Zăpada apoasă cântă atunci când pășesc. Privesc peste umăr. Ghetuțele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am șapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alții să mă asculte. Pe tatăl meu toți îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă și seara se lasă cu negură rece. Pășesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu niște fulgi pufoși cât penele de la moțata noastră.
Când întorc capul, satul parcă e un tablou. Tabloul mătușii Zamfira, din odaia de la drum. L-am văzut când mi-a dat prune sântiliești de pomană. Mi-a spus că-i zestre de nuntă de la o franțuzoaică la care a fost servitoare mulți ani. Eu n-aș vrea să fiu servitoare, aș vrea să fiu Om de Zăpadă, să intru și să ies din acest tablou când vreau eu!
- Mai mergem? mă întreabă, speriată, prietena mea.
Îmi place când scâncește de frică.Trebuie să mă asculte!
- Mai mergem!
O pâclă albă, ca un praf de cretă, ni se așează pe haine. În urechi avem doar tăcere, pentru că iarna nu are glas. E o tăcere catifelată din care aș putea să-mi fac o rochiță. Dar n-aș vrea să fie albă. Eu vreau o rochiță de catifea vișinie. Dacă nu te mai miști câteva clipe, e-atât de liniște, încât poți să te transformi în stâlp de sare. Ca-n Biblia din care citește, uneori, tata.
Coborâm, una lângă cealaltă, spre Cruce. Nici o pasăre nu săgetează văzduhul. „Văzduhul” e un cuvânt pe care l-am învățat de la părintele. El spunea că văzduhul e plin de îngeri. Eu n-am văzut niciodată îngeri. Mama-mi zice că-i scot peri albi. Poate de-aia! În vale, pârâul înghețat are desenate câteva copci pentru adăparea animalelor. Mie-mi place cum duc vaca să se adape și gheața plesnește ca geamul de la bucătărie când am dat cu piatra în el. Prin gheață vezi apa ca prin sticlă și, uneori, peștii.
Mai încolo, pe islaz, este pădurea. Alții îi spun Pădurea Stafiilor. Am tras cu urechea la poveștile lor. Știu că vor să mă bage în sperieți! N-am văzut niciodată sperieții, dar cred că sunt flămânzi. Eu îi spun doar așa: „pădure”. Vara are ciuperci și fragi. Eu n-am văzut stafii. Decât la desene animate.
La Cruce, stăm puțin, cât să ne tragem sufletul. Pe șoseaua din vale trece autobuzul de patru. Tata nu vine niciodată cu el. El vine cu autobuzul de cinci. Crucea este vopsită în verde. Și are trepte de ciment crăpat. Acum nu se vede că e plină de zăpadă. Numai vara, când vin furnicile și intră în crăpături iar eu le alung cu fire de iarbă.
- Hai să ne închinăm! Mama spune că te-ajută Dumnezeu dacă faci cruce.
Dumnezeu. Oare cine-i Dumnezeu?
- Tu știi cine-i Dumnezeu? întreb serioasă.
- Un moșneag cu barba albă, din cer! răspunde prietena mea.
- Și de ce te închini Lui?
- Mama zice că e Tatăl tuturor, de aia.
- Da, și eu cred la fel. Noi nu-L vedem, dar El ne vede…
- Oare acum ne vede?
- Da, ne vede!
Pornim iar la drum. Zăpada prinde să scârțâie. Gerul o pișcă, făcând-o mai aspră.
- Hai să ne întoarcem! mă roagă prietena mea. E aproape seară!
- Încă un pic!
Știu că se teme. Are doar șase ani. Este mică. Coborâm spre Capul Dealului. Căutarea noastră e aproape de sfârșit. Începem să auzim un fel de sforăit. Tăcerea se scămoșează ca un fular vechi. Parcă sunt tunete de ploaie.
În zare, se ițește scheletul negru. La început mic, de statura noastră, apoi, odată ce ne apropiem de ea, vârfu-i atinge cerul. Pășim cu frică. Balauri nevăzuți poate ne pândesc la tot pasul. Sforăitul este ca un cântec. Avem grijă la ghetuțe. Zăpada albă este împroșcată pe alocuri, de pete negre, sleite.
- N-am văzut-o niciodată atât de aproape!
- Nici eu!
Pun mâna pe ea și e rece. Simt o arsură în degete. Prietena mea face la fel. Motoarele se învârt atât de repede, că amețesc. Trebuie să strig ca să fiu auzită.În mijlocul scheletului de fier, el, nărăvașul, fără a da din copite, își pleacă și-și ridică din pământ capul, din clipă în clipă.
Am privit sonda, nemulțumită. M-am învârtit în jurul ei. Așteptam să văd inorogul din povestea pe care mi-a citit-o Maria. Alb și cu un corn în frunte. Dar sonda n-are nici unul.
E bine c-am venit, nu-i așa?
Aud vocea mamei:” nu care cumva să vă urcați vreodată pe calul sondei, că vă puteți rupe picioarele!”
Deci, calul sondei nu-ți face rău, dacă stai departe de el.
- Eu pot să mă urc până acolo! am zis.
- Nu te cred!
- Acum se-nnoptează și nu am cum să-ți arăt, altădată… Asta-i o sondă de ex-trac-ție, încerc eu să silabisesc, scoate … țiței…din pământ, spun fără tremur în glas.
- Păcură, a zis tata că se cheamă!
- Petrol, e corect! Și astea-s motoarele și calul sondei. Dacă nu ești atentă, îți poți rupe picioarele!
Drumul spre casă îl facem în grabă. Negura se ridică. Primele stele sclipesc reci ca cele din bradul de Crăciun. Monstrul negru rămâne în urma noastră să sforăie toată noaptea. La intrarea în sat, auzim fluierături și strigăte:
- Lupul, măăă!
O transpirație rece mă cuprinde. Prietena mea mă strânge de mână. Iarăși scâncește. Din gură îmi ies aburi și un fel de șuier. Dar ea nu trebuie să știe. Am șapte ani!
Lupul dă iama la oi. Nu știe că, singurele, noi lăsăm urme înflorate în zăpada de la Capul Dealului