29

Timpul consumat era tot mai alert și se făcea din ce în ce mai remarcat, recuperând astfel perioada în care păruse a nu avea personalitate. Cel neconsumat, rebutul, cel la care nu se mai gândește nimeni, îi căra în suflet o respirație grea, potrivnică râsului, potrivnică felului de a fi al unui om tânăr, dedicat căutărilor violente și înguste. Petreanu simțea că hotărârea de a pleca acolo ar putea să fie cea mai importantă dintre hotărârile vieții sale. Ar fi vrut să o explice câtorva dintre amicii lui, măcar celor pe care îi știa că vor suferi dacă va pleca pe front. Și mamei… Dorea să se scuze pentru mâhnirea neobișnuită, pe care i-o va prilejui, dar de unde să fi luat cuvinte? Cele pe care le stăpânea nu erau potrivite și nici de ajuns. Rostite, sunau altfel decât erau ele în minte, deveneau mai nesigure, fragile, ridicole. Erau altceva, diferite de gânduri! Rostirea le defideliza. Îi rămânea numai acest clișeu enervant, probabil verificat, fiind atât de întins și de poruncitor, să fie optimist! Oricum, scepticul trăiește și gândește mai puțin, pentru că drumul până la răspunsuri este un drum grăbit, scurtat de însăși soluția pe care și-o găsește existenței și gândurilor sale. Deși pesimismul nu oferă atâtea posibilități erorii, optimismul deschide. Și chiar dacă acesta din urmă nu identifică precis finalitatea, el construiește sau identifică un spațiu până la ea, de parcurgere și de așteptare. Ca metodă, este favorabil, dă sens lucrurilor pe care le faci. Scepticismul nici întrebări prea multe nu are, nici posibilități de răspunsuri.


Cât de bine era de oamenii aceștia simpli, trecători pe lângă drumul său. Îi vedea mereu neschimbați în programul im-pus de aceste reguli ale viețuirii, într-o societate fără nici o preocupare a sufletului, o societate existând din micile preocu-pări trăite la nivel individual! Cât de bine le era chiar și colegi-lor săi, cărora urma să le treacă vacanța fără nici o urmă, în afară de urmele care îi măsoară timpului piciorul…
Nu avea nici cu cine vorbi, nu avea cui să se împărtășească, nu era nici o minte care să vrea o mântuire de moment, cu gândurile și stările lui. Singurătatea era tiranică și absolută. Nici colegele, nici eventuale prietene din rândul lor sau alte cunoștințe nu ar fi putut să înțeleagă nimic, nu avea nici un rost să le spună ceva. O stranie singurătate în mijlocul lumii, o tăcere între atâtea cuvinte!
Inclusiv femeia, cea care oferă cel mai bun context și cea mai bună scenografie pentru mărturisiri, lipsea. Ar fi vrut o femeie care să priceapă ce se întâmpla, să îi fie duhovnică, să i se mărturisească și ea să îi ierte această hotărâre, cum va ști mai bine. Clara plecase, o știa definitiv pierdută, închisă în dorința ei de a se realiza turistic.


De câte ori se apleca peste pervazul ferestrei spre lumea din afară, spațiu de evadare la îndemână, al mișcării, pentru a privi ceea ce mai rămăsese de privit, de atâtea ori găsea, în vreo discotecă, mâinile de femeie tânără, întinse amplu peste umerii lui, de parcă și ea ar fi cerut un ajutor cel puțin la fel de mare... Ajutor neînțeles și excepțional. Femeia era la locul ei tot timpul. Totdeauna râzând! Dacă rămăsese cumva uitată așa, el nu avea de unde să știe…
Sub același soare al bărbaților, se insinuau pe traiectoria străzilor târzii tinere femei, de tot felul, amestecate între ele, nestingherit, dar cu multă băgare de seamă pentru fiecare în parte, pentru ca bărbații să își exerseze osândita pricepere sau să dobândească mai ușor autoverificarea biologică de care aveau cu toții nevoie. Femei ușoare, zdrențuite în pripă, cărora li se spune sintetic și subiectiv curve, treceau alături de alte cumsecade femei. Ca într-o obligație comună. Poate așa este și lumea, o biserică mare, care simbolizează, adică adună, o finalitate dominantă oricăror diferențe... Să le deosebești pe cele cuminți și acceptate de gura lumii, de conștiința civică, de cele care știu pentru sine prețul cărnii lor?  ce inutilitate marcantă! Dar pentru ele, făcând acest efort conjunctural, vei căpăta o virtute de zeu, te vor iubi tocmai pentru că tu nu le aduci aminte de ceea ce sunt… Poate din acest motiv, așa auzise pe unii, curvele pot să iubească mai puternic decât cele care, prioritar, refuză, nepoliticos, unirea… Aceste femei, ușoare până mai ieri, nici nu vor mai înșela până la capăt, se opresc pentru că știu... Bineînțeles, cele mai multe se opresc atunci când nu mai au miză.


