poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-21 | |
I noapte
Într-o noapte un elefant cu sufletul alb m-a chemat la plimbare prin grădina lumii. Am acceptat cu inima strânsă. Dar nu a durat mult că m-am împiedicat de un fir de viață și mi-a spus că ceea ce a fost a avut culoarea roz, ce va fi va avea culoarea ochilor mei, culoarea florii de dimineață, a picăturii de sare, de mare, de lacrimi… Apoi, un șarpe cu inima gri m-a condus spre porțile lumii, dar pe drum a reușit să îmi sorbească ochii, mi-a ciugulit cuvintele verzi, mi-a lăsat sufletul fără de culoarea cea, a mea, a lui Dumnezeu, a cântului meu. Când am atins în sfârșit cu mâinile centrul – tatăl lumii, un Ceva maro m-a făcut să tresare – infinitul îmi voia umbletul de culoarea mormintelor, a scrisorilor trimise soarelui, a doinelor cântate Marelui. Atunci am deschis ochii lipsiți de culoare, am rostit cuvântul gol, putrezit, îngropat, dansat, purtat de Nimic și am văzut o potecă de culoarea mamei, a primei iubiri, a răsăritului, a nerostitului, a cuvântului neștiut de oricine. Am pornit pe această cărare și o ploaie de culoarea ta mi-a redat albastrul de nepătruns, verdele lucitor, galbenul scrinului din odaie, negrul pământului.. Numai rozul a rămas al elefantului cu sufletul alb. Și m-am trezit în patul mare, rece plin de iluzii care se plimbă de corpul meu obosit de culorile nopții și ale stâlpului din fereastră, de culorile Golgotei în flăcări. Iar undeva departe în zări, mă chema elefantul cu sufletul alb, pentru a mă conduce în parcul culorilor din grădina lumii. Îmi șoptea că a uitat să îmi arate culoarea Soarelui – ochi al lui Dumnezeu, a iubirii fără cuvinte, a tăcerii cântând în noapte. Dar e o călătorie prea depărtată. Mi-e frică să nu mai pierd din culori. Am nevoie de un însoțitor cu sufletul de culoarea omului. Să calci atent când vei porni în această călătorie căci e o singurătate care va dori să îți înghită culorile. II noapte Era o stea, care mă neliniștea. Mă uit atent și stâlpul din fereastră îmi șoptește să deschid larg ochii pentru o nouă întâlnire cu elefantul cu sufletul alb. A apărut din nou, a intrat pe geam și luna zâmbea în spatele lui. O eșarfă roz l-a învăluit. Nostalgia zilelor trecute dansa un tangou cu gust dulce-amărui. Avea culoarea gutuiului, a pâinii coapte de mama, a celui care speră, gândește, iubește. Cu pași mici și legănați elefantul s-a apropiat de mine, m-a apucat de mână și durerea se scurgea din sufletul meu, cum se scurge veninul din culoarea omului rău, a șarpelui din grădină, a vieții din cauza amarului. Am urcat o scară de culoarea cristalului și am înțepenit pe primul prag. Elefantul meu mi-a lăsat mâna și înfășurând-mă cu eșarfa, mi-a șoptit: „depinde totul de pașii tăi. Aici, la stânga sau la dreapta, mai sus sau mai jos sunt două culori: una e a vântului din infern, a îngerilor cu aripile de ceară, alta a soarelui – ochi al lui Dumnezeu, a omului. Privește atent și alege, culege, dansează pe aripile ploii ca să poți să afli încotro să o apuci”. A scos din buzunar o floare de culoarea lunii din fereastră, a sacrului, a fastului, m-i s-a uitat în ochi, mi-a lipit-o de suflet și a continuat să se îndepărteze. M-am închinat în fața florii și am rugat-o să îmi indice calea cea bună. mi-a zis: „închide ochii, rostește-mi numele, topește-te în iureșul dansului, permite-i destinului de culoarea sonatei lui Liszt, să te cuprindă tot mai strâns și mai strâns, iubește-l, sărută-l și mergi cu capul sus spre culoarea ce o să îți pară cea mai frumoasă”. Tăcerea îmi repeta melodia tangoului de culoarea gutuiului, a pâinii coapte de mama, a celui care speră, gândește, iubește. Mi-am îmbrățișat destinul de culoarea Sonatei lui Liszt și dansam. La primul pas am călcat pe pragul din dreapta mea. O sabie de culoarea trecutului, a pierdutului mi-a tăiat din picior, un înger cu aripile de ceară și-a scos în evidență aparențele, înfășurându-mă cu iluzii care îmi șopteau: „vin-o cu mine, vin-o, îți voi arăta culorile mării în noapte, a bucuriei, a măreției, a gloriei”…..”deșarte” – a adăugat floarea de culoarea sacrului, a fastului, a tăcerii. M-am retras secătuită la locul meu și am dorit apă. Era un izvor de culoarea ochilor mamei, i-am sorbit luciditatea și am m-am ridicat din nou. Când am încercat să urc, a ieșit soarele. Tăcerea a dispărut undeva în larg și a reușit să îmi șoptească: „Găsește întrebarea corectă”. Floarea lipită de sufletul meu a adormit, iar eșarfa a căzut de pe umerii mei. Elefantul cu sufletul alb a trecut trist pe lângă mine și am înțeles că în noaptea aceasta călătoria mea a luat sfârșit. Dar ceva s-a schimbat…stâlpul din fereastră a dispărut și patul era plin de fiori dulci, de culoarea florii din sufletul meu… Știam că urmează ceva. Singurătatea nu a reușit să îmi fure culorile în noaptea aceasta. III noapte, ultima. Pendulul a ieșit din orologiu s-a apropiat de mine și a zis: „trezește-te. Afară e elefantul cu sufletul alb. Te așteaptă”. Alături zăcea țigara nestinsă și Singurătatea de culoarea devoratorului, a omului cu mască, a cuvântului „poate”. Am sărit din pat și am fugit în noaptea de culoarea infinitului. Mi-au zâmbit stelele de culoarea sufletului. Am înțeles – se întâmplă ceva. Am urcat într-o barcă. Singurătatea m-a urmat. Floarea din sufletul meu mi-a șoptit: „să nu îți fie frică. Sunt aici.” Elefantul cu sufletul alb îmi cânta Sonata lunii. Ceva de culoarea extazului s-a apropiat de mine. Știam că are și culoarea prieteniei, a iubirii fără cuvinte, a tăcerii în noapte. Lacul pe care plutea barca avea culoarea inocenței. Un Învățător de culoarea Înțelepciunii îmi făcea semne de pe insulă. Era aproape. Frumos. Tânăr. M-a întrebat: - Ce faci? Bine? - Vreau să cunosc - Urmează-mă. Am coborât cu eșarfa în mână lăsând în urmă culoarea inocenței. Învățătorul era de culoarea omului. M-a condus la scara de culoarea cristalului, cea din noaptea trecută și mi-a zis: „aici ești una. Vezi să nu rămâi singură. Te aștept aici. Înarmează-te cu floarea ta și mergi mai departe. Să nu îți fie frică. Altfel vei avea ca însoțitoare singurătatea. Am făcut primul pas. Am simțit acel ceva de culoarea extazului. Șarpele cu inima gri mi-a zâmbit seducător. L-am privit în ochi. Avea ochii de culoarea răutății, a recelui, a norilor negri. I-am spus să plece. S-a prefăcut în câine, a lăsat coada în jos și drumul liber. Culorile Toamnei, a adevărului, a înțelepciunii reveneau dansând în jurul meu. Dar le-a dat la o parte și am mers. Am ajuns lângă Tatăl lumii. Atunci mi-am amintit: „Pune întrebarea corectă”. Și am întrebat. Întrebarea era de culoarea Iubirii. Centrul pământului mi-a răspuns. Afară mă aștepta elefantul cu sufletul alb. „Alege-ți culoarea”. Am ales. Clipa a zburat peste culorile mele, m-a apucat de mâini și m-a aduc Acasă. Era o zi de culoarea soarelui, iar mama cocea pâine. „Bine ai venit”, mi-a spus, „te aștept demult”. Adio, am spus singurătății și m-am apucat de mâncat pâine caldă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate