Le strigă pe rând pe amândouă, dar nimeni nu-i răspunse. Zări în colțul sufrageriei un sfeșnic cu câteva lumânări în el și un tremur imperceptibil îi cuprinse buzele. Când a văzut-o pe Ioana în doliu a înțeles tragedia.
- Mama? întrebă el printre lacrimi.
- Da, îi răspunse Ioana.
- Când s-a întâmplat?
- E o poveste mai lungă! Alaltăieri ne-am hotărât să nu te mai așteptăm și am fost amândouă la grădina de vară. Acolo am cunoscut un bărbat galant, care i-a făcut Sofiei seara frumoasă. A invitat-o la dans, au discutat câte în lună și în stele și i-a promis că se vor mai vedea. A doua zi a început să-i fie tot mai rău...
- Și eu am avut un vis ciudat...în avion...se făcea că eram sau că nu eram cu voi acolo, în grădina de vară...Am văzut totul...dansul..pe bărbatul misterios...totul...numai că în vis...telepatic! De ce nu m-ai sunat?
- Te-am sunat ieri, dar aveai telefonul închis!
- Eram în plină prezentare...La pauză te-am sunat și eu, dar nu răspundea nimeni!
- Era aici preotul, îi citea stâlpii, cele patru evanghelii înainte de slujba de la biserică. Când mi-am deschis telefonul și te-am sunat din nou îl aveai tot închis...
- Am fost la recepție, am venit frânt, am dormit tun, cred că 12 ore, apoi aeroportul, avionul, așa că l-am lăsat închis! A suferit...în ultima clipă?
- Nu, a murit fericită! Ea, care de două zile avea o paloare cadaverică impregnată pe față, în ultimele clipe i-a înflorit un zâmbet trandafiriu pe obraji. M-a privit și mi-a zis fericită: „Vezi...s-a ținut de cuvânt!” Am privit-o întrebător, căci nu știam despre cine vorbea. „Speranția...Trismegistul... a venit să-i acord ultimul vals, așa cum mi-a promis! Îl vezi..?” M-am uitat înspre colțul în care avea pironită privirea, în care îi jucau lumini, dar, bineânțeles, că n-am văzut pe nimeni. „Sigur că nu-l vezi” mi-a mai zis ea, „se află acolo...în zona crepusculară...și l-a adus cu el și pe Teodor... Să-i spui lui Max că v-am iubit enorm, pe amândoi! Și să-i mai spui că zona...zona crepusculară există!” Apoi a întins mâinile, ca pentru a se prinde de niște brațe nevăzute și a murit!
Acolo, lângă sicriul mamei la cimitir, Maximilian își jurase că niciodată nu va mai promite ceva fără să se țină de cuvânt. Când sicriul fusese coborât în groapă, Ioana l-a tras violent de mână pe Maximilian și i-a spus: „Max, îl vezi pe domnul acela de acolo? El este! Speranția...Trismegistul...!”
Maximilian, care ar fi vrut să-i mulțumească bărbatului, pentru seara aceea minunată, pe care i-o oferise mamei sale, se desprinse de lângă brațul Ioanei, dar spre disperarea lui silueta omului se pierduse printre morminte.
De atunci, de câteva ori, și el, și Ioana îl mai văzuseră pe acesta fulgurant în diverse locații, dar niciodată nu reușiseră să stea de vorbă cu el.
Timpul trecuse nemilos peste ei și Ioana care suferea de probleme grave cu inima, îl rugase pe Maximilian să o ducă la grădina de vară, pentru a-și aduce aminte de Sofia și de tinerețe...
Grădina căpătase un aer mai modern, dar își păstrase rafinamentul în ceea ce privește muzica de suflet, pe care orchestra o interpreta în surdină.
- Parcă a fost ieri, își aminti cu nostalgie Ioana...Cât de fericită a fost Sofia...ai fi zis că începe o a doua tinerețe...!
- Nu o să-mi iert toată viața că nu mi-am ținut promisiunea și îți mulțumesc și acum că mi-ai salvat onoarea.
De masa lor se apropie un bărbat, la vederea căruia Ioana scoase un strigăt ușor de surprindere:
- D-le Teodor! Teodor Speranția!
- Da, scumpă doamnă, în carne și oase. Domnule...se înclină el spre Maximilian. Noi doi nu ne cunoaștem, dar soția dumitale și regretata d-voastră mamă mi-au oferit o seară specială acum mulți...mulți ani...nu-i așa?
- Așa este! De câteva ori mi s-a părut că v-am mai zărit, dar niciodată atât de aproape ca să vă abordez. Ce ați mai făcut? îl asaltase Ioana cu tirul ei de întrebări.
- Am călătorit, așa cum vă spuneam atunci...am cunoscut oameni...am cântărit destine...așa, ca în comerțul cu suflete! V-ar deranja, stimate domn, dacă v-aș răpi soția pentru un dans? În amintirea Sofiei...Sofiei perennis...mama d-voastră?
- Nu, nicidecum! Vă rog!
Pe ringul de dans Speranția nu-și pierduse cu trecerea anilor dexteritatea de dansator.
- Sunteți un pic cam palidă, îi spuse el privind-o îngrijorat pe Ioana.
- Inima...sufăr de ani buni cu inima și văd că pe zi ce trece starea mi se agravează. De aceea l-am rugat pe Max să venim în seara asta la grădină...
- Bine ați făcut! Relaxarea este cel mai bun medicament pentru un suflet și un trup bolnav...Bine că soțul este încă în putere!
- Mulțumesc lui Dumnezeu, el este mai sănătos ca mine, doar mici probleme inerente vârstei cu tensiunea arterială...
- Ioana, crezi în miracole?
- Nu am fost niciodată o romantică și deci, nici o sentimentală, ca să cred că ordinea prestabilită, naturală, a lumii, poate fi tulburată de ieșirea din matcă a lucrurilor firești, normale...
- Uite, de exemplu, în seara aceasta cineva, niște ființe dragi ție, vor să te salute!
- Cine sunt?
- Sofia și Teodor! Ei m-au rugat să te iau la dans și să te smulg de lângă Max. Uite, privește acolo, în colț!
- Dar nu văd nimic! Este tot un truc ca acela încercat cu Sofia, nu?
- Nu! Ei chiar sunt aici, numai că se află în zona crepusculară...
- Zona crepusculară...iar zona crepusculară...un lucru în care Sofia credea cu sfințenie...Dar, ce este în fond zona crepusculară?
- Este tărâmul unde nu poți ști niciodată dacă ziua și-a pus capul obosit pe brațul stins al soarelui, sau dacă noaptea a renăscut din cenușa stelelor, botezându-se în apa clară a lunii! Este teritoriul indicibil, tainic, dar, în același timp, atât de real, palpabil, încât, dacă ai vrea, ai putea să-l atingi cu mâna! Zona crepusculară, Ioana, se află în noi de la naștere și ne înconjoară protector până la moarte!
- Și eu de ce nu pot atunci s-o văd pe Sofia?
- Fiindcă n-ai ieșit încă din granițele luminii...Când vei alege noaptea...atunci o să-i vezi cu siguranță! Uite, Sofia îți face semn cu mâna! Răspunde-i!
Ioana privii spre colțul unde ar fi trebuit să se afle Sofia și Teodor și, deși nu îi vedea, intră în jocul lui Speranția și zâmbind făcu un semn larg din mână.
- Sofia...Sofia...mă roagă se te sărut în locul ei!
Și bărbatul o sărută apăsat pe frunte, Ioana simțind că devine un astru ce se rostogolește cu repeziciune în hăurile ce se întindeau dincolo de noaptea ce coborâse peste grădina de vară. Ar fi vrut să se prindă cu mâinile de alte stele, pe care le întâlnea în ciudatul ei periplu, ca să rămână acolo în grădina unde o aștepta la masă Max al ei, dar ori de câte ori atingea trupul mat al unei stele mâinile i se răneau de duritatea impactului cu suprafața glacială sau fierbinte ca lava a astrului. Se temea să nu cadă și se prinsese cu mâinile amândouă de umerii lui Speranția, care parcă și el alunecase printre stelele ce rămâneau în urmă, stinse, purtând prin hăuri vaiete, ca ale unor suflete damnate.
Max urmăsise de la masă toată întreaga scenă și la un moment dat își prinsese capul în mâini, deznădăjduit, cu neputința celui ce știe că nu se poate opune destinului ineluctabil. Suprapunând în memoria sa scena de acum cu cea petrecută între mama sa și Speranția, cu mulți ani în urmă, Maximilian înțelesese cine era de fapt Trismegistul, comerciantul de suflete, omul căruia i-a fost hărăzit să colinde lumea, să cunoască oameni, să cântărească destine...Se ridică de pe scaun, se îndreptă spre ringul de dans, o cuprinse în brațe pe Ioana și peste umărul ei îl imploră cu privirea pe Speranția să i-o mai lase câteva secunde de veșnicie...Să fie numai a lui...Știa că nu peste multă vreme, Trismegistul va veni să-i acorde Ioanei ultimul ei vals...
Ajunși acasă, Ioana adormi imediat, tresărind rar prin somn. Cu imaginea ei în gând și cu durerea în suflet că acum a înțeles totul, Maximilian se cufundă în vis.
Viața noastră esta o piesă repetată ad indefinitum, jucată mereu de alți și alți actori. Singurele elemente de recuzită imuabile sunt scena, lumea în care trăim, și sufleorul, moartea cea neândurătoare. Când sufleorul tace, înseamnă că rolul unuia dintre actori s-a terminat și el trebuie să pășească pe vârfuri pentru a se retrage din scenă, spre fundal, dincolo de cortina spuzită de stele, care este cerul. De acolo îi va privi pe cei dragi rămași pe pământ, până când fiecare, în funcție de rolul, principal sau secundar, ce i-a fost atribuit la naștere, își va încheia partitura și va căuta urma pașilor pierduți, care întotdeauna duc spre zona crepusculară.