Nu exista nici o icoană cu care să se privească reciproc, nu erau ochi ai lui Dumnezeu, care să îi vadă primele munci ale lacrimilor, și nici nu avea de unde să îi cumpere sau să îi facă rost.
Lăsase gândurile să se ducă. Dacă ar fi dorit să se întoarcă, le-ar fi așteptat, puteau să se întoarcă. Nu mai avea rost nici să scrie, poezia striga după cuvintele plecate în sensuri, cum poate o fi strigat femeia aceea, cu mare potențial de emancipare, după Adam, chemându-l la măr.
Marin Petreanu încerca să se obișnuiască, încet, cu moartea. Era foarte greu. Mai ales pentru că moartea nu era de față… Lumea părea prea tânără. Se juca la soare, iar el nu mai avea soare pentru a o privi.


Preventiv, știindu-i atașamentul, ca un argument pentru a renunța la drum, taică-său îl anunțase că la țară se pregăteau cu toții pentru strângerea a ceea ce le dăduse pământul. Numai că el știa că în Transnistria se pierdea din pământ… Se întâmpla același lucru care se întâmplă de veacuri în spațiul românesc! Acum, trebuia, în sfârșit, să înțeleagă blestemul, să intre în mijlocul lui și să vadă ceea ce se întâmplă de veacuri cu acest popor. Dacă nu avea să poată să îi ajute cu nimic pe basarabeni, nici măcar cu o fărâmă de voință ori de suflet, pentru a putea să ia acel pământ înapoi de la ruși, măcar să vadă cum iau alții pământul și de aici încolo, continuând raționamentul – cum au putut să îl ia toți, de atâtea ori, fiecare cum și când a dorit! Marin Petreanu voia să se ajute cel puțin pe sine, să înțeleagă odată cum se pot românii lăsa mereu deposedați de teritorii, de spațiul pe care îl locuiesc, deposedați continuu de ei înșiși. De ce nu mor o dată cu moartea apartenenței românești a pământului, de ce refuză să moară o dată cu pământul?!


Foamea de istorie, fie ea istorie închipuită, în unele aspecte, comunistă încă, pe care o simțise în ultimii doi ani, îi relevase existența pe aceste pământuri, deși doar secvențial, a unor oameni care gândiseră corect, pentru care fusese de ajuns să își iubească și să creadă cât de puțin în neamul și în pământul pe care s-au născut, ca apoi, în situațiile când au trebuit să le apere, să o facă responsabil, cu o voință sfâ-șietoare, văzând ei înșiși, dramatic de însingurați, cum se îngro-pau de vii în pământ! Cu gura plină de pământ, poate că strigaseră cerul să vină lângă ei! Și dacă acesta refuzase, atunci se făcuseră ei cer. Aceasta există. Când strigi și cerul nu vine, mai este posibilitatea ca tu să devii cer.
Sentimentul acesta, al proprietății, ar trebui să îl aibă popoarele toate, numai așa își vor păstra sau își vor redobândi sănătatea. El părea să existe la toți, numai la români se manifesta doar declarativ, ca o scăpare cocoșată dintr-un complex profund, prilej artistic al poeților, spațiu pentru delir al nebunilor.


Se apropia timpul desprinderii, al ruperii de viața normală, dată, comun, tuturor oamenilor, pentru ca ei să înceapă să alerge pentru a putea să se diferențieze între ei, unii de alții, pentru a nu muri în asemănare… Iar pe lângă el, alerga însuși timpul, privindu-l drept în ochi.