae a luat-o pe jos spre prăvălia lui Motocu unde în vitrină îl aștepta ceasul Omega.
Spre Râmnicul Vâlcea nu și-a mai luat bilet la clasa a doua. S-a gândit că trebuie să fie cât mai econom pentru a putea arăta celor de acasă că o duce bine. La clasa a treia, unde se urcase, vagonul era plin. Înafara câtorva îmbrăcați mai îngrijit majoritatea erau țărani de dincolo de munți. În aer pluteau mirosuri amestecate de transpirație, ceapă și usturoi. La început i-a părut rău că n-a luat bilet la clasa a doua. Știa doar că CFR-ul desființase clasa a patra. Citise, nu de mult, în Foaia Poporului despre „dispariția Bou-vagonului”. Acum va trebui să fie tot timpul atent, mai ales la oprirea în stații, să nu-i dispară geamantanul cel nou. Cât despre ceas este liniștit, i-a scos lănțișorul și acum nu se mai vede că-l are. Oare ce s-o fi întâmplat cu tânărul care i-a vândut, fără bani, acum doi ani o umbrelă în gara din Sibiu? N-a rămas mult cu gândul la acel tânăr. Închizând ochii, obosit, a ațipit. O parte neadormită a creierului i-a adus în fața ochilor, deși închiși, o figură de fată brunetă. Îi zâmbea arătându-și strungăreața. În acea stare, o părere de rău îl cuprinse. De ce n-a putut în fața ei să-și adune gândurile și să vorbească mai mult. Barem ceva din care ea să înțeleagă că ar avea multe să-i spună. Dar oare ce ar fi trebuit să-i spună? Că-i place de figura ei, de vorba-i hotărâtă și parcă mângâitoare? Și cum ar fi putut să-i spună toate acestea de față cu Viorel? Încet-încet figura Victoriei se depărtă și apărură alte icoane uitate demult. Hora din a doua zi de Paști, când era în ultima vacanță, fetele, colege ale sale din școala primară, parcă fiecare aștepta să fie invitată de el să-i joace alături în horă. Ioana lui Þâfru făcu un pas înainte și i se aruncă în brațe. Era destul de grea și el a început să o împingă spre a scăpa de povara ce-l sufoca. O împingea, icnind, din toate puterile. Vru să strige: „pleacă de aici și lasă-mă în pace !” Vorbele nu-i puteau ieși. Reuși doar să scoată câteva gemete. Mai simți o zgâlțâitură în umăr. Se trezi de-a binelea doar când o voce de femeie i se adresă:
- Să mă ierți, băiete, ori poate domnule. Nu pusăi bine papornița pe polița cea de sus și-ți căzu în brațe. Bine că nu se întâmplă cu ea plină, cum era când mă dusei la băiat în armată. Acuma-i aproape goală și nu putu face mai mult de o sperietură. Dar și pentru aia să mă ierți, tălică. Nu fu cu vrerea mea.
Nae se uită repede în sus și răsuflă ușurat când își văzu geamantanul la locul lui. Se pipăi la buzunărașul ceasului. Omega era acolo.
- Nu-i nimic, mătușico, se mai întâmplă.
……………………………………………………………………………
Da, într-adevăr, a fost după gândul său. Tata parcă l-a privit cu alți ochi. Nici urmă de vreo vorbă care să-l apostrofeze în vreun fel. A primit briceagul cu prăsele de os mulțumindu-i doar din priviri. O mulțumire sinceră care spunea mai mult decât oricâte cuvinte. Aceeași mulțumire a izvorât și din ochii mamei sale când a dezvelit, din hârtia în care era împachetat, baticul negru cu câteva dungi albe. Lacrimile care cu greu și le-a oprit nu au lăsat-o să spună vreun cuvânt. După ce a luat-o în brațe pe cea mică și apoi a pus lângă copaie pachețelul cu lucrușoarele cumpărate pentru ea, Anica, mama lor, și-a ascuns ochii în colțul basmalei și numai zvâcniturile ce i se vedeau pe ie erau dovada unui plâns înăbușit. I-a mers la inimă și bucuria de pe chipurile fraților și surorilor mai mici atunci când fiecare și-a deschis pachețelul. Își numărau bomboanele și anunța cu glas tare câte au. Cei cărora au primit mai puține li s-a dat să aibă fiecare, cât cel care a primit cele mai multe. O adevărată bucurie se putea citi în ochii lui Nae dar și ai mamei sale. Ca de foarte puține ori și tata era părtaș la bucuriile celor mici. Aceștia au început să simtă că și din partea lui izvora aceeași dragoste. Încet, încet, au început să uite de frica ce i-o purtau instinctiv. Glasurile lor le acopereau pe ale celor mari, dar nu pentru mult timp deoarece tata s-a încruntat doar puțin și a zis: „unde s-a mai pomenit să n-ai loc de a vorbi de niște nimeni în drum. Ia vedeți… c-apoi!...” Liniștea s-a lăsat nu atât datorită amenințării izvorâte din aceste vorbe cât mai ales din ceea ce au început să audă. Mama vorbea despre ce i-a povestit străbunica ei, Ilieasca. Spunea cum atunci demult, poate cu mai bine de o sută de ani în urmă, bunicul ei a plecat, hăt departe, tocmai la București să-și caute dreptatea. O dreptate care era de partea lui. De asta puteau să jure oricare dintre locuitorii satului din acea vreme. Toți îl știau pe bunicul acelei străbunici. Era un om harnic Ghiță Brănescu. Un om harnic și cu frică de Dumnezeu. Când a ajuns să se învecineze cu acel Con Iordache n-a vrut să creadă că proaspătul vecin, după cum spuneau bătrânii, și-a câștigat moșia prin înșelăciuni. N-a crezut până când nu s-a lovit de el. La început a tot mutat brazda dintre moșiile lor, primăvara când slugile lui arau. N-a vrut să țină seama de pietrele de hotar. Apoi și pe acelea le-a mutat. La ordinele lui, servitorii au început să-i împuște oi, viței și porci, zicând că i-au intrat pe moșie. Ispravnicul locului era omul Conului Iordache. Încet, încet moșia întinsă de odinioară i-a ajuns din ce în ce mai mică. Nu mai putea paște nicio vacă pe ea, darmite să semene și să culeagă. N-a mai putut răbda străbunicul. S-a dus la mila lui Ghica Vodă. Milă întărită și de cele făcute de Tudor din Vladimirești pe care oamenii l-au socotit adevăratul domn. A stat acel Brănescu mai bine de un în București. În fiecare lună plătea din banii ce i-a luat cu el unuia ce scria jalbe. Dar niciodată jalba lui n-a fost luată în seamă. Într-una din zile, când și-a pierdut orice speranță s-a întâlnit, în acel mare oraș, cu fratele nașului său. Acesta, după ce i-a ascultat necazul, l-a sfătuit de bine. I-a spus să se mai ducă odată în fața palatului domnesc. Să stea împreună cu toți ce au jalbe către Măria Sa, dar jalba să nu fie decât o coală albă de hârtie. Iar el să fie ultimul dintre cei ce s-au prezentat. Așa a făcut. A înaintat, în genunchi, spre omul domnesc, cum era obiceiul, cu hârtia în mână. Ca și altădată jalba i-a fost luată. N-a plecat imediat, pentru că așa a fost sfătuit. Și bine a făcut. Nu după mult timp din Casa Domnească a ieșit cel ce a strâns jalbele.
- Care ești, bă, cel care ai dat ultima jalbă?
- Eu, luminăția ta, a zis acel stră-străbunic.
- Haide înăuntru! Ai să vezi tu ce o să pățești dacă te-a pus Cel Întunecat să-ți bați joc de Cinstita Domnie cu jalbe trimise dar nescrise. Haide înăuntru, banditule.
N-a pățit nimic. A reușit să explice atât de bine omului lui Ghica necazul său și dreptatea care este de partea sa, încât acesta i-a dat dreptate.
- Trebuie însă să vin la fața locului, să ascult și cealaltă parte. Du-te, omule, acasă și mă așteaptă.
A venit Ghiță Brănescu pe scurtături. După două zile a sosit și omul domnesc. N-a stat decât o jumătate de zi la conacul lui Iordache. A chemat acolo și câțiva vecini. Apoi a trimis să vină și străbunicul și i-a dat dreptate față de toți. Fiecare bucățică de pământ, ce i-a fost luată cu japca, i-a fost înapoiată. După câteva luni a primit și hrisov domnesc în care erau scrise toate pământurile și cu cine se învecinau ele, ce de drept erau ale lui.
Copiii, chiar dacă cei mai mici nu înțelegeau totul, ascultau povestirea cu nesaț. Și Nae a ascultat spusele mamei mirându-se nu atât de conținut cât de darul ei de povestitoare. A adormit în așternutul pregătit pe prispă, nu înainte de a-i apărea în fața ochilor, la hotarul dintre realitate și vis, un chip de fată brunetă cu părul împletit în cozi împrejurul capului și cu un zâmbet ce lui i se părea că vine de undeva de sus. De sus de tot